Mihai Eminescu Din valurile vremii...
Din valurile vremii nu pot să
Iubind în taină...
Iubind în taină am păstrat
tăcere,
Gândind că astfel o să-ţi placă
ţie,
Căci în priviri citeam o
vecinicie
De-ucigătoare visuri de
plăcere.
Dar nu mai pot. A dorului
tărie
Cuvinte dă duioaselor mistere;
Vreau să mă-nec de dulcea-
nvăpăiere
A celui suflet ce pe al meu
ştie.
Nu vezi că gura-mi arsă e de
sete
Şi-n ochii mei se vede-n
friguri chinu-mi.
Copila mea cu lungi şi blonde
plete?
Cu o suflare răcoreşti suspinu-
mi,
C-un zâmbet faci gândirea-mi
să se-mbete.
Fă un sfârşit durerii... vin' la
sânu-mi.
te cuprind.
Din valurile vremii, iubita
mea, răsai
Cu braţele de marmur, cu
părul lung, bălai -
Rugăciune
Şi faţa străvezie ca faţa albei
ceri
Slăbită e de umbra duioaselor Crăiasă alegându-te
dureri! Îngenunchem rugându-te,
Cu zâmbetul tău dulce tu Înalță-ne, ne mântuie
mângâi ochii mei,
Din valul ce ne bântuie:
Femeie între stele şi stea între
femei Fii scut de întărire
Şi întorcându-ţi faţa spre Și zid de mântuire,
umărul tău stâng, Privirea-ți adorată
În ochii fericirii mă uit pierdut
Asupră-ne coboară,
şi plâng.
O, maică prea curată,
Cum oare din noianul de
neguri să te rump, Și pururea fecioară,
Să te ridic la pieptu-mi, iubite Marie!
înger scump,
Şi faţa mea în lacrimi pe faţa
Noi, ce din mila sfântului
ta s-o plec,
Umbră facem pământului,
Cu sărutări aprinse suflarea să
ţi-o-nec Rugămu-ne-ndurărilor,
Şi mâna friguroasă s-o Luceafărului mărilor;
încălzesc la sân,
Ascultă-a noastre plângeri,
Aproape, mai aproape pe
inima-mi s-o ţin. Regină peste îngeri,
Din neguri te arată,
Dar vai, un chip aievea nu eşti, Lumină dulce clară,
astfel de treci O, maică prea curată
Şi umbra ta se pierde în Și pururea fecioară,
negurile reci,
Marie!
De mă găsesc iar singur cu
braţele în jos
În trista amintire a visului
frumos...
Zadarnic după umbra ta dulce
le întind: