„Vrei să cunoşti tătari? Hai că te duc eu!

“ – a exclamat fără prea multă introducere Seri, o femeie

zdravănă şi negricioasă, cu ochi catifelaţi şi cu un zâmbet larg, care emana o energie contagioasă.
Numele ei era de fapt Seriah Menseit, aşa cum aveam să aflu, odată cu o mulţime de alte lucruri despre
familia, comunitatea şi visurile ei, la foarte scurt timp după ce am cunoscut-o la un colţ de stradă
umbroasă din Techirghiol. Şi tot atât de curând mă strecuram în urma ei, printr-o curte cu verdeaţă de
prin vecini, spre o căsuţă scundă. Şi în numai o jumătate de oră, la numai o aruncătură de băţ de plajele
unde îmi petrecusem vacanţele copilăriei, mă aflam într-o cu totul altă lume decât cunoscusem
vreodată: stăteam la taclale cu un bătrân înalt, cu trăsături asiatice, căruia lumea îi spunea „Agi“, căci
fusese în pelerinaj nu doar la Mecca, ci şi în Crimeea. Loc de unde adusese fotografii – îndelung învârtite
între degete, după cum se vedea – cu el în faţa palatului vechilor hani. Eram printre oameni care purtau
nume precum Gemal, Nasiha, Munel sau Ruhni şi care între ei se înţelegeau într-o limbă nemaiauzită.
Pantofii noştri erau toţi la uşă, iar noi şedeam în pridvorul închis şi acoperit cu covoare, în şosete, având
în faţă tipsia cu baclavale şi o licoare gălbuie dumnezeiască („Nectar de corcoduşe! Cum? N-aţi mai
băut?“), povestind despre casele tătarilor de demult, cu hornul lor mare, deschis, prin care ploua
înăuntru, dar la care bătrânii nu voiau să renunţe.

Am plecat încântată de noile mele cunoştinţe, iar Seri, această inimoasă turcoaică şi nevastă de tătar,
primul meu ghid prin mica lume tătărească din Dobrogea, a mai avut ceva să-mi arate. Într-o sală goală
din centrul Techirghiolului, o mână de adolescenţi se adunaseră să repete dansuri tătăreşti. Seri reuşise
să-şi înscrie trupa la un festival din Germania, iar acum era pe ultima sută de metri cu pregătirile. N-a
trebuit mult ca sunetele pătrunzătoare ale zurnalei – un fel de clarinet arhaic, decorat cu un şir de
mărgele şi mânuit cu virtuozitate de un lăutar turc – şi ritmul irezistibil al daulului – toba specifică – să-şi
facă efectul asupra mea. Bătând măsura ca să-şi încurajeze copiii, Seri îmi mai şoptea din planurile ei de
viitor: să expună la festival cusăturile vechi tătăreşti, cingătorile cu pafta şi alte comori lăsate să
putrezească prin lăzile bătrânelor, pe care le tot aduna de ani de zile. Să mărească trupa, în care acum
avea mai mult turci şi români. Sau, de ce nu, să facă un mic muzeu tătăresc: „Nu-i aşa că ar fi grozav
pentru Techirghiol?“ Seara, la masă cu familia ei, am aflat că cei doi copii preferă să se considere turci,
dar că soţul, Erkin, visează să-l ducă pe fiul lor de 14 ani în Crimeea, ca să-i arate de unde vin tătarii.

Era o lume nouă pentru mine, nu doar fermecătoare, ci şi vie, autentică. Am plecat de la Hagi Gemal şi
familia lui, de la Seri şi ai ei hotărâtă să aflu cine sunt aceşti oameni. Şi am aflat între timp că nu doar eu
şi alţi români nu ştiam nimic despre tătarii din Dobrogea, ci chiar mulţi dintre ei.

Lucruri tătărești
E răcoare și înnorat, cu ceață în zare. Bate un vânt tăios, șuierător. Mănunchiuri de flori galbene,
luminoase, punctează iarba verde a fostului cimitir musulman. Nici măcar nu se știe ale cui au fost
mormintele: unii vorbesc de o așezare de tătari de pe lângă o fostă garnizoană otomană, alții de un vechi
sat turcesc. Pietrele sunt aproape toate într-o rână, aplecate probabil de tăria vântului de iarnă. Nu mai
poartă nicio amintire că au fost cândva gravate. |ncă niște ani de îngheț, de licheni crescuți în crăpături
și siluetele lor zvelte se vor transforma în bolovani, iar singurul semn că acolo, sub pământ, sunt
rămășițele unei comunități va dispărea.

Mă pregătesc să intru pentru prima dată în Hagieni, un sat aflat la câțiva kilometri de limita sudică a
litoralului românesc. Acum 50 de ani, locuitorii erau în covârșitoare majoritate tătari sau, după spusele
celor care își amintesc, „erau doar două familii de români și unul dintre copiii lor învăța Coranul“. Acum,
satul e depopulat și paragina e evidentă. Școala e închisă și stă să cadă, la fel ca alte foste clădiri de
utilitate publică, astfel că locul pare pustiu. Pentru comunitatea tătară dobrogeană, estimată la 30.000-
40.000 de suflete (23.000 după datele oficiale), Hagieni e polul sărăciei.

Cu greu găsim prin curți pe cineva să ne îndrume spre familia Memedullah, un cuplu tătaro-român cu doi
copii de școală și o bunică tătăroaică. Îi găsim la capătul satului, într-o bojdeucă lângă care tinerii și-au
încropit o cameră nouă, scundă, dar cu bucătărie americană și parchet laminat. Are să fie inaugurată
peste câteva săptămâni, la parastasul la care suntem și noi invitați.

Aceștia sunt descendenții lui Genghis-Han, sau cel puțin așa crede aproape orice tătar pe care îl întrebi.
De fapt, tătarii au fost dușmanii lui Genghis-Han. Istoricul Tasin Gemil îi numește „singurul popor născut
și care trăiește în Europa, dar având cultură și religie asiatică“. Ei provin din cumani (sau kîpceak),
populația turcică formată între gurile Dunării și Urali înainte de a fi cucerită de către mongoli, și au făcut
parte din Hoarda de Aur, imperiul medieval creat de urmașii lui Genghis-Han, care și-a întins stăpânirea
și peste partea răsăriteană a României de azi, inclusiv Dobrogea. Tătarii sosiți aici în Evul Mediu s-au
asimilat însă complet, cu mult timp în urmă. La jumătatea secolului al XV-lea, din Hoarda de Aur s-au
desprins câteva state tătărești, printre care și Hanatul Crimeei.

De aici, din Crimeea, provin tătarii români de astăzi. Ei au fugit din calea războaielor ruso-turce, mai ales
după 1783, când hanatul și-a încetat existența și teritoriul a fost anexat de Rusia. |n 1877, numărul
tătarilor din Dobrogea atingea 100.000-125.000. Majoritatea au plecat însă mai departe, spre Anatolia,
după trecerea provinciei sub stăpânire românească.
Când oamenii se zbat să supraviețuiască de azi pe mâine, discuțiile despre istorie și identitate nu-și au
locul. Așa că am vorbit cu familia Memedullah, oameni mărunței de statură, veseli și primitori, mai mult
despre problemele lor de zi cu zi. Etnia și religia nu se numărau printre ele. Cu o înțelepciune demnă de
cărțile sfinte – dar extrasă din realitatea imediată – hogea din satul alăturat i-a sfătuit pe Enghin și pe
soția lui, Mihaela, să rămână fiecare cu religia lui, iar copiii să fie expuși la ambele.

La parastas, bărbații se așază la masa în capul căreia e așezat hogea. Nu sunt mulți, căci în sat au rămas o
mână de familii de tătari. Alături, în camera joasă și colorată unde femeile stau înșirate pe canapele
înflorate și se roagă cu palmele în fața ochilor, sunt primită și eu. După ce se termină rugăciunile, bunica
îmi spune ce a înțeles din slujba în arabă: „A zis numele băiatului meu, Erhan. Și Mahomed. Și amin, că
se zice ca la voi.“

Femeile au pregătit kașîk burek (ciorbă cu colțunași), sorbet – o băutură din apă, zahăr, scorțișoară,
cuișoare și lămâie, care se servește în amintirea morților –, cuscus și altele, în total șapte feluri de
mâncare, demne de 1001 de nopți, pe care le servesc mai întâi bărbaților și apoi femeilor.

Mai târziu dăm o raită prin sat, ca s-o cunoaștem pe bătrâna care știe să citească din Coran. La ea se
adună să se roage femeile în timp ce bărbații sunt la geamie. Muratcea Samide locuiește într-o bojdeucă
amintind de timpuri trecute. O găsim la o măsuță scundă, rotundă, pregătind niște paste minuscule,
umplute cu carne. E primitoare și prietenoasă, dar vorbește numai tătară și am nevoie de traducător.
|mi arată soba oarbă, un fel de cuptor al vrăjitoarei, cu gură largă, semicirculară, lavița pe care doarme,
păturile vechi, țesute în casă, cumanul – ibricul cu care se spală.

Și în acest interior vechi și atent păstrat – ca de altfel în toată Dobrogea – e greu să mai distingi ceva
specific tătăresc. Dokîzul, cămașa de nuntă din nouă bucăți, dansul cocoșului de la botez, câteva rețete
culinare care nu se regăsesc la turci (de obicei, din categoria plăcintelor, pe care nomazii le puteau
pregăti pe drum, din făină, carne și seu) sau kureșul, competiția de lupte corp la corp, sunt cele câteva
frânturi de cultură și tradiție păstrate, pe care familiile le abandonează pe măsură ce generațiile
vârstnice, care le știau rostul, se subțiază.

E oare suficient pentru un popor ca să-și definească identitatea?

Turci sau tătari?

„Fiul meu, care împlinește 25 de ani, vorbește tătărește destul de puțin și lui lucrurile astea nu-i spun
nimic – a spus Eden Mamut, inginer și profesor la Universitatea Ovidius, din Constanța. Și a vrut să știe:
eu, dacă mă întreabă cineva cum mă definesc ca tătar, prin ce sunt diferit? Atunci am ajuns la concluzia
că a fi tătar înseamnă în primul rând să-ți vorbești limba, e ceva fundamental.“

Tătarii dobrogeni au început abia acum să se scruteze în oglindă, în căutare de trăsături definitorii, semn
– crede profesorul Mamut – al unei crize profunde de identitate, care poate conduce, sau nu, la o
mișcare de renaștere.

Eden Mamut s-a născut în satul Tătaru, fostul Azaplar, care în perioada de înflorire culturală dintre
războaie a găzduit o parte dintre liderii tătari. |și amintește că satul avea o uliță românească, o familie
de găgăuzi și vreo 300 de familii de tătari. „Am trăit acolo până la șase ani și tot universul meu era unul
tătăresc. Azaplar a rămas pentru mine un fel de Macondo spre care mă reîntorc continuu, și căutarea
asta mă face să mă regăsesc și să mă redefinesc mereu ca tătar.“

Samie, bunica a doi copii școlari din Lumina, județul Constanța, stă adâncită în abecedarul în limba
tătară. I l-au adus nepoții, Tansel și Zeimur, după prima lor oră de limbă maternă, inaugurată chiar de
deputatul tătar. Deși legislația de după 1990 a încurajat toate etniile din România să-și tipărească
manuale și să-și organizeze învățământ primar în limba maternă, tătarii au optat să învețe limba turcă.

După ce studiază manualul foaie cu foaie, bunica exclamă nostalgic: „Ce bine era la școala tătară din
Hagieni!“ – în singura clasă numai și numai cu copii tătari. Abia pe la 15 ani – își amintește ea – a învățat
românește.

„|mi place cartea asta, o să fac și eu cu ei“ – spune mama, după ce parcurge la rândul ei abecedarul și
apoi repetă, ca pe o sentință: „O să învăț și eu cu ei!“ Parcă îi pare rău că nu le-a vorbit copiilor în limba
maternă. Asta pentru că își tot amintea de copilărie, când pleca la grădiniță și de la jumătatea drumului
se întorcea plângând, de rușine că știe numai tătărește. A vrut să nu treacă și copiii ei prin așa ceva. S-a
ajuns în felul ăsta la situația inversă: „Când venea nepotul și-mi zicea pa-pa, la revedere, parcă nu-mi
convenea“ – povestește bunica. Așa că i-a învățat pe cei mici să salute frumos. „Acum vine: «Selam
aleykum!», pleacă: «Sawlîk man kal!»“ – spune ea cu mândrie.
E însă doar vocabularul tătăresc pe care îl stăpânesc și eu.

Osman Nihat, unul dintre puținii absolvenți de filologie tătară și profesorul celor patru elevi din Lumina,
crede în ceea ce face. A dorit dintotdeauna să predea tătara, dar consideră că e și o datorie să dea mai
departe ce a învățat: „Prin cunoașterea limbii, tătarul își va putea păstra o demnitate – spune el. Turca și
tătara nu s-au amestecat sute de ani, în ciuda asemănării și a proximității, tocmai pentru că există
conștiința propriei identități.“

Muftiul cultului musulman, Yusuf Murat, tătar de origine, explică alegerea din ’90: „Ca să se predea
limba tătară, sunt importanți profesorii. Cei care există sunt în vârstă. Cine va urma? Unde să-i trimitem
să se pregătească? Unde se învață tătara crimeeană foarte bine? Așa, copiii – și tătari, și turci – învață
turca. E mai ușor, au cărți, au cadre, au un loc unde se vorbește limba pură.“ Dar tot el recunoaște că,
după douăzeci de ani, efectele acestei opțiuni se văd clar: „La fiecare generație se pierde 20% din limbă.
Pericolul e foarte mare. Acum nu e prea târziu să motivăm tinerii să învețe tătara la facultate, dar în 5-10
ani va fi.“

Cultul musulman promovează ideea că turcii și tătarii sunt una. La geamia din București, am stat la masă
cu femeile într-o zi de sărbătoare. Pe tătăroaice le deosebești imediat, după trăsături, dar orice încercare
de a vorbi despre originea lor mi-a fost curmată: „Noi nu suntem turci și tătari, suntem cu toții
musulmani.“ Imamul, el însuși tătar, spune că e „cel mai naționalist“, dar că și așa îi e greu să lupte cu
dezbinarea produsă de organizațiile islamiste care vin în țară cu ajutoare, mâncare și hrană, atrăgându-i
pe credincioși spre o formă de religie mult mai strictă decât se practică în România.

O alternativă la competiția dintre religia tradițională și cea nouă, sosită pe filieră arabă, am găsit-o

lângă gara din Constanța, la sediul unei autobaze: Asociația Oamenilor de Afaceri Tătari „Kardașlîc“
(Frăția), din partea căreia stau de vorbă cu Gelil Eserghep. Interlocutorul meu e un bărbat umblat, care
știe ce vrea. Și ar vrea, „pe de-o parte, să ajut Uniunea, care s-a îndepărtat de grosul comunității“. Prin
simpla denumire, Uniunea Tătarilor Turco-Musulmani din România, pe scurt UDTTMR, explică încotro s-
a îndreptat în ultimii 20 de ani comunitatea tătară dobrogeană.

Pe de altă parte, ar vrea să contracareze fundațiile religioase străine: „Comunitatea noastră nu are nicio
tangență cu fundamentalismul. Eu nu am văzut la bunicile mele fața acoperită sau să meargă la doi metri
în spatele soțului“ – spune Eserghep. El crede că Tahiba și alte organizații islamiste similare, sosite cu
camioane de ajutoare în România, se bazează pe sărăcie și își propun să creeze burse școlare pentru
copii tătari și să ajute comunitățile sărace.

Renașterea

Stau pe covor, în apartamentul aerisit, modern, al lui Güner Akmolla, scriitoare, traducătoare, ferventă
anticomunistă, descendentă a unei vechi familii de intelectuali tătari. Așezată în fața mea, îmi citește de
câtăva vreme Luceafărul în limba tătară. Deși ascult fascinată, în afară de cadență nu reușesc să găsesc
nimic familiar în sonoritatea versurilor traduse.

Güner Akmolla editează la Constanța revista Emel (Ideal), care în perioada interbelică apărea în limba
turcă. Ea mai traduce și cărți de istorie, compune poezii, piese de teatru și romane în tătară și toate le
face din convingere, publicându-le mai mult prin eforturi proprii. Ca și unchiul ei, editorul original al
Emel, Akmolla face parte din acea categorie de intelectuali exaltați, inspirați de amintirea eroilor din
țara-mamă.

„Eu mi-aș dori ca această comunitate să se mute în Crimeea, pentru că acolo este patria – îmi spune cu
toată seriozitatea Güner Akmolla. Acolo sunt cei mai mulți tătari și acolo e nevoie de sprijin. Identitatea
tătarilor din Dobrogea e pe cale de a se pierde. Ne asimilăm cu românii și apoi mai e și tentația
Istanbulului, care ne dorește, ne consideră turci.“

Ea își amintește însă că și în 1990, imediat după căderea comunismului, a existat un moment de
renaștere a tătarilor din Dobrogea: „Atât elan ca atunci eu n-am văzut. Primul ansamblu de dansuri a
fost pregătit în trei luni. Veneau tinerii și noaptea, ca să repete. Erau cu șalvari, că n-am reușit să-i
conving că tătarii nu poartă șalvari. La spectacol sala și culoarele au fost arhipline, au venit oamenii din
sate și nu se mai îndurau să plece, aplauzele și bisurile au durat până la 12 noaptea. Genan Bolat tipărise
Karadeniz din cecul de 5.000 de lei al copiilor lui și îl împărțea gratis din portbagaj, așa de fericit era că a
scos ziarul“ – povestește ea.

Istoria tătarilor cuprinde și alte asemenea momente de renaștere. După anexarea Crimeei de către
Rusia, tătarii de acolo au fost supuși unei politici pronunțate de deznaționalizare. Aristocrația a fost
anihilată pe măsură ce nobililor care nu treceau la creștinism li se confiscau pământurile. Islamismul era
tolerat, dar s-au introdus practici total noi: de exemplu, funcțiile clerice erau ereditare, ceea ce a creat în
scurt timp o castă obedientă de imami și hogi. Ei conduceau școlile pentru populația locală, unde se
învățau doar alfabetul arab și Coranul, prin memorare. |ntr-o Crimee în care orașele și satele căpătaseră
nume rusești, iar etnia majoritară era în general exclusă din administrația locală, grosul populației tătare
era încă ultraconservatoare, izolându-se în enclave rurale analfabete. La sfârșitul secolului al XIX-lea, un
tătar educat la Moscova și umblat prin Europa s-a întors acasă cu idei reformatoare. Ales primar în fosta
capitală a hanilor crimeeni, Bahcisarai, Ismail Gaspirali (Ismail Bey Gasprinski) a încercat să educe și să
modernizeze comunitatea sa uitată de timp, victimă a mentalităților retrograde și aflată în pragul
disoluției. El a convins autoritățile că pot disemina cultura rusă în rândul tătarilor dacă îi lasă să urmeze
școala în limba maternă. A avut succes cu un program de alfabetizare în 40 de zile și a lansat o publicație
progresistă, Tercuman (Translatorul), într-o turcă cu expresii din limba vorbită a tătarilor crimeeni.

Viziunea unui singur om a reușit să-i inspire pe tătarii epocii. Din mișcarea lui Gaspirali s-a desprins o
grupare mai naționalistă, Vatan (Patria), cu accentul nu pe apartenența la lumea turcă, ci pe „Tatarcilik“
– identitatea tătară. După cum scrie Brian G. Williams, unul dintre analiștii fenomenului, „o versiune
locală de naționalism tătăresc, cu un nou formulat accent pe Crimeea ca patrie sacră a tătarilor, a
început să fie vehiculată în perioada de sfârșit a imperiului țarist.“

Această identitate a fost întărită în 1917, când, în momentele tulburi ale revoluției, a fost proclamată
Republica Independentă Crimeeană. Președintele ei, Numan Celebi Cihan, un tânăr avocat, muftiu, dar și
poet, executat de bolșevici în 1918, a devenit cel mai popular erou al tătarilor, dintr-o lungă listă de
martiri.

La sfârșitul primei conflagrații mondiale, cu o întârziere față de restul Europei, majoritatea tătarilor
crimeeni se puteau defini în termeni naționali.

Akmolla, cu Eminescu în brațe, regretă entuziasmul din 1990. Dar e perfect conștientă că a contribuit și
ea într-un fel la risipirea lui. „Asta e greșeala mea, că nu vorbesc tătară cu nepoatele.“

Pelerinaj la obârșie

De douăzeci de ore, cele trei autocare merg la drum întins, cu mici opriri. Mai bine de o sută de tătari,
mulți fiind dintre cei care nu mai vorbesc tătara cu nepoții, se îndreaptă spre Crimeea, străbătând
Ucraina. „Ce să facem, mergem, mergem la patria-mamă!“ – îmi spune vecinul de pe bancheta din față,
un bărbat solid, grizonat, plecat la drum cu fratele lui.
În fața noastră se întinde stepa nesfârșită pe care tătarii alungați de nevoie și război au străbătut-o în
căruțe și pe cai, cu avutul în boccele, ca să găsească adăpost în Dobrogea otomană. |mpreună cu colegul
meu, fotograful Bogdan Croitoru, refacem în sens invers drumul lor, alături de grupul organizat anual de
Uniunea Tătarilor din România, UDTTMR.

În autocar e liniște. Tătarii, tineri sau bătrâni, moțăie istoviți de călătoria prea lungă. De trei ori pe zi, se
rostește o rugăciune. Din când în când, ascultăm la microfon câte o melodie populară. Cel mai apreciat
interpret, vecinul meu din față, unul dintre frații Osman, din Ovidiu, îngână tânguitor un cântec de
surghiun: „Crimeea, Crimeea“.

După 1783, tătarii au fost mai mereu în bejenie, Crimeea ajungând până în 1922 să totalizeze 1.800.000
de emigranți. Dacă adăugăm la asta foametea, valurile succesive de epurări sovietice, apoi Cel de-al
Doilea Război Mondial, care a culminat în 1944 cu deportarea masivă a tătarilor, e uimitor cum de
această populație nu a fost ștearsă de pe fața pământului.

Oamenii sunt sincer emoționați și mănâncă din ochi peisajul. Erdinci Samedin, al cărui tată a fost arestat,
când era el mic, pentru vina de a fi găzduit refugiați crimeeni, are lacrimi în ochi: „Nu credeam vreodată
să ajung aici, și mă bucur mult.“

Dacă acești tătari din autocar se mai identifică cu Crimeea, asta se datorează mișcării de renaștere
națională a tătarilor, care a avut loc, ca un ecou la mișcarea lui Gaspirali, și în Dobrogea interbelică.

Aici, perioada interbelică a însemnat o modernizare importantă pentru musulmani. Judecătoriile

religioase – cadiatele – au fost înlocuite de sistemul juridic civil românesc, alfabetul latin l-a înlocuit pe
cel arab, iar femeile au fost emancipate și au căpătat acces la învățământ (cel puțin în comunitățile
urbane, căci cele rurale au rămas conservatoare până după război). Ziare și reviste tătărești, de la un
oficios al PNL destinat musulmanilor până la pomenita Emel, revista culturală de elită a lui Müstecip și
Necip Haci Fazîl, au apărut în mai multe centre, atât în Dobrogea veche, cât și în Cadrilater. |n orașe,
tătarii au început să domine viața socială și culturală, ocupând cele mai multe poziții administrative și
religioase, în detrimentul turcilor, deveniți mai numeroși odată cu alipirea Cadrilaterului. În scurt timp,
au fost percepuți de autoritățile române drept cetățeni fideli, cu o bună capacitate de a învăța limba
română și preferați în posturi-cheie. Astăzi, procentul de populație cu studii medii și peste al tătarilor, de
aproape 50% după ultimul recensământ, îl depășește chiar pe cel al românilor și maghiarilor, fiind de
peste două ori mai mare decât cel al turcilor. Tasin Gemil crede că are o explicație: „Tătarii, fiind lipsiți
de țară și trăind izolat în lumea creștin-ortodoxă, nu au avut protecție națională proprie și nu s-au putut
apăra. Apărarea lor ca etnie nu s-a putut face decât prin adaptare.“

Românii nu au fost dintotdeauna gazde bune pentru minoritățile „conlocuitoare“, așa cum am învățat la
școală. Deși legea asigura drepturi și libertăți pentru musulmani, un raport al Asociației pentru
Drepturile Omului din România, care a analizat petițiile adresate de tătari autorităților române în 1938, a
constatat că de multe ori ea era respectată doar parțial. La fel crede și istoricul Tasin Gemil. „După 1878,
foarte mulți tătari și turci au fost nevoiți să plece pentru că li s-au luat pământurile. Pe hârtie, legile erau
destul de bune, dar în practică, guvernanții locali au primit ordine secrete să încurajeze plecarea
musulmanilor.“ Procesul de modernizare din Turcia a redeșteptat mândria națională a multor
musulmani care se simțeau marginalizați în Dobrogea, astfel încât un număr mare de tătari s-au declarat
turci, ca să poată emigra. Statistic, se putea aștepta ca până în anii 1950 minoritatea să dispară din
România. Potrivit Raportului APADOR-CH, acest lucru nu s-a întâmplat numai din cauza izbucnirii
războiului și a regimului comunist, care a închis frontierele.

Fiii și nepoții acelor tătari sunt acum cazați la un cămin modest din Bahcisarai, vechea capitală a
Hanatului Crimeei, acum în Ucraina. Mănâncă ce și-au adus în pachet de acasă, își iau cafeaua în grădină,
în pavilioane cu mese înălțate pe platforme, unde se poate sta turcește, tolănit pe perne, spre
amuzamentul general, căci acasă nu au parte de așa ceva. Seara stau la povești și cântece. Toți au adus
lucruri de dat și caută conaționali crimeeni care să aibă nevoie de ajutor. Îi găsesc în parcarea-bazar de
lângă palatul hanilor și sunt mișcați să constate că vorbesc (aproape) aceeași limbă. Vizitează palatul,
acum muzeu, cu religiozitate, și se pozează în fața lui, cu sentimentul că au încheiat un pelerinaj. Dar
Crimeea este doar simbolic un centru al tătarilor: susținere financiară nu poate veni de aici, cărți și
cultură nici atât, căci limba se scrie cu chirilice și se vorbește cu accent (la congresul din 2009 s-a decis
totuși trecerea la alfabetul latin), religia, aproape „eradicată“ în era sovietică, nu vine pe filiera otomană,
tolerantă, ci direct de la fundații arabe, într-o variantă care tovarășilor mei de drum le pare stranie.

Pe 18 mai, delegația dobrogeană merge să comemoreze, sub statuia încă neclintită a lui Lenin din
Simferopol, capitala provinciei, deportarea tătarilor din 1944 – Sürgün. Mii de tătari din multe zări se
adună în fiecare an la acest eveniment. Grupul nostru e prea puțin preocupat de ceea ce vorbesc de la
balcon reprezentanții tătari din parlamentul crimeean, liderii actualei mișcări de renaștere, disidenții
care au suferit pe vremea sovieticilor pentru că au ținut să-și păstreze identitatea sau mai marii religioși.
Loialitatea lor față de Crimeea se consumă în gesturi mai mici. Îi caută din ochi pe bătrânii care, după
vârstă, se vede că au suferit deportarea. Le dăruiesc câte un inel, adus din România. Le sărută mâna.
Schimbă câteva vorbe, mereu aceleași. Pe drumul de întoarcere, mai toți membrii grupului îmi povestesc
că au recunoscut după fizionomie, pe stradă sau în magazine, ceva tătari care vorbeau limba cu accent
rusesc și că i-au întrebat despre viață, despre prețuri, despre serviciu. Concluzia: o duc greu, săracii, e
mai bine în România.

Pe 18 mai 1944, fără niciun avertisment, soldații au adunat tătarii din toată Crimeea – circa 200.000,
majoritatea femei, bătrâni și copii –, i-au încărcat în trenuri de marfă și i-au expediat, în călătorii de 3-4
săptămâni, spre republici îndepărtate, sub acuzația de trădare. Circa 7.000 au murit pe drum, restul au
înfruntat decenii de mizerii și opresiune în exil. A fost considerat un gest punitiv pentru presupusa
colaborare a populației tătărești – exasperate de două decenii de măceluri și epurări comuniste – cu
naziștii. Printre surghiuniți au fost însă incluși și tătarii bolșevici, partizanii, activiștii de partid comunist,
eroii decorați și invalizii de război, care nu puteau fi bănuiți de colaboraționism. Chiar și cei aflați pe
frontul cu Germania au fost deportați la sfârșitul războiului. „De fapt – spune Gemil – era pus în aplicare
un plan mai vechi de a curăța Crimeea de tătari, dată fiind poziția ei strategică față de strâmtorile aflate
în Turcia.“ În 1945, Republica Socialistă Sovietică Autonomă Crimeeană a fost desființată, iar zona a fost
puternic colonizată cu ruși și ucraineni. Tătarii au ajuns o minoritate insignifiantă. În 1956, provincia a
fost trecută sub administrația RSSA Ucrainene. Tătarii au putut să se întoarcă, și doar în număr mic, după
anii ’70. După 1991, când Ucraina a devenit stat independent, numărul tătarilor din Crimeea a crescut de
peste cinci ori, ajungând la 250.000 în 2001 (12% din populație), în timp ce presiunile pentru drepturi de
reprezentare și discriminare pozitivă continuă.

Când plecăm de la Universitatea Tătară din Simferopol, Keriman, 38 de ani, care și-a lăsat soțul și fetița
acasă, în Ovidiu, ca să vadă Crimeea, îmi împărtășește impresiile ei: „Am fost plăcut surprinsă, parcă mi-
am regăsit originea. În general, nu avem timp să ne gândim la lucrurile astea, dar am simțit așa, o
liniște.“ Nu crede însă că pelerinii, acum pătrunși de experiență, se vor schimba: „Când vin aici se dau
mari tătari, dar acasă te iei cu viața și uiți tot. Îmi pare rău, dar și eu fac la fel.“

Neam de războinici

Zurnaua și daulul fac să răsune pădurea din Valu lui Traian la început de mai. Pe marginea șoselei,
mașinile sunt parcate pe kilometri întregi. A început Teprezul, festivalul de primăvară al tătarilor, care
se întinde pe toată vara, adunând satele în jurul unor luptători care se cuprind de centuri, doi câte doi,
și încearcă să se doboare la pământ. Familiile s-au așternut la picnicuri, iar în timp ce femeile pregătesc
grătarul, bărbații se adună să se uite la kureș. Luptele au loc pe categorii și se avansează prin eliminarea
adversarului. Nu trece mult și sunt cu totul captivată de confruntare.
Îndârjirea luptătorilor, chipurile încruntate ale arbitrilor te duc cu gândul la vremurile când strămoșii lor,
tătarii, îngrozeau Europa. Fiecare luptător tătar avea doi-trei cai de schimb, astfel încât trupele lor
înaintau zi și noapte, dormind în șa, pătrunzând adânc în teritoriul inamic, iar la întoarcere atacând
fulgerător și luând cu ei sclavi și pradă.

Deportarea din 1944 poate fi privită și prin prisma dușmăniei istorice dintre ruși și tătari, ca un soi de
replică peste secole la campania lui Devlet Ghiray Han, care a ars Moscova din temelii.

În epoca modernă însă, tătarii au găsit un mod mai impresionant de a fi războinici. Trăind risipiți prin
republici sărace, cu drepturile restricționate, sub obrocul tăcerii și dezinformării sovietice, tătarii au
continuat să lupte, pe căi pașnice, pentru întoarcerea lor în Crimeea. Petiții după petiții, reprezentanți
trimiși la congresele moscovite, chiar demonstrații, toate soldate cu ani de închisoare pentru
participanți, nu i-au descurajat pe tătari să-și ceară reabilitarea, pe care toate națiunile deportate de
Stalin, mai puțin trei, o primiseră în 1956.

Secretarul general al ONU Kofi Annan a dat drept exemplu, în 1998, felul în care tătarii din Crimeea luptă
să-și obțină drepturile pe cale nonviolentă. „Un singur revolver dacă aveau, rușii i-ar fi terminat. ~sta
este motivul pentru care ei au recurs la soluții pașnice, pragmatice, ca să se poată dezvolta“ – spune
Tasin Gemil. El dă ca exemplu tătarii din Kazan și cecenii, care au obținut autonomia în același timp.
„Cecenii uite cum au ajuns, în timp ce în republica majoritar tătară de pe Volga există tot ce trebuie:
parlament, guvern, academie, universitate și pace.“

Privesc peste umărul meu, la peretele de chipuri care urmăresc concentrate concursul. Aclamă și aprobă
la unison mișcările reușite ale băieților din ringul improvizat pe iarbă. Sunt chipuri de bărbați oacheșe, cu
ochii pieziși, purtând încă semnele distinctive ale originii lor străvechi.

Un copil și un blog

O căruță plină cu copii îmbrăcați de sărbătoare se leagănă pe un drum prăfuit din Tuzla, pe lângă lanul
cu floarea-soarelui, îndreptându-se spre faleza înaltă și marea albastră, însorită. De căruță atârnă
baloane albe și albastre și, la loc de cinste, tronează în ea Berkant, de patru ani, care astăzi e botezat
după ritualul musulman. În urma calului – câteva mașini din care membrii mai entuziaști ai familiei fac
fotografii. Acasă îl așteaptă o mulțime de oaspeți bine dispuși, cu dulciuri și cu cocoșul din hârtie
colorată plin ochi cu bomboane, pe care, la sfârșit, Berkant va avea voie să-l spargă.
Cocoșul și plimbarea în căruță sunt ceea ce s-a mai păstrat din botezul tradițional – un dar menit să-i
distragă atenția copilului de la circumcizia care urma. Acum, operația s-a făcut la spital și botezatul nu
trebuie decât să stea pe genunchii tatălui, să asiste la rugăciunea rostită de bărbați. Dar se plictisește
repede și aleargă din nou în curte, să se bucure de jucăriile primite.

Mai toți tătarii din Tuzla s-au adunat la această ocazie și mănâncă, în serii, la masa lungă din curte, femei
și bărbați laolaltă, semn că rigorile tradiției au slăbit. De altfel, în ultima vreme, plimbarea botezaților se
face cu o coloană de mașini care claxonează. Părinții lui Berkant, tineri, frumoși și eleganți, au preferat
totuși să revină la vehiculul tras de cal, după care odinioară alerga toată puștimea satului, făcându-l pe
sărbătorit să se simtă important.

Nu e singurul lucru pe care cei doi soți înțeleg să-l facă de dragul originii lor tătare. Mama, Meral, predă
cu succes tătara în cadrul programului-pilot și reușește să adune peste 20 de elevi la orele ei. Serfim,
tatăl, un tip modern și spilcuit, cu un cercel în ureche, este autorul unuia dintre cele două bloguri
tătărești din România – o aglomerare de articole, informații, muzică și clipuri cu și despre tătarii de
pretutindeni. „Cred că am devenit enervant, pentru că sunt obsedat de asta“ – spune el, povestind că la
început nu făcea decât să posteze pe blog, chiar și de 340 de ori pe lună. Blogul are doar vreo 40 de
vizitatori pe zi, iar unii dintre ei sunt români. Cel mai mare succes l-au avut, spre mirarea lui, cuvintele
tătărești traduse în română, un efect al lipsei dicționarelor și manualelor.

Serfim e însă pesimist cu privire la redeșteptarea conștiinței de neam a tătarilor – crede că pentru asta
ar fi nevoie de un șoc. El a avut acest șoc: „Când mi-am pierdut bunica, am vrut să fac ceva pentru
tătărime. Mi-am dat seama că, după ce dispar ei, bunicii, vor dispărea toate.“ Și arhiva de materiale de
pe site se tot îngroașă în amintirea unei bunici, o femeie simplă, dar care a păstrat și a știut să insufle
spiritul tătăresc, prin noianul de povești și cântece pe care le învățase din copilărie.

Articolul a fost publicat în ediția de septembrie 2010 a revistei National Geographic