Neamul lui Gingis-Han de pe pamantul Dobrogei

Satele tataresti din Dobrogea, cu nuntile care tineau zile in sir, cu geamii neincapatoare,
batai intre tineri aprigi ai caror stramosi au luptat in hoarda lui Gingis-Han mai traiesc
doar in povestile batranilor.

Dealurile Dobrogei au parfum de miere si de struguri. Sunt maruntele, line si ascund, departe de
locul in care marea vine sa se loveasca zgomotos de tarm, sate linistite, cu case albe si carute
vechi pe drumuri colbuite. Nu turisti imbracati tipator, nici piscine. Cate o geamie viu colorata isi
inalta turnul de unde imamul, in vremuri de demult, isi chema credinciosii de cinci ori pe zi sa se
inchine lui Allah. Cimitire musulmane cu pietre vechi, acoperite de verdeata, sub care dorm
tatari si viteji din neamul cumanilor. Bucati din Asia mongolilor, uitate parca pe pamantul
Dobrogei de hoardele cruzilor hani; Agilar, Akbas, Tatligeak, Azaplar, Balaban Tatligeak, Gence
Malle. Azi nu se mai numesc asa. Pe harta, soferul ratacit pe dealurile Dobrogei o sa gaseasca
Hagieni, Albesti, Dulcesti, Tataru, 23 August, Mereni. Sate unde tatarii au fost candva stapani
atotputernici. Acum, neamul mongol s-a risipit, s-a amestecat.

Acum sute de ani, isi amintesc tatarii batrani din marturiile bunicilor,

locuitorii cu ochi migdalati ai satelor dobrogene erau tare patimasi. Se bateau si de la o carpa. Iar
o nunta, eheee, nu era nunta daca feciorii nu incingeau o bataie. Si ce mai nunti. Incepeau
petrecerea de joi si o terminau abia duminica.

Masa de nunta era imbelsugata, iar parintii baiatului aveau atatea obligatii, incat in familiile mai
sarace o nunta insemna ingroparea in datorii pentru restul vietii. Pe masa trebuia sa existe cel
putin sapte feluri de mancare. Nu lipsea ciorba de miel, pilaful, sarmalele, malebe-ul (o gustare
pregatita din lapte si gris), sarailiile, baclavalele. Invitatii aduceau katlama (o placinta dulce) si
kurabie (un fel de fursec). Se bea kosap (un compot de fructe) si ayran (iaurt de oaie).

La botez se petrecea tot zile in sir. Daca cel care trebuia botezat era baiat, vineri se pregatea
cocosul. Dupa ce un tatar iscusit prindea cel mai mandru cocos din gospodaria familiei in care
aparuse o noua viata, il taia, lasand o urma cat mai mica. Mama prelua pasarea, o curata, ii baga
pe gat un bat ca sa stea capul cocosului cat mai drept si-i impodobea corpul cu tot felul de gateli
din hartie. Astfel impodobit, cocosul trona pe masa tot timpul cat tinea petrecerea. Sambata,
baietelul nou-nascut era dus la un batran priceput, pentru a fi taiat imprejur, asa cum obisnuiesc
musulmanii. Nu erau doctori si asistente pe vremea aceea. Dupa taiere, batranul il dadea pe copil
cu un praf galben, facut din plante, si pana seara rana se inchidea.
 

Si cum erau pe vremuri satele de tatari. Cu case mari, formate din trei camere pentru cei din
familie, o incapere pentru intalnire si pridvor. Sobe mari si baia, dupa un paravan de lemn. Nu
erau paturi, doar saltele, asezate pe niste cufere. La vedere, in gospodarie: piatra cu semnul
familiei.

Din curte te urmareau ochii migdalati ai tataroaicei batrane, care tragea dintr-o tigara, langa
ibricul in care bolborosea cafeaua.

Putini urmasi de-ai lui Gingis-Han mai strajuiesc astazi in Dobrogea. Copiii lor vorbesc
romaneste si au cam uitat, daca au stiut vreodata, cum au ajuns stramosii lor sa cucereasca
litoralul nordic al Marii Negre.

TOPRAISAR. "Topra", in tatara, inseamna pamant, "isar" - galben. O cetate de aparare veghea
candva satul.Azi, la Topraisar sunt 440 de tatari, imprastiati in trei sate: Movilita, Biruinta si
Potarnichea. Multe familii mixte: tatari cu romani. "La doamna invatatoare Curtede Leman sa
mergeti", ne-au indreptat satenii. "Cand eram eu eleva, in sat erau trei geamii, isi aminteste
invatatoarea. Si toate erau pline. Acum a ramas doar una. Am vrut noi sa ramana doar una, ca ne
era greu sa le ingrijim. Si-apoi, dupa ce ca suntem putini, sa ne mai imprastiem si la trei geamii",
ofteaza invatatoarea. S-a nascut la Edli Koy (Miristea), pe langa Mereni. Acum, din satul
copilariei ei a ramas doar o amintire: cimitirul cu pietre vechi, uitat langa o rascruce de drumuri.
Aveau scoala in limba tatara… Dar ce-au mai patimit, dupa ce au venit la putere comunistii, care
i-au pus sa invete dupa cartile in limba cazana, impuse de rusi. Mare chin, pentru ca tatara nu e
cazana. Bietii elevi abia daca intelegeau jumatate din cuvinte. Nimeni nu mai stie cum au ajuns
tatarii la Topraisar. Ce se stie insa e ca se intelegeau bine cu "romanii vechi", asa cum ii numeau
pe locuitorii pe care i-au gasit pe pamanturile Dobrogei. Si pentru ca tatarii erau mai multi, 80%
din romani invatasera tatara, ca sa se poate intelege cu vecinii lor musulmani. Lasau biciul si
plugul "porc mistret" pe camp toamna tarziu, cand dadea bruma, si tot acolo le gaseau primavara.
In luna mai, se imbracau in costume populare si se tavaleau in gropile unde fusese odata cetatea
de aparare. De prin 1924 s-a stricat armonia. Statul a adus "romani noi" sau "colonisti" de prin
Oltenia si Arges. Au inceput bataile, furturile. Plugul "porc mistret" si biciul, lasate de cu
toamna, n-au mai fost gasite primavara pe camp.

Langa scoala din Topraisar e o piatra funerara de pe la 1025. "Ne-au deslusit profesorii veniti din
Turcia ce scrie pe piatra - acolo e ingropat, "in lunile de toamna", un baiat de 6-7 ani", povesteste
domnul Leman. Cand au facut scoala, au vrut sa scoata piatra - facuta dintr-o marmura buna - dar
n-au reusit. Era prea adanc ingropata. Asa ca l-au lasat pe micul Shaban sa se odihneasca in
continuare.

BALABAN TATLIGEAK. O moschee veche, reparata pe ici, pe colo, pe o ulita prafuita, cu

vita-de-vie catarandu-se de dupa garduri. Tatari cu capetele acoperite, tataroaice in haine vechi.
La inmormantarile tatarilor trebuie sa te duci cu ceva modest, purtat, haine de casa. Invatatul
satului - profesorul Marzali Neuzat, pleca pentru totdeauna dintre ei, cu trupul invelit in 12 metri
de panza alba, asa cum cere legea musulmana. Sicriul verde - acelasi pentru toti, caci este al
geamiei, si se imprumuta la fiecare inmormantare - e acoperit de o panza verde cu insemnele
Coranului. Hogea a inceput slujba, in multimea care sta cu palmele deschise in sus. Vorbeste in
tatara, apoi spune cateva cuvinte si in romana. In masini, convoiul porneste spre cimitir. Numai
barbatii au voie sa mearga. Asa zice legea musulmana. Femeile raman acasa si gatesc cate ceva
pentru masa care se da dupa inmormantare - halva tatarasca, scovergi. Pentru ca apartin altei
religii, eu am voie sa merg la cimitir. Cimitirul e undeva in camp, departe de sat. Pietre vechi,
pietre noi. Unele, de cumani, cu inscriptii runice, au trecut prin multe secole. Iarba creste in voie
printre morminte si miroase a flori de camp. Dupa ce trupul invelit in giulgiu a fost lasat in
mormant, tatarii, asezati pe jos, in semicerc, citesc pe rand din Coran. La poarta cimitirului, un
tatar impartea bani celor care ieseau. M-am tras la o parte, ca sa nu incurc vreun obicei. Tatarul a
fugit dupa mine. "Unde plecati? Toti care au fost la inmormantare trebuie sa primeasca bani. Nu
conteaza ce religie aveti. Sa beti un suc in amintirea celui disparut", imi spune tatarul.
Musulmanii nu beau alcool. Am pus bancnota deoparte, ca sa nu o amestec si sa uit de suc.

TATLIGEAK. Hogea e la poarta, asezat pe o piatra. Are 84 de ani. A venit in Tatlgeak

(Dulcesti) in 1940 din Kadrilater. In trei zile si-au strans tot ce aveau si au plecat din Durostoni
(Cadrilater), unde tatal lui era imam. Familia s-a urcat in caruta, el a ramas pe jos, cu vaca si
vitelul. A facut sute de kilometri pana la Tatlgeak. I-a adapostit unul din bogatasii satului: Tofik
Samadin, care le-a oferit doua camere si tarla pentru oi. Pe atunci, tatarii si crestinii nu se duceau
unii pe la altii. "Acum e invalmaseala. La nunti se canta cantece de-ale noastre la romani, si din
cele romanesti la petrecerile tatarilor", se plange Hogea. "Iar baietii si fetele stau la un loc. Pe
vremea noastra nu se pomenea asa ceva, la petreceri statea intotdeauna un batran intre ei, si cum
indraznea un baiat sa se apropie de fete il pocnea cu bata de nu se vedea" "Si totusi, cum
ajungeau sa se casatoreasca, daca ii tineati asa din scurt?", indraznesc eu in fata hogelui. "Ei, era
loc pentru asta mai pe seara", zambeste cu intelegere hogea.

Cea mai frumoasa amintire a lui Gafar - Agi Facredin: pelerinajul la Mecca. In 1982, au plecat
in grup, din Romania, 28 de musulmani. Au dat fiecare cate 30.000 de lei. Bani multi la vremea
aceea. Cand a venit de la Mecca si-a trecut la nume si "Agi".

AKBAS. In copilarie, isi aduce aminte hogea Soium Rumi, in Akbas (Albesti) erau peste 400 de
familii de tatari. Nu incapeau in geamie, la sarbatori. Acum, au mai ramas 28 de familii de tatari.
La Hagieni (Agilar), satul din apropiere, de care raspunde tot hogea Soium Rumi, mai sunt 23 de
familii tatarasti. Si ce sat era Agilar-ul pe vremuri. Ce padure avea, cum se mai intreceau cu caii
tinerii si aprigii tatari. Acum e doar saracie mare.

La Akbas au avut noroc de niste turci care au cumparat CAP-ul. Ei vin mereu la geamia din sat,
si nu uita sa mai puna un ban, sa mai aduca un obiect folositor. Ultima data au facut cadou,
pentru geamie, un aspirator.
In traducere, din tatara, Akbas inseamna "cap alb", referire la vreo veche capetenie tatara sau
poate la un lac cu multa sare care ar fi existat candva prin apropierea satului.

AMINTIRI

"Cand eram eu eleva, in sat erau trei geamii, isi aminteste invatatoarea. Si toate erau pline.
Acum a ramas doar una. Am vrut noi sa ramana doar una, ca ne era greu sa le ingrijim. Si-apoi,
dupa ce ca suntem putini, sa ne mai imprastiem si la trei geamii" - Curtede Leman, invatatoare
Topraisar.

AMESTEC

"La nunti se canta cantece de-ale noastre la romani si din cele romanesti la petrecerile tatarilor.
Iar baietii si fetele stau la un loc. La petreceri statea intotdeauna un batran intre ei, si cum
indraznea un baiat sa se apropie de fete il pocnea cu bata" - Gafar - Agi Facredin, hoge la
Tatligeak

ISTORIE

Prima marturie documentara a prezentei tatarilor in Dobrogea dateaza din timpul lui Gingis Han
(inceputul sec. XIII). In perioada Timur, 100.000 de tatari s-au stabilit in Dobrogea. In 1525, alte
grupuri de oguzi si de tatari au ajuns in Babadag. Cronicile turce au inregistrat patru grupuri de
tatari pe teritoriul Rumeliei, de care apartinea Dobrogea: tatarii Aktav, tatarii Tirhala, tatarii din
Ianbolu si tatarii Bozapa sau Bozata. La sfarsitul secolului al XVI-lea, calatorii denumeau
Dobrogea ca fiind "tara tatarilor". In anul 1596, alti 40.000 de tatari se stabilesc in Dobrogea.
Dupa ocuparea tarista a peninsulei Crimeea (1783), multi tatari si-au gasit aici un refugiu. Acest
proces de emigrare a durat pana in 1878. In timpul razboiului ruso-turc, tatarii isi cautau refugiu,
parasind de trei ori Dobrogea, dar intorcandu-se pe aceste meleaguri. Dupa unirea Dobrogei cu
Romania in 1878 a inceput o noua epoca pentru tatari, creandu-se institutii de instructie publica,
de cultura nationala si de cult islamic. Prima evaluare precisa a numarului tatarilor dobrogeni
dateaza din 1911, cand sunt inregistrati 25.086, respectiv 7,3% din populatia provinciei. Limba
tatara face parte din ramura turcica a limbilor altaice. Potrivit ultimului recensamant, in Romania
exista 55.000 de tatari.

SARBATORI TRADITIONALE

In martie, tatarii tin "Nawrezul". Copiii lor merg atunci din casa in casa, cu un pom abia inverzit,
si spun un fel de plugusor. Familiile la care intra trebuie sa agate in pom cate un batic sau un
prosop si sa le dea micutilor dulciuri. In mai, de Kidirlez, tatarii - in mod traditional, doar
barbatii si copiii, duc mancare la geamie si la cimitir. In august e Regaile Candli, care vesteste
sosirea marilor sarbatori religioase: Kurban Bayrami (cand se sacrifica berbecul) si Ramazan
Bayrami (sarbatoarea care marcheaza sfarsitul "postului"). Ramazanul este un post alimentar si
spiritual foarte strict de 30 de zile, in care credinciosilor nu li se permite sa manance si sa bea
inainte de asfintitul soarelui.

Cel mai batran dintre tatari

Abduraman Akip, din Mosneni, are 94 de ani si trece drept cel mai batran tatar de prin satele
dobrogene. A facut razboiul, a fost prizonier in Germania, la Sembruck. L-am gasit asezand cate
ceva prin curte. "Asa e el, asa a invatat de la nemti, cand a fost prizonier. Sa tina totul curat.
Toamna, daca da un pic de bruma pe aleea din curte, imediat iese si matura. O clipa nu sta",
povesteste ginerele batranului, Sadiic Hacudichirai. Cel mai batran din tatari e bine, in putere. Nu
mai aude asa grozav, dar la minte e mai limpede ca un tinerel. A luptat si cu rusii, si cu nemtii.
L-au bombardat chiar si americanii, pe cand era prizonier in Germania.

Mare foame a mai facut in armata romana, la inceput. Intr-un regiment intreg erau trei
musulmani. Toti lesinati de foame, pentru ca, aflati in mars prin Ungaria, nu mancau decat paine,
de cateva saptamani. Soldatii primeau carne, insa era de porc, si religia nu le permitea celor trei
musulmani sa manance asa ceva. La capatul puterilor, au furat un curcan. I-a vazut comandantul:
"Sa lasi acum curcanul jos, ca te impusc", s-a rastit. Dar cei trei nu i-au dat drumul. Asa de lihniti
de foame erau, ca nu le mai pasa nici de glont. Cand a aflat comandantul ca se hraneau doar cu
paine de cateva zile, a dat ordin sa li se dea un carlan si mai multe gaini. Musulmanii au mancat
pana s-au saturat si ce a ramas au fiert bine si au pus in caruta cu coviltir cu care mergeau, ca sa
aiba pentru front.

A supravietuit si germanilor, si lagarului. Din coloana de 1.200 de prizonieri pe care nemtii o

duceau spre Sembruck au mai ramas 200. Au murit de foame, de oboseala, de boala. Cine
ramanea in urma era impuscat. Se bucurau cand mai faceau cate un popas intr-o zona in care era
iarba. Se asezau, fiecare pe peticul lui, bine delimitat, si incepeau sa manance. Dimineata,
tapsanul verde pe care se asezasera seara era negru - prizonierii inghiteau toata iarba. Mai mult,
unii mai infometati, dupa ce-si terminau de "pascut" peticul, mai dadeau sa ia si de la altii, de aici
pornea scandalul. Nemtii mai impuscau cativa.

La Sembruck, in lagar, erau 24.000 de prizonieri. Sapau transee pentru tanc, faceau curatenie
dupa bombardamente, aduceau lemne din padure. "Romani curve", le urlau nemtii, lovindu-i cu
cravasa, amintindu-le tradarea Guvernului roman. De mancare primeau cate un polonic de ciorba
si o mana de coji de cartofi. La un moment dat, n-au mai fost nici cojile de cartofi. Fericiti erau
cei trimisi la fabrica de oase, din apropierea lagarului, sa faca curatenie. Rodeau oase, mancau
praf de oase. De oameni, de animale, nici ei nu mai stiau si nici nu le mai pasa.

Cand Germania a fost invinsa, tarile care aveau oameni in lagare si-au trimis comisii care sa-i
aduca acasa. "Pe noi, comunistii ne-au uitat. Pe toti i-au luat comisiile, noi, romanii, am ramas
singuri. Am plecat spre Romania. Pe jos si cu trenul, cand s-a putut. Pe drum, mai ajutam la
casele care fusesera bombardate, mai faceam curat. Atunci am mancat si noi mai bine",
povesteste Abduraman Akip.

reportaj de Carmen Plesa , Jurnalul.Ro , 15/10/2004.