Kristof Szongott Orasul Liber Regal Gherla

KRISTÓF SZONGOTT
ORAŞUL LIBER REGAL GHERLA

volumul I
GENERALITăţI
Coordonator: Lucian Nastasă
Traducere: Andrea Ghiță
Traducerile din latină: Andreea Mârza

Traducerile din germană: Annamária Nastasă-Kovács
Tehnoredactare: Laurențiu Alexandru Popescu
Această carte a apărut cu sprijinul

Uniunii Armenilor din România
© Editura Ararat, 2014

ISBN: 978-606-688-013-8
KRISTÓF SZONGOTT
ORAŞUL LIBER REGAL

GHERLA
volumul I
GENERALITăţI
volum îngrijit
de
Lucian Nastasă
Traducere de
Andrea Ghiţă
Bucureşti
Editura Ararat
2014
Cuprins
CUVÂNT ÎNAINTE ................................................................ 15

Notă asupra ediţiei .................................................................... 23
Cuvânt înainte ........................................................................... 29
Împărţirea lucrării ..................................................................... 37
CARTEA ÎNTÂIA .................................................................. 35
SECţIUNEA A
Castrul roman ........................................................................... 37
SECţIUNEA B
Capitolul 1. Istoria cetăţii ......................................................... 39
Capitolul 2. Descrierea cetăţii din Gherla ................................ 50
Capitolul 3. Istoria Penitenciarului
Naţional Regal din Gherla ............................................ 82
I. Prima perioadă (1787-1849) ................................................. 84
Perioada a II-a (1850-1868) ..................................................... 93
Perioada a III-a (1868-1898) ................................................... 100
Károly Vajna, directorul penitenciarului ................................. 108
SECȚIUNEA C
Satul Gherla .......................................................................... 110
SECȚIUNEA D
Istoria sumară a armenilor ....................................................... 114
Capitolul 1. Dinastia domnitoare Haik .................................... 115
6 Kristóf Szongott
Capitolul 2. Dinastia domnitoare Arşaguni (Arşacida) ........... 116

Capitolul 3. Armenii devin guvernatori
sub dominaţia arabă ..................................................... 122
Capitolul 4. Dinastia domnitoare Pakraduni ........................... 124
Capitolul 5. Dinastia Ruben (Rubeneankh) (1080-1393) ........ 130
SECţIUNEA E
Stabilirea armenilor în Transilvania
şi cei doi principi Apaffi .......................................................... 143
SECţIUNEA F
Istoria oraşului Gherla de la întemeiere
până în zilele noastre ................................................... 147
Capitolul 1. Înfiinţarea oraşului ............................................... 147
Capitolul 2. Cine a fondat oraşul nostru? ................................ 150
Capitolul 3. Teritoriul pe care a fost construit oraşul .............. 151
Partea a II-a
Francisc Rákóczi al II-lea (1709-1711) ................................... 153
Partea a III-a
Epoca lui Iosif I (1705-1711) .................................................. 154
Partea a Iv-a
Epoca lui Carol al VI-lea ......................................................... 155
Capitolul 1. Proiect de diplomă şi privilegii ........................... 155
Capitolul 2. Armenii din Bistriţa se refugiază la Gherla ......... 157
Capitolul 3. Conscripția instrumentată de putere .................... 165
Capitolul 4. Prima conscripţie întocmită de oraş .................... 167
Capitolul 5. Document trimis de judele nostru primar
către guvernatorul militar al Transilvaniei .................. 172
Capitolul 6. Mâna distrugătoare a duşmanului ........................ 174
Capitolul 7. Gherla obţine privilegiul ..................................... 175
Capitolul 8. Primul mare pârjol ............................................... 176
Partea a v-a
Epoca Mariei Tereza (1740 – 1783) ........................................ 179
Capitolul 1. Taxa pentru privilegii ........................................... 179
Oraşul Liber Regal Gherla 7
Capitolul 2. Scrisorile de privilegiu

ale oraşelor Gherla şi Dumbrăveni .............................. 180
Capitolul 3. Zălog pe o treime din domeniu ........................... 181
Capitolul 4. Nobili donaţionalişti ............................................ 181
Capitolul 5. Nobili armalişti .................................................... 182
Capitolul 6. Cei îndreptăţiţi să depună jurământul
de „credinţă pentru patrie“ .......................................... 183
Capitolul 7. Titlul de nobleţe din străinătate
nu are valabilitate ........................................................ 184
Capitolul 8. Nobilii din Gherla ................................................ 184
Capitolul 9. Familiile nobile din Gherla .................................. 185
Capitolul 10. Cel dintâi fondator
al Academiei Ungare de Ştiinţe ................................... 186
Partea vI-a
Epoca lui Iosif al II-lea (1780-1790) ....................................... 189
Capitolul 1. Iosif al II-lea la Gherla ........................................ 189
Capitolul 2. Iosif al II-lea – coregent ...................................... 190
Capitolul 3. Jurisprudenţă în Ţinutul Săsesc ........................... 190
Capitolul 4. Vânzarea domeniilor coroanei ............................. 191
Capitolul 5. Cei care aveau nevoie de lucruri importante
se adresau armenilor .................................................... 192
Capitolul 6. Un ordin regal împarte Transilvania
în 11 comitate .............................................................. 192
Capitolul 7. Încartiruirea militarilor ........................................ 196
Capitolul 8. Gherla este ridicat
la rangul de oraş liber regesc ....................................... 197
Capitolul 9. Un fel de căsătorie civilă ..................................... 197
Capitolul 10. Limba utilizată în justiţie ................................... 198
Capitolul 11. Rugăciune pentru suveranul bolnav .................. 198
Capitolul 12. Moartea lui Iosif al II-lea ................................... 198
Partea a vII-a
Epoca lui Leopold al II-lea (1790-1792) ................................. 199
8 Kristóf Szongott
Capitolul 1. Încoronarea lui Leopold al II-lea ......................... 199

Capitolul 2. „Honorarium“ pentru regele încoronat
şi pentru regină ............................................................ 200
Capitolul 3. Primii reprezentanţi ai Gherlei în Dietă .............. 200
Capitolul 4. Un titlu inferior .................................................... 201
Partea a vIII-a
Vremea lui Francisc I (1792-1835) ......................................... 203
Capitolul 1. Răscumpărarea sarcinilor publice ........................ 203
Capitolul 2. Semne limpezi ale iubirii de ţară ....................... 205
Capitolul 3 Francisc I își ia titulatura
de „împărat austriac“ ................................................... 205
Capitolul 4. Audierea robilor din cetate .................................. 206
Capitolul 5. Recunoaşterea devotamentului ............................ 207
Capitolul 6. Devalvaţia ............................................................ 207
Capitolul 7. Procedura ilegală a Universităţii Săseşti ............. 208
Capitolul 8. Primirea regelui ................................................... 211
Partea a IX-a
Vremea lui Ferdinand al V-lea (1835 – 1848) ....................... 223
Capitolul 1. Limba maghiară oficială ................................... 223
Partea a X-a
Perioada lui Franz Josef I (începând din 1848) ....................... 227
Capitolul 1. Regele la Gherla .................................................. 227
Capitolul 2. Episcopia greco-catolică ...................................... 228
Capitolul 3. Gimnaziul armeano-catolic ................................. 228
Capitolul 4. Un document preţios ........................................... 229
Capitolul 5. Episcopul cu vorbe măiestrite ............................. 230
Capitolul 6. Independenţa bisericii armene ............................. 232
Capitolul 7. Cumpărarea „domeniului“ ................................... 232
Capitolul 8.Cazarma ................................................................ 233
CARTEA A DOUA
Părţi disparate ale istoriei oraşului nostru ......................... 235
Partea I-a
Organizarea oraşului ................................................................ 237
Capitolul 1. Un orăşean adevărat ............................................ 237
Capitolul 2. Dreptul civic ........................................................ 238
Capitolul 3. Taxa urbană .......................................................... 238
Capitolul 4. Caseria oraşului ................................................... 240
Capitolul 5. Casa de ajutorare ................................................. 241
Capitolul 6. Denumirile străzilor, sporirea lor;
căpitanii de străzi, cartiere ........................................... 242
Capitolul 7. Piaţa mare şi pietruirea străzilor .......................... 243
Capitolul 8. Albia Someşului şi moara de sus ....................... 244
Capitolul 9. Măsuri necesare ................................................... 248
Capitolul 10. Incendii .............................................................. 249
Capitolul 11. Prelungirea şoselei până în oraş ........................ 251
Capitolul 12. Sub a cui jurisdicţie se afla oraşul nostru .......... 253
Capitolul 13. Litigiu fiscal ....................................................... 253
Capitolul 14. Modul în care proceda
administraţia oraşului ............................................... 254
Capitolul 15. O comunitate care aduce servicii semnificative
în interesul ţării ............................................................ 255
Capitolul 16. Garanţia existenţei oraşului ............................... 255
Capitolul 17. Rezultatele suprinzătoare
ale guvernării utile şi înţelepte a oraşului .................... 256
Partea a II-a
Hotarele Gherlei ...................................................................... 258
Partea a III-a
Numele, stema, venitul şi descrierea oraşului ...................... 264
Capitolul 1. Numele şi stema oraşului .................................... 264
Capitolul 2. Un document al guvernatorului ........................... 267
10 Kristóf Szongott
Capitolul 3. Veniturile oraşului ............................................... 269

Capitolul 4. Cea mai veche descriere a oraşului ..................... 271
Partea a v-a
Juzii primari şi primarii oraşului nostru .................................. 273
Capitolul 1. Judecătorul companiei ......................................... 273
Capitolul 2. Judecători nerecunoscuţi în mod legal ................ 274
Capitolul 3. Alegerea juzilor primari
era aprobată de rege ..................................................... 275
Capitolul 4. Juzii primari şi primarii noştri ............................. 277
Partea a Iv-a
Primăria (Casa Sfatului) .......................................................... 298
Partea a vI-a
Consiliul (senatul) ................................................................... 303
Capitolul 2. Alegeri şi hotărâri ale consiliului ........................ 304
Capitolul 3. Alcătuirea Consiliului (magistraturii) .................. 316
Capitolul 4. „Sesiuni ordinare legale“ ..................................... 317
Capitolul 5. Prestigiul consiliului ............................................ 318
Partea a vII-a
Corpul demnitarilor ................................................................. 319
Capitolul 1. Consilieri, adunarea pentru alegeri,
vremea scrutinului ....................................................... 319
Capitolul 2. Corpul aleşilor, notarul maghiar,
procese verbale, slujbaşii, salariu ................................ 320
Capitolul 3. Perceptor, casier, econom municipal,
arhivar, subprocuror, registrator şi vicenotar .............. 326
Capitolul 4. Inventar, închisoarea orăşenească.
Jurisdicţia corpului funcţionăresc ............................... 327
Capitolul 5. Extras din Regulamentul Oraşului,
valabil şi în prezent ...................................................... 328
Partea a vIII-a
Corpul aleşilor (juraţi, communitas) ....................................... 330
Capitolul 1. Adunarea mixtă 330
Capitolul 2. Din hotărârile corpului juraţilor

(communitas) ............................................................ 332
Capitolul 3. Iniţiative şi cereri interesante .............................. 333
Capitolul 4. János Simay, un prim-orator model ..................... 335
Capitolul 5. Doi „cetăţeni devotaţi“ ........................................ 337
Capitolul 6. Modele de jurământ ............................................. 338
Partea IX
Episcopul Verzereskul ............................................................. 340
Capitolul 1. Copilăria şi studiile .............................................. 340
Capitolul 2. Îi converteşte pe armenii autohtoni ..................... 343
Capitolul 3. Întemeiază oraşul Gherla ..................................... 347
Capitolul 4. Verzereskul, episcopul de rit armean,
guvernează dieceza romano-catolică de Ardeal .......... 351
Capitolul 5. Prestigiu şi influenţă ............................................ 354
Capitolul 6. Misiune importantă .............................................. 354
Capitolul 7. Armenii împrumută bani ţării strâmtorate ........... 357
Capitolul 8. Strădaniile neobosite
în interesul enoriaşilor săi ............................................ 360
Capitolul 9. Meritele lui Verzereskul ...................................... 362
Capitolul 10. Din ce-şi acoperea Verzereskul cheltuielile? ..... 365
Capitolul 11. Veniturile episcopului ........................................ 366
Capitolul 12. Moartea lui Verzereskul ..................................... 367
Capitolul 13. Ce a mai consemnat Protocolul Armean
despre Verzereskul? ..................................................... 369
Capitolul 14. Lăsământul lui Verzereskul ............................... 371
Capitolul 15. Testamentul e atacat în instanţă
de rudele rămase în străinătate .................................... 378
Capitolul 16. Memoria lui Verzereskul ................................... 383
Partea X
Episcopia armeană autohtonă .................................................. 385
Capitolul 1. Cei doi episcopi de la începuturi ....................... 385
Capitolul 2. Vicarii episcopali ................................................ 387
Capitolul 3 Carol al III-lea separă douăsprezece mii de florini
din suma de ipotecare a domeniului de la Gherla,

pentru fondul episcopului ............................................ 388
Capitolul 4. Scrisoarea Împărătesei Maria Tereza
către trezorierul Ignácz Bornemissza,
baron de Kászon [Caşin] ............................................. 389
Capitolul 5. Dobânda celor 12.000 de florini destinaţi
fondului episcopal ....................................................... 391
Capitolul 6. Maria Tereza îl numeşte
pe Mihály Theodorovics episcop armeano-catolic ..... 393
Capitolul 7. Strădanii pentru reînfiinţarea episcopiei armene .... 394
Capitolul 8. Scrisoarea Corpului juraţilor
către episcopul armean de la Viena ............................. 396
Capitolul 9. O nouă decizie a corpului aleşilor ....................... 402
Capitolul 10. Adresa către Rege .............................................. 403
Capitolul 11. Petiţia expediată către Propaganda [Fide] ......... 408
Capitolul 12. Petiţie către nunţiul apostolic de la Viena ......... 412
Capitolul 13. Adresa din partea guberniului ............................ 416
Capitolul 14. Trei procese verbale ........................................... 419
Capitolul 15. Iniţiativa primarului Gergely Simay .................. 427
Capitolul 16. Oraşul nostru adresează un apel
celor trei localităţi armene frăţeşti ............................... 429
Capitolul 17. Petiţia Oraşului Elisabetpolis ............................ 431
Capitolul 18. Şi Frumoasa se raliază cauzei ............................ 439
Capitolul 19. Contribuţia Gheorgheniului ............................... 444
Capitolul 20. Cererea noastră .................................................. 449
Partea a XI-a
Biserica armeană din Ungaria ................................................ 457
Capitolul 1. Parohiile armene .................................................. 457
Capitolul 2. Vicari şi vizitatori ................................................ 458
Capitolul 3. Ritual şi directoriu ............................................... 464
Capitolul 4. „Clerul“ armean ................................................... 464
Capitolul 5. Preoţimea din Gherla şi adunarea mixtă
a comunităţii oraşului .................................................. 466

Capitolul 6. Clerul armean şi celibatul (coelibatus) ................ 467
Capitolul 7. Liturghiile din zori ............................................... 468
Capitolul 8. Biserica şi parohul primesc dijmă ....................... 469
Capitolul 9. Lefurile parohului şi ale preoţilor ........................ 471
Capitolul 10. Casa parohială ................................................... 476
Partea a XII-a
Parohii oraşului nostru ............................................................. 477
Capitolul 1. Lázár Budakovics ................................................ 477
Capitolul 2. Mihály Theodorovics ........................................... 478
Capitolul 3. Lukács Verzár ...................................................... 485
Capitolul 4. Der-Chácshádur Jészáján ..................................... 486
Capitolul 5. János Jakabffy ..................................................... 487
Capitolul 6. Adeodát Moldován .............................................. 491
Capitolul 7. Dr. Kelemen Korbuly .......................................... 492
Capitolul 8. Kristóf Bogdánffi ................................................. 496
Capitolul 9. Kristóf Czetz (Mártonffi) .................................... 500
Capitolul 10. Lukács Simay .................................................... 501
Capitolul 11. Kristóf Gajzágó .................................................. 505
Capitolul 12. Vicarul parohial János Korbuly ....................... 506
Capitolul 13. Kristóf Lukácsi .................................................. 510
Capitolul 14. Simon Kópár ...................................................... 535
Capitolul 15. Lukács Bárány ................................................... 542
NOTELE EDITORULUI ........................................................ 557
Ilustrații
István Dobó ................................... 48 Mihály Apaffi II .......................... 146

Harta Priorato ................................ 55 Mihály Apaffi I ............................ 146
Planul penitenciarului ....................63 Francisc Rákóczi al II-lea ........... 153
Clădirea Rákóczy ......................... 75 Maria Tereza ................................ 179
Blazonul Szapolyai [Zápolya] ...... 77 Iosif al II-lea ................................ 189
Penitenciarul Naţional din Gherla, Leopold al II-lea .......................... 199
vedere dinspre Sud ...................... 101
Tripleţii Deák .............................. 222
Károly Vajna ............................... 108
Ferdinand al V-lea ....................... 223
Haig,
întemeietorul primei dinastii ....... 115 Regele Franz Josef ...................... 227
Ruinele din Ani: catedrala ........... 117 Gherla – vedere dinspre sud ........ 246
Ruinele capitalei Ani: Gherla – vedere dinspre răsărit ... 247
interiorul catedralei ..................... 119 Stema orașului ............................. 266
Ruine din Ani: Brădetul din parc ......................... 268
Capela Mântuitorului .................. 121 Podul de fier din parc .................. 269
Ruine din Ani: Rondul din parc ........................... 270
Capela Mântuitorului .................. 123 Dávid Placsintár II, primar .......... 297
Ruinele oraşului Ani: capela funerară Vechea casă a sfatului ................. 307
a Sfântului Grigore ...................... 127 János Simay ................................ 335
Ruinele cetăţii Ani: Oxendius Verzereskul ................. 371
Poarta palatului regal .................. 130
Planul Orașului Gherla ................ 441
Ruinele cetăţii Ani: poarta principală
István Stephanovics
a palatului regal ......................... 131
Asirienii asediază vizitator apostolic ........................ 462
oraşul armenesc ........................... 135 Dr. Mihály Theodorovics ............ 484
Regele Leon al VI-lea ................. 136 Simon Kopár ............................... 537
Aşhen, soţia lui Tiridat ................ 138 Lukács Bárány ............................ 550
Kusaroduth, Adeodat Csákány ........................ 551
sora regelui Tiridat ...................... 142 Crucea lui Verzereskul ................ 555
CUvÂNT ÎNAINTE
Nu fără o anumită satisfacție constatăm faptul că în ultimul

deceniu, dar mai ales în ultimii doi, trei ani s-a produs o veritabilă
emulație în a studia trecutul armenilor din spațiul românesc,
producția istoriografică fiind de-a dreptul încurajatoare pentru
viitor. Este și motivul pentru care evităm să supunem unei analize
bibliografice ceea ce s-a tipărit până acum, însă rămâne sub sem-
nul împlinirii ceea ce se desăvârșește prin lucrarea de față, după
mai bine de un secol, prin reeditarea operei lui Kristóf Szongott,
în versiune românească.
De altfel, prin acest de-al treilea tom din producția isto-
riografică a ilustrului polihistor din Gherla se continuă o strădanie
începută acum vreo patru ani, ceea ce s-a tălmăcit deja în limba
română părând mai tuturor o inițiativă de un remarcabil interes.
Nu întâmplător, volumele anterioare sunt demult epuizate, edi-
torii gândind deja la o nouă retipărire, poate în condiții grafice
cât mai apropiate de ce și-a dorit cândva autorul gherlean.
În fapt, este vorba de celebra Szamosújvár m. kir. város
Monográphiája [Monografia oraşului regal maghiar Gherla], în
trei volume, apărute între 1893 şi 1901, precedată de Armenia
Képes Naptára [Calendarul ilustrat al Armeniei] (1892) şi
completată de alte două lucrări fundamentale pentru trecutul ar-
menilor din această regiune: A magyarhoni örmény családok ge-
nealogiája [Genealogia familiilor armeneşti din Ungaria] (1898)
16 Lucian Nastasă
şi A magyarországi örmények ethnographiája [Etnografia arme-

nilor din Ungaria] (1903) – toate aceste remarcabile tomuri fiind
publicate la Gherla, la Editura „Aurora“ a lui Andrei Todoran, ce
a funcţionat între 1881 şi 1913.
Ceea ce impresionează din capul locului pe cei care
apelează la edițiile princeps este îndeosebi calitatea tipăriturilor,
cărțile lui Szongott fiind veritabile bijuterii tipografice, din care
s-au mai păstrat astăzi mai multe plăci fotografice, cu imagini
document de la finele veacului XIX, cu edificii, monumente și
locuri care – din nefericire – nu se mai regăsesc astăzi în spațiul
orașului Gherla. De altfel, aparent tăcuta urbe de acum era la
cumpăna secolelor XIX-XX o veritabilă metropolă, unică în tot
peisajul european, nu doar pentru simplul motiv că ne apare pros-
peră și bogată, ci pentru că era Armenopolis, orașul armenilor,
important nucleu economic tocmai datorită prezenţei aici a aces-
tui important grup etnic, ce a adus imense servicii nu numai re-
giunii, ci şi Imperiului Habsburgic, devreme ce Carol al VI-lea
acordă o diplomă de privilegii, consfinţind pentru multă vreme
o largă autonomie localităţii şi locuitorilor ei armeni. Astfel, mai
vechea Gherla de la finele de secol XIII, menţionată apoi ca Sza-
mosújvár (Cetatea nouă de pe Someş) în 1721, devine Armeno-
polis sau Örményváros în 1726, ulterior purtând în documente şi
denumiri precum Hayakaghak (în armeană), Armenierstadt sau
Neuschloss (în germană).
Dar orașul s-a impus nu doar prin bunăstarea economică, ci
și printr-o viață spirituală demnă de toată prețuirea, la cumpăna
veacurilor XIX-XX localitatea având o deosebită activitate publi-
cistică, aici fiinţând mai multe edituri ce scoteau o bogată gamă
de cărţi, dar mai ales de reviste şi ziare, în două moderne impri-
merii. Cu alte cuvinte, exista aici o puternică industrie culturală, ce
a lăsat urme intelectuale demne de luare aminte. Apoi, la Gherla
s-a aflat multă vreme centrul spiritual al armeano-catolicilor, lo-
Studiu introductiv 17
cuitorii adoptând această confesiune încă de la finele secolului

al XVII-lea, deşi detaliile asupra acestui proces ce a dus la uni-
unea Bisericii Armene cu cea Catolică ne sunt încă necunoscute,
dar mai ales a fost un proces de durată, devreme ce până spre 1735
au mai existat preoţi armeni în Ardeal care utilizau vechiul rit
gregorian, iar naşterea oficială a armeano-catolicismului a avut
loc abia în 1742, în timpul papei Benedict al XIV-lea.
În acest context, nu-i de mirare că „metropola“ din veacul
XIX a avut una din cele mai impresionante edificii bisericești din
Europa Centrală, prezentă și astăzi în toată splendoarea ei, fiind
vegheată totodată de o celebră icoană a lui Rubens, „Coborârea
lui Isus de pe Cruce“1. Și nu în ultimul rând, arhitectural, unici-
tatea orașului constă în splendoarea spațiului locuirii, în care
domină barocul2.
Ceea ce ni se oferă acum în tălmăcire românească – Sza-
mosújvár szab. kir. város Monográphiája, 1700-1900 [Monografia
oraşului liber regal maghiar Gherla] (1901) – este poate și cel mai
important volum dintre toate cele realizate de Kristóf Szongott,
pentru că a fost întocmit în cea mai mare parte pe surse inedite,
documente salvate de autor, păstrate și valorificate într-o manieră
„pozitivistă“ demnă de toată lauda, sub imperativul rankean, „wie
es eigentlich gewesen ist“ (adevărul aşa cum a fost). Mai mult
chiar, apropiindu-se cu restituția faptelor spre cumpăna secolelor
XIX-XX, Szongott pune în valoare „istoria orală“, dar și istoria
trăită de el însuși în acest univers în care domina cultul pentru
strămoși, pentru muncă, pentru înțelepciune.
1
Tabloul provine din Galeriile Imperiale de la Viena, fiind un dar din partea
lui Francisc I, pentru proaspăt finalizata Catedrală armeano-catolică din
Gherla, în 1804.
2
Vezi Virgil Pop, Armenopolis, oraș baroc, ed. II, cu o Prefață de Nicolae
Sabău, Cluj, Edit. Accent, 2012.
18 Lucian Nastasă
Iar atașamentul lui Kristóf Szongott pentru Gherla era unul

profund motivat, destinul familiei sale identificându-se de altfel
cu soarta mai tuturor armenilor din această parte de Europa. Năs-
cut pe 23 martie 1843 la Bogata de Murăş (ung. Marosbogát), fiind
botezat Hacic, ca fiu al lui Hovanes Asfadurian şi al Rhipsimei,
pentru ca mai apoi să-şi ia legal numele sub care a semnat şi această
carte, Kristóf Szongott provenea dintr-o veche familie armeană
ale cărei rădăcini se pierd undeva în Moldova, de unde a emigrat
în Ardeal trecând probabil prin Lvov.
Ca fraged elev de şcoală a beneficiat încă dintru început de
şansa de-a avea ca profesor pe nu mai puţin celebrul cărturar şi
pictor armean Gabrus Zakarias (1797-1870), care spre senectute
a întrezărit parcă în Kristóf Szongott un veritabil descendent in-
telectual. Asemenea dascălului său, Szongott îşi continuă studiile
secundare la Liceul romano-catolic din Alba Iulia, pentru ca la
numai 20 ani să i se încredinţeze direcţia Şcolii Armene din ora-
şul natal, la cârma căreia a rămas vreme de trei decenii, pentru
ca în 1894 să fie numit profesor la Gimnaziul principal de stat
din Gherla (astăzi Liceul „Petru Maior“).
Personalitate complexă, întruchipând parcă vremea ce a
traversat-o, Kristóf Szongott s-a dedicat întru totul studierii şi con-
servării culturii neamului său, afirmându-se ca un istoric aproape
total, de la romantici moştenind pasiunea marilor cuprinderi, en-
ciclopedismul, râvna de a concepe ansambluri armonioase, în
timp ce raţionalismul şi spiritul ştiinţific îl îndemnau spre pru-
denţă, spre o severă metodă a obiectivităţii. Rezultatul este întrea-
ga sa operă, în afara volumelor deja menţionate şi a câtorva zeci
de articole risipite prin reviste şi jurnale, Szongott dovedindu-se
un veritabil deschizător de drumuri în multe domenii conexe:
printre altele, a fondat încă din 1887 prima publicaţie periodică
a armenilor de limbă maghiară, sub numele de „Armenia“, ce a
apărut – uneori cu intermitenţe – vreme de două decenii, consti-
tuind însă astăzi un veritabil tezaur de armenologie, realizat parcă

după modelul celebrei „Revue d’ethnographie“ ce apărea în
epocă la Paris sub direcţia congenerului său, Ernest-Théodore
Hamy (1842-1908); totodată, a dat formă mai vechiului său de-
ziderat de a crea la Gherla un Muzeu Armean – se pare că primul
de acest gen de pe continent –, din nefericire cu puţin timp înainte
de sfârşitul lui oarecum prematur (1907)3, valorificând în fond o
bună parte a moştenirii profesorului său, Gabrus Zakarias, a cărui
locuinţă arăta de fapt ca un veritabil Muzeu prin comoara de cărţi,
manuscrise şi obiecte armeneşti adunate de-a lungul vremii. Mai
mult chiar, arhiva oraşului Gherla se mai păstrează astăzi în mare
măsură tocmai datorită lui Kristóf Szongott, care nu doar că a
adăpostit la el acasă acest inestimabil tezaur odată cu demolarea
vechii primării (în 1893), ci a şi avut grijă în a recupera aproape
dintre ruine ceea ce alţii considerau ca fiind fără importanţă, do-
cumente vechi, diplome împărăteşti etc4.
În fapt, volumul de față este alcătuit în cea mai mare parte
pe temeiul informațiilor din această arhivă „recuperată“ și salvată
în casa proprie. Poate și de aceea pare o carte „de suflet“, armo-
nios întocmită, de la o sumară istorie a armenilor din patria lor
mamă, vitregiile înfruntărilor cu diverși cuceritori, viața în dias-
pora, așezarea lor în Bazinul Carpatic, până la fondarea propriului
oraș în inima Transilvaniei, pe care l-a iubit cu însuflețire, de
vreme ce și-a dedicat întreaga viață recuperării trecutului său.
Așa se face că în paginile acestei cărți aflăm mai totul des-
pre armeni, dar mai cu seamă despre trecutul impresionantelor
3
Vezi, cu ocazia dispariţiei sale, Szongott Kristóf, 1843-1907, főgimn. tanár,
író és szerkesztő, Szamosújvár, Todorán Endre „Aurora“ Könyvnyomdája,
1907.
4
Vezi, de pildă, la filiala Arhivelor Naţionale din Cluj fondul cu nr. inventar
1212, „Colecţia documente armeneşti“, precum şi „Primăria oraşului Gherla“
(inv. 9-10), cu documente între anii 1607-1920.
20 Lucian Nastasă
edificii ale cardinalului Martinuzzi și cele datorate lui Rákóczy II,

vremelnic stabilit la Gherla – unde a ființat Curtea sa princiară –
în anii luptei pentru eliberare „națională“5. În acest context, ne
este înfățișată istoria penitenciarului de aici, cu mai toată gama
de mistere, presupuneri, mitologii etc, într-o descriere de mare
acribie a întregului sistem de fortificații, cu transcrierea inscrip-
țiilor, prezentarea în detaliu a basorelifurilor etc, totul cu un pro-
fesionalism indiscutabil. Găsim astfel reconstituită istoria Gherlei
în multe din detaliile ei, până la 1900 chiar, un trecut viu care ne
grăiește prin documentele diverselor epoci, cu accent pe detalii
ce țin de organizarea metropolei, cu prezentarea elitei adminis-
trative și eclesiastice etc. Aflăm în acest context numeroase por-
trete de armeni ce și-au lăsat amprenta asupra dezvoltării și bunăstării
orașului, la fel cum ne este oferită întreaga succesiune – cu
dezvoltări biografice – a clerului armeano-catolic ce a oficiat la
Gherla până la începutul veacului XX.
Dincolo de acestea, rezultă totodată și faptul că Kristóf
Szongott a trăit şi a creat nu doar în câmpul culturii armene, dar
şi al celei maghiare, de care s-a simţit profund ataşat (printre al-
tele, l-a tradus pe Petőfi în armeană), într-o epocă de profunde
schimbări în cadrul societăţii ardelene, care deşi periferică în gra-
niţele Imperiului austro-ungar, a recuperat decalaje ce păreau
unora insurmontabile. Asta explică într-un fel şi maniera în care
au fost concepute volumele ce alcătuiesc Monografia oraşului
Gherla. Ele au fost într-o oarecare măsură rezultatul atmosferei
create de pregătirile şi festivismul provocat de aniversarea exis-
tenţei „milenare“ a Regatului Maghiar, în 1896, cu repercusiuni
în producţia culturală până după 1900. De aici poate şi bogăţia
5
Pe această temă este demnă de a fi remarcată recenta lucrare a lui Gabriel-
Virgil Rusu, Gherla, Cetatea lui Martinuzzi, Cluj, Academia Română. Centrul
de Studii Transilvane, 2013, 492 p.
de detalii, de ilustraţii, de material documentar inestimabil, dar şi

existenţa unui discurs ce unora le-ar putea părea „naţionalist“.
Însă dincolo de un anumit „patos“, volumul se impune în princi-
pal prin sobrietate şi erudiţie, chiar dacă pe alocuri capătă și un
ton de cronică, asta pentru că preferă uneori să lase documentele
să vorbească.
Dincolo de toate acestea, lucrarea va constitui un veritabil
stimul pentru tinerele generaţii de istorici spre o muncă sistema-
tică de cercetare arhivistică şi de reflecţie profundă asupra trecu-
tului populaţiei armene din România, acum redusă simţitor ca
pondere, dar cu rădăcini istorice deloc de neglijat tocmai prin
imensele beneficii economice, politice şi culturale pe care le-a adus
acestei ţări de-a lungul vremii. Este și motivul pentru care Uni-
versitatea „Babeș-Bolyai“ din Cluj a considerat la începutul anu-
lui 2014 că ființarea în cadrul ei a unui Institut de Armenologie
a devenit un imperativ științific indiscutabil, eforturile de creare
și organizare a unui asemenea centru derulându-se aproape în pa-
ralel cu entuziasmul lui Ioan Esztegar – președintele filialei Tran-
silvania a Uniunii Armenilor din România – de a valorifica
imensul patrimoniu cultural nu doar al armenilor ardeleni, ci din
întregul Bazin Carpatic.
Lucian Nastasă
NOTă ASUPRA EDIţIEI
Ediţia de faţă reproduce integral volumul I din Monografia

oraşului regal maghiar Gherla, 1700-1900 [Szamosújvár szab.
kir. város Monográphiája, 1700-1900], realizată de Kristóf Szon-
gott şi publicată în 1901.
În traducerea realizată de Andrea Ghiţă şi revizuită de
Lucian Nastasă, intervenţiile au fost minime, corectând tacit ero-
rile provenite din lapsus calami şi unele inadvertenţe nesemnifi-
cative, dar păstrând cât mai mult din caracteristicile scrisului
autorului. Notele editorului au fost marcate în text prin croşete şi
se află desfăşurate la sfârşitul volumului, cea mai mare parte din
ele fiind traducerea diverselor documente utilizate de Szongott.
În acest context, datorăm Andreei Mârza tălmăcirea textelor din
limba latină, iar Annamáriei Nastasă-Kovács pe cele din limba
germană.
Completările editorului au fost marcate prin paranteze
drepte, îndeosebi în cazul unor titluri de cărţi sau al unor nume
proprii, pentru a îndepărta astfel orice confuzie, iar când s-au
impus corecturi, acestea apar între paranteze unghiulare.
Un gând de recunoştinţă datorăm Comunităţii Armenilor
din Cluj şi celei din Gherla, precum şi Asociaţiei Muzeului
Armean, pentru toate eforturile depuse în vederea demarării acestui
proiect, a cărui amploare se va vedea la finele acestui ciclu de ti-
părituri din opera lui Kristóf Szongott. Totodată întreaga noastră
gratitudine se îndreaptă către Uniunea Armenilor din România
care, făcut posibilă apariţia acestei cărţi.
MONOGRAFIA
Oraşului Liber Regal Gherla

(1700-1900)
realizată utilizând integral arhivele orăşeneşti şi alte izvoare

documentare
autor
KRISTÓF SZONGOTT
profesor la gimnaziul public şi redactor al revistei „Armenia“
Aici morţii trăiesc şi muţii grăiesc

(Hic mortui vivunt et mutui loquuntur)
Volumul întâi
GENERALITăţI
Ediţia autorului
GHERLA
TIPOGRAFIA DE CARTE „AURORA“,
proprietar TODORÁN ENDRE
1901
Această lucrare este dedicată
Corpului reprezentanţilor oraşului liber regal Gherla,

patriot şi gata de sacrificii
şi
mult stimatului meu prieten

Dr. Antal Molnár,
membru de vază al magistratului şi, totodată,

secretar parlamentar emerit
Cu respect
Autorul
Cuvânt înainte
„Lucrarea lentă dar neîntreruptă a timpului – vorba scrii-

torului – cerne colbul uitării peste trecut, îngroşând tot mai mult
covorul aşternut peste cele trecătoare şi, încetul cu încetul, ar fi sor-
tite pieirii – nume, renume, fapte şi evenimente – fără veghea me-
moriei şi a cronicarului care iscodeşte cu osârdie urmele
trecutului“.
În 1893 a fost demolată vechea clădire cu zidurile crăpate
a primăriei din piaţă. Arhiva a fost transportată în curtea casei
mele: 6.000 de documente, încărcate pe zece căruţe cu platformă.
Iar eu, în timpul rămas după munca la şcoală şi la redacţie, am
citit fiecare filă şi am clasificat fiecare document în parte. Nu a
rămas necitit nici măcar un proces verbal, registru al actelor
emise, vreo socoteală, „defter“, scrisoare, petiţie sau alt docu-
ment oficial… De unde am avut forţa şi tenacitatea să fac această
muncă epuizantă? Să fi fost speranţa vreunei recompense mate-
riale substanţiale? Nicidecum, în condiţiile în care nici cheltu-
ielile ridicate ale editării acestei lucrări nu mi le-a acoperit
nimeni! Stima nemăsurată faţă de memoria vrednicilor noştri
strămoşi, iubirea pilduitoare pe care o port faţă de oraşul meu
mi-au dat puterea ca – cu ajutorul lui Dumnezeu – să-mi pot duce
la bun sfârşit lucrarea.
„Am iscodit urmele trecutului“ şi mi-am făcut însemnări
din ele. Nici un singur document nu a fost copiat de mâna altuia.
Am prelucrat doar însemnările cele mai frumoase, mai interesante

şi mai pline de învăţăminte. Mi-am publicat munca în trei vo-
lume. Primul volum se întitulează „Parte generală“, cel de al doi-
lea „Părţi de sine stătătoare“, iar cel de al treilea: „Metropola
armenilor-maghiari“. Károly Vajna, fost director al penitencia-
rului (actualmente directorul închisorii zonale din Seghedin)[1],
după ce a aflat din spusele mele că m-am apucat de această
muncă, m-a rugat să-l las să scrie unul din capitole. Am făcut-o cu
plăcere. Astfel, Károly Vajna este autorul capitolului 2, din sec-
ţiunea B a primului volum (descrierea Cetăţii Gherla, p.11-39),
în timp ce capitolul 3, din aceeaşi secţiune B (Istoria penitencia-
rului naţional regal din Gherla, p.39-62), a fost scris de János
Hodoreán, duhovnicul penitenciarului[2]. Mulţumind din suflet
pentru munca preţioasă a vredinicilor mei colaboratori, declar
că toate cele trei volumele, cu excepţia celor două capitole amin-
tite, le-am scris eu însumi şi tot eu am suportat, din banii mei,
toate cheltuielile de tipărire, precum şi fotografierea clişeelor.
Doar nouă fotografii am primit de la dr. János Temesváry, pro-
fesor de la gimnaziul de stat, fostul meu elev eminent[3], căruia
ţin să-i mulţumesc şi pe această cale.
Adunând materialele necesare lucrării mele, am răsfoit mul-
te foi cenuşii, îngălbenite şi rupte pe alocuri, iar în timpul desci-
frării rândurilor decolorate şi şterse din loc în loc ale scrisorilor
am intrat şi eu în atmosfera vremurilor demult apuse, pe care pă-
rinţii noştri evocau drept „frumoasele timpuri de odinioară“.
Iată ce spunea despre acele vremuri un scriitor talentat:
„Mie, copilul timpurilor noastre – judecând după limbajul
sec şi rece al vechilor cronici şi documente de arhivă –, judecăţile
draconice de odinioară îmi par îngrozitoare, cumplite“. Eu nu
pot decât să afirm că această opinie era în spiritul epocii în care
„judecătorii şi consiliul oraşului nostru regal, învestiţi cu ius
gladii, s-au străduit să păstreze ordinea, să apere morala publică,
fidelitatea conjugală, curăţenia vieţii de familie, respectul senec-

tuţii şi să asigure cinstea şi corectitudinea vieţii publice“.
Eu nu fac nici o paralelă între trecut şi prezent, ci prezint
istoria de două sute de ani a oraşului nostru sub forma unui mo-
zaic alcătuit pe baza însemnărilor îngălbenite de odinioară, care
ne dezvăluie obiceiurile, tradiţiile şi morala acelor vremuri din
care datează înscrisurile îngălbenite şi decolorate.
Bătrânii murmură adesea:
„Ei, pe vremea mea lucrurile stăteau cu totul altfel! Edu-
caţia unui copil nu începea nici cu tabla înmulţirii şi nici cu al-
fabetul, ci cu semnul crucii şi cele zece porunci!“. „Respectă-ţi
mama şi tatăl! Respectă vârsta înaintată!“ Grija pentru ca cele
învăţate să prindă rădăcini nu se rezumă la familie şi la şcoală,
ci continuă şi în viaţă. Magistraţii s-au dovedit de neclintit în
aplicarea severă a corecţiilor asupra celor care încălcau aceste
reguli. Vai de cei care duceau o viaţă ticăloasă! Criminalii erau
crunt pedepsiţi. Sperjurii, calomniatori şi batjocoritorii ori erau
pedepsiţi cu tăierea unei bucăţi din limbă, ori erau puşi să stea
la stâlpul infamiei şi să strige de acolo cuvintele incriminate.
În prima parte a primului volum voi face o prezentare cro-
nologică, ca apoi să structurez în paragrafe diferitele subiecte.
Prelucrarea materialului nu urmează nici un model, ci este rea-
lizată pe baza concepţiei mele originale. Materialul lucrării mele
diferă de alte monografii publicate în ţară, întrucât până în 1791
era diferită şi naţionalitatea despre care vorbesc. Apoi, în sfârşit,
Dieta de la Cluj i-a inclus şi pe armeni în rândul naţiunii ma-
ghiare.
Din câte ştiu, monografia de faţă este singura din ţară pentru
scrierea căreia autorul nu a primit nici un onorariu, ba mai mult,
a suportat din fonduri proprii costurile tipăririi şi ale ilustraţiei.
Am lucrat cu multă conştiinciozitate, acordând o atenţie
maximă preciziei. Din acest motiv stimatul cititor nu va întâlni
expresii precum: „cred că“, „sunt de părere că“, „probabil“ sau

„posibil“. Sunt sigur de ceea ce afirm şi îmi susţin afirmaţiile cu
citate din documente. Lucrarea mea se bazează pe mărturii şi de
aceea fiecare dovadă este urmată de indicarea, în paranteză, a
sursei documentului. De exemplu, documentul nr.46 din Arhivele
Orăşeneşti, anul 1820 ( Arhiv. Or. 1846 – doc.46).
Pentru a clarifica unele lucruri am făcut cercetări timp de
săptămâni sau luni de zile. Nu am procedat după cum spunea fos-
tul consiliu orăşenesc: „În acest caz nu putem arăta nici un act,
pentru că el nu există; în consecinţă problema rămâne în stadiul
confuz din trecut“ – ci am căutat, am cercetat, până când am
găsit documentul indispensabil, ştiind sigur că înaintaşii grijulii
l-au ascuns undeva, dar în nici un caz nu l-au distrus… Dacă
oraşul ar fi fost în stare să prezinte actele de cuviinţă, negus-
torașii care-şi aveau prăvăliile înşirate lângă biserica mare din
piaţa principală nu ar fi ocupat şi zona halelor („din jos de pră-
vălii“), care nu le aparţinea lor, ci era în proprietatea oraşului!
Eu am publicat nu unul, ci două documente care atestau limpede
că zona halelor fusese în proprietatea oraşului. Ce să mai spun
despre de vechea casă a sfatului, de suprafaţa oraşului (domi-
niumi per) şi de fondul Gimnaziului Rafael? Dacă oraşul ar fi
fost capabil să prezinte documente (la mijlocul veacului trecut),
atunci când a început exproprierea prăvăliilor din jos de fosta ca-
să a sfatului, le-ar fi obţinut mult mai lesne! Dacă ar fi fost ca-
pabil să prezinte documente cu prilejul „procesului domeniilor“
(dominium per), nu ar fi fost nevoit să plătească încă două sute
de mii de forinţi peste suma ipotecii (100.000 de forinţi)! Dacă
oraşul ar fi putut prezenta documentele pentru Fondul Gimna-
ziului Rafael (10.000 de lire sterline – 100.000 de forinţi), nu
s-ar fi pierdut fără urmă banii care între 1850-1900, adică în
cincizeci de ani, luând în considerare o dobândă de 5%, ar fi
ajuns la 1.146.000 de forinţi. Dacă ar fi fost în stare oraşul…
Dar nu mai continui, pentru că stimatul cititor îşi dă seama şi din

cele câteva cazuri enumerate de câte pagube materiale uriaşe ar
fi fost scutit acest oraş, dacă documentele arhivei orăşeneşti ar
fi fost studiate, măcar în anii cincizeci ai veacului trecut. Iată de
ce m-am dedicat acestei munci istovitoare, pentru ca după uria-
şele pierderi materiale oraşul nostru să aibă măcar un câştig
moral. Omne tulit punctum, quod miscuit utile dulci[4].
Iată de ce ar fi bine ca lucrarea mea să fie obţinută nu
numai de gherleni şi de cei ai căror înaintaşi provin din Gherla,
ci de cât mai mulţi armeni autohtoni, întrucât strămoşii lor de
binecuvântată amintire s-au aflat într-o legătură permanentă cu
Gherla. Dar toţi bunii patrioţi au datoria să cunoască istoria
acestui oraş, care prezintă modul în care s-au maghiarizat aceşti
cetăţeni patrioţi şi cum şi-au îndeplinit părinţii noştri îndatoririle
faţă de Dumnezeu, patrie şi rege!
Gherla, 1 mai 1901

Kristóf Szongott
CARTEA ÎNTÂIA
Împărţirea lucrării
Cartea de faţă este împărţită în șase secţiuni: A) Castrul

roman; B) Cetatea; C) Satul Gherla; D) Istoria schematică a ar-
menilor; E) Aşezarea în Ardeal şi cei doi Apaffi. F) Istoria ora-
şului Gherla de la întemeiere şi până în zilele noastre
SECţIUNEA A
Castrul roman
Dat fiind că nu se poate stabili dacă în antichitate, pe locu-

rile unde se află astăzi oraşul Gherla şi hotarele sale, în afara ro-
manilor au trăit şi alte popoare – în locul înşirării diferitelor opinii
nesigure – am să trec direct la tratarea castrului roman.
Multă vreme savanţii au fost de părere că denumirea de
„Napoca“ – pomenită pe harta Peutinger – ar face trimitere la
Gherla, însă Theodor Mommsen, pe baza inscripţiilor descoperite
la Cluj, pe care figura denumirea de Napoca, a tranşat chestiunea
în favoarea Clujului[5].
După opinia savantului József Ornstein, maior în rezervă,
castrul nostru ar fi purtat numele de Congri. Iată ce scrie autorul
citat în publicaţia „Archeologiai Értesítő“, vol. XVII, fascicola 5:
„Să nu ignorăm importanţa toponimică a denumirii pe care au

dat-o romanii locului unde ei au pătruns prima oară în Câmpia
Transilvaniei, foarte bogată în peşte. Ei au botezat acest loc după
un fel de ţipar foarte apreciat. Vezi şi asemănarea cu cuvântul
congre – care înseamnă ţipar de mare“[6].
Mai mulţi autori au scris despre acest castru şi s-au făcut
şi săpături pe teritoriul lui; însă destoinicul nostru maior i-a în-
trecut pe toţi. Rezultatele muncii lor, chiar însumate, nu s-au bu-
curat de strălucitul succes obţinut de osteneala şi cheltuielile
neprecupeţite ale maiorului Ornstein, care scrie despre castru ur-
mătoarele: „Judecând după numeroasele cărămizi cu inscripţia
AIIP (Alla secunda Pannoniorum) găsite în zonă, probabil castrul
roman de la Gherla – care se întindea între Dealul Mare, Canalul
Morii şi drumul care duce către Cluj – era locul de staţionare al
unei unităţi de cavalerie. Multe din aceste cărămizi au fost refo-
losite în construcţia cetăţii Martinuzzi, a caselor armenilor înte-
meietori ai oraşului, bisericii şi, probabil, a azilului Karátsonyi.
Castrul avea şi o baie, lucru dovedit de conductele de apă caldă,
resturile de mangal, precum şi de podeaua vetrei acoperită cu o
tencuială din cărămizi, pietriş şi var. Se pot vedea şi urmele ca-
selor distruse ale castrului“1.
SECţIUNEA B
Capitolul 1
Istoria cetăţii
1291: Cetatea Gherlei purta numele de Gerlahida (Podul

Gherla) (Árp. colecţia nouă de documente V.20). Podul cetăţii a fost
construit în a doua jumătate a veacului al XIII-lea, fiind ridicat la
rangul de vamă. Până la mijlocul veacului al XVI-lea poartă doar
numele de Gherla. În 1420 cetatea era reşedinţa fostului voievod
ardelean Jakab Lack (Laczkó, Laczkfi) de Szántó (Erd. Fökorm.
[Arhivele Guberniului Transilvaniei], L. I, fasc. 22B).
1456: Odată cu stingerea spiţei Lackfi, cetatea revine fami-
liei Bánffy; însă fiind un domeniu în litigiu, regele Matia Corvin
donează cetatea Gherlei viceguvernatorului Ardealului, János
Vingárdi Geréb.
1463: Cetatea ajunge din nou în posesia stăpânilor anteriori
(Dh. 26893 şi 27908). Familia Bánffy, răsculându-se împotriva
lui Matia Corvin, îşi pierde bunurile şi astfel, în 1467, cetatea
Gherlei, prin donaţie regală, ajunge în posesia episcopiei din
Oradea (Dh. 27917).
1540: În locul vechii cetăţi Gerlahida se construieşte una
nouă, Újvár (Cetatea Nouă), care, fiind aşezată în apropierea
Someşului, capătă denumirea de Szamos-Újvár. Numele de Újvár
(Cetatea Nouă) o deosebea de o altă fortificaţie, aflată ceva mai
la miazănoapte, Bálványosvár (aşezată pe locul actualei localităţi
Bálványosváralja – Unguraş), motiv pentru care în 1540 se mai
numea şi Bálványos-Újvár. („Novum castrum Bálványos voca-
tum“ [noua aşezare numită Bálványos]; Sándor Szilágyi,
Erd[élyi] Országgyűl[ési] Eml[ékek], I [(1540-1556), Budapest,
A M.Tud. Akadémia Könyvkiadó-Hivatalában, 1876], p.41).
În 1542 WJ-Bálványos (Km. neord. D. 16), în 1553: Wjvár

(Urb. et Conscript., fasc. 87, no. 29).
1540: Cetatea este proprietatea vistiernicului regal György
Martinuzzi, după care a primit şi denumirea de Cetatea Marti-
nuzzi.
1542: Căpitanii cetăţii (în anul acela cetatea a avut chiar
doi comandanţi) au cumpărat, în numele lui Frater György (Marti-
nuzzi) o fâneaţă de la stăpânii din Víz-Szt-György şi au anexat-o ce-
tăţii. (Km. mor. D. 16).
1543: Frater György este stăpânul cetăţii Szamosújvár, pe
care o socoteşte ca aparţinătoare episcopiei de Oradea. (Főkm.
gróf E…, 158).
1552: Regele Ferdinand I donează cetatea Szamosújvár,
dimpreună cu toate câştigurile sale, principelui Transilvaniei
Andrei Báthori, pentru a-i sluji drept cetate de scaun, cu condiţia
să se îngrijească de apărarea ei ([Stephanus/István] Katona, His-
toria [critica] regn[um] hung[ariae ex fide domesticorum et ex-
terorum scriptorum concinnata], [Tom.] XII, [Ordine XIX,
Budae, Typis Regiae Universitatis, 1893], p.183).
După ce Andrei Báthori părăseşte cetatea (1553), din ordi-
nul căpitanului cetăţii – István Dobó – se conscriu toate depen-
dinţele care ţin de Szamosújvár; din această conscripţie reiese că
în urma dării de Ziua Sfântului Martin pentru aceste dependinţe
se încasau anual 356 de fl.
1556: Dieta de la Cluj donează drept zestre reginei Isabela
cetatea Szamosújvár şi toate dependinţele ei, părăsite – în urma
unui asediu îndelungat – de István Dobó care luptase de partea
lui Ferdinand (Erd. országyül. Eml., II [(1556-1576), Budapest,
A M.Tud. Akadémia Könyvkiadó-Hivatalában, 1876], p.5-59).
1590: Sigismund Báthori emite următoarele hotărâri privi-
toare la toţi puşcaşii pedeştri aflaţi în incinta cetăţii Szamosújvár,
care fuseseră supuşi de căpitanii cetăţii la gărzi şi plăţi împovă-

rătoare:
Puşcaşii pedeştri nu sunt supuşi nici autorităţilor comita-
tului Solnocului Interior şi nici comandantului (starostelui) cetă-
ţii, ci numai principelui şi căpitanilor săi (aceştia erau superiorii
nemijlociţi ai puşcaşilor), cărora trebuie să le dea ascultare în
toate, însă în caz de primejdie sunt datori să intre în cetate…
(Km. Lib. Sig. Báthori 89).
1590: La Retteg (Reteag) se aflau 13 puşcaşi pedeştri, la
Bálványosváralja (Unguraş) 12, la Ördöngös-Füzes (Fizeşu
Gherlii) 11, la Magyar Lápos (Târgu Lăpuş) 10, la Ormány
(Orman) 10, la Szamosújvár-Németi (Mintiul Gherlei) 9, la Kérő
(Băiţa) 8, la Szásznyíres (Nireş) 5, la Domokos (Dămăcuşeni) 4,
la Szépekenyerü Szentmárton (Sânmartin) 3, la Mikola (Nicula) 2,
La Kudu (Coldău) şi Péntek (Pintic), câte unu. În total 91 de puş-
caşi.
În vremurile tulburi de sub domnia lui Mihai Viteazul şi
Basta, Gherla şi domeniul său a suferit pagube uriaşe. Aceste pa-
gube sunt reflectate fidel de conscripţia din 1603 (Urb. et con-
script. fasc. 65 nr.87), întocmită de comisarii lui Basta, Rettinger
şi Stenzel. Domeniul era împărţit în şase părţi. Ţinutul Lăpuşului
era alcătuit din 20 de sate, alte 15 ţineau de cel al Reteagului, în
timp ce ţinutul Chintelnic cuprindea 6 sate. Ţinutul Unguraşului
număra 16 sate. Regiunea Nicula era alcătuită din 10 sate, iar de
Mintiul Gherlii aparţineau 8 sate. În cele 74 de sate de pe dome-
niul Gherlei, comisarii au numărat 10 nemeşi, 586 de iobagi, 33
de cai, 151 de boi, 90 de vaci, 1191 de oi, 6 porci, 1783 de clăi
de grâu şi 103 clăi de ovăz.
În inventarul întocmit în 1607, Gherla este prezentată ast-
fel: pe poarta exterioară se află un lanţ lung şi două funii care
slujesc pentru ridicarea podului mobil (probabil că şi în vechea
cetate Gerlahida accesul se făcea pe un pod, de unde provine şi
partea a doua a denumirii [hida – podul]). Deasupra porţii se gă-

seşte o casă cu cuptor; în podul ei, între patru creneluri, sunt aşe-
zate treizeci şi două de săcăluşuri. Dincoace de poarta exterioară,
lângă zidul de împrejmuire, sunt aşezate două şiruri de case, între
ele o bucătărie mare, pentru dărăbani.
Urmează cetatea interioară; şirul de jos este alcătuit din
cinci case cu cuptor, urmate de o pulberărie (aici se păstra praful
de puşcă?). Pe un alt șir se găseşte casa clucerului, a tunarului,
casa brutarului. Peste drum de ele se afla turnul.
Pe şirul de sus, deasupra porţii interioare, se găsesc două
case care comunică, alături de ele două case pentru păstrarea căr-
bunilor, iar lângă ele „palatul cel mare“ cu cuptor, masă, bufet, o
laviţă lungă şi jilţuri; fereastra este acoperită cu hârtie. Alături se
află palatul cel vechi al curţii. Urmează încă vreo cinci case cu
cuptor. Turnurile cetăţii sunt: un bastion de pământ, o şură pentru
tunuri, o armurărie, o capelă mică şi o clopotniţă (Gyulafeh.
Cens. Extrac. E.E. 12).
1609: Principele, cu acordul Dietei, a donat domeniul
Gherla lui István Kendi (Dieta de la Cluj, 1609, 26 art).
1612: Gabriel Báthori întăreşte toate privilegiile căpătate
în 1590 de puşcaşii pedeştri (dărăbani).
1622: Potrivit conscripției din acel an (Gyulafeh. Cens. A
100), cetatea avea următorul corp al oficialilor: căpitan, judecă-
torul curţii, comandantul, locţiitorul comandantului, contabil, clu-
cer şi procuror. În rândul slujitorilor se numărau: un bucătar, două
femei care se ocupau de gospodăria cetăţii, doi ciurdari, doi por-
cari, zece argaţi, un păstor al hergheliei, doi grădinari, cioban,
brutar, un zidar, doi vieri, un rândaş de cai, un jude alodial, patru
dogari, un căprar, un toboşar, un temnicer, un cărbunar. Dim-
preună cu tunarul, în cetate erau 30 de dărăbani.
1654: Potrivit conscripţiei din acest an (Lepubus), dărăba-
nii liberi aparţinători cetăţii erau organizaţi în opt căprării, fiecare
condusă de câte un căprar; primele două staţionau la Unguraş,

cea de a treia la Fizeşu Gherlii, a patra la Sânmartin, cea de a cin-
cea la Mintiul Gherlii, a şasea la Orman, a şaptea la Livada (Den-
geleg), iar a opta la Dămăcuşeni. În afara lor mai era un pluton
de dărăbani lefegii care erau plătiţi cu luna.
1701: Potrivit conscripţiei din acest an (E.T.L. XII. ½ fasc.
1 a), domeniul Gherla avea 157 de iobagi, 36 de ţigani, toate bu-
nurile domeniului fiind evaluate la 50.988 fl. Dat fiind că dome-
niul abia încasa cheltuielile de funcţionare, se îngrijiseră de mult
timp de vânzarea lui.
1705: La 11 noiembrie, după marea înfrângere de la Jibou,
[Francisc] Rákóczy [al II-lea] şi-a adunat calabalâcul de la Surduc,
îndreptându-se către fortificaţia de la Gherla. Ajunse seara, dar
dându-şi seama că cetatea n-avea să reziste, a doua zi se duse mai
departe la cetatea Becleanului. A petrecut câteva zile acolo, după
care, însoţit de douăsprezece mii de ardeleni porniţi în bejenie cu
familiile lor, se retrase la cetatea Ecsed, trecând prin Kövár.
(L[ászló] Kővári, Erdély történelme [Istoria Ardealului], [Pesten,
Ráth Mór; Kolozsvártt, Stein János, 1866], vol. 6, p.71, 72).
1717: Regele Carol al III-lea al Ungariei a donat domeniul
Gherlei – cu excepţia cetăţii care a rămas în proprietatea statului –
episcopiei greco-catolice române recent înfiinţate. (Var. le. – Ar-
hivele orăşeneşti).
În 1736 armenii gherleni, în schimbul unei taxe de 100.000 fl.,
au primit în folosinţă, pentru o perioadă de 90 de ani (până în
1828), domeniul Gherlei împreună cu locul de sub cetate – cu-
noscut sub numele „Kandia“ –‚ laolaltă cu dărăbanii, puşcaşii,
satele şi părţile de moşii aparţinătoare. Cetatea a rămas şi pe mai
departe în proprietatea trezoreriei. Episcopia greco-catolică a fost
transferată la Făgăraş, de unde avea să se mute la Blaj.
În 1734 administratorul fortificaţiilor din Transilvania îl
trimite la Gherla pe inginerul Blössing pentru a împrejmui ceta-
tea; şanţul – unde în prezent se găseşte grădina şi construcţiile

interioare – a fost săpat pe cheltuiala armenilor, pentru devierea
Someşului în caz de necesitate. („Nulla tenus dubito, quin illa
fossam aquam ex fluvio Szamos in fossam Arcis tempore neces-
sitatis deducentum suis sumptibus effodi curaverint, quae tota
illa externa circumvallatio tempore invasionis pro defense civi-
tatis Armenopolitanae destinata manebit“. Albae Carolinae 13
junii 1734. P. Weiss Vice Colonellus et fortificationum in Tran-
silvania Director[7]).
În ciuda cheltuielilor uriaşe pe care le are oraşul – din pri-
cina concesiunii domeniului – înaintaşii noştri au fost de acord cu
săparea şanţului cu condiţia ca, după încheierea lucrărilor, statul
să returneze cheltuielile cu această lucrare. Ceea ce li s-a şi pro-
mis. În 1736 lucrarea a fost începută, dar în 1738, din cauza fap-
tului că o serie de alte cheltuieli au împovărat resursele oraşului,
pentru şanţ abia dacă au ajuns ceva bani. În aceste condiţii, căpi-
tanul Plezger, directorul fortificaţiilor, a trimis către „communi-
tas“ o adresă datată Alba Iulia, 8 iunie 1738, prin care soma
consiliul local că, în cazul în care nu va încheia lucrările începute,
va fi obligat prin forţă s-o facă. („Pergratum foret Serenissimo
Principi de Lobkovich Generali Commandanti, si inclyta com-
munitas Armenopolitana laborem istum jam inceptum ad finem
perduceret… Si difficultare ansi forte fuerit, profecto assecurare
possum, quod Serenissimus Princeps inclytan Comunitatem Ar-
menopolitanam vi coacturus fuerit“[8]). Cuvântul „pergratum“
utilizat în acest caz de autorităţile militare are sensul: „un lucru
foarte drag, o mare favoare“ (vezi Josephi Márton, Lexicon trilin-
gue Latino-Hungarico-Germanicum, [ad ductum lexici scholas-
tici Schelleriani et Kirschiano-Borniani elaboratum; ac vocabulis
medii aevi terminisque scientiarum technicis, ubique distinctis,
auctum. Addito terminorum juridicorum, imprimis in jure Hunga-
rico usitatorum, glossario, vol. II, Viennae, Typis Antonii Pichler
Typographi,1818], p.550), dovedind faptul că practicarea şanţului

nu era de interes local, ci general. Şi totuşi, în loc de a ne fi fost
adresate mulţumiri că am avansat banii, am primit ameninţări!
În ciuda acestui fapt, înaintaşii noştri au încheiat lucrările; nu de
teamă, ci din sentiment patriotic. Iată ce spune inginerul Blössing
în chitanţa remisă consiliului local: „Şanţul de apă a fost săpat
pe cheltuiala domnilor armeni“. („Den Canal haben die H. Ar-
menier auf ihre besondere Kosten ausgraben lassen“[9]). Şanţul
a costat 2908 forinţi. Iată consemnările din chitanţa oficială:
„Specificatio: Was und wieviel die Szamosujvárer Armenische
Communität intra Spatium trium Annor als 1736/7 u. 1738 aus
eigenen dargestreckten (a împrumutat, a dat împrumut) Spesen
auf auszer und innenhalb des alhiesig Kajser. Praesidij (cetate)
ausgegeben: 2908 Sage Zwei Tausendneun Hundert acht Gulden
Hungar. dann neun phenig. Szamosújvár 7. Jan. 1739“[10].
La 16 martie 1739 oraşul a solicitat decontarea acestor
cheltuieli, cerere la care baronul Ferencz Schmidlin, director ca-
meral suprem, aflat la Küküllővár [Cetatea de Baltă] răspunde
următoarele: „Să nici nu aduceţi vorba de decontare, întrucât
cheltuielile le-aţi făcut pentru ca, în caz de război, să aveţi un loc
unde să vă refugiaţi cu familiile şi bunurile“ („Praefatam pecuniae
summam eo fine, intuitu et conditione ultro in supramemoratam
arcis et fortalitii reparationem expenderit, ut, pro suis familiis et
facultatibus tuendis, tempore hostilis, sen, violentae invasionis
tutum ibidem receptaculum haberent, nec ullam de bonificatione
sumptuum mentionem fecerint. Franciscus B. de Schmidlin“
[11]). Aşa a fost refuzată cererea noastră legitimă! Adăpostul (re-
ceptaculum) pomenit în document era doar un pretext, o argu-
mentare falsă. Pentru că noi nu am săpat şanţul pentru a ne oferi
un refugiu – de altfel nu l-am utilizat niciodată. Dreptul de refu-
giu îl obţinusem cu 23 de ani înainte. Întrucât în 1716 prim-jude-
cătorul nostru („judex Jacobus Christophorus – Jakabffy Kristóf –
cum suis in Oppido Armeno existentibus“[12]) îi ceruse guver-

natorului Stainville să ne permită ca în vreme de război sau răz-
meriţă să ne adăpostim în cetate, împreună cu copiii şi avutul
nostru. Drept răspuns, guvernatorul aflat la Deva „i-a ordonat co-
mandantului cetăţii ca în caz de nevoie, în baza „diplomei armeni-
lor“, să le îngăduie acestora să se adăpostească în cetate împreună
cu soţiile, copiii şi avutul lor“.
În 1736, regele Carol al III-lea, în schimbul a 100.000 de fo-
rinţi, le-a concesionat armenilor de aici, pentru 90 de ani (până în 1828),
întregul domeniu al Gherlei, împreună cu suburbia Kandia, cu dă-
răbanii şi puşcaşii aflaţi acolo, întrucât, săturându-se de jugul preo-
ţilor greco-catolici uniţi, au promis o sumă mult mai ridicată decât
la cât fusese evaluat domeniul (Erd. L. R. VIII. p.598).
Iată ce scria consiliului local ducele Lobkovicz, comandan-
tul şef al armatei, într-o scrisoarea trimisă din Sibiu, la 10 februa-
rie 1740: „Se ştie că armenii ardeleni se află sub protecţia
armatei; tocmai din acest motiv se impune să fie în bună înţele-
gere şi să schimbe scrisori cu comandantul cetăţii de acolo, în le-
gătură cu chestiunile mai importante care privesc existenţa
comunităţii şi starea ei de sănătate“ (în acele zile în oraş bântuia
molima). („Prudentes ac circumspecti Domini. Constant Domnbus
Vest. nationem Armenam in Transilvaniam existentem sub pro-
tectione militari esse…“[13])
S-a demolat vechea clădire de lemn a hanului „Hosszú-fo-
gadó“ şi s-a reconstruit din pietrele cetăţii, cu condiţia ca în cazul
în care locul respectiv va fi nepotrivit din punct de vedere militar,
autoritatea militară să aibă dreptul de a o demola, fără nici o des-
păgubire. (Arhivele orăşeneşti, 1776. Vezi istoria orașului.)
În 1785 sunt încartiruiţi mulţi soldaţi în cetate.
Cetatea era pe cale de a fi vândută. Erau puse în vânzare ce-
tăţile Clujului, Devei şi Gherlei, dar cumpărătorii nu se arătau. Din
acest motiv Guberniul – în consens cu comandamentul militar –
încearcă să le arendeze. Au fost publicate şi condiţiile arendării.

(Arhivele orăşeneşti, 1785, nr. 130).
În 1786, Baronul Seeberg, comandantul cetăţii, solicită
consiliului local să nu permită păşunatul vitelor în şanţul cetăţii,
pentru că fac stricăciuni… „Oricum în curând vor fi aduşi aici
deţinuţi“.
1787 iunie 15: a fost adus în cetate primul transport de deţinuţi.
1787 decembrie 9: contele Ádám Teleki, prefectul comita-
tului Solnocul Interior, care prezida şedinţa consiliului orăşenesc,
propunea următoarele: „Întru amintirea eternă a faptului că
Majestatea Sa a ridicat oraşul nostru la rangul de oraş liber regal,
în cetate să fie înfiinţată o fabrică de postav“. („Favente vere ven-
turo, duos Fullones esse accersendos, qui possibilitatem erectio-
nis hujus fabricae tum ex facilitate procurationis vellerum, tum
ex ductione et rotatilitate vellerum per captives instruendos in
numerum servanda, tum denique ex situatione loci at aquarum
emetiri possit, quorum tandem consilio fore acquiescendum…“
[14]).
1790 este anul în care László Pekri, îngrijitorul şef al cetă-
ţii, a anexat cetăţii mai multe zone care aparţinuseră oraşului,
ceea ce a creat unele neînţelegeri între părţi. (Arhivele orăşeneşti,
1790, nr. 157).
În 1797, László Pekri este înlocuit cu József Máriaffi, care
este numit „inspector“ al cetăţii. Kristóf Gorovej a fost însărcinat
cu predarea acestei sarcini. (Arhivele orăşeneşti, 1797, nr. 14).
„Casă de muncă“ în cetate. „Dată fiind dorinţa sacră a
Înaltei Curţi ca în cetatea gherleană, unde se află mulţi deţinuţi,
să se construiască o casă în care deţinuţii să se poată îndeletnici
cu diferite munci, după înclinaţiile fiecăruia“. (Arhivele orşeneşti,
1797, nr.54).
Comandanţii cetăţii. Documentele nu pomenesc de numele
căpitanilor vechii cetăţi a Gherlei (Gerlahida). Primul căpitan al ce-
tăţii celei noi – Újvár (Szamosújvár) – terminată în 1540 (vezi

inscripţia de pe cetate, vizibilă şi azi: ... „hoc opus coeptum et per-
fectum anno 1540“[15]) a fost Ferencz Horváth, în 1541([Sándor]
Szilágyi, Erd[élyi] Országgyűl[ési] Eml[ékek], I [(1540-1556),
Budapest, A M.Tud. Akadémia Könyvkiadó-Hivatalában, 1876],
p.64-68).
În 1542 căpitanii cetăţii sunt F. Horváth şi Pál Bánk (Km.
naor. D. 16). În 1544 este tot Pál Bánk (Makray lt.) şi în 1549 ace-
laşi (Km. prot. ad. 49)
În 1553 căpitanul cetăţii este István Dobó, eroul de la Eger*
István Dobó
În 1556 acelaşi (Erd. országyül. Eml., II [(1556-1576),

Budapest, A M.Tud. Akadémia Könyvkiadó-Hivatalában, 1876],
p.5-59, [83-84]).
*
Drept recompensă pentru eroismul dovedit în apărarea cetăţii Eger, Dobó a
fost numit în 1553 stegar şi voievod ardelean. Mihály Horváth, Magyarország
történelme [Istoria Ungariei], [IV, Pest, Kiadja Heckenast Gusztáv, 1871],
p.263[16].
În 1557 Gábor Ébeni, prefectul (Torma, csal. lt.).

În 1558 căpitanul este acelaşi (Km. Lepubus).
În 1559 căpitanul este acelaşi (Km. Szoln. Int. B 11).
În 1590 căpitanul este György Czegei Vass (Km).
În 1590 căpitanul este János Bánrévi (Km. Szoln. Inf. B. 84).
În 1594 căpitanul este György Ravazdy (Km. Szoln. 98 Inf.
B. 16).
În 1598 căpitanul (prefectus) este György Hamvai (anexă
la litigiu, colecţia Torma).
În 1599 aga Leka (Kornis gróf lt.).
În 1600 acelaşi (Magy[ar] tőrténelmi tár, XVIII, [szer-
keszti Toldy Ferencz, Pest, Eggenberger Nádor Akademiai
Könyvárusnál, 1871], p.30).
În 1603 căpitanul cetăţii este Farkas Bethlen (Makrai csal lt.).
În 1607 căpitanul cetăţii este Albert Pesti Nagy (km. prot.
B. 289.).
În 1607 Farkas Bethlen (km. prot. E.1.).
În 1608 căpitanul este Balázs Kamuthi (Gyulaf. prot. Mag-
nific. 255).
În 1615 căpitanul cetăţii este János Gyerőfi (km. prot. E. 78.).
În 1653 cetatea era administrată de István Fábián (potrivit
unei inscripţii din cetatea Gherlei).
În 1745 comandantul cetăţii este György Krebiz (Vezi
[Kristóf] Szongott, [A magyarhoni örmény családok] genealógi-
ája, [tekintettel ezeknek egymás között lévő rokonságára, a ve-
zeték- és keresztnevek etymologiai értelmére, Szamosújvár, Todorán
Endre „Aurora“ konyvnyomdája, 1898], p.142, sub titlul Pászkász).
În 1773 „comandantul castelului fiscal a fost Jakab Elchard“
(Vár. lev.*).
*
Directorii penitenciarului vor fi trataţi în capitolul 3, întitulat „Istoria peni-
tenciarului“.
Capitolul 2
Descrierea cetăţii din Gherla
Cetatea Gherlei este pomenită sub acest nume, de istorio-

grafi, începând din vremea lui Martinuzzi, ca fiind o ctitorie a
cardinalului.
Din câte ştiu, doar László Kővári[17], bănuind că lucrurile
stau altfel, a scris următoarele: „Se crede că această cetate a fost
construită de cardinalul Martinuzzi, vistiernicul principelui
Zápolya, pe ruinele mai vechii cetăţi Bálványos“ (Unguraşului)1.
Se pare că istoricii au pierdut firul urmelor dinainte de mij-
locul veacului al XVI-lea. Au fost acoperite de colbul veacurilor
şi îngropate de furtuna vremurilor.
Dar urmele timpurilor de odinioară nu sunt păstrate doar
de slovele scrise. Pietrele făurite de mâna omului vorbesc mult
mai limpede şi mai frumos decât literele! Şi cât de uşor le înţe-
legem, pentru că ni se adresează într-o limbă universală!
Pietrele cetăţii Gherlei ne dezvăluie că înainte ca puternicul
cardinal şi suita lui să fi păşit între ziduri, aici se schimbaseră
deja şase generaţii de oameni.
Neîndoielnic că o parte a fortificaţiei căpătase forma ac-
tuală încă din veacul al XIV-lea. Acest fapt este dovedit de stilul
arhitectural. Veridicitatea acestei afirmaţii este confirmată de re-
putatul arhitect Ignácz Alpár[18].
Mai exact, sala cu arcade de la parter a aşa-numitei cetăţi
Martinuzzi, actualmente utilizată ca brutărie – care fusese pro-
babil sala cavalerilor sau sala festivă –, precum şi porţiunea de
sub galeria capelei romano-catolice aflată în acelaşi corp de clă-
1
Vezi László Kővári, Erdély épitészeti emlékei [Monumete istorice ale
Ardealului], ediţia a II-a, Kolozsvár [Cluj], Edit. Stein József, 1866, p.161.
dire poartă însemnele stilului gotic timpuriu, pe nervurile sale

ogivale cioplite în piatră. Pe meleagurile noastre construcţiile în
acest stil s-au ridicat doar în secolul al XIV-lea. Potrivit celor trei
rânduri de inscripţii vizibile şi astăzi în incinta cetăţii, edificiul
lui Martinuzzi a fost ridicat între 1540-1542, cu două sute de ani
mai târziu.
Totuşi, nu se poate stabili cu exactitate când au fost trans-
formate celelalte părţi ale „clădirii Martinuzzi“. Dar judecând
după exteriorul laturii răsăritene, mai cu seamă forma subsolului
şi amplasarea ferestrelor sale, precum şi înălţimea joasă a acope-
rişului porţii, îmi permit să afirm cu hotărâre că iniţial clădirea
avea formă de patrulater. De aici ne dăm seama că portalul, cele două
încăperi de deasupra lui, precum şi absida capelei romano-catolice,
adică acel corp pentagonal care adăposteşte altarul, au fost adău-
gate ulterior.
Portalul datează din perioada cardinalului, lucru dovedit de
blazonul şi inscripţia aflate deasupra sa. Probabil şi capela pro-
vine din aceeaşi perioadă, însă mai târziu a „suferit“ şi alte mo-
dificări, întrucât în prezent nu mai poate fi încadrată în nici un stil.
Ferestrele au formă renascentistă, în timp ce bolţile poartă deco-
raţiuni baroce. Acestea din urmă datează din 1760, iar altarul din
1780.
Să dăm o raită prin aşa zisa clădire Rákóczy. Cele patru în-
căperi de la etajul doi şi-au păstrat până astăzi forma veche. Con-
solele bolţilor primelor trei încăperi de lângă scară – în care se
desfăşoară cursurile pentru deţinuţi – sunt cioplite în piatră; în
schimb, „cheile de boltă“ de la intersecţia nervurilor sunt făcute
din tencuială.
Arhitectul Ignácz Alpár a declarat că bolţile au fost con-
struite în veacul al XVI-lea în stil gotic cu influenţe renascentiste.
Şi asta întrucât în stilul gotic pur, cheile de boltă, care aveau rolul
de a susţine bolţile, erau întotdeauna cioplite din piatră, în timp ce
în epoca renaşterii, pierzându-şi importanţa, jucau un rol pur or-

namental şi din acest motiv se confecţionau doar din tencuială.
În aceste condiţii, aşa numitul palat Martinuzzi nu datează
din vremea cardinalului, când i s-au adus doar câteva modificări,
extinzându-l, în timp ce construcţia celui de-al doilea etaj al edi-
ficiului Rákóczy a fost realizată într-o vreme foarte apropiată de
epoca sa.
Spun apropiată, întrucât presupun că nu coincide cu epoca lui,
deoarece clădirile construite în acea epocă – după cum am văzut
în cazul portalului, dar şi al celor două bastioane din partea estică,
care între timp au fost demolate – au fost însemnate cu inscripţii
sau blazoane alcătuite în mod foarte original de însuşi cardinalul.
De altfel şi construcţiile sale au fost ridicate în anii 1540-1542,
deci la mijlocul, iar nu la începutul veacului al XVI-lea.
Deocamdată ne-am ocupat doar de trei încăperi de la etajul
al doilea al clădirii Rákóczy, deşi sunt în total patru. Despre cea
de a patra încăpere, aflată în capătul dinspre sud al etajului, men-
ţionăm doar că, că tavanul său cu arce de cerc a fost construit mai
târziu şi decoraţiile sale în stil maghiar (cu lalele de tencuială)
nu aparţine nici unui stil.
Tavanul primului etaj al edificiului Rákóczy, mai exact al
mezaninului, este o modificare mai nouă, care cred că a fost efec-
tuată cel mai devreme la sfârşitul veacului trecut, în schimb par-
terul, cu bolţile imense în formă de arce de cerc, trebui să aibă
aceeaşi vechime cu sala cavalerilor din Castelul Martinuzzi.
Din acest motiv, denumirea de „Edificiul Rákóczy“ este şi
mai puţin îndreptăţită decât botezarea celeilalte clădiri după nu-
mele cardinalului. Familia Rákóczy a găsit clădirea gata ridicată
atunci când a sosit aici. Cred că denumirea clădirii îşi are sorgin-
tea după piatra inscripţionată, încastrată sub geamul dinspre
miazănoapte de la etajul al doilea. Iată traducerea textului în
limba latină înscris pe acea piatră: „1653, în timpul domniei în-
ălţimii sale György Rákóczy, principele Ardealului, şi al provi-

zorului István Fábián din Sântimbru“.
Din inscripţie nu se înţelege dacă se face referire la o con-
strucţie nouă, o renovare, modificare sau reparaţie. De presupus
că piatra fusese iniţial încastrată într-o altă locație.
În partea inferioară a tabloului de altar al capelei romano-ca-
tolice apare imaginea laturii de apus a cetăţii, din 1769 (pictat de
József Peller, probabil un artist itinerant întrucât – după cum
afirmă specialiştii – şi în alte părţi din Ardeal se găsesc icoane
ieşite de sub penelul său). Aruncând o privire asupra acesteia,
privitorul este convins că edificiul cu patru ferestre, aflat în cen-
tru, lângă zidul cu creneluri, este o construcţie mai nouă şi dă im-
presia unei păsări coborâtă din văzduh. Această construcţie cu
patru ferestre este tocmai cel de-al doilea etaj al Edificiului
Rákóczy, despre care am făcut vorbire mai sus, fiind înălțat în
veacul al XVI-lea. Devine limpede că zidul e mai vechi decât
clădirea.
Despre edificiul Rákóczy ar mai fi de menţionat – judecând
după cele două hornuri înalte, interesante şi cu decoraţiuni renas-
centiste – că, iniţial, în acest loc se afla o casă fără etaj, care a
fost supraetajată ulterior.
Să revenim la tabloul al cărui centru este ocupat de edificiul
Rákóczy. Bastionul din capătul din stânga şi zidul scurt din dreap-
ta acestuia au fost construite în timpul lui Gheorghe Rakoczy I
sau al II-lea1. Acest bastion astăzi nu mai există. A fost demolat
după revoluţie, în anii 1850. Pe harta din 1844 figurează ca „bas-
tion în ruine“. Din cel de al doilea bastion, aflat la dreapta aces-
tuia, a mai rămas în picioare doar un colţ. Celelalte părţi ale
bastionului au fost demolate în 1874, când a fost construită clă-
1
„Gheorghe Rákóczy I a înzestrat cetăţile Gherlei… cu bastioane“. Vezi volumul
lui Sándor Szilágyi, I. Rákóczy György, [1593-1648], [Budapest], Edit. Ráth
Mór [în seria: Magyar Történeti Életrajzok], 1893, p.411.
direa penitenciarului care ţine până la edificiul Rákóczy. Şi acest

bastion, care astăzi mai există doar parţial, şi-a căpătat probabil
forma din tablou odată cu transformarea bastionului din dreapta
imaginii. În 1859 pe acest bastion din capăt a fost construită lo-
cuinţa directorului, în locul fostei reşedinţe cu etaj a gărzii.
În centrul tabloului, în fundal, se zăreşte edificiul Marti-
nuzzi , în spatele celui numit Rákóczy.
1
Modificarea cetăţii în timp se poate urmări şi mai bine pe

harta lui [Galeazzo Gualdo] Priorato din 16702, care ne arată
foarte clar că cea mai veche fortificaţie a cetăţii se află pe latura
vestică, la stânga privitorului. Şi aşa e firesc, pentru că în partea
asta se află dealurile, pădurea şi drumul care trecea la poalele dea-
lului. Podul peste Someş era vizavi de cetate, din partea asta se
puteau aştepta la atacuri şi de aceea trebuia apărată. Pe latura ră-
săriteană se întindea câmpia şi cetatea era mult mai puţin ame-
ninţată. Consolidarea părţii respective s-a făcut mai târziu, pe
vremea lui Martinuzzi.
Să analizăm acum harta lui Priorato.
1
În 1652 Principele Gheorghe Rákóczy al II-lea a extins Cetatea Martinuzzi
cu „120 de stânjeni“. Vezi Kristóf Szongott, Szamosujvár, a magyar-örmény
metropolisz, irásban és képekben [Gherla, metropola armeano-maghiară în
documente şi imagini], [Szamosújvár/Gherla, Auróra], 1893, p.15. E mai
probabil ca acest bastion să fi fost construit de Gheorghe Rákóczy al II-lea, că-
pătând mai apoi numele de „turnul cu praf de puşcă“. Acest raţionament este
susţinut de hărţile din arhiva penitenciarului, ridicate în anii 1818 şi 1844, potrivit
cărora zidul care lega cele două bastioane avea o lungime de circa 24-27 stân-
jeni.
2
Originalul acestei hărţi a fost donat penitenciarului de maiorul în retragere
József Ornstein şi face parte din lucrarea contelui [Gualdo] Priorato, întitulată
Historia di Leopoldo Cesare, Vienna, 1670. Frumoasa gravură este opera
colonelului Holst. Potrivit menţiunii de pe hartă, unitatea de măsură a acesteia
este o rută renană egală cu 3,8 metri.
Harta Priorato
De la început ne sare în ochi faptul că cetatea este înconju-

rată de spaţii libere. (Pe atunci încă nu exista actuala suburbie
Kandia). Nici nu se putea altfel, dacă ne gândim la interesul apă-
rării cetăţii şi, din aceeaşi raţiune, nu s-a ridicat nici un zid de
împrejmuire de-a lungul şanţului. Actualele clădiri de pe latura
de miazăzi, precum: locuinţa preotului penitenciarului, măcelăria,
locuinţa şefului gărzii etc. sunt toate de sorginte mai nouă: au
fost ridicate după revoluţia paşoptistă; la fel ca şi clădirea birou-
rilor şi varda, cu excepţia biroului directorial care datează din
1841 şi iniţial era o cârciumă.
În spaţiul dintre actuala poartă exterioară şi clădirea pazei
exterioare – care în prezent alcătuieşte curtea exterioară – exista
un bastion de pământ pentru apărarea podului de intrare. Bastio-
nul de pământ era legat de cetate printr-un un trotuar care traversa
şanţul şi făcea un unghi cu podul de intrare propriu-zis. Potrivit
maiorului în retragere József Ornstein, acesta servea pedestraşilor
apărători ai bastionul care, la nevoie, se puteau refugia în cetate
fără a mai coborî podul. Astăzi nu mai este nici urmă din acest tro-
tuar.
Podul care traversa şanţul cetăţii era parţial mobil1. Nu
putea fi ridicat integral, fiind prea lung.
Odinioară podul mobil al cetăţi se numea „emelcső“2. Podul
ducea către poarta cetăţii, a cărei axă longitudinală era frântă în
două locuri, astfel încât tunurile care veneau dinafară să se lo-
1
Lucrarea colonelului în retragere József Ornstein, A szamosmelléki [új] vár-
ról [Cetatea de pe malul Someşului], în „Archeológiai Értesítő“, 1896, nr. 15
(iunie), p.266.
2
Acest termen apare în textul inventarului privitor la Cetatea Gherlei, efectuat
în 1607, care figurează în notiţele scriitorului József Kádár, profesor la liceul
public din Dej. Iată cum sună acel inventar: „Pe poarta exterioară sunt legate
un lanţ şi două frânghii pentru ridicarea podului (emelcső). Deasupra porţii
se află o casă cu cuptor, iar pe acoperişul ei patru creneluri cu 32 de săcăluşuri.
vească de peretele porţii – gros de aproape patru metri – şi să nu

poată pătrunde în cetate.
Deasupra porţii se află cel mai mare bastion al cetăţii, peste
care s-a construit, în 1859, locuinţa directorului. Înainte, acolo se
afla un turn de pază cu un etaj. Partea din stânga a bastionului a
fost construită mai târziu decât zidul din dreapta care duce la
Edificiul Rákóczy şi de acolo mai departe, păstrat în mare parte
până astăzi. Pe desen pare să fi fost construit în apă, ceea ce se
explică prin faptul că iniţial acolo se afla un şanţ şi bastionul a
fost construit mai târziu, în interiorul şanţului. Probabil şi această
construcţie a fost ridicată la începutul veacului al XVI-lea, ante-
rior epocii Martinuzzi.
Această supoziţie este adeverită şi de colţul ieşit în afară
al acestui bastion, care nu este la fel de ascuţit ca al bastionului
Rákóczy şi al celorlalte două bastioane de pe latura estică. Se
ştie, de asemenea, că bastioanele poligonale au fost construite
de-abia la începutul veacului al XVI-lea, cele anterioare având for-
mă rotunjită, şi treptat colţurile construcţiei devenind tot mai as-
cuţite. Dacă bastionul ar fi fost ridicat pe vremea lui Martinuzzi,
ar trebui să poarte blazonul cardinalului, asemenea celorlalte
două turnuri de pe latura estică ce purtau pe frontispiciu blazoa-
nele cardinalului, cioplite cu multă migală care, potrivit martori-
lor oculari, dislocate lor în 1873 şi înzidite de o parte şi de alta a
intrării în subsolul edificiului Martinuzzi, unde se pot vedea şi
astăzi. De altfel, dacă ar fi datat din acea perioadă, frumosul blazon
se cuvenea să fie amplasat pe acest bastion, date fiind dimensiu-
nile şi importanţa poziţiei sale, adăugând că era singurul echipat
cu tunuri1.
1
Vezi lucrarea citată a lui József Ornstein, maior în retragere.
Presupunând că raţionamentul meu nu este corect, eroarea

este de ordinul câtorva decenii, adică bastionul în cauză a fost
construit cel târziu în perioada lui Martinuzzi.
Să mai menţionăm că şi constructorul acestui bastion este
cunoscut, întrucât pe o piatră aflată în colţul zidului său nordic
se poate citi următoarea inscripţie:
JOANES LANDUS FUNDATUR

SERMITALUS1[19]
Judecând după poziţia, forma şi încadrarea inscripţiei faţă

de baza pietrei şi colţul bastionului, se poate afirma cu certitudine
că era prevăzută pentru locul respectiv.
Este limpede așadar că cele două bastioane de pe latura es-
tică a cetăţii şi zidul de legătură între ele – astăzi inexistente –
trebuie să fi fost construite de Martinuzzi.
Latura sudică este tot lucrarea lui. Acest fapt este dovedit
de blazonul Szapolyai [Zápolya] încastrat în zid. (Peste un munte
cu trei vârfuri se ridică un lup cu capul întors spre stânga. În par-
tea dreaptă a blazonului, simetric cu luna, se găseşte o stea în
şase colţuri)2. Se observă uşor că cei doi îngeri înaripaţi şi cu chip
surâzător, precum şi perechea de îngeri care susţin blazonul de
pe edificiul Martinuzzi au fost ciopliţi de aceeaşi mână, de unde
deducem că şi cele două blazoane. au acelaşi autor.
Acum putem răspunde întrebării: Ce a construit Martinuzzi
în cetatea Gherlei?
Răspuns: Portalul edificiului care-i poartă numele dim-
preună cu cele două încăperi aflate deasupra lui şi a modificat
capela aparţinătoare clădirii. Tot el a construit zidul şi cele două
1
Probabil „sermitalus“ se citeşte „sermone italus“.
2
Stânga şi dreapta am definit-o din punctul de vedere al privitorului. Specia-
liştii în heraldică le definesc exact invers.
turnuri de pe latura răsăriteană a cetăţii, precum şi – probabil –

zidurile de pe laturile sudică şi nordică ale cetăţii. Acestea fiind
zise, Martinuzzi poate fi numit în mod îndreptăţit reconstructorul
cetăţii.
Nu este lipsit de interes să enumerăm clădirile în ordinea
construirii lor.
Edificiul Martinuzzi a fost construit în veacul al XIV-lea.
Şi tot de atunci sau cel târziu în secolul XV datează zidul de apus
cu cele două bastioane din capetele sale, precum şi parterul Edi-
ficiului Rákóczy.
La începutul secolului al XVI-lea a fost definitivat aspectul
celor două bastioane de la capetele laturii vestice şi s-au ridicat
cele două nivele peste Edificiul Rákóczy – presupunând că emi-
nentul nostru arhitect Ignácz Alpár nu a greşit atunci când a datat
construcţia bolţilor încăperilor aflate la etajul al doilea. Deşi e
probabil să fi greşit! Profesorul Péter Gerecze[20] afirmă cu con-
vingere că tavanele celor trei încăperi au acelaşi stil cu cel din
epoca lui Rákóczy, acelaşi stil de bolţi găsindu-se şi în Cetatea
Făgăraşului. Afirmaţia profesorului Gerecze este întărită şi de
tradiţie, întrucât odinioară aceasta purta numele de Casa Rákóczy,
iar în prezent Edificiul Rákóczy. O altă dovadă în acest sens este
inscripţia aflată la capătul laturii sudice a clădirii, deasupra fe-
restrei de la etajul doi, care datează din anul 1653, din timpul
domniei lui Gheorghe Rákóczy al II-lea.
Construcţiile enumerate mai sus sunt din epoca lui Marti-
nuzzi, adică mijlocul veacului al XVI-lea.
La mijlocul secolului al XVII-lea, în perioada principilor
Gheorghe Rákóczy I sau al II-lea, a fost construită prelungirea
zidului de vest al cetăţii şi bastionul de nord. În schimb nu cunoaş-
tem ce construcţii şi modificări au fost efectuate în cetate, începând
din acea perioadă şi până la sfârşitul secolului trecut, întrucât
toate clădirile vizibile lângă zidurile de nord, est şi sud, din curtea
însemnată cu litera A pe planul Priorato, au fost demolate în anul

1857, când a început ridicarea clădirii principale, cu trei etaje, a
penitenciarului. Din acea perioadă nu a rămas nici un desen sau
consemnare. Un lucru este cert: toate clădirile existente la sfâr-
şitul veacului al XVII-lea şi menţionate în desen erau anexe. Clă-
direa cu etaj din vecinătatea zidului de nord a devenit mai apoi
cazarmă. În secolul al XIX-lea a fost supraetajată. La sfârşitul
veacului trecut, clădirea din vecinătatea zidului de răsărit se
numea cazarma artileriştilor. Şi aceasta avea etaj. La sfârşitul se-
colului trecut, când cetatea a fost transformată în puşcărie, şi clă-
direa de lângă zidul sudic avea etaj.
În anii 1850 bastionul Rákóczy de pe latura de nord a fost
demolat treptat. Către bastion ducea un zid dublu cu o distanță de
patru metri în interior; zidul de vest a fost demolat în 1872. Celă-
lalt nu mai figurează nici pe harta ridicată de inginerul József Pa-
taki, în 1844. Copia acestei hărţi se găseşte în arhiva penitenciarului.
Rezalitele celor două bastioane de pe latura estică, având
pe frontispiciu blazonul Martinuzzi, mai existau în 1873, chiar
dacă nu mai aveau înălţimea iniţială. Atunci a fost demolat fron-
tispiciul care se ruina şi a fost scos blazonul de la locul său. În
1883 bastioanele au fost demolate integral pentru a face loc ate-
lierelor amplasate paralel cu clădirea principală.
Odată cu demolarea clădirilor au fost distruse şi cele două
închisori de tristă amintire unde, în 11 septembrie anul 1594, la
ordinul principelui Sigismund Báthory, au fost sugrumaţi
Boldizsár Báthory şi Farkas Kovácsóczy. Să vedem ce scrie des-
pre ei Lajos Szádeczky, în lucrarea sa Kovácsóczy Farkas [Kan-
czellár, 1576-1594]1:
„Kovácsóczy şi-a petrecut zilele triste ale detenţiei de la
Gherla citind, scriind şi cântând“. Aprodul său, Boldizsár Báthory,
1
Apărută la Budapesta, la Editura Ráth Mór [A Magyar Történelmi Társulat
Kiadása], în anul 1891; vezi p.131-135.
era însoţit de nevasta lui. În dimineaţa de 11 septembrie aceasta

a fost trimisă de acolo sub pretextul de a „merge la principele
Sigismund şi a-i cere bunăvoinţa pentru bărbatul ei“. După ce
curmară viaţa lui Boldizsár, călăii se furişară la Kovácsóczy, pe
care-l găsiră culcat pe pat, pradă unui somn adânc. L-au sugrumat
în somn“.
Temniţa celor doi nobili nefericiţi era largă şi luminoasă,
nu o puşcărie întunecată şi „îngropată în pământ“, după cum o
descrisese László Kővári1 cu aceste cuvinte: „Ravazdi (coman-
dantul cetăţii) intră în celula lui Báthory, pe care şi astăzi o putem
vedea în dreapta intrării, îngropată în pământ“. Se pare că lui Kővári
i se indicase drept temniţă a lui Báthory una dintre cele trei celule
aflate sub locuinţa directorului – în dreapta porţii principale – la
care se ajunge coborând cinci trepte, având lăţimea de 1½ metri
şi lungimea de 3, respectiv 5 metri. Aici abia dacă intră o dâră
slabă de lumină printre gratiile dese de fier. Nu erau condiţii să
scrii, iar celui închis aici nu i se dădeau nici lumânări şi nici con-
dei! De altfel, aceste trei celule împreună cu a patra, lipită de piv-
niţa directorului, au fost separate din coridorul subteran, după
ridicarea hărţii Priorato (expresie ambiguă care ar trebui expli-
cată), adică în 1670.
Mai exista o încăpere despre care se zvonea că ar fi fost
temniţa lui Báthory; aceasta se afla în capătul laturii de nord a
Edificiului Martinuzzi, la subsol, în dreptul intrării în capela ro-
mano-catolică. Aici se putea ajunge numai prin pivniţă, intrarea
strâmtă fiind unica deschidere spre exterior a acestei încăperi,
prin care i se dădea mâncare deţinutului. Aici niciodată nu pă-
trundea lumina zilei. Această incintă boltită avea 2 metri lungime
şi 1 ½ lăţime. Îndeajuns de largă pentru un sicriu! Şi bietul mort-
viu încarcerat aici ar fi schimbat-o bucuros cu un sicriu, întrucât
1
Vezi p.166 a lucrării sale citate anterior.
n-avea loc nici măcar să se întindă pe jos. Era obligat să şadă pe

o piatră, pentru că lanţul cât palma cu care îi erau încătuşate pi-
cioarele era ţintuit de o lespede aşezată pe podea.
Toate aceste grozăvii au fost descrise de cei care au avut
prilejul să vadă această temniţă înainte de distrugerea ei, în 1783,
când s-a construit canalul de sub clădire. Totuşi, intrarea în ea s-a
păstrat până astăzi, în peretele pivniţei de sub pragul uşii care dă
în capela romano-catolică. Acolo se observă fosta intrare care are
un cadru de piatră de 168 cm înălţime şi 68 de cm lăţime, al cărei
prag – într-un mod aparte – se află la o jumătate de metru înălţime
faţă de nivelul iniţial al pivniţei. Cele trei trepte de piatră traver-
sează peretele gros de doi metri, unde se găseşte deschiderea fos-
tei temniţe. Lespedea din fundul ei se vede şi astăzi. Faţă în faţă
cu deschiderea a cărei mărime permitea intrarea unui singur om,
se afla piatra pe care era obligat să şadă robul înlănţuit de pământ,
cu faţa întoarsă spre intrare.
În această temniţă a fost găsit şi un lanţ de picioare care mai
există şi azi şi despre care se povesteşte că fusese găsit cu osul
piciorului în el. Ar trebui văzut clar despre ce e vorba. Ceea ce e
foarte posibil, întrucât chinga de oţel care ţinea legat piciorul era
fixată cu un cui cu capul turtit. Cătuşa are şase kilograme şi atârnă
pe ea şi cuiul de-o şchioapă cu care era fixată.
Dar faptul că ar fi purtat-o însuşi Boldizsár este doar o le-
gendă.
Să ne ocupăm mai departe de planul cetăţii actuale.
Planul penitenciarului
I – casa preotului VIII – birourile direcţiunii

II – măcelărie şi a comandantului garnizoanei
III – biroul de comerţ şi alimentaţie, IX – edificiul Rákóczy;
locuinţa comandantului garnizoanei X – clădirea celulelor
IV – ateliere XI – clădirea Martinuzzi
V – reşedinţa exterioară a gărzii XII – clădirea principală
VI – birourile preoţilor XIII – ateliere
VII – locuinţa directorului XIIII – locuinţele ofiţerilor
(comandantului) ————- şanţ cu apă
Scara 1:2000, adică 1 centimetru –
corespunde la 20 de metri
În partea dreaptă, pe latura sudică, dinspre oraş, vedem casa

amenajată în 1890 pentru cei doi preoţi ai penitenciarului; aici ini-
ţial se afla cârciuma închisorii. În 1841 cârciuma fusese strămutată
mai întâi în clădirea special construită în acest scop, care în prezent
este biroului directorial, pentru ca în 1866 să fie mutată din nou
în clădirea lărgită şi amenajată ca local, dar care în prezent serveşte
drept locuinţă a preoţilor. La stânga se întinde zidul comun la care
sunt anexate: măcelăria penitenciarului1, precum şi clădirea în care
se află locuinţa comandantului gărzii şi biroul comercial şi de ali-
mentaţie (1885).
Poarta exterioară desparte biroul comercial de ghereta paz-
nicului (1887), la stânga căreia se află atelierele de rotărie, do-
gărie şi fierărie.
La dreapta intrării, paralel cu clădirile laturii sudice, dar
dincolo de curtea triplă, se găseşte casa în care funcţionează bi-
rourile comandantului gărzii, directorului şi preoţilor2, la stânga
lor aflându-se reşedinţa exterioară a garnizoanei.
Între birourile enumerate mai sus şi cazarma gărzii începe
intrarea propriu-zisă în cetate, care străbate parcul amenajat în
şanţul cetăţii, în 1840. Terasamentul de pământ flancat de două
ziduri, aflat pe locul podului mobil de odinioară, duce până la
poarta boltită a cetăţii. (Această intrare apare deja în forma ac-
tuală şi în pictura lui Peller din 1769).
Ne putem da seama de dimensiunile bastionului dacă ne
imaginăm că deasupra lui se întinde, pe o lungime de 34 de metri,
locuinţa directorului, împreună cu grădina suspendată şi terasa
care serveşte drept curte.
1
Construită în 1858. Anterior măcelăria se afla în incinta care astăzi serveşte
drept birou al comandantului gărzii.
2
Biroul preoţilor a fost construit în 1874.
În stânga porţii se găseşte zidul de vest, cu o grosime de

3.70 de metri, care a fost descoperit în 1897, astfel încât se pot
vedea din nou cele 21 de creneluri.
Dacă intrăm pe poartă ne găsim faţă în faţă cu grinda pala-
tului Rákoczy. La parterul acestuia se găsesc reşedinţa interioară
a gărzii şi carcerele (mai demult aici se afla cârciuma şi bucătă-
ria). La etajul întâi sunt încăperile unde se instalează provizoriu
deţinuţii nou veniţi şi coridorul îngust cu creneluri. La etajul doi
se află şcoala deţinuţilor şi încăperea nou amenajată pentru ve-
chea arhivă. Bolţile acestor patru odăi le-am descris anterior.
Edificiul Rákóczy este lipit de închisoarea, ridicată în 1874.
Ea ocupă locul vechii spălătorii cu etaj, care figurează şi pe harta
Priorato.
Clădirea Martinuzzi este aşezată paralel cu palatul Rákóczy,
dincolo de o curte îngustă. La parter se înşiră începând din partea
apuseană baia, spălătoria care are intrarea dinspre răsărit, brutăria
(fosta sală a cavalerilor), magazia de lână şi sacristia capelei ro-
mano-catolice. La capătul clădirii se află capela, înaltă până la
etajul întâi, despre care am mai vorbit; a fost restaurată în 1760.
Frescele din capelă reprezintă patimile Mântuitorului nostru Isus
Cristos în 6 tablouri, pictate de un deţinut. Inscripţia de pe corul
capelei conţine următorul text: „Acest locaş menit pentru adora-
rea Domnului a fost pictat la îndemnul inspectorului cetăţii, L.B.
József Josinczi, în anul 1822, de către nenorocitul Péter Rivetty.
Dimpreună cu conducătorul nostru mai sus pomenit, și noi îl ado-
răm pe Creatorul nostru: Mihály Benkő, vagmistrul cetăţii, şi
Antal Deák, notarul cetăţii“.
Partea de la etaj a palatului Martinuzzi serveşte integral ca
spital şi farmacie. Odinioară, pe vremea cardinalului, urcarea la
etaj se făcea din partea apuseană, lângă poartă; mai târziu se urca
din partea opusă, printr-o casă a scărilor construită în mijlocul
edificiului; mai nou se urcă tot pe acolo, din pridvorul brutăriei.
În 1872 s-au construit scări în partea vestică a clădirii, demo-

lându-se concomitent zidul de vest, de 5 metri lăţime, în locul
său fiind construit un coridor lat, însă nu s-au atins de încăperile
de la etaj. Grosimea acestui zid dovedeşte că la construcţia edi-
ficiului Martinuzzi, clădirea purtând numele de Rákóczy nu
exista – cel puţin, în forma actuală. Altfel ce rost avea să se con-
struiască un zid atât de robust la o depărtare de doar 7.30 metri
de peretele vestic, gros de 3 metri, al primului?
În interiorul fostului zid demolat, de o grosime colosală, se
afla un coridor subteran legat de coridoarele din interiorul zidu-
rilor de pe latura de miazănoapte şi miazăzi ale cetăţii. Acest fapt
este adeverit de martori care au fost prin interiorul lor. Existenţa
coridorului dinlăuntrul zidului de miazăzi a fost adeverită de per-
soane credibile. Zidul de la miazănoapte parţial mai stă şi azi în
picioare şi am intrat personal şi în coridorul înzidit. În 1898 am
ordonat să se descopere o parte din zid pentru a mă convinge de
existenţa culoarului. Acesta începe la bastionul aflat la colţul nor-
dic al clădirii carcerelor şi ajunge numai până în locul unde e tra-
versat de canalul de evacuare din fața bisericii ortodoxe.
Pivniţa de sub edificiul Martinuzzi se întinde pe toată lun-
gimea acestuia. Este o pivniţă domnească! Tavanul ei se sprijină
pe arcade cioplite din piatră, susţinute de coloane din blocuri de
piatră. Odinioară întreaga pivniţă era formată dintr-o singură în-
căpere lungă de 46 de metri şi cu o lăţime de 10½. Probabil nu
era utilizată ca pivniţă, ci ca loc de depozitare.
În zidul aflat peste drum de uşa capelei din capătul de nord
al palatului Martinuzzi – potrivit relatării gardianului în retragere
Szaniszló Muha – se afla o uşă de fier care ducea la coridorul
subteran, pe care povestitorul îl şi traversase până la zidul comun
nordic. Avea înălţimea unui stat de om şi orientarea de la intrare
către nord-est. A fost distrus în momentul în care noua clădire de
trei etaje era ridicată până la jumătate, adică în anul 1858. Tunelul
a fost demolat, iar în grădina unde în prezent se plimbă conva-

lescenţii s-a construit un canal boltit paralel cu zidul pomenit mai
sus. Acest canal se intersecta în unghi drept cu coridorul subteran
sau tunelul care ducea în Mintiul Gherlii.
Şi gardianul şef Dani Kovács auzise despre tunel. Se spu-
nea că se ramifica la ieşirea din cetate. Una dintre ramuri ducea
către dealul Mintiului, iar celălaltă traversa pe sub Someş până
la Suplacu.
Iată ce scrie referitor la acest subiect proprietarul Gyula
Rácz, într-o scrisoare care cuprindea datele biografice ale tatălui
său, Péter Rácz, fost comandant al cetăţii, şi era adresată preotului
romano-catolic al penitenciarului, Károly Lukács: „Tatăl meu
vorbea despre un tunel pe care-l văzuse pe plan. Se îndrepta către
Mintiu şi începea undeva sub spital. N-a ajuns însă să-l deschidă.
Acum însă cred că ar fi prea târziu s-o faceţi, pentru că şi spitalul
a fost demolat până în temelie şi s-a ridicat o altă construcţie în
locul lui“1.
Despre tunelul în cauză am auzit prima oară de la soţia pro-
prietarului István Nagy din Mintiul Gherlii; ea spunea că gura de
ieşire a tunelului se găsea în via tatălui ei Imre Jeremiás. Cel puţin
aşa se povestea.
La întrebările mele ulterioare, doamna sus pomenită şi sora
ei mai mare mi-au spus că în Mintiu se zvonea că pe vremea tur-
cilor în via aceea s-ar fi ascuns o comoară. Omul ar fi pus să fie
săpată via, dar nu găsi comoara. Doamnele îşi amintiră şi faptul
că din groapa săpată ar fi dat de o gaură boltită şi ar fi scos nişte
pietre mari, cioplite. Dar apoi proprietarul a interzis continuarea
săpăturilor. Groapa a fost acoperită şi acum nu se mai vede decât
1
Pe harta Priorato spitalul se găsea la etajul al doilea al clădirii de lângă zidul
de nord al cetăţii, loc ocupat în prezent de aripa nordică a clădirii principale,
unde se află biserica ortodoxă.
locul ei. Doamnele auziseră şi ele că acolo ar fi fost gura de ieşire

a tunelului.
Am trecut pe acolo şi eu, împreună părintele János Hodorean,
duhovnicul greco-catolic al penitenciarului. Podgoria se află în
hotarul Mintiului, de-a lungul drumului către Pădureni; ocupă
culmea versantului însorit al unei văi deschise către miazăzi, care
poartă numele Bányaság. Mica adâncitură despre care era vorba
se zăreşte deasupra unei vii aflată într-un loc foarte pitoresc, mai
înalt decât Dealul „Hétkeresztek“ [7 Cruci]1. Un bătrân trecut de
70 de ani, pe nume Todor Hirján, ne-a condus la faţa locului şi
ne-a arătat adâncitura care semnala locul unde se făcuseră săpă-
turile. Să fi avut vreun metru adâncime, diametrul mai puţin de
trei metri, iar în interiorul ei este plantat un arţar.
Bătrânul îşi amintea de căutătorii de comori, dar nu şi de bol-
ţile din interiorul şanţului. Pe vremea săpăturilor să fi avut 12-14 ani.
Şi el auzise de tunelul care mergea mai departe – potrivit unora –
până la Bistriţa.
Deci am auzit multe despre tunel, dar nu am dat de infor-
maţii credibile. Afirmaţia gardianului Muha se bazează, probabil,
pe o greşeală. Confundă coridorul din interiorul zidului cu tunelul
subteran. Nu cred că s-ar fi săpat un tunel către un deal înalt; ce
rost ar fi avut? Înţeleg că era îndreptat către Mintiu, întrucât era
cea mai apropiată comună din cele 74 care aparţineau cetăţii şi
se află pe partea cel mai puţin expusă duşmanilor. S-ar putea ca
tunelul să fi legat Gherla de Unguraş şi să fi fost orientat către
Mintiu. O altă versiune, mai verosimilă, spune că tunelul ar fi
legat între ele cetăţile din Gherla şi Mănăstirea.
În ceea ce mă priveşte, chiar şi în lipsa unor date credibile,
acord importanţă amintirilor depănate de localnici. Poate că să-
1
Cetatea are o înălţime de 252 m deasupra nivelului mării, înălţimea locului
respectiv fiind de 500 m. Așadar, diferența este de circa 250 m.
păturile din şanţul cetăţii ar da ceva rezultate, dar numai la sfâr-

şitul verii, când apa are nivelul cel mai scăzut.
Să revenim la descrierea clădirilor.
Paralel cu edificiul Martinuzzi se înalţă clădirea principală
care are trei etaje.
Ea a fost proiectată din start pentru a servi drept peniten-
ciar. Construcţia care a durat trei ani s-a încheiat la sfârşitul lui
1859. Parterul şi primul etaj al celor două aripi laterale sunt ocu-
pate de capelele ortodoxă şi greco-catolică. Mare parte din cele
36 de încăperi sunt săli. În colţul de sud al parterului se găseşte
capela protestantă şi în colţul de nord al etajului trei sinagoga iz-
raeliţilor. Celelalte încăperi de la parter sunt fie ateliere, fie de-
pozite. Primele în stânga scărilor, celelalte în dreapta lor. Patru
încăperi de la etajul doi sunt utilizate tot ca ateliere, restul de 21
camere sunt dormitoare.
Trei pereţi exteriori ai clădirii principale se sprijină pe te-
melia vechiului zid al cetăţii, fiind construită în şanţul cetăţii unde
se coboară pe trepte.
Coborând treptele ajungem la locul de plimbare a deţinu-
ţilor, amenajat în şanţul cetăţii şi vizavi observăm atelierele con-
struite în 1885, nişte clădiri fără etaj, care se întind pe toată
lungimea clădirii principale.
În final să amintim corpul de clădire aflat vizavi de cetate,
către oraş, care adăposteşte cele patru locuinţe pentru ofiţeri. O
construcţie mai nouă, ridicată în 1861.
Deşi cele ce urmează nu ţin de descrierea clădirilor cetăţii,
vom aminti totuşi câteva vestigii de mare valoare aflate acolo:
unul dintre clopotele bisericii romano-catolice, care – potrivit in-
scripţiei de pe el – datează din veacul al XV-lea. Este un clopot
de mici dimensiuni; înălţimea şi diametrul său nu depăşesc ½ de
metru, circumferinţa având 1,80 metri. Odinioară era amplasat
într-un turnuleţ de lemn, care se înălţa în capătul de nord al edifi-
ciului Martinuzzi. Începând din 1873, este amplasat în podul ace-

leaşi clădiri, deasupra capelei.
Instrumentele pustiitoare ale războiului au fost distruse sau
au supravieţuit urgiei. Amintirile care le-au învăluit, precum muş-
chiul ruinele, le conferă un plus de frumuseţe, asemenea bronzu-
lui patinat. Dar ele nu stârnesc interesul decât împreună cu
memoria faptelor de care se leagă. În schimb, creaţiile păcii au
valoare perenă.
Micul clopot, care vesteşte pacea şi iubirea, de mai bine de
o jumătate de mileniu, îşi face şi astăzi datoria: îi cheamă pe cei
vii şi-i jeleşte pe cei morţi.
Iată ce scrie pe el: 1496. O REX GLORIA EVENI CUM
PACE[21]
În continuare redăm întreaga colecţie a inscripţiilor şi cio-
pliturilor, dat fiind că până în prezent au fost publicate doar par-
ţial şi cu greşeli.
La intrarea în cetate se află o pereche de basoreliefuri în-
castrate în stâlpul porţii la nivelul unui stat de om. Cele două fi-
guri identice reprezintă doi lei care susţin câte un blazon. Leii
sunt ciopliţi din profil şi stau faţă în faţă (îndreptaţi unul către
altul). Fiecare leu stă pe labele din spate, ţine blazonul cu labele
din faţă, coada şerpuitoare se ridică în sus şi are gura căscată. Are
înălţimea de 67 de cm.
Blazonul oval, cu dimensiunea de 40 de cm, reprezintă trei
culmi peste care se ridică un lup. Deasupra, lateral, se află semi-
luna. Lupul îşi ţine capul sus şi limba scoasă. (Blazonul Szapolyai
[Zápolya])
László Kővári1 scrie că odinioară cele două blazoane ar fi
fost amplasate sub cele două ferestre ale turnului porţii. Poziţia
1
Erdély épitészeti emlékei [Monumentele arhitectonice al Ardealului],
[Kiadja Stein J. Muz. Egyl. Könyvárus, 1866].
orizontală a labelor din spate ale leului indică faptul că se spriji-

nea de ceva (de pervaz, de pildă). Acum ele sunt suspendate.
Să intrăm pe poartă şi, traversând prima curte şi aleea care
străbate şanţul, să ne oprim în faţa reşedinţei directorului. Pe la-
teralul bastionului de dedesubt, la nivelul acoperişului porţii, în
partea stângă, observăm următoarea inscripţie în piatră:
FRATER GEROGIVUS INFANS CROVACIAE

EPISCOPVS VARADNSIS
ET TESAVRARIVS ET CONSILIARIVS REGIE
MAIESTATIS MDXX[22]
Mai departe, în partea stânga de jos a bastionului, la nivelul

şanţului se găseşte o placă memorială cu textul următor:
Ferdinando I
D.G. Aust. Imp. Apost: Rege Hung H.N.V.
M. Principe Transilvaniae
ei Siculor. Comite Tec.
Gloriose Regnante
Anno a nativitate Salvatoris
MDCCCXLIV
Fasces Transilvaniae tenent
Gubernator Regius
Josephus Teleki de Széék
Cancellarius aulae
Alexius Nopcsa de Felső-Szilvás
Episcopus Trasilv.
Nicolaus Kovács de Csik-Tusnád
Supr. arm. Praefectus
Paulus L.B. Wernhardt. Gen. C.M.I
Thesaurar R. Emeritus Consiliarii A. Intimi

Adamus Com. Rhédei Jos. B. Bruckenthal
Franc. B. Kemény S.S. Praes. Emericus Com. Mikó
Lad. C. Lázár Cancel. Pr. Ludovicus Lészai
Ioan. Wachsman C.N. Sax. Michael Sala
Jos. Bedeus S. Cossar Pr. Wolfgangus Cserei
Lad. Gál Exact. Pr. Praes Otto Com. Degenfeld
Referendarii aulici Wolfgangus Földvári
Lazarus L.B. Apor Ludovicus B. Josika
Ludovicus C. Gyulai Joan. B. Bornemisza
Ioannes Somlyai Ludovicus Szabo
Samuel L.B. Josika Fr. Horváth Caus. R. Dir.
Emer Szetntgyörgyi Magist, Protonotarii
Ioan Andr. Conrad Alexander Donáth
…Es Eszterházi Alexius Gálfavi
…piscopus… iensis[23]
Tot jos, în grădină, în partea nordică a bastionului aflat sub

reşedinţa directorială, pe colţ, la 2½ metri deasupra pământului,
pe o lespede înaltă de 21 cm, având lăţimea superioară de 91 cm
şi cea inferioară de 100 cm se poate citi următoarele:
IOANES LANDVS FVNDATOR

SERMITALVS[24]
Revenind la poartă şi stând vizavi de ea, în peretele bastionu-

lui la înălţimea tavanului porţii, în partea dreaptă, observăm un
leu cioplit în piatră „în poziţie căţărătoare“ – potrivit expresiei
lui László Kővári. Sub el se poate citi următoarea inscripţie scri-
jelită în piatră:
PAVLVS BANK VNGA

RVS DE COMITATV
BACIENSIS PROCVRAN
TE HOC OPVS CEPTV
ET PERFECTVM 1540[25]
Credem că iniţial nici leul de piatră şi nici inscripţia nu au

fost destinate acestui loc.
Şi mai la dreapta, în partea inferioară a bastionului, găsim
o altă placă memorială cu următoarea inscripţie:
Piis Manibus
praefectorum provincialium
arcis novae ad Samusium
Andrae L.B. de Seeberg
Ladislai Pekri de Pekrovina
Josephi Mariaffi de Maxa
Josephi Josinczi L.B. d.N. Várad
lubenter posuit gratus successor
Petrus Rácz de Galgo
MDCCCXLII
His avita vediviva constitutione
anus MDCCCLXVI secutus
Paulus Czobel de Raioghfalva1
Cuius in locum primus per excelsum regium hungaricum minis-
terium justitiae denominatus praefectus Joannes Boér de nagy
Berivoi2 successit ad MDCCCLXVIII.
Altera vice secutus est Paulus Czobel anno MDCCCLXXVII
ejusque in locum denominatus est anno MDCCCLXXXVI
Ignatius Perndl gratus praefectus[26]
1
Denumirea e eronată, corect era Baloghfalva.
2
Şi această denumire e greşită, corect este Nagy-Berivó.
Şi tot jos, în grădina de lângă reşedinţa directorială, la

dreapta inscripţiei descrise anterior, în vecinătatea bastionului,
într-o firidă din zidul sudic al cetăţii, este amplasat bustul împă-
ratului Francisc, pe soclul căruia se pot citi următoarele:
Memoria
Francisci Primi
Imperatoris Aug.
arcem hanc
XV Kalend. Sept.
MDCCCXVII
lustrantis
pereni pietatis
hoc monimento
aetati venturae
dicata
MDCCCXLII[27]
Depăşim statuia şi înaintăm de-a lungul zidului sudic, con-

tinuându-ne apoi drumul spre stânga, pe sub stema principelui
Szapolyai [Zápolya] descrisă anterior şi aflată deasupra serelor,
şi mergem mai departe până unde se termină atelierele şi ne în-
toarcem cu spatele la clădire. În partea opusă a şanţului, într-o
altă firidă orientată spre nord, vom vedea bustul Regelui Ferdi-
nand al V-lea, pe al cărui soclu se poate citi următorul text:
Ferdinando V.
Rege apost. regnante
fossam orientalem
asutralem et borealem
arcis novae Samusianae
palude foetidissima
sordibus et arundine
regionem natura sanam
aëre putri memphitico
late inquinantibus
a saeculis scatentem
primo labore
per captivos provinciales
ad operas publicas damnatos
insumtis CLXXXM operis
siccando et excolendo
regi optimo patriaeq:
fidum probat obsequium
Petrus Ratz de Galgo
gratia regis praefectus
annis ab arce condita
trecentis.[28]
Clădirea Rákóczy
Să ne întoarcem acum la poartă şi intrând pe ea vedem în

faţa noastră teșitura clădirii Rákóczy. Sub fereastra de la etajul
al doilea observăm următoarea inscripţie:
REGNANTE*S*AC*CELLSSO
TRANNE*PRINPE*GEORGIO*RA
KOCI*D*DNO*NOBIS*CLEMENISSO
ANO*1653*PRO*TEMPORE*PROVIS*STEPH
ANI*FABIAN*DE*MAROS-S-IMREH[29]
Rămânând în curtea dintre clădirea Rákóczy şi edificiul

Martinuzzi, unde am văzut inscripţia anterioară, şi întorcându-ne
spre dreapta ne aflăm în faţa protalului construcției Martinuzzi,
deasupra căruia se poate citi inscripţia care urmează:
DOMINVS ADIVTOR
ET PROTECTOR MEVS*QVEM*TIMEBO[30]
În partea superioară a uşii din dreapta porţii, care odinioară

ducea spre scările ce urcă la etaj, se găseşte un basorelief. Cei
doi îngeri înfăţişaţi de acesta susţin o cunună ce înconjoară o
mitră episcopală sub care se află blazonul Martinuzzi. El cores-
punde întru totul celorlalte aflate pe frontispiciile ambelor bas-
tioane ale zidului de răsărit şi pe care o vom copia întocmai1.
Sub blazon este înscris în piatră următorul text:
QVESIVIT PRESVL VIRTVTE GEORGIVS AMPLA

HEC ARMA ET TITVLOS NATVS DE STIRPE CROATA,
HIC VNICORNO VT CORVVM PREBERE ALIMENTA
CERNIS*SIC FIDE ET CVRIS VIGILANTIBUS APTVS
ASSIDVE REGI STVDVIT SERVIRE IOANNI*ET
POSVIT IMPENSIS LONGEVE HEC PREMIA FAME
MDXLII[31]
1
Despre acest blazon a apărut un articol ilustrat foarte interesant din condeiul
lui Gyula Schönherr, [Utjesenich György czímere Szamosujváron], în „Ar-
chaeologiai Értesítő“, vol. XVI, 1896, p.325-328.
În partea din spatele curţii, pe latura sudică a contrafortului

de la capătul clădirii Martinuzzi, la o înălţime de 3.20 m, pe o placă
de piatră de 50 cm înălțime și 95 cm lățime încastrată în zid ob-
servăm basorelieful unui înger înveşmântat. La stânga lui se dis-
tinge cifra 15, fragment dintr-o dată istorică. De fapt, întreaga
placă de piatră este parte dintr-una mai mare. Lipseşte mai mult
de jumătate din cea iniţială. La dreapta îngerului trebuie să fi fost
un blazon şi în cealaltă parte a acestuia un al doilea înger, iar
deasupra acestora restul cifrelor anului.
Acest basorelief a fost adus aici din alt loc. De altfel, da-
tează din perioada lui Martinuzzi. Pe chipul senin al micului înger
se recunoaşte înrudirea cu altele din aceeaşi epocă. Seamănă sur-
prinzător de mult cu îngerii de pe blazonul aflat pe portal sau de
pe blazonul Szapolyai [Zápolya].
Blazonul Szapolyai [Zápolya]
Peste drum de acest basorelief, pe clădirea celulelor, se ob-

servă următoarea inscripţie:
„Pe locul vechii spălătorii şi brutării, în anul 1874 a fost ridi-
cată din temelii o clădire nouă, sub conducerea lui János Boér de
Nagyberivó, coordonarea tehnică a inginerului regal József Hei-
gel şi îndrumarea nemijlocită a lui Ferencz Molnár jr. din Cluj“.
Traversând prin poarta clădirii Martinuzzi ajungem în curtea

dintre acest edificiu şi corpul principal, înalt de trei etaje, al peni-
tenciarului. Aici, la mijlocul laturii nordice a clădirii care poartă
numele lui Martinuzzi, se află un rezalit cu o lungime de 5.80 m şi
lăţimea de 4.14 m, din marginile căruia pornesc scări către parter.
Rezalitul alcătuieşte o terasă descoperită, placată cu piatră.
Sub el se găseşte intrarea în pivniţă. La dreapta şi la stânga aces-
teia se află cele două steme scoase de pe frontispiciul bastionului,
despre care am vorbit de mai multe ori; deasupra intrării se poate
vedea următoarea inscripţie:
REST: HOC POMER. FELIC: REG.

SEREN: PRIN: DO: GABRIELLE II D
CPT: PRH. DET. SC. CAPIGIO: CIERO
FI PROVI IO. ZOLIOMI: CASTEL STEP
VAMOS ET FRAN BORZASI EXISIEN1
ANNM MDCXIX[32]
Merită să ne ocupăm mai amănunţit de blazonul Martinuzzi

din imaginea alăturată, care – după cum am mai amintit – îm-
preună cu una identică sunt încastrate în cele două colţuri ale ri-
zalitului. Blazonul este împărţit în două cartiere, cu o linie
orizontală trasată la mijlocul lui. În câmpul superior trece în zbor
un corb dinspre dreapta spre stânga, purtând în cioc o jimblă din
care lipseşte o bucată. Din colţul din dreapta al câmpulului inferior
se ridică – „creşte“ în limbaj heraldic – un unicorn. Şi acesta este
orientat spre stânga. Corbul îl hrăneşte pe unicorn2.
Blazonul a fost alcătuit de însuşi cardinalul Martinuzzi.
Corbul este simbolul ordinului călugărilor Sfântului Paul, din
1
În loc de Existen.
2
Potrivit interpretării textului latin aflat pe portalul edificiului Martinuzzi.
care făcea parte şi cardinalul, în timp ce unicornul este simbolul

familiei Utyesenics [Utješeni]. Cardinalul provenea dintr-o res-
pectabilă familie nobiliară croată ce purta numele de Utyesenics
sau Utyesenovicz [Utješinović sau Utješenić]. Mama provenea
din familia Martinuzzi, al cărei nume avea să-l ia viitorul cardi-
nal. De altfel, uneori utiliza doar corbul, ca pecete1.
Deasupra uşii care desparte sanctuarul de sacristie, în bise-
rica parohială Maria Nostra[33] se poate vedea şi astăzi blazonul
cioplit al fraţilor ordinului Sfântului Paul, care înfăţişează un corb
zburând din dreapta spre stânga peste trei coline. Pasărea ţine în
cioc o jimblă dublă. Deasupra stemei se găseşte o coroană.
În prezent – după cum am mai amintit – rezalitul clădirii
Martinuzzi iese în afara peretului cu 4,14 metri; mai demult, po-
trivit planului ridicat în 1786 – cu prilejul transformării cetăţii în
puşcărie – acest rezalit ieşea în afara zidului cu 7,56 metri şi con-
stituia o casă a scărilor cu etaj. Sub bolta cu arcade sprijinită pe
trei piloni, din faţa uşii ce duce spre pivniţă,, se afla un pridvor,
unde puteau intra şi căruţele. De aici provine diferenţa de 3,42
metri dintre situaţia de azi şi cea de odinioară. Partea respectivă
a rezalitului a fost demolată, demontându-i-se etajul şi acoperişul.
Această modificare s-a făcut după 1844; pe harta Pataki este con-
semnată vechea situaţie.
Forma anterioară a casei scărilor exista deja şi la alcătuirea
hărţii Priorato (1670). Așadar, este cât se poate de plauzibil ca
inscripţia din 1619 să fi rămas în locul iniţial.
Peste drum de uşa pivniţei, în partea cealaltă a curţii, se gă-
seşte singura intrare a edificiului cu trei etaje. Trecând prin ea
ajungem în casa scărilor care ne duce în curtea de plimbare, aflată
în şanţul cetăţii. Aici, întorcându-ne, observăm pe latura din
dreapta a clădirii principale următoarea inscripţie:
1
Vezi [Siebmacher’s grosses und allgemeines] Wappenbuch, <Der Ungarische
Adel>, [Szerk.: Géza] Csergheő, [Nürnberg, 1885-1894], p.405.
Erbaut als Landesstrafhaus

1857-1860
unter der Leitung des
Anton Brühl
k.k. Landes Strafhaus Verwalter u.
Friedrich Kauba
k.k. Ingenieur Assistenten[34]
Am terminat descrierea tuturor inscripţiilor şi sculpturilor din

cetate. În continuare vom vorbi despre o sculptură inexistentă.
Iată ce scrie László Kővári în lucrarea pe care am citat-o
de mai multe ori: „Pătrunzând în curtea interioară, sub clădire1,
la stânga, într-o firidă se găsea bustul lui Martinuzzi. Este carac-
terizat de capul alungit, obrazul pătrăţos, fruntea înaltă şi ridată;
are ochii mari şi alungiţi, nasul regulat, ca de altfel şi gura şi băr-
bia; capul priveşte către dreapta cu un aer poruncitor; are gâtul
neacoperit, mai jos este drapat într-o mantie. Bustul a fost desco-
perit de Péter Rácz, comandantul cetăţii înainte de 1848, cu prilejul
unor săpături efectuate în curtea cetăţii, şi tot el l-a aşezat în fi-
ridă. În timpul renovărilor din 1857-1858 bustul a fost dizlocat“.
Nu reuşesc să dau de urma acestui bust, deşi m-am interesat
mereu de el. Iar dacă l-aș găsi, probabil că aş fi deziluzionat. În-
deobşte preţul cunoaşterii este iluzia!
Mă tem de dezamăgire întrucât proprietarul Gyula Rácz,
fiul lui Péter Rácz – merituosul director de odinioară al penitencia-
rului –, care a răspuns cu multă solicitudine întrebărilor mele pri-
vind istoria cetăţii, scrie următoarele despre bustul cu pricina:
„La colţul clădirii spitalului2, lângă partea din spate a altarului
bisericii, se afla bustul sculptat al unui om. Se spunea că era bus-
tul lui Martinuzzi, dar mă îndoiesc să fi fost al lui, pentru că era
1
Probabil e vorba de bolta porţii de sub palatul Martinuzzi.
2
Clădirea denumită „spital“ se afla pe locul actualei biserici ortodoxe.
cioplit dintr-o piatră de râu de calitate proastă. Probabil că era capul

unui soldat roman, adus în cetate din vechiul castru roman; este
drept că faţa soldatului roman era lipsită de mustaţă şi barbă şi
poate acest lucru i-a derutat pe oameni, însă Győrgy Martinuzzi,
făcând parte din ordinul Sf. Paul (Pálos) trebuia să fi purtat nea-
părat atât barbă, cât şi mustaţă“.
În 1860 şi Károly Torma aminteşte de o statuie, cu urmă-
toarele cuvinte: „Bustul unui bărbat bărbos purtând o togă în fal-
duri; era aşezat în zidul părţii construite de Martinuzzi, din
Cetatea Gherlei, în care în prezent funcţionează penitenciarul na-
ţional; lumea a greşit crezând că acest semi-basorelief reprezintă
chipul lui Martinuzzi, când nu încape îndoială că este o sculptură
romană“1.
László Kővári şi Gyula Rácz scriu, probabil, despre acelaşi
portret spânzac. Sculptura pomenită de Károly Torma este „bus-
tul unui bărbat bărbos“. În lipsa unei erori, putem afirma că în
cetate existau două busturi. Azi nu mai este niciunul. Unde or fi
ele? Nimeni nu ştie. Au dispărut fără urmă, ca multe alte vestigii.
Asta e soarta creaţiilor umane!
Gherla, 24 aprilie, 1898 Károly Vajna
1
În lucrarea [Károly Torma], Rómaiak nyoma Erdély északi részében [Urme
romane în nordul Ardealului], în „Az Erdélyi Múzeum Évkönyveiben“
[Anuarul Asociaţiei Muzeul Ardelean], vol. II, [1862-1863], p.32
Capitolul 3
Istoria Penitenciarului Naţional Regal din Gherla1
Penitenciarul din Gherla este cel mai vechi dintre institu-

ţiile punitive din ţara noastră. A fost înfiinţat pe timpul împăra-
tului Iosif al II-lea. Întemeierea lui n-a urmat vreo pildă străină
sau vreun principiu politic, ci un caz neprevăzut. Odinioară, de-
căzuţii societăţii, condamnaţi la pierderea libertăţii, erau închişi
în puşcăriile comitatelor, în condiţii îngrozitoare. În 1785 puşcă-
riaşii temniţei din Trei Scaune au reuşit să spargă zidul, i-au alun-
gat pe dărăbanii care îi păzeau şi au fugit. Printre ei se aflau mai
mulţi indivizi periculoşi care au fost iertaţi de tragerea pe roată
şi condamnaţi la închisoare pe viaţă. Evadarea acestor deţinuţi a
stârnit groaza în ţara care se afla încă sub impresia răscoalei lui
Horea. De aceea, din dorinţa de a restabili liniştea şi siguranţa
publică, Guberniul din Ardeal a trimis la Viena un raport prin
care propunea ca toţi criminalii deţinuţi în puşcăriile comiţiale
din principat să fie adunaţi într-o fortăreaţă militară destinată
acestui scop. Iosif al II-lea a acceptat propunerea, iar prin decret
aulic, la 20 octombrie 1785, a desemnat fortăreaţa militară din
Gherla drept amplasament al „închisorii provinciale“.
Organizarea închisorii s-a lovit de mari dificultăţi, întrucât
guberniul din Transilvania a dorit ca instituţia să fie sub condu-
cere şi administrare militară. În schimb, Consiliul de Război im-
perial a pus condiţia ca penitenciarul să aibă doar competenţe
regionale şi criminalii din regimentele grănicereşti să nu fie de-
ţinuţi acolo. Împăratul a luat în considerare aceste condiţii, emi-
ţând ordinul imperial din 27 martie 1786, privind organizarea
închisorii. Iată punctele principale ale acestui ordin:
1
Pe baza documentelor din arhiva penitenciarului.
1) Personalul penitenciarului: un comandant; un grefier; un

vagmistru sau sergent gardian; un servitor pentru curăţenie şi 24 de
gardieni guberniali. Ultimii pot fi angajaţi şi din rândul soldaţilor
lăsaţi la vatră cu semiinvaliditate.
2) Deţinuţii condamnaţi pe viaţă aveau dreptul zilnic la 2
creiţari pentru pâine, din banii publici ai provinciei, iar ceilalţi
deţinuţi încă 1½ creiţari în plus, pentru alimente.
În perioada aceea încă mai staţiona în fortăreaţă o garni-
zoană a regimentului Gyulai (51) din Cluj.
Predarea cetăţii către autorităţile civile a avut loc abia la
18 şi 19 august 1786, după ce garnizoana s-a retras ducând cu
sine toate echipamentele şi bunurile aflate în inventar, cu excepţia
celor două clopote mici şi tabloul de altar al capelei Martinuzzi.
Între timp a avut loc numirea primului comandant civil al
fortăreţei. Sub supravegherea acestuia şi coordonarea inginerului
gubernial Mraz, au început şi au fost duse la bun sfârşit lucrările
de transformare a cetăţii. În magaziile militare şi în grajduri au
fost amenajate 9 încăperi (cazemate, Casematte) pentru deţinuţi:
şapte pentru bărbaţi şi două pentru femei. Au fost ridicaţi doi
stâlpi ai infamiei (Schand-Säule), unul în faţa porţii şi celălalt în
piaţa oraşului. Lucrările s-au încheiat la sfârşitul anului, iar la
1 ianuaie 1787 închisoarea provincială şi-a început activitatea
De atunci, în existenţa acestui tărâm al suspinelor, se pot
diferenţia trei perioade.
I. Prima perioadă
(1787-1849)
Primul şi singurul funcţionar public al închisorii guber-

niale, denumită mai târziu şi casă sau institut de corecţie, era in-
spectorul sau comandantul, care în limbajul obişnuit purta numele
de căpitan al cetăţii (fortăreţei). El numea personalul deservent,
se ocupa de hrana, îmbrăcămintea şi cazarea deţinuţilor, soluţiona
nemulţumirile dintre aceştia, gestiona casieria cetăţii, de unde
erau plătit tot personalul deservent până în 1840, când în oraş a
fost înfiinţat un oficiu regesc de încasare a dărilor. Comandantul
era numit de rege şi instalat în funcţie de guberniu.
Primul comandant al fortăreţei (Schloss Verwalter) a fost
baronul Gábor András Seeberg (1786-1789), care după doar trei
ani a fost promovat într-o funcţie mai înaltă. Locul său a fost luat
de László Pekri (1789-1797), consilier gubernial şi proprietar al
Crăieștiului [jud. Mureș; ung. Királyfalva]. În perioada condu-
cerii sale, Dieta a aprobat şi a legiferat caracterul provincial al
închisorii. A avut multe neplăceri, pe de o parte cu oficiul fiscal
instalat în clădirea Rákóczi, pe de altă parte cu deţinuţii şi mili-
tarii guberniul a dispus o anchetă în ceea ce-l privea şi el „decât
să fie confruntat cu dărăbanii“, a demisionat din toate funcţiile
„pur şi simplu“.
Succesorul său, József Maxai Máriaffi (1797-1810), a fost
judecător şef al Clujului şi proprietarul moșiei Coasta [jud. Cluj;
ung. Gyulatelke]. Sub regimul său neînţelegerile cu oficiul trice-
simal au făcut valuri şi mai mari şi nu s-au liniştit decât după ce,
la un ordin venit de sus, oficiul mai sus pomenit a părăsit cetatea.
Máriaffi era o fire dreaptă şi principială, iar „multele supărări
i-au pricinuit nişte migrene insuportabile, care i-au provocat or-
birea“. În 1810 a demisionat din funcţie, revenind la Cluj.
A fost urmat de baronul József Josintzi de Oradea (1811-1837),

care servise la Guberniul Transilvaniei în calitate de locţiitor de
expeditor (expediturae adjunctus). A trăit vremuri grele, precum
foametea din 1817 şi apoi molima holerei asiatice, care i-au pus
la încercare calităţile de comandant. La 15 septembrie 1817 fortă-
reaţa a primit vizita împăratului şi regelui apostolic Francisc I. Tot
sub conducerea lui Josintzi s-a înfiinţat şi postăvăria. Tot el a pus
bazele activităţii „muzicale bisericeşti“ în rândul deţinuţilor, de-
punând un capital iniţial pentru susţinerea ei. În martie 1819 a
depus la Guberniul regal suma de 1000 de fl. renani „in rationem
duorum captivorum semet in resipiscentiae et moralitatis princi-
piis distinguentium“[35].
În 1821, datorită serviciului devotat şi capacităților sale, a
fost distins cu ordinul de „cavaler“. Sub ditrectoratul său, Guber-
niul a emis la 14 iulie 1831 prima „Instrucţiune“ pentru adminis-
trarea penitenciarului. Cu deţinuţii se purta părinteşte. „Port
amintirea preţioasă – scrie el în cererea de demisie – a faptului
că nenorociţii aceia niciodată nu erau supăraţi pe mine, nu mă
blestemau; pentru că eu am transformat obligaţiile funcţiei în iu-
bire faţă de semeni şi din iubirea faţă de semeni am transformat-o
într-o îndatorire de serviciu“. Iar apoi, referindu-se la fundaţia de
ajutorare a deţinuţilor, scrie că a depus acea sumă de bani pentru
ca „şi după plecarea mea, aceşti nenorociţi să simtă, cât de cât,
că au avut un comandant care nu i-a dat uitării, lăsând ceva în
urma sa“. 16 mai 1836 (cf. 86).
În timpul anilor în care s-a aflat în funcţie s-a îmbolnăvit
de o formă gravă de reumatism, motiv pentru care în 1837 s-a re-
tras cu titulatura de consilier regal.
La plecare a fost condus până la hotarul oraşului, de toată
suflarea urbei fără vreo „deosebire de clasă socială“. A murit la
Buda, în 1849
Succesorul său a fost Péter Rácz de Galgó [Gâlgău] (1837-

1849), care anterior lucrase la Curtea Imperială de la Viena în
postul de cancelist aulic. Péter Rácz, un om energic şi cu vederi
largi, a operat o serie de înnoiri imediat după preluarea funcţiei.
A dispus ca fortăreaţa să fie împrejmuită cu un gard de piatră. A
ordonat desecarea şanţului şi transformarea lui într-o grădină atât
de frumoasă încât, în lipsa unui parc public, protipendada oraşului
venea aici să se relaxeze. Iată ce scrie guberniul imperial către Rácz,
în adresa nr. 2211 din 18 iunie 1841: „Graţie hărniciei şi neodih-
nei domniei voastre, şanţul cetăţii a fost desecat fără cheltuieli
publice, astfel încât nu mai există mlaştinile care infestau aerul
cu miasme; atât pentru devotamentul şi strădania manifestate, cât
şi pentru îndeplinirea exemplară a îndatoririlor oficiale, vi se
aduce la cunoştinţă satistacţia Guberniul Regesc Suprem“. Co-
mandantul a elaborat „Regulamentul măsurilor punitive“ pentru
deţinuţi, aprobat de guberniu. Tot el a introdus, din ordin superior,
„prăvăliile pentru vânzarea produselor fabricate de puşcăriaşi“.
În memoriul din 15 noiembrie 1842, adresat guberniului, scrie
următoarele: „În ceea ce priveşte organizarea penitenciarului na-
ţional a cărei conducere îmi e dată în grijă, am propus mai multe
schimbări înnoitoare care, fiind aprobate de atât de înaltul Gube-
rniu, cât şi de Augusta Curte, le-am şi executat, dar mai am în
minte şi multe altele, aşteptând momentul potrivit pentru a vi le
expune până când acest penitenciar naţional va ajunge în aceeaşi
poziţie ca cel vienez; doresc ca între cele două instituţii să nu mai
existe nici o diferenţă, dimpotrivă a noastră să o depăşească pe
cea de acolo, întrucât de nenumărate ori a trebuit să-mi înăbuş,
cu durere, mânia îndreptăţită auzindu-i pe unii vienezi afirmând
că Sibirien şi Siebenbürgen ar fi aceeaşi regiune“.
A mutat cârciuma cetăţii în exterior, construind o clădire
pentru ea în şanţul cetăţii. Din cauza cârciumii a purtat un proces
îndelungat cu fiscul crăiesc, din care în final a ieşit victorios. În
perioada zbuciumată din 1848-1849 a condus treburile peniten-

ciarului cu multă iscusinţă şi patriotism desăvârşit. Guvernul
nemţesc a recompensat comportamentul său, demiţându-l din
funcţie, în decembrie 1849.
Pentru ca imaginea să fie completă, să trecem în revistă şi
viaţa internă a penitenciarului, al cărei scop era punerea în apli-
care a condamnărilor la închisoare, prescrise de tribunalul penal.
Sentinţele vremii prevedeau atât lipsirea de libertate, cât şi modul
de îndeplinire al acesteia şi se bazau pe principiul înfricoşării pu-
blicului. Acest fapt îl vom ilustra prin câteva exemple.
Iată ce stipulează sentinţa supremă emisă de Împăratul Iosif
al II-lea prin ordinul nr. 1138 din 22 martie 1787, în cazul răufă-
cătorului Efraim Cseh, pe care Tabla Comiţială [curtea de apel]
din Trei Scaune şi a guberniului îl condamnase la tragerea pe
roată:
„Îl iertăm pe acest criminal de condamnarea la moarte, însă
îi vom înăspri închisoarea pe viaţă pe care i-am acordat-o prin
mila noastră, prin însemnarea sprâncenelor sale cu fierul înroşit
şi transportarea la Gherla, unde îşi va ispăşi pedeapsa pe toată
durata vieţii închis într-o celulă subterană, legat cu lanţuri şi
având drept hrană doar pâine şi apă. În afară de aceasta, la fiecare
trei luni, să fie dus la iarmaroacele naţionale sau săptămânale,
purtând la gât o tablă pe care vor fi înşirate crimele de care e vi-
novat, pentru a servi drept pildă de înfricoşare a mulţimii; în afară
de asta, în fiecare an să ispăşească 50 de lovituri de botă“.
Sentinţa nr. 3443 din 9 octombrie 1803, emisă de guberniu
în cazul Dán Siján sună astfel: „Se condamnă la 2 ani de detenţie
şi 200 de lovituri de botă astfel: primele 50 să-i fie aplicate îna-
inte de a fi escortat la închisoarea din Gherla, în locul unde se
află deţinut în prezent (Deva), iar celelalte 150 de lovituri de botă
să-i fie aplicate după o jumătate de an de detenţie la Gherla, câte
25 de lovituri, cu prilejul unor iarmaroace“.
În raportul comandantului fortăreţei, datat în 21 august

1808, cu nr. 35, citim următoarele: „Încăperile deţinuţilor din
această fortăreaţă sunt împărţite în trei categorii: în categoria întâia
se numără cei cu pedepse mai uşoare, într-a doua cei cu pedepse
ceva mai grele, iar într-a treia cei cu pedepsele cele mai grele. Pe
lângă aceasta, la fiecare jumătate de an sau anual, li se aplică atâ-
tea lovituri de botă, câte sunt trecute în sentinţă (în incinta cetăţii
sau în piaţă) cu prilejul târgurilor. Unii dintre ei, în afară de lovi-
turile de botă, mai sunt condamnaţi ca în anumite zile din săptă-
mână să trăiască numai cu pâine şi apă sau să postească. În fine,
unii sunt condamnaţi la muncă, potrivit sentinţei lor. Iată care
sunt modalităţile de pedepsire de aici“.
După aducerea în închisoare, fiecare deţinut era bătut în
fiare astfel: pe ambele picioare îi era prins câte un inel de fier de
2-3 pfunzi, iar pe mâini cătuşe care erau legate de inelele de la
picioare. Dacă era condamnat şi la stâlpul infamiei, i se puneau
zgărzi de fier la gât şi cătuşe la braţe (Hals- und Arm-Eisen). Pen-
tru prinderea în fiare deţinutul plătea 3 creiţari lăcătuşului închi-
sorii. De regulă deţinuţii de origine nobilă erau scutiţi de baterea
în fiare şi de alte pedepse corporale, însă nu erau lăsaţi să iasă
din cazemată.
Fiecare deţinut îşi asigura singur hrana, motiv pentru care
putea să aibă asupra lui o anumită sumă în bani, din care îşi cum-
păra de-ale gurii de la cantina fortăreţei sau de la precupeţele care
vindeau mâncare şi băutură în curtea cetăţii. Deţinuţii săraci erau
întreţinuţi pe spezele „provinciei“. Fiecare primea 1½ pfunzi de
pâine pe zi, ¼ de pfund de carne macră pe săptămână, iar în ce-
lelalte zile un blid de mâncare cu untură şi legume păstăioase.
Vinerea tuturor deţinuţilor li se dădea doar borş. Pentru a-şi îm-
bunătăţi situaţia, deţinuţii săraci aveau dreptul să ceară de po-
mană în oraş, cu prilejul târgurilor şi iarmaroacelor. Deţinutul
legat în lanţuri era aşezat la marginea drumului cu o cutie mare
în mână, cerşind mila oamenilor. În 1808, guberniul a interzis

această uzanţă în oraşe, restrângând-o la interiorul cetăţii. În
1839, guberniul a ordonat ca „deţinuţii care se întreţin pe cheltu-
iala proprie să primească aceeaşi alimentaţie de hrană ca și
ceilalți“. Comandanţii cetăţii nu au aplicat cu stricteţe această pre-
vedere şi tot timpul s-a menţinut alimentaţia pe banii proprii.
Deţinutul era dator să-şi asigure singur şi îmbrăcămintea.
„Provincia“ le asigura puşcăriaşilor săraci un singur rând de haine
pe an, alcătuit dintr-o cămaşă, o pereche de izmene şi una de
opinci. La 4 aprilie 1838 comandantul fortăreţei raporta: „Unii
deţinuţi nu au haine şi sunt desculţi, iar din pricina iernii grele
sunt slăbiţi şi mohorâţi“. În nota gubernială întocmită la 7 ianua-
rie 1843 se arată: „Anul trecut, cu prilejul controlului fortăreţei,
comisia de control a găsit 120 de deţinuţi aproape fără haine“.
Trei cazemate nu aveau mijloace de încălzire, deci erau neîncăl-
zite. Pe timp de noapte, robii legaţi cu lanţuri unii de alţii dor-
meau pe un prici de lemn comun şi se acopereau cu o pătură de
postav aspru (halina) primită de la „provincie“. Deţinuţii mai în-
stăriţi puteau totuşi să doarmă în aşternuturi proprii.
Jumătate dintre deţinuţi erau condamnaţi la detenţie cu
muncă silnică. Până în 1840 toţi deţinuţii apţi de muncă puteau
să iasă la lucru în afara închisorii. O treime din plata muncii re-
venea robului şi 2/3 intra în bugetul public. Iată câteva lucrări
prestate de puşcăriaşi: în 1802 au pavat străzile Gherlei, în 1804
piaţa Dejului, iar începând din 1805 străzile Clujului. Ieşeau şi
la munca câmpului nu numai în oraş, ci şi la Buneşti, la Mintiul
Gherlii, la Livada şi la Iclod. În 1811 a început să funcţioneze fa-
brica de postav înfiinţată de soţia contelui János Eszterházi (năs-
cută Ágnes Bánffy). În 1823 această fabrică a dat faliment, fiind
înlocuită cu atelierul de postav halina, pentru bugetul provinciei;
producţia a continuat fără întrerupere până în prezent. Puşcăriaşii
meseriaşi aveau voie să-şi exercite meșteșugul. În timpul direc-
toratului lui Péter Rácz, atelierele au luat avânt, în special după

1840 când, în urma unui ordin crăiesc, deţinuţilor li se interzisese
să iasă la muncă în afara fortăreţei şi trebuiau să-şi găsească o
ocupaţie în interiorul ei. În răstimpul din ianuarie 1848-februarie
1850 toate atelierele şi-au întrerupt producţia.
La început deținuții bolnavi erau trataţi de un chirurg din
comitatul Solnocul Interior, iar apoi de medicii din oraş. Începând
din 1797 fortăreaţa avea un chirurg permanent, care locuia în in-
cintă. În 1817 a fost numit şi un internist [fisicus]. Starea de sănă-
tate din puşcărie a fost precară dintru început. Între anii 1787-1788
au fost internaţi 151 de deţinuţi, din care 72 au decedat, deci rata
mortalităţii era de 47%. În 1815 B. Josintzi a pus să se supraetajeze
cazarma din partea de nord pentru spitalul pe care l-a „dotat cu
aşternuturi dintr-ale sale“. În 1831 în cetate a izbucnit holera, care
a bântuit şi în 1836 şi în octombrie 1848, făcând multe victime.
În raportul medical din 28 decembrie 1848, adresat guber-
niului citim următoarele: „În acest an, 1848, deţinuţii din fortă-
reaţă au bolit mai mult şi mai des decât cetăţenii oraşului întrucât
în incinta cetăţii nu lipsesc niciodată cauzele care provoacă izbuc-
nirea feluritelor boli: într-o cazemată sunt închişi şi câte 50 de
puşcăriaşi care sunt expuşi bolilor provocate de aerul stricat; de
asemenea bătăile, purtarea cătuşelor de fier, posturile impuse prin
ordine de sus, mustrările de conştiinţă, dorul de casă, îmbrăcă-
mintea precară şi alte multe cauze provocatoare de boli, după
cum fiecare îşi poate da seama. Atrofia fierii, febră la trei-patru
zile, aprindere de plămâni, lingoare, pântecăraie, inflamări ale
ochilor, brâncă, podagră, râie, dropică, vătămături, scrântiri, scro-
fula sunt tot atâtea beteşuguri de zi cu zi ale puşcăriaşilor“.
De sufletul deţinuţilor se îngrijeau preoţii care păstoreau şi
în puşcărie, după cum urmează: călugării franciscani din locali-
tate, parohul greco-catolic, preotul luteran din Mintiul Gherlii şi
preotul ortodox din Sic. Aceşti preoţi purtau numele de „capelani
ai cetăţii“.
În ordinul gubernial adresat comandantului fortăreţei în 22

noiembrie 1821 citim următoarele: „Pentru ca deţinuţii să poată
obţine rezultate mai bune în deprinderea învăţăturii şi principiilor
creştine proprii confesiunii fiecăruia, guberniul a considerat util
să trimită două exemplare din cartea Învăţămintele moralei creş-
tine, destinată în special educării deţinuţilor din penitenciare, cu
menţiunea ca prin îndrumarea preoţilor de acolo, în zilele de du-
minică şi de post, să se străduiască a-i învăţa pe robi după aceste
scrieri şi a controla îndeaproape la respectarea întocmai a acestui
ordin“.
Sintetizând cele de mai sus, ajungem la concluzia că în anii
dinainte de 1848 ideea educaţiei morale juca un rol secundar. În-
chisoarea avea preoţi care îi învăţau pe deţinuţi preceptele religi-
oase şi morale, dar nu erau cunoscute binefacerile îmbinării acestei
învăţături cu şcolarizarea şi educarea lor de a-şi schimba compor-
tamentul în bine. În organizarea de atunci, penitenciarul nu era decât
un loc de ispăşire a răufăcătorilor, o casă mizeră pentru ticăloși.
Indisciplina şi încălcarea regulilor se cuibăriseră în puşcă-
rie, precum cariile în interiorul lemnului. Deţinuţii se învăţau la
rele unii de la alţii, molipsind până la urmă şi sufletele cele mai
neprihănite. În fortăreaţă erau şi cârciumi şi femei deţinute, şi
chiar dacă bărbaţii erau ţinuţi aparte de femei, viaţa în comun şi
în mare parte fără activitate îi stârnea la rele. Şi era un număr
foarte mic de paznici pentru păstrarea liniştii şi siguranţei. Dar
să dăm cuvântul documentelor!
În anul 1787, o deţinută, pentru a-şi ascunde ruşinea, şi-a
înecat pruncul în latrină. Ordinul gubernial nr. 11930 din 1822
sună astfel: „Pe viitor, comandantul puşcăriei să aibă mai multă
grijă, pentru că deţinuţii se îmbată“. În documentul gubernial nr.
371 din 1838 citim: „Să păziţi cu atenţie, pentru ca în fortăreaţă
să nu se mai producă bani falşi“. În raportul comandantului în-
chisorii, datat 26 februarie 1839, citim: „Începându-mi funcţia
de comandant, m-au uimit foarte mult excesele şi fărădelegile

care domneau în această închisoare. E vorba de tândăleală, ne-
supunere faţă de personal, înfruntare neruşinată a comandantului,
beţia, sfada, vărsarea de sânge, înşelătoria de toate felurile, că-
mătăria, desfrâul (sodomia) şi hoţia erau la ordinea zilei; cine ar
crede că în cazematele 5 şi 7, în ale căror unghere stăpâneşte o beznă
atât de mare, încât un om care nu e obişnuit cu ea nu-şi vede nici
vârful degetelor, se trişează la jocurile de cărţi“. Raportul coman-
dantului din 20 octombrie 1839 arată că: „Deţinuţii care merg la
lucru îi seduc pe soldaţii care-i păzesc, intră la crâşmă şi beau
împreună, se întorc beţi şi fac scandal; iar dacă sunt pedepsiţi
ameninţă spunând: «Odată va fi aici ce n-a mai fost!»“.
După ispăşirea pedepsei, deţinuţilor li se dădea drumul aca-
să, cu acte însoţitoare (compassualis). Între anii 1787-1797, in-
spectorii închisorii le dădeau drumul robilor pe bază de jurământ şi
cauţiune. Când acest lucru a ajuns la cunoştinţa guberniului, au
fost mustraţi.
Pe 3 august 1797, douăzeci de deţinuţi au fost înrolaţi în
armată. Iată ce scrie ordinul gubernial cu nr. 2060 din 26 august
1797: „Dacă sentinţa prevede că deţinutul trebuie să se împace
cu partea vătămată sau păgubită, să nu fie eliberat din puşcărie
până nu aduce dovada că s-a împăcat cu partea vătămată sau pă-
gubită sau că i-a plătit datoria“.
În raportul comandantului din 12 noiembrie 1806 scrie că:
„Ne-a fost trimis un rob pe nume Juon Bogya, din comitatul
Hunedoarei, cu condamnare pe viaţă, dar a evadat. Acum ni l-au
trimis din nou din comitatul Hunedoara, cu condamnare la 10 ani
de puşcărie“. Comandantul întreabă guberniul care din cele două
sentinţe să pună în aplicare? În octombrie 1806 au evadat 20 de
robi din aceeaşi temniţă. Deţinuţii eliberaţi prin graţiere regală
erau datori cu un înscris de îndatorire [poliţă]. Iată cum sună în-
scrisul semnat de Ferencz Rácz, eliberat prin ordin gubernial,
după ce fusese graţiat de rege: „Prin această scrisoare promit ca

până la sfârşitul vieţii mele să nu vatăm pe nimeni nici cu cuvân-
tul şi nici cu fapta. Îi voi respecta pe superiorii mei, nu voi păgubi
pe nimeni, n-am să mă amestec în medii de joasă speţă, într-un
cuvânt voi trăi şi voi muri ca un patriot şi cetăţean virtuos. Dacă
nu mă voi ţine de cuvânt, să îndur robia cea mai cruntă“.
În baza ordinului gubernial cu nr. 8720 din 21 august 1835,
deţinuţii eliberaţi primeau un ajutor de 6 creiţari pentru călătorie
şi hrană, din aşa numitul fond „Billiard“ şi din veniturile „Lotte-
riei“.
Perioada a II-a
(1850-1868)
Reacţia care a urmat revoluţiei paşoptiste şi luptei pentru

eliberare a destrămat organizarea administraţiei publice din ţară,
punând în aplicare tendinţe şi măsuri noi. Una dintre acestea a
vizat închisoarea, care a fost declarat penitenciar naţional provi-
zoriu (K.k. Provisorisches-Landes-Strafhaus). Potrivit vechiului
sistem de organizare în comitate, cetatea şi cartierul Kandia din
vecinătate aparţineau de comitatul Solnocul Interior, unde îşi plă-
teau dările şi munca publică, în timp ce oraşul era înglobat în co-
mitatul Dăbâca. Această situaţie crea destul de multe neînţelegeri
între cetate şi conducerea oraşului. Acum s-a renunţat la această
separare, în chestiunile civile angajaţii fortăreţei fiind arondaţi
oraşului. Vagmistrul Rácz Péter şi cei 25 de dărăbani ai săi au
fost suspendaţi din funcţie şi apoi demişi. A fost introdusă limba
germană în administraţia publică, iar pe lângă funcţia de director
al penitenciarului a fost înfiinţat şi un post de supraveghetor
(Strafhaus-Verwalter). Primul „Verwalter“ provizoriu din această
epocă a fost Ernst Ferrari (1850-1854), căpitan în rezervă al re-
gimentului „Max. Ferdinand“, care în timpul revoluţiei a fost în-

chis în cetate, ca deţinut politic. A avut neplăceri cu subordonaţii
şi cu deţinuţii care nu îl prea respectau.
Din acest motiv, în 1854, după desfiinţarea provizoratului,
când închisoarea a ajuns definitiv sub jurisdicţia guberniului, el
a fost pur şi simplu destituit din funcţie, în locul său fiind numit
Antal Brühl (1854-1860). Acesta era originar din Galiţia, tatăl
său funcţionând ca medic de penitenciar la Lemberg. Anterior,
Antal Brühl servise la Bistriţa ca Finanz-wach-Ober-Comissär
[comisar general al gărzii financiare]. Era o persoană inteligentă,
prudentă şi un organizator talentat. Sub conducerea sa a fost ri-
dicată clădirea nouă cu trei etaje care se întinde de-a lungul laturii
răsăritene a cetăţii. În 1859 a emis un ordin foarte interesant în-
titulat: „Instruction für den Wachtmeister“ [Directivele date ser-
gentului major]. La iniţiativa sa, la 26 mai 1860, Consiliul Gubernial
a înfiinţat, pe lângă funcţiile de director şi supraveghetor, încă
trei posturi de grefieri militari şi a ridicat la 11 numărul gardie-
nilor, iar pe Brühl l-a înaintat la gradul de Statthalterai-Rath –
adică director al tuturor închisorilor din Ardeal, cu un salariu
anual de 1200 de forinţi.
Apoi constelaţiile politice interne au spart gheaţa absolu-
tismului, pentru ca diploma imperială emisă la 20 octombrie
1860, iar ulterior patentul imperial din 21 februarie 1861 să ridice
din nou barierele impuse democraţiei constituţionale. Au fost rea-
şezate vechile comitate şi scaune. Gherla a devenit reşedinţa co-
mitatului Dăbâca, sediu al tribunalului. Brühl presimţea că
scaunul său se clatină, cerându-şi pensionarea încă din 1860, la
emiterea diplomei imperiale. Necăpătând aprobarea, şi-a dat demi-
sia în iulie 1861 şi s-a retras mai întâi la Viena, iar apoi la Lemberg,
unde a fost director de penitenciar până la moartea sa.
La 1 august 1861, guberniul l-a repus în funcţie pe Péter
Rácz, dar el nu a reuşit să se adapteze la funcţia îndeplinită ante-
rior, care de acum avea atribuții distincte şi reglementate. Iată ce

scrie el în memoriul adresat la 21 septembrie 1861 guberniului:
„Penitenciarul a trecut prin atâtea faze încât nu mă pot lămuri cu
ele“. Curând, o poveste regretabilă a pus capăt celui de-al doilea
mandat al său de comandant. Pe 7 iunie 1862, deţinuţii au ieşit ca
de obicei cu ciubărele să aducă apă din Someş. Dar când au ajuns
pe malul râului au sărit în apă, după cum se înţeleseseră, şi au în-
cercat să evadeze. Garda a împuşcat doi dintre ei şi a rănit alţi
patru. Din acest motiv, guberniul l-a suspendat din funcţie, învi-
nuindu-l de abuz în funcţie şi intentând acţiune penală împotriva
lui, procesul fiind judecat la tribunalul comitatului. A fost achitat,
dar guberniul l-a pensionat. A murit la Cluj, la 1 ianuarie 1867.
Succesorul lui a devenit Ferencz Molnár 1861-1865, care
anterior fusese director provizoriu al oficiului judiciar cezaro-cră-
iesc. Sub direcţia lui, în penitenciar s-a înstăpânit indisciplina. În
1865 a fost demis de guberniu şi înlocuit cu Pál Czobel 1866-1867,
care avea origine nobilă şi fusese judecător la curtea de apel a
Scaunului Arieşului, iar în timpul revoluţiei şi a luptei pentru liber-
tate slujise ca locotenent de husari. Mai apoi a fost deţinut politic
în închisoarea Josefstadt. Era o persoană cu o pregătire excelentă
şi un caracter nobil. După doar doi ani de directorat, ministerul
public regal maghiar l-a numit director la penitenciarul din Vácz.
Guvernul german care a funcţionat în timpul provizoratului
a emis un cod penal pentru faptele criminale, infracţiuni şi contra-
venţii, care a intrat în vigoare la 1 septembrie 1852 în urma ordi-
nului imperial. Capitolul al II-lea al acestei legi se ocupă de
pedepsirea faptelor penale. Iată cele mai importante prevederi:
pedeapsa la închisoare era de două categorii: închisoare (Kerker)
şi închisoare grea (schwerer Kerker; paragraful 14). Deţinutul
condamnat la închisoare grea era legat cu lanţuri la picioare şi,
cu excepţia unor cazuri ieşite din comun, nu putea vorbi cu alte
persoane decât cu cele care se ocupau de paza sa (paragraful 16).
Pedeapsa cu închisoarea era legată întotdeauna de munca silnică

(paragraful 18).
Pedeapsa cu închisoarea putea să fie înăsprită prin: 1) post;
2) pat tare; 3) izolare; 4) izolare în temniţă; 5) pedepse corporale
prin băiata cu nuiaua sau bota (paragraful 19). Postul nu putea să
fie mai des decât de trei ori pe săptămână şi numai cu întreruperi.
Izolarea nu putea dura mai mult de o lună; personalul de supra-
veghere era dator să viziteze zilnic deţinutul aflat la izolare şi să-i
dea o activitate potrivită. Izolarea în zarca întunecată nu putea să
dureze mai mult de trei zile consecutive şi cel mult o lună pe an.
Bătaia cu nuiaua se aplica tinerilor sub 18 ani, cea cu bota la băr-
baţii în toată firea. Această pedeapsă putea fi aplicată, după o de-
claraţie prealabilă a medicului – că nu dăunează stării de sănătate
a deţinutului –, doar o singură dată pe perioada detenţiei şi nicio-
dată în locuri publice. Penitenciarul naţional cezaro-crăiesc de la
Gherla (K.k. Landes Strafhaus) făcea parte din închisorile grele
şi era administrată după principiile enumerate mai sus.
Începând din 1852 deţinuţii erau aduşi la penitenciar de
jandarmi. După internare erau consultaţi de medic, făceau baie, li
se tundea părul până la rădăcină, erau îmbrăcaţi în zeghe, li se mon-
tau cătuşe la picioare şi apoi erau distribuiţi printre ceilalţi deţi-
nuţi. La liberare nu li se dădea drumul direct acasă, ci „schub“-uiţi
[trimişi] la „Bezirk“-ul [district] de care aparţineau şi de acolo
erau lăsaţi liberi.
Guvernul nemţesc provizoriu se preocupa foarte mult de
starea de sănătate a deţinuţilor, considerând – potrivit unui do-
cument – că sănătatea este un capital care dacă este utilizat în
mod inteligent poate aduce profit statului. Din acest motiv s-a re-
nunţat la vechiul sistem de alimentaţie, introducându-se unul nou
şi mai eficient: în 1850 a fost editat un „Speisen-Normativ“
[Regulament de hrănire] cu indicaţia de a fi respectat cu stricteţe.
Potrivit acestuia, deţinuţii primeau un mic dejun cald şi un prânz
alcătuit din două feluri de mâncare. La 2 august 1854 s-a introdus

şi cina rece. Costul întreţinerii unui deţinut se ridica la 10 creiţari
pe zi. Din cauza multor nereguli şi abuzuri (Missgriffe und Ei-
genmächtigkeiten), s-a renunţat la serviciile arendaşilor care se
ocupau de aprovizionarea cu alimente şi, încă din 22 decembrie
1849, s-a introdus administrarea internă a acestui sector, până în
1861, când guberniul l-a desfiinţat.
După cum alimentaţia era aceeaşi pentru toţi deţinuţii, şi
îmbrăcămintea lor era de o formă. Fiecare deţinut căpăta un rând
de haine de iarnă şi altul de vară, ale cărei piese erau confecţio-
nate din acelaşi materiale, dar în două culori. Vestonul era ţesut
din postav Halina, de culoare cenuşie în partea stângă şi albă în
partea dreaptă, iar pantalonii aveau cracul drept cenuşiu şi cel
drept de culoare albă.
În perioada revoluţiei paşoptiste şi a luptei de eliberare,
toate activităţile din puşcărie au încetat. În februarie 1850 a reîn-
ceput producţia postavului de Halina şi a ţesăturilor pentru albi-
turi. Treptat au început să lucreze şi celelalte ateliere: de fierărie,
de dogărie, de rotărie, tâmplărie, croitorie, pantofărie, de împletit
coşuri. Deţinuţii puteau ieşi să facă munci private în oraş. Tot ei
au făcut muncile de bază pentru grădina publică, după proiectul
deţintului Sámuel Hönig din Reghin. Potrivit raportului întocmit
în 17 ianuarie 1855 de Consiliul Gubernial, ¼ din venitul net
revenea deţinutului şi ¾ intra în trezoreria publică. Între anii
1862-1865 s-a experimentat creşterea viermilor de mătase, dar
cu rezultate slabe.
Ridicarea clădirii noi a fost un moment memorabil în viaţa
puşcăriei. Încă din ianuarie 1850, directorul Ferrari propunea ca
toate clădirile din cetate să fie transformate în spaţii de detenţie
pentru că încăperile existente erau supraaglomerate, iar militarii –
care până atunci locuiseră cu familiile în incinta cetăţii – să fie
mutaţi în afara ei, întrucât folosinţa în comun a cetăţii duce la
imoralitate. La 3 august 1853, comandamentul superior al regio-

nalei militare notează că Fuger, vicepreşedintele tribunalului, a
vizitat puşcăria şi a constatat că celulele din turn sunt foarte în-
tunecoase şi umede, în unele dintre ele fiind atât de întuneric încât
abia poţi desluşi ceva. Acest lucru înseamnă ori înăsprirea pe-
depsei, ori că un deţinut nu poate fi ţinut în întuneric (Dunkel-
Arrest [Celula neagră]) dacă senţinţa lui nu precede acestă
pedeapsă.
În 22 iulie 1856 consilierul ministerial şi inspector al peni-
tenciarelor, Weis von Starkenfeld, a făcut o inspecţie a locului
având asupra sa şi planurile de construcţie. Lucrările au început
încă în toamna aceluiaşi an, în baza ordinului gubernial din 18 sep-
tembrie 1856. În prealabil, deţinutele au fost transferate la
Martinsdorf [Metiş], lângă Sighişoara, 150 deţinuţi au fost duşi
la Munkács [Mukacevo, Ucraina] şi Illova [Ilova, Caraș-Severin],
păstrând în puşcărie doar 250 de bărbaţi apţi de muncă. Planurile
construcţiei întocmite de „Ministerial-Ingenieur“ [inginerul mi-
nisterial] Lud. Zetl[36] au fost avizate de Maiestatea Sa Regele
şi înmânate la 23 ianuarie 1857, lucrările de construcţie începând
în data 15 martie a aceluiaşi an. În urma solicitării „Statthalterei“
[guvernământului], consiliul orăşenesc a cedat gratis penitencia-
rului spaţiul liber din faţa cetăţii. În 1860, construcţiile – adică
clădirea principală cu trei etaje şi reşedinţa directorului construită
peste turnul sudic – erau terminate, iar fortăreaţa a fost împrej-
muită cu un gard de scânduri, sprijinit pe stâlpi noi şi mai înalţi.
Costul total al lucrărilor se ridica la 369.940 de forinţi.
Scorbutul care a bântuit între anii 1851-1855 a afectat mult
starea de sănătate a deţinuţilor. Pentru îmbunătăţirea situaţiei
s-au afumat celulele cu oţet, iar bolnavii de scorbut erau îmbăiaţi
la băile sulfuroase de la Băiţa [Kérő].
În iulie 1855 a izbucnit şi holera. În raportul directorial adresat

forurile superioare se arăta: „deţinuţii se tem de medicul care e foar-
te brutal cu ei şi mai bine îşi tăinuiesc boala decât să-i arate ce au“.
În 1855, din cei 384 de deţinuţi, au decedat 68, adică 18%
din total. În 1861 şi-a făcut din nou apariţia scorbutul epidemic,
care timp de 20 de ani a continuat să se manifeste sub forme mai
mult sau mai puţin grave. Şi în această perioadă asistenţa spi-
rituală era efectuată de preoţi din afara închisorii. Începând din
1860 a fost angajat şi un oficiant de cult izraelit şi s-a amenajat
o casă de rugăciuni pentru evrei. În 1860 ministerul de interne
cezaro-crăiesc emite un regulament pentru administrarea închi-
sorilor. (Vezi „Revista legislației imperiale. Buletinul oficial“
[„Reichsgesetzblatt für das Kaiserthum Oesterreich“], 1860,
[XLII], nr.173, [p.289-294])[37].
În paragraful 11 al acestui document, care se referă la preoţi,
prevede că, înainte de liberare, preoţii trebuie să asigure educaţia
moral-religioasă a deţinuţilor care urmează să fie eliberaţi.
În această perioadă educaţia din penitenciare se baza pe
principiul supunerii şi muncii. Partea privitoare la muncă se înde-
plinea, însă nu şi supunerea. Se vedea însă un oarecare progres
faţă de situaţia anterioară, întrucât deţinutele au fost duse de
acolo, cârciuma fusese scoasă în afara cetăţii şi s-a înăsprit su-
pravegherea; totuşi cazurile de încălcare a disciplinei sporiseră,
întrucât numărul deţinuţilor crescuse la 700.
Această perioadă s-a încheiat cu un eveniment îmbucură-
tor: încoronarea ca rege maghiar a Maiestăţii Sale Franz Josif I,
a cărei strălucire a luminat cu razele sale de bucurie consolatoare
şi această casă a jalei. În nota din 9 iulie 1867 a Guberniului Tran-
silvaniei scrie următoarele: „Prin Înaltul Ordin emis la 1 iulie, cu
prilejul încoronării ca rege al Ungariei, Maiestatea Sa a hotărât
ştergerea timpului de detenţie pe care îl mai aveau de ispăşit opt-
zeci de deţinuţi“.
Perioada a III-a
(1868-1898)
Prin încoronarea regală din 1867 s-a restabilit continuitatea

constituţiei din 1848, în baza căreia Ardealul a revenit la patria
mamă[38]. Penitenciarul naţional regal, în calitate de instituţie
de stat, a fost subordonat ministerului regesc ungar al justiţiei.
Sub conducerea înţeleaptă a acestui minister, penitenciarul s-a
transformat într-o instituţie corecţională modernă, care prin apli-
carea unui tratament mai uman, în limitele legii, educaţia şi mun-
ca permanentă, respectarea strictă a ordinii şi disciplinei, îşi exercită
menirea de a-i ridica pe cei căzuţi şi a împământeni o viaţă mai
bună.
La 11 noiembrie 1867 a sosit o comisie de control pentru a
informa înaltul minister asupra stării de fapt din penitenciar: „As-
pectul exterior al locului creează satisfacţie privitorului, întrucât
peste tot se observă ordinea şi curăţenia, în schimb în organizarea
internă se constată multe lipsuri. Nu are preoţi ordinari, instrucţia
şcolară este necunoscută, bibliotecă nu are, iar pentru corecţie au
la dispoziţie numai patru celule“.
La 1 mai 1868 penitenciarul a trecut sub jurisdicţia nemij-
locită a ministerului regesc maghiar de interne. Prima măsură a fost
desfiinţarea cătuşelor de la picioare, a fost interzisă bătaia (chiar
dacă făcea parte din sentinţă), vizitele în penitenciar fiind permise
numai cu învoire ministerială. Apoi au fost definitivate funcţiile
existente în penitenciar, au fost mărite salariile aferente acestora
şi s-au înfiinţat patru posturi de preoţi (romano-catolic, greco-ca-
tolic, evanghelic şi ortodox) şi două posturi de educatori. L-a numit
director pe János Nagy Berivoi Boér (1868-1876), prim-notar
onorific al comitatul Dăbâca, fost ofiţer de honvezi între anii
1848-1849. În perioada directoratului său, etajul superior al pa-

latului Martinuzzi a fost transformat în spital şi a fost construită
o clădire cu 21 de carcere. Directorul fiind nevoit să-şi înceteze
munca plină de devotament, locul său a fost luat de Pál Czóbel
(1876-1886), pentru un al doilea mandat de director. Sub admi-
nistrarea sa s-a introdus definitiv gestionarea internă a alimenta-
ţiei şi a muncii, punându-se capăt şicanelor la care fusese supus
penitenciarul din pricina lăcomiei şi vrajbei dintre arendaşi.
Penitenciarul Naţional din Gherla, vedere dinspre Sud
Aflat la o vârstă înaintată directorul s-a pensionat, fiind înlo-

cuit de Imre Ignácz Perndl (1886-1895). În anii 1848-1849 Perndl
a servit ca honved. După absolvirea institutul de pregătire militară
cezaro-crăiască de la Wiener-Neustadt a lucrat ca profesor la şcoa-
la de aprozi. În 1858 a fost angajat la acest penitenciar în funcţia
de gardian responsabil cu activitatea de comandă a garnizoanei.
Din 1860 a primit rangul de ofiţer şi, după ce a urcat toate gradele
lucrând la Aiud, Vác şi Munkács [Mukacevo], în 1886 a revenit
aici, în calitate de director de penitenciar. Graţie experienţei pro-
fesionale bogate dobândite de el, sub administraţia sa s-a conso-
lidat spiritul paşnic şi disciplina internă din cadrul penitenciarului.
A fost un funcţionar uman şi de o rigoare militară, care a lăsat o

amintire frumoasă în urma sa. În 1895 a fost pensionat, după 45
de ani de ani în serviciul public, fiind distins prin graţia regală
cu crucea Ordinului Franz Iosif, în grad de cavaler.
Succesorul său a fost Károly Vajna (1895-1898), o per-
soană cu o pregătire juridică remarcabilă, care a gestionat activi-
tăţile dificile şi diverse impuse de direcţiunea penitenciarului cu
mult profesionalism şi devotament neobosit. Era cel dintâi func-
ţionar al instituţiei nu numai în ceea ce priveşte poziţia sa, ci şi
datorită hărniciei de care dădea dovadă. Imediat după instalarea
în funcţie a renovat şi a sfinţit din nou lăcaşele de cult din incinta
penitenciarului. Apoi şi-a aţintit atenţia asupra şcolii penitencia-
rului. A înfiinţat o bibliotecă pentru gardieni şi a îmbogăţit-o pe
cea a deţinuţilor. A reuşit să-i facă pe deţinuţi să îndrăgească
munca, dezvoltând tâmplăria şi împletitul coşurilor la un nivel
cum nu se mai văzuse între zidurile închisorii. Dovedea interes
faţă de istoria instituţiei şi păstra cu respect relicvele ei. Urmând
pilda înaintaşilor, s-a străduit cu nobilă ambiţie să păstreze peni-
tenciarul la nivelul moral pe care-l ocupase şi anterior printre in-
stituţiile de profil din ţară. Dată fiind activitatea sa neobosită în
cadrul penitenciarului, prin îndeplinirea devotată a tuturor înda-
toririlor sociale, şi-a asigurat respectul şi aprecierea locuitorilor
oraşului, indiferent de clasa lor socială. În octombrie 1898 înaltul
minister l-a transferat în postul de director al penitenciarului re-
gional din Szeged [Seghedin].
În locul său a fost numit Albin Uhlyarik, inspector al peni-
tenciarului din localitate, care şi-a ocupat postul de curând. Actu-
alul director are o pregătire remarcabilă în domeniul ştiinţelor
juridice, cu o îndelungată experienţă pe tărâmul instituţiilor co-
recţionale. De aceea avem motive să sperăm că sub conducerea sa
plină de tact, penitenciarul nu numai că îşi va păstra, ci îşi va spori bu-
nul renume, fapt pentru care îi dorim din toată inima mult noroc.
Penitenciarul este organizat după directivele volumului
Szolgálati utasítások a m. kir. orsz. fegyintézetek, ugyszintén az
azoknál alkalmazott hivatalnokok és őrök számára [Instrucţiuni

de serviciu pentru penitenciarele crăieşti maghiare, pentru func-
ţionarii şi gardienii angajaţi în aceste instituţii], emis de înaltul
minister de interne în anul 1869, precum şi după Utasitás a fegy-
házi büntetések végrehajtása tárgyában [Instrucţiuni privind pu-
nerea în aplicare a condamnărilor la închisoare], publicat în anul
1880. Acesta din urmă a fost elaborat pe baza codului penal ma-
ghiar din 1878. Sistemul de educaţie din penitenciare prevăzut
de codul penal maghiar se călăuzea după sistemul progresiv sau
irlandez, potrivit căruia la începutul perioadei de detenţie deţi-
nutul era izolat de camarazii săi timp de un an zi şi noapte, după
care doar noaptea era ţinut în carceră, totodată fiind pus la muncă.
Celor care dădeau dovadă de hărnicie şi bună purtare, la cererea
lor şi la recomandarea comisiei de supraveghere, ministerul jus-
tiţiei putea să le reducă timpul de detenţie cu ¼, eliberându-i con-
diţionat. Eliberarea condiţionată s-a dovedit utilă şi practică,
astfel încât graţierile au devenit rare excepţii.
În prezent, în penitenciar se practică următoarele meserii:
strungăria, cioplirea lemnului, tâmplăria de calapoade, rotăritul,
dogăritul, lăcătuşeria, fierăritul, croitoria, împletitul coşurilor şi
a rogojinilor, confecţionarea periilor, ţesutul postavului Halina şi
a pânzeturilor. Deţinuţii care încă nu au împlinit 30 de ani trebuie
să frecventeze şcoala, iar cei trecuţi de această vârstă o pot face
voluntar. În zilele de duminică şi de sărbători se duc in corpore
la biserică. În afara învăţământului public pot frecventa şi cursuri
particulare. Primesc trei mese pe zi, hrana fiind moderată cantitativ
şi parţial uscată. Bolnavii sunt trataţi în spital. În ciuda apei pota-
bile de proastă calitate, condiţiile sanitare s-au îmbunătăţit în aşa
măsură încât dacă în urmă cu 30-40 de ani rata mortalităţii era de
10-15%, în ultimii ani a scăzut la 3%.
În 1897 efectivul deţinuţilor se ridica la 767, porţia zilnică
de hrană costând 17 creiţari. Venitul net al atelierelor de producţie
atingea 20.313 forinţi, în urma muncii unui deţinut statul câşti-

gând 17,5 creiţari, iar deţinutul 4,96 creiţari. Totalul cheltuielilor
penitenciarului se ridica la 109,320 forinţi, costul întreţinerii zil-
nice a unui deţinut fiind de 54,5 creiţari.
În cursul anului 1897 au plecat 170 deţinuţi, din care 88 au
fost eliberaţi condiţionat, iar 21 au fost transferaţi la institutul in-
termediar din Kisharta. Au fost eliberaţi definitiv 69 deţinuţi care
şi-au ispăşit perioada de detenţie. Din totalul de 170, 122 puteau
fi consideraţi îndreptaţi, 22 deţinuţi au dat semne de îndreptare,
26 nedovedind nici un fel de semne de îmbunătăţire a comporta-
mentului. De asemenea, 80 deţinuţi erau recidivişti aduşi din alte
penitenciare, formând cam 10% din efectivul total.
În prezent, corpul oficialilor este alcătuit din: 1 director,
1 controlor, 3 cancelişti, 1 medic, 2 învăţători, 4 preoţi şi 87 de
gardieni aflaţi sub comanda unui ofiţer de gardă.
În încheiere să arătăm că în cei 110 ani scurşi din 1787 până
în 1897, în acest penitenciar naţional au fost închişi 15.565 de
deţinuţi, în medie fiind internaţi câte 141 în fiecare an. În prezent,
capacitatea oficială a închisorii este de 630 de deţinuţi. Acest
număr a fost cel mai redus în 1787, doar 82 de deţinuţi, şi cel mai
mare în 1860, când erau 967.
Din punctul de vedere al construcţiilor, penitenciarul lasă
mult de dorit, întrucât este foarte dificil să conservi clădirile is-
torice şi în acelaşi timp să satisfaci exigenţele stricte ale institu-
ţiei; sperăm ca în viitor aceste lipsuri să fie remediate. Dat fiind
că nefericiţii noştri semeni lipsiţi de libertate – ale căror fapte re-
probabile de condamnăm, dar nu ne lepădăm de ei, ci dorim ca
prin ispăşirea pedepsei să devină cetăţeni utili – nu sunt condam-
naţi la închisoare pentru a li se deteriora sănătatea trupească şi
mentală sau să fie omorâţi, nădăjduim că bunăvoinţa înaltului
minister va schimba structura edilitară precară a acestei instituţii
într-una modernă, pe care o merită atât datorită trecutului său,
cât şi faptului că prin rezultatele obţinute şi devotamentul său pa-

triotic va răsplăti cu siguranţă investiţiile făcute.
Lista nominală a personalului angajat la Penitenciarul Na-

ţional de la Gherla, de la înfiinţarea sa şi până în 1897.
1. Directori
András Seeberg, 1786-1789; László Pekri de Pecrovina,
1789-1796; József Maxai Mariaffi, 1797-1810; Jozsef Josintzi
de Oradea, 1810-1837; Péter Rácz de Galgó, 1837-1849; Ernst
Ferrari interimar, 1850-1854; Antal Brühl, 1854-1860; Péter Rácz
de Galgó (a doua oară), 1861-1862; Ferencz Molnár locţiitor,
1862-1865; Pál Czóbel de Balogfalva, 1865-1867; János Boér
1868-1876; Pál Czóbel de Balogfalva, a doua oară, 1877-1886;
Ignácz Perndl, 1886-1895; Károly Vajna, 1895-1898; Albin
Uhlyarik, 1898-.
2. Controlori
Michael Schmidt, 1850-1853; Anton Berko, 1853-1854;
József Bogner, 1854-1863+*); József Bogner, 1854-1863+);
Soma Binder, 1863-1866; József Nuricsán, 1866-1882; István
Sallak 1882-1889; Károly Vajna 1889-1895; Albin Uhlyarik
1895-1898.
3. Funcționari
Antal Deák, 1812-1814+; Antal Lászlóffi, 1845-1848;
Lukács Bárány, 1819; Franz Wohlauf, 1850-1851; József Nuricsán,
1852-1868; Ignácz Perndl, 1860-1866; István Sallak, în calitate
de diurnist şi grefier, 1860-1882; Gábor Györfi, 1871-1 873; Mi-
*
+ simbolul arată că aceştia au decedat în timpul serviciului.
hály Szigethy, 1873; László Csíki, 1873; Gyula Demsik, 1873-1874;

József Varga, 1874-1882; Gyula Pauer, 1875-1881; József Kö-
rösfői, 1878-1886; Ambrus Makroczi, 1881-1882; Samu Theb-
ner, 1882-1884; Albert Lázár, 1882-1884; Ferencz Egyed,
1884-1886+, Kálmán Domániczky, 1884-1886; László Amber-
ger, 1886-[1887]; Gyula Péterfy 1887-1895; György Ferencz,
1888-1889; Rezső Hrabovszky, 1889-1896; Gusztáv J. Marosán,
1896-; Gyula Zakariás, 1896-.
4. Plutonieri
Sámuel Verbovszki, 1786-1787; Richard Obrift, 1789; Mi-
hály Szabó, 1790-1805; János Prekup, locţiitor, 1796-1797; Józ-
sef Mehling, 1806-1807; József Miskolczi, 1807; István Zsoldos,
1808; József Nisselski, 1809-1810; Mihály Benkő, 1810-1830;
Mihály Albert, 1830-1838; János Egri, 1838-1849; Gregor Ke-
lemen, 1850-1855; Johán Izsák, 1856-1858; Ignácz Perndl, loc-
ţiitor, 1859-1860; Gábor Györfi, 1860-1871; Ferencz Albert,
1872-1877; Gyula Egri, 1878-1880; János Terhes, 1881-1897;
Mihály Bereczk, 1897-.
5. Medici (chirurgi, medici generaliști)

Pál Roth, chirurg din Dej, care deservea şi închisoarea,
1787; József Laiter, a locuit în puşcărie, 1797-1811+; Nikodemus
Gloris, 1812-1819; Mihály Fülöp, 1820-1825+; Aloysius Nagy,
1825-1833; János Ferenczy, 1834+; János Lava, 1835-1847; Ká-
roly Péterfi, 1848-1849; Miklós Málnásy, 1849-1868+; dr. Lu-
kács Gajzágó, medic, 1829-1869; dr. József Zakariás 1867-.
6. Preoţi (capelani ai închisorii)

I) romano-catolici: P. Chrysogonus Koncz, 1826; P. Ignácz
Göde, 1838; P. O. Antonius Orbán, P. László Bögözi, P. Benedek
Kulcsár, 1843; P. Albert Györfi, 1846; P. József Márton, 1847-1860;
P. Lajos Márton, 1861; P. Pacificus Márton, 1861; P. Narcis Bartak,
1861-1865; P. Lajos Mojzes, 1866; P. Dániel Nagy, 1867; P. Imre

Szopos, 1867; P. Döme Kozma, 1868; P. Ignácz Kardos, 1869-1874;
P. Gottfried Rieger, 1874-1876; János Papp, 1877-1886+; Károly
Lukács, 1886-.
II) greco-catolici: Tódor Koskonyán până în 1824; Szi-
meon Pap, 1824; Basilius Rácz, 1825; Sándor Anka, 1825-1836
(János Moldován şi Simon Onucsán l-au înlocuit pe Anka, pe
timpul cât a fost bolnav); Sándor Árpádi, 1841-1844; Simeon
Boksa, 1845-1863; András Anton, 1863-1868; János P. Papiu,
1869-1891; János Hodorean, 1891-.
III) evanghelici reformaţi: Pánczél, până în 1810; Mátyás
Mihály Pávai, 1811-1837; Mátyás Pál Pávai, 1838-1848; Samuel
Mátyás Pávai, 1849-1850; József Csürös, 1850-1856; János Bá-
tori, 1856-1861; Miklós Bartalics, 1861-.
Iv) ortodocşi: Basilius Bálán din Sic, 1831-1848; János
Mezei din Devecser, 1848-1860; János Farkas din Sic, 1860-1868;
Titusz Geázsa, 1869-1898.
v) evanghelici de confesiune augustană: András Theil din
Sigmir până în 1822; György Hincz din Cluj, 1850-1853; József
Kloss din Cluj, 1853-1860; János Márday din Cluj, 1861-1882;
Greifenstein din Cluj, 1882-1886; Mór Gratz din Cluj, 1886-.
vI) unitarieni: István Györke din Chidea, 1830; Ferencz
Molnár din Chdea, 1849-1851; Áron Domokos din Chidea, 1854-1857;
József Czegezi, 1857- 1872; Mózes Fölöp, din Chidea, 1872-.
vII) israeliţi: Fischer Freundl, 1860-1876; József Hirsch,
1876-.
7. Învăţători
József Légárd, 1869; László Dumbráva, 1869-; György
Máthé, 1873-1896; Tódor Matyola, 1896-.
János Hodoreán, preot de penitenciar

Károly Vajna
Károly vajna, directorul penitenciarului
În 1787, Cetatea Gherlei, care odinioară a servit drept reşe-

dinţă pentru voievozi, principii şi guvernatorii Ardealului, a fost
transformată în penitenciar. Károly Vajna a fost cel de-al doispre-
zecelea director al instituţiei şi dat fiind că nici unul dintre prede-
cesorii săi nu a avut o relaţie atât de bună cu oraşul şi nu s-a aflat
într-o nepreţuit de bună înţelegere cu cetăţenii Gherlei, am con-
siderat de datoria mea să-i evoc personalitatea în câteva rânduri,
acum când a plecat din rândul nostru.
Károly Vajna s-a născut în 1851 la Aiud, unde tatăl său era
profesor la Colegiul „Bethlen“. A absolvit şcoala în oraşul natal
şi a urmat dreptul la Academia regală de drept din Sibiu. În 1874
a intrat în serviciul public, fiind angajat ca stagiar la Tribunalul
regal de primă instanţă din Sibiu, astăzi desfiinţat, dar anul ur-
mător a primit postul de vicenotar al comitatului Alba de Jos;
apoi, după trei ani, a fost ales în consiliul orăşenesc, calitate în care
avea să servească Aiudul timp de cinci ani. De aici a fost chemat
din nou la judeţ, unde a îndeplinit funcţia de asesor al sedriei or-
fanale. La începutul anului 1887 a intrat să lucreze în domeniul
penitenciarelor, fiind numit controlor la închisorii de circumscrip-
ţie din Seghedin. În toamna anului 1889 a fost transferat de la
Seghedin la Gherla, în aceeaşi calitate. Pe 8 iulie 1895 a fost
numit director. La 16 noiembrie 1898 a părăsit oraşul nostru, întor-
cându-se la Seghedin, de astă dată ca director de penitenciar.
Fostul său coleg, protopopul János Hodoreán, vorbeşte
foarte frumos despre directorul Vajna; eu am să scriu despre el
în calitate de om de societate. Era un om cultivat, manierat şi cu
un orizont larg, un membru nelipsit al cercurilor selecte, dar care
nu dispreţuia nici oamenii simpli. Îşi îndeplinea îndatoririle cu o
precizie exemplară. Îi stârnea interesul tot ceea ce era frumos,
bun şi nobil. Nu irosea nici o clipă fără să muncească, deviza vieţii
sale fiind: munca înnobilează. Într-o zi, îl însoţea pe Fadrusz[39]
ca să-i arate comorile de artă din catedrala armeano-catolică, într-
alta pregătea concertul Laurei Réthy[40]. Într-o zi dădea o recep-
ţie strălucită în cinstea lui Mari Hegyesi[41], a doua zi lua
cuvântul la asociaţia de sprijinire a gimnaziului. Într-o zi săpa
căutând vestigii în şantierul castrului antic, în alta căuta urmele
tunelului dispărut. Se preocupa deopotrivă de însuşirea limbilor
străine şi de pictarea motivelor populare maghiare. Era în stare
să-şi întrerupă lectura literară pentru a participa la repetiţia for-
maţiei de teatru de amatori. Astăzi face diligenţe în interesul aso-
ciaţiei apicultorilor, mâine adună semnături pentru construcţia
patinoarului acoperit. Dar cine e capabil să enumere toate dome-
niile în care a activat făcând atât de multe?! De aceea am să spun
doar că plecarea lui Károly Vajna este o pierdere irecuperabilă
pentru societatea gherleană.
K. Sz.
SECȚIUNEA C
Satul Gherla1
Numele satului apare deja din anul 1410 (E.F.L., fasc, I,

22B). Gabriel Báthori a donat acest sat, aflat sub comanda hot-
nogului György Kozák, familiilor de dărăbani: Nagy, Szabó zis
şi Borbély, Szigeti, Alvinczi, Oláh, Horváth, Székely, Gáspár,
Csizmadia, Almási, Simon, Kard, Szücs, Dali şi Kozák (în total
25 de capete), pentru ca în schimbul donaţiei să fie chemat sub
arme câte un bărbat din fiecare familie.
În 1659 Ákos Barcsai donează teritoriul Gherlei locuitori-
lor aşezării, scutind de dări casele şi terenurile lor, în semn de
mulţumire pentru serviciile pe care aceştia le făcuseră Cetăţii
Szamosújvár. În schimb: 1) Jumătate din păşunile şi pământurile
aparţinătoare erau reţinute de vistierie în folosul propriu; 2) Între
Sfântul Mihail şi Crăciun, vistieria putea să ia vin fără oprelişte;
3) În caz de război nu erau obligaţi nici să se înroleze şi nici să
plătească vreo taxă, dar dacă duşmanii atacau ţara erau datori să
apere cetatea; 4) Erau independenţi faţă de comandantul fortăre-
ţei, îşi alegeau singuri hotnogul, litigiile şi le judecau între ei, însă
perdantul aveau dreptul să conteste la comandantul cetăţii; 5)
Aveau dreptul să ţină târguri în zilele de Sfântu Gheorghe, Sfântu
Mihai şi Sfântu Nicolae; 6) Nimeni nu se putea pune în slujba
altcuiva în asemenea măsură încât în caz de nevoie să nu poată
apăra cetatea cu arma călare sau pe jos; 7) Dacă principele Tran-
silvaniei era găzduit în cetate, locuitorii Gherlei erau datori să-l
1
„Gyelva“. Fragment dintr-un document în limba latină din 1739: „Fiscus
Regius Communitatem Armenopolitanam ob denegationem Arandae, foco
prius Gyelva nunc Armenopolis vocitato…“[42] (Arhivele orăşeneşti). Gherla
este un cuvânt de origine slavă, cu semnificaţia: trecătoare, vad. Satul a primit
acest nume probabil pentru că se află în apropierea vadului de nord.
ospăteze; 8) Dat fiind că pământurile arabile aparţineau vistieriei,

erau datori să dea acesteia a cincisprezecea parte din recoltă; 9)
Nu erau datori nici la cărăuşie, nici la curierat, nici să plătească
treizeciuiala şi erau scutiţi de vămuire. (27. L.R. 21).
În 1667 Dieta de la Târgu Mureş a ordonat ca puşcaşii ri-
sipiţi pe domeniul cetăţii Szamosújvár să se stabilească aici pen-
tru a contribui la apărarea cetăţii. Ordinul n-a mai fost pus în
aplicare (Erd. Országyül. Eml. XIV, pag. 224).
În 1669 turcii şi-au aşezat tabăra „e castris sub candia po-
sitis“[43] (Erd. Főkorm. lev. [Arhivele Guberniului Transilva-
niei]).
În 1699 Gherla aparţinea vistieriei şi era locuită de puşcaşi.
În afară de ei, deţineau câte un lot următoarele familii: Fejérdi,
Domokos, Gyaermathi, Benkő, Szucsáki, Hetesi, Szatmári, La-
katos, Czigányi, Lengyel şi văduva lui János Diossi (Guberniul
Transilvaniei).
În 1702 domeniul Gherlei aparţinea văduvei lui János
Diossi, dar şi familiile de nemeşi Szucsáki, Hetesi, Fejérdi şi Do-
mokos, deţineau câte un lot.
În timpul revoltei lui Rákóczi[44], Gherla a fost distrusă;
după încheierea răscoalei, locuitorii săi – soldaţi germani şi ma-
ghiari lăsaţi la vatră – s-au retras pe terenurile vistieriei aflate
între palisadele cetăţii; aşa s-a înfiinţat cartierul Kandia. (Et. L.,
III 162 E).
Sătucul Gherla, care număra 25 de case, se afla pe locul ac-
tualei „Új utca“, adică pe terenul dintre cimitir şi Casa lui András
Bosánczi.
În 1700, în vecinătatea Gherlei, armenii construiesc un oraş
(Armenopolis, Oraşul Armenesc); iată de ce în capitolul următor
voi vorbi despre istoria armenilor.
Dar înainte de asta am să public un fragment din lucrarea
lui Károly Ötvös, A községek keletkezése Magyarországon [Apa-
riţia comunelor în Ungaria]. Doresc să arăt cum erau comunele

maghiare din acea perioadă întrucât mai încolo voi relata desăre
întemeierea Oraşului Armenesc.
„În patria noastră sunt în jur de 20.000 de comune. Două-
zeci de mii de comune, cu 20.000 de istorii. S-a scris deja istoria
celor mai multe oraşe importante. Dar lipseşte istoria câtorva sute,
a câtorva mii.
Comunele urbane din ţara noastră sunt de mai multe feluri:
oraşe regeşti, oraşe industriale (precum cele miniere) şi oraşe pri-
vilegiate prin diplomă. Satele şi comunele rurale sunt de mai mul-
te feluri: comune iobăgeşti, comune nemeşeşti, comune mixte şi
comune privilegiate.
O comună putea exista numai dacă avea un birău (judecător),
câţiva juraţi şi un notar. Birăul era numit de moşier sau de locţii-
torul său, logofătul. Logofeții desemnau în urma alegerilor libere
cine să fie judecătorul. Alegerea consta în faptul că logofătul spu-
nea: acesta va fi birăul – punct. Birăului îi comanda în primul
rând logofătul, apoi aprodul domnesc, îi porunceau juratul comi-
tatului, mai cu seamă judele nobiliar; îi poruncea până şi căprarul
de încartiruire şi nu oricum, ci cu bădărănie. Îi porunceau toţi
funcţionarii acestei ţări care treceau prin comună şi aveau nevoie
de cai de poştă. Iar dacă funcţionarii aceştia erau bădărani – şi
îndeobşte aşa erau –, atunci caii de poştă trebuiau înhămaţi cât
ai clipi, în caz contrar se ivea mai repede nuiaua de alun sau chiar
banca de schingiuire.
Odinioară, conducerea comunei nu avea a se îngriji de prea
multe. Pe atunci nu exista sănătate publică, deci mortalitatea era
mai ridicată. Nu exista nici igienă publică şi nici lucrări publice,
în afara celor legate de drumuri. Nu exista iluminat public, nici
pază împotriva incendiilor, nici chestiunea expulzărilor, nici ci-
mitir de stârvuri, nici serviciu sanitar veterinar, medic de circum-
scripţie sau medic veterinar, nu existau sutele de comisari, inspectori
şi controlori fiscali, jandarmi etc. Nu existau inspecții, controale,

cenzură. Nici treisprezece feluri de administrare financiară – ci
doar impozitul şi sesia. Două taxe: impozitul militar şi impozitul
pe poartă. Le plătea ţăranul. Nemeşul nu plătea nimic.
Locuitorii comunelor de odinioară: în primul rând localni-
cii; apoi preotul, învăţătorul, notarul, măcelarul şi fierarul. La
care se adăuga – dacă era mai deştept – şi birăul. La organizarea
unei moşii se începea cu: biserica, casa parohială, şcoala, fierăria
şi măcelăria. Urmau gospodarii posesori de loturi şi jelerii cu
casă. Jelerii erau de două feluri: urbariali şi domneşti. Jeleri fără
casă. Jelerii cu casă făceau 18 zile de robotă, iar cel fără casă 19.
Aceştia alcătuiau populaţia constituţională a ţării, în comunele
iobăgeşti. În afara lor exista o populaţie neconstituţională, care
se afla sub protecţia stăpânului moşiei, pentru că, dacă nu s-ar fi
bucurat de protecţia numelui moşierului, oricare nemeş cât de
mărunt putea să le facă felul. Aceştia erau evreii, ţiganii, în unele
locuri armenii, grecii şi macedo-vlahii. Acestor populaţii le era
interzisă stabilirea în Ungaria. Statul nu le permitea prezenţa, însă
moşierul le dădea voie să-şi deschidă prăvălii şi să vândă şofran“
(„Pesti Napló“ nr. 97 din 6 februarie 1898).
SECȚIUNEA D
Istoria sumară a armenilor
„Quae natio Armenâ antiquior? Aut quae regio celebrior_

Vidi Armenia mundi nascentis cunas et famosis illis quatorflu-
minibus irrigua, se olim in sinu suo Paradiso terrestri locum de-
disse gloriatur. Vidit renascentis post diluvium mundi primordia,
et fatigatae annuo labore arcae Noemicae montes suos obtulit, in
quibus felix hospita quiesceret. Vidit laetiora raparati per hristum
orbis incunabula, et prima reges suos subdidit Crucis jugo, cum
reliquus fore terrarum orbis aut nesciret Crucem, aut horreret.
Quae deinde regio bellicis expeditionibus clarior? Quoties illa
Graecorum, Persarum, Alanorum, Saracenorum, ipsorumque
etiam Romanorum impetus fregit, fudit exercitus? Quod si vera
illa, ac praecipua laus est, quae a moribus et religione ducitur,
ubinam gentium, pro christianae fidei defensione fortius dimica-
tum est? Ubi terra martyrum sangvine feracior?“[45].
(Dictionarium novum Latino-Armenium. Romae [ex praeci-
puis armeniae lingvae scriptoribus concinnatum, de] Jacobo Villotte,
Soc. Jesu Romae, [Typis Sac. Congreg. de Propaganda Fide,
MDCCXIV])
Capitolul 1
Dinastia domnitoare Haik
Potrivit tradiţiei populare, strămoşul Armeniei – podişul

mărginit pe de o parte de Pontus şi Colchis, iar pe de alta de Me-
sopotamia – este Haik, ucigătorul lui Nimrod (în 2350 î. Cr.)1.
Cel de-al şaselea descendent din spiţa sa era Aram (1300 î. Cr.)2,
care a apărat ţara nu numai de invaziile străine, ci a şi extins-o
până în Asia Mică.
Pe timpul lui Ara cel Frumos, Armenia fu transformată într-
o provincie asiriană (1200 î. Cr.), însă Baruir eliberă ţara de sub
jugul străin (800) şi se proclamă rege. Tigran I (580-535) lărgi
foarte mult hotarele ţării şi se îngriji de dezvoltarea internă, înte-
meind oraşe şi ridicând clădiri maiestuoase.
Haig, întemeietorul primei dinastii
1
Armeanul şi-a primit numele după Haik şi de aceea în limba sa îşi spune Hai,
iar ţării sale Haiasdan.
2
Aram era unul dintre domnitorii importanţi – renumit pentru vitejia sa –,
motiv pentru care grecii au numit neamul nostru „armenos“, latinii „armenus“
(armeni), iar ţara noastră Armenia.
În pofida faptului că Vahakên, cel cu forţă herculeană, res-

pinsese toate atacurile lui Darius, păstrând independenţa nordului
Armeniei, Alexandru cel Mare transformă ţara în provincie ma-
cedoneană, punând capăt astfel celor optsprezece secole a dina-
stiei Haik.
Iniţial armenii slujeau cultul lui Zoroastru, combinându-l
mai apoi cu idolatria grecilor şi asirienilor. În oraşele Aramvir,
Thil, Asdisad, Pakavan erau numeroase temple (în limba armeană
„asd“ înseamnă jertfă pentru zei, iar „pakin“ altar pentru idoli).
Capitolul 2
Dinastia domnitoare Arşaguni (Arşacida)
Armenia ciopârţită în urma frământărilor ce au succedat

morţii lui Alexandru Macedon se afla sub dominaţia lui Arşag al
VI-lea sau Mihêrtad I (Mitridate al parţilor, 150 î.Cr.), care l-a
pus rege peste Armenia pe fratele său Vagharşag, ce-i era vasal,
marcând începutul dinastiei domnitoare armenești Arşaguni
(166 î. Cr.-428 d. Cr.).
În timpul celor 22 ani de domnie ai lui Vagharşag (Valarsak)
(146-126), pe de o parte a apărat ţara de duşmanii de afară, pe de
altă parte a luat o serie de măsuri pentru a o pune pe picioare. În-
cununarea faptelor sale a fost iniţiativa binecuvântată de a-l însăr-
cina pe cărturarul Mar Abaş, de origine asiriană, să scrie istoria
armenilor.
Dintru început puterea regilor era limitată de privilegiile
exagerate de care se bucurau satrapii. Aceştia, în schimbul recu-
noaşterii superiorității regelui şi plăţii unei taxe modice, aveau
dreptul să ţină oaste şi slujbaşi proprii. Acest statut a fost gestio-
nat de Vagharşag cu înţelepciune, adunând toţi satrapii în palatul
său şi oferindu-le diferite funcţii.
Ardases I (118-86) a continuat să-i învingă pe voievozii in-

dependenţi ai Armeniei; a cucerit Asia Mică, dobândind indepen-
denţa totală faţă de parţi.
Fiul său Tigran cel Mare, „regele regilor“ (86-53), după ce
a luat coroana seleucizilor (a Asiriei, Babilonului, Palestinei şi a
altora), a devenit cel mai puternic cap încoronat al Asiei. A învins
Parţia, a cucerit Cilicia, Capadocia şi o parte a Galatiei. A fost
însă învins de Lucullus lângă Tigranegerd (Tigranocerta) (69),
iar în acordul de pace încheiat cu Pompeius a renunţat la terito-
riile din afara Armeniei (64).
Fiul său Ardavaz a fost capturat de Antonius și asasinat din
ordinul Cleopatrei… Armenia devenind provincie romană.
După aceea Armenia avea să se transforme într-o jucărie
în mâinile romanilor şi parţilor, care au guvernat-o timp de secole
prin intermediul suveranilor puşi de ei.
Ruinele din Ani: catedrala
În acest răstimp – Armenia iniţială era frământată de luptele

dintre moştenitorii la tron (33 î.C.-55 d. C) – mai mulţi demnitari
s-au dus în Mesopotamia unde au întemeiat principatul armean
dintre fluvii. Aici domniră succesiv următorii regi: Abkar (Aba-

gar1), Ananun, Sanatrug şi Eruant.
Chosrov I (217-239) a alungat perşii din Armenia, dar că-
zând victimă unui atentat, ţara deveni provincie persană
(239.d.Hr). Fiul său Dertad (Tiridat, 284-337 d. Hr.), revenit de
la Roma, a câştigat mai multe bătălii, a pacificat ţara şi a organi-
zat-o. Preţioasa lui viaţă a fost frântă în urma otrăvirii care – după
cum se bănuişete – fusese pusă la cale de satrapi. Sub domnia lui
Dertad, armenii au fost aduşi pe calea credinţei lui Hristos, prin
binecuvântarea apostolică a Sfântului Grigorie Luminătorul2.
În vremea lui Dertad, fiul lui Chosrov, persanii cuceriră din
nou în ţara armenilor, învingându-l pe Diran (345-355) şi sco-
ţându-i ochii.
Mai târziu, cu ajutorul lui Vaghes (Valens), au alungat pe
perşii, dar apoi Armenia a fost împărţită între perşi şi greci (384).
Sub domnia liniştită a lui Vêramsabuh (394-414), Armenia
a început să dea semne ale revigorării, iar literatura armeană –
sub influenţa benefică a lui Mesrob şi Isac3 – a atins cel mai înalt
1
Armeniae rex, omnium orbis principum primus Cristi fidem amprectitur,
anno 40. [Abagar, regele Armeniei, primul dintre toţi conducătorii lumii, a
îmbrăţişat credinţa lui Christos în anul 40]. [Dictionarium novum Latino-Ar-
menium ex praecipuis armeniae lingvae scriptoribus concinnatum, de Jacobo]
Villotte, [Soc. Jesu, Romae, Typis Sac. Congreg. de Propaganda Fide, MDC-
CXIV].
2
„Sanctus Gregorius Illuminator, converso ad Cristum Tiridate, cum illo
Romam venit et a S. Sylvestro Papa creatur primus Armenorum Patriarcha,
anno 311“ [Sfântul Grigore Iluminatorul, după ce Tiridat a trecut la creştinism,
vine cu el la Roma şi este făcut de papa s. Silvestru primul patriarh al arme-
nilor în anul 331]. Villotte, [Op. cit.].
3
„Exemplul strălucit al patriarhului Sfântul Isac dovedeşte îndeajuns de bine
cum poate contribui un înalt ierarh generos la faima ştiinţifică şi prestigiul
naţiunii sale. De câte ori mi-am exprimat durerea că maghiarii nu au avut parte
de un astfel de Isac, nici în epoca păgânismului şi nici după creştinare! Oare
va apărea el de acum încolo? Răspunsul va fi dezlegat de-abia în vremurile
viitoare“. (Tud[ományos] Gyűjt[emény] [Culegere de texte ştiinţifice], [szer-
keszteti] István Horváth, vol. VII <XIX>, 1835).
Ruinele capitalei Ani: interiorul catedralei
grad de înflorire. Armenii, sătui de Ardaşes al V-lea, au pretins

un guvernator persan. Această solicitare se potrivea cu voinţa lui
Vêram, care îl numi ca guvernator pe Viehmihêrşabuh şi astfel,
în 428 d Hr., se sfârşi domnia dinastiei Arşaguni.
Epoca în care se urmărea desfiinţarea vieţii politice arme-
neşti a coincis cu epoca de glorie a literaturii armene. Mesrop,
inventatorul alfabetului armenesc1, a înfiinţat şcoli şi a început
traducerea evangheliilor. Pe câţiva dintre învăţăceii săi i-a trimis
1
„Die Erfindung des armenischen Alphabets war und ist heutigen Tages noch
von grosser politischer und religiöser Bedeutung für die ganze haikanische
Nation. Dass sich die Armenier unter allen Stürmen, denen seit dem fünften
Jahrhundert Vorder-Asien und vornehmlich Armenien ausgesetzt waren, als
ein selbständiges christliches Sprache des Volkes angepassten Alphabete, wor-
durch eine einheimische Volk erhalten haben, ist vorzüglich diesem der eigen-
thümlichen Literatur unde eine selbständige geistige Bildung der Nation
möglich gemacht wurde zuzuschreiben“[46]. (Karl Friedrich Neumann, Ver-
such einer Geschichte der armenischen Literatur, [nach den Werken der Me-
chitaristen], Leipzig, [Verlag von Johann Ambrosius Barth.], 1836)
la Constantinopol, Atena şi Alexandria, ca să-și însuşească învă-

ţăturile savanţilor greci.
În acest răstimp (406-451) au fost scrise, în excelenta limbă
a secolului de aur a literaturii armene: Scriptura, Omiliile la Matei,
de Ioan Gură de Aur şi câteva comentarii ale epistolelor Sf. Pavel;
„Cartea ereziilor păcătoase“, de Eznig Goghpi (Golpi) (numele
său îşi are originea în Goghp – localitatea unde s-a născut); Viaţa
lui Mesrop, de Goriun; „Învăţarea persoanelor care urmează să
fie covertite“, de Ciril (Gocihumên êndzaiuthian); Cronica lui
Eusebiu din Cesareea, Istoria armenilor de Agatangelos şi altele.
Alte lucrări, care nu erau chiar atât de măiestrite, aparţin
secolului de argint al literaturii armene: Istoria armenilor de
Moise Chorenei; „Lupta lui Vartan“, de Eliseu, episcopul din
Amadunia, şi istoria lui Lazar de Pharbe1.
Pe vremea guvernatorilor, Armenia – lipsită de un suveran –
a ajuns un loc al sărăciei. Odată cu destrămarea regatului, perşii
au vrut să distrugă şi religia armenilor, să nimicească naţiunea şi
s-o asimileze cu totul. După câteva victorii, Hazgherd, urmaşul
lui Vêram, a pornit război împotriva creştinătăţii. În acest scop,
sub un pretext oarecare, îndepărtă armata armeană de pe teritoriul
Ţării Armeneşti, trimiţând-o să lupte împotriva „hunilor“…, iar pe
oştenii care se întorseseră după înfrângerea ruşinoasă nu-i mai tri-
mise înapoi în ţara lor. Atunci, doi comandanți armeni (Adom Kênuni
şi Rêsduni Manadsihr), care voiseră să se întoarcă în Armenia,
au înfruntat oştirea celorlalţi.
Apoi prigoana deveni şi mai aprigă. Sabuh, noul guvernator
al Armeniei, a impus taxe bisericii, îi alungă pe călugări şi dublă
1
„Care naţiune europeană se poate lăuda cu o operă atât de veche, în limba
maternă? Şi în urma acestora noi nu dorim să colaborăm cu istoricii străvechiu-
lui Haik (armeni) în cercetarea istoriei maghiare? Oare cine va fi cărturarul ar-
mean din patria noastră care, pentru o mai lesne utilizare, ne va traduce fragmentele
în care scriitorii armeni se refereau la neamurile maghiare?“ István Horváth.
impozitele. Capii bisericii şi conducătorii laici care ceruseră lă-

muriri au fost convocaţi la curtea regală a Persiei şi aruncaţi în
temniţă. Nu li s-a dat drumul decât celor care şi-au renegat (apa-
rent) credinţa; înainte stătătorii ţării, părându-le rău pentru lepă-
darea credinţei, se uniră şi se hotărâră a se răscula împotriva perşilor.
Poporul li se alătură şi, renunţând chiar şi la nădejdea ajutorului gre-
cesc, adunară oastea şi, sub conducerea lui Vartan Mamigonian,
întrară în provincia aghuanilor (alanilor), pe valea râului Kur, şi
înfrânseră oastea persană condusă de Sebuchd. În anul următor,
Mihêrneseh îşi ridică tabăra la Phaidagaran. Oastea lui Vartan,
numărând 66.000 luptători, se ciocni pe câmpia Ardazu cu oştirea
persană de patru ori mai mare, condusă de Musgan Nisalavurdi.
În ciuda vitejiei cu care se luptară, armenii nu putură să
facă faţă unei armate mult mai puternice… şi după moartea glo-
riosului lor comandant se răspândiră care încotro (451).
Ruine din Ani: Capela Mântuitorului

Acesta a fost războiul lui Vartan. Alături de el au sfârşit ca mar-

tiri şi alţi luptători de sorginte domnească, precum: Chorchoruni,
Choren, Arşag Baluni, Dadşad Kênuni, Hemeiag Timagsian, Nerseh
Kaciperuni, Vahan Kênuni, Arsen Endzaieczhi, Karêkin Seruan-
czdian, pe care biserica armenească îi cinsteşte ca pe nişte sfinţi.
Curând conducătorii politici şi înalţii prelaţi care fuseseră
convocaţi în Persia fură întemniţaţi. Preoţii sfinţi ai lui Leo au
murit ca nişte martiri la Nivsabuhi (454). Conducătorii politici
aveau să poată reveni în Armenia abia pe vremea lui Bêroz (ur-
maşul lui Hazghierd al II-lea) (461).
Capitolul 3
Armenii devin guvernatori sub dominaţia arabă
După martiriul lui Vartan, conducătorii politici armeni l-au

ales comandant al armatei pe nepotul său, Vahan Mamigonian…,
şi hotărâră să-i atace pe perşi, punând capăt adorării idolilor (481).
Vahan l-a învins mai întâi pe Adêrvêsnasb, în bătălia de lângă
Agori, după care dobândi o victorie importantă asupra căpeteniei
Adêrnêsêrh.
Curând însă, din pricina vicleniei regelui gruzin, Vahan a fost
învins în bătălia de pe malurile râului Kur (aici căzură fratele său
Vasag şi căpetenia Sahag – Isac); din acest motiv se văzu nevoit să
se retragă în zonele fortificate ale dailor (ţinut în Armenia), pentru
a-şi aduna oastea risipită. Atunci Sabuh (guvernator, 482-483) l-a
atacat pe Vahan, obligându-l să-l înfrunte lângă satul Eriza. Vahan
îl învinse şi apoi mai obținu o victorie asupra perşilor la Sediah.
În urma acestor două victorii, Nichor a fost trimis în Armenia pen-
tru tratative de pace. După încheierea păcii, Vahan deveni guver-
natorul Armeniei. (485-510).
Ruine din Ani: Capela Mântuitorului
Condiţiile principale ale păcii fură: 1) Libertate religioasă

deplină; 2) În funcţia de guvernator să nu fie numite personae tică-
loase şi periculoase; 3) Să nu se dea crezare acuzaţiilor de tot felul,
mai întâi să se cerceteze situaţia şi abia apoi să se ia deciziile.
Urmaşii lui Vahan, în postul de guvernator, au fost: fratele
său Vart, Burga (persan), Mejej Kênuni şi Tensabuh. În timpul
domniei acestuia din urmă, catolicosul Moise al II-lea1, supranu-
mit „cel mare“, a aşezat calendarul şi a pus bazele noii cronologii
armeneşti care începe în 551 d. Hr.
Pe vremea lui Pakraduni Sempad, preocupat de progresul
ţării (592), armenii au trăit zile paşnice, însă sub guvernarea urma-
şului său David Saharuni (600-623) ţara a fost răvăşită de oştirile
1
„Das Oberhaupt der ganzen armenischen Christenheit ist der, von einer aus 4
Erzbischöfen und 8 Bischöfen bestehende Synode umgebene Katholikos von
Ecsmiadzin. Der Katholikos wird gewöhnlich aus den Erzbischöfen oder den
Vartabedsz (d.i. Doktoren der Theologie) gewählt“. (Friedrich Bodenstedt,
Tausend und Ein Tag in Orient [O mie şi una de zile în Orient], [Dritte Auflage,
Berlin, R. Deder Verlag, 1859])[47].
lui Chrosov al II.-lea. Prin vitejia dovedită de Musegh, Vahan Kahl

şi fiul acestuia, Sempad a pus capăt năvalei perşilor, readucând
în ţară liniştea, pentru un răstimp scurt.
Pacea a fost tulburată de năvala arabilor, care au înaintat până
la Tuin, jefuind şi pustiind. După retragerea lor, Sempad, fiul lui
Varazdirocz Pakraduni, şi satrapii s-au străduit să aducă bunăs-
tarea în ţară, însă arabii reveniră în Armenia cu forţe noi. De astă
dată armenii scăpară de jaf, promiţînd supunere faţă de arabii năvă-
litori, dar acum fură atacaţi de grecii care se supărară din cauza
acestei atitudini. Astfel, vreme de câţiva ani, Armenia a devenit
obiectul concurenţei dintre greci şi arabi, până când aceștia din
urmă şi-au dovedit superioritatea (690).
În acest răstimp (640-855) Armenia ne înfăţişează o ima-
gine jalnică. Un veac în care loviturile au pustiit ţara, au distrus
mare parte a fortăreţelor, au dus la moartea multora dintre locui-
torii săi, la jefuirea mai marilor ţării şi la stagnarea ştiinţelor şi
artelor. Astfel Armenia era din ce în ce mai slabă şi mai descura-
jată țară. Nădejdea într-o soartă mai bună era pe cale de a se
stinge, când se ivi Pakraduni, care revigoră ţara şi întemeie cea
de-a treia dinastie domnitoare a Armeniei.
Capitolul 4
Dinastia domnitoare Pakraduni
Aşod I, întemeietorul dinastiei Pakraduni (859-1079), s-a nu-

mit dintru început „domnitorul domnitorilor“. S-a proclamat rege
(885) cu sprijinul califului-şef, în timp ce fratele său Abas dobân-
dea victoria asupra unei oştiri de 80000 de persani. Îngrijindu-se
de nevoile poporului şi ale ţării, Aşod I construi oraşe, înfiinţă şcoli
şi se înrudi prin alianţă cu conducătorii vecini; în acelaşi timp înă-
buşi prin forţă încercările de răscoală sau partizanat. Aşod I se

stinse din viaţă în 889, după revenirea de la Constantinopol.
Domnia urmaşului său, Sempad (892-914), începu cu tul-
burări şi se sfârşi în mizerie. Urzelile lui Abas împotriva regelui
nu avură câştig de cauză. Deşi după aceea Sempad lărgi hotarele
ţării şi îşi dovedi superioritatea împotriva lui Aşod, care se ridi-
case împotrivă-i, în urma câtorva bătălii pierdute şi atentatul lui
Ardzuni Kakig, care fusese numit rege de către Husuf, tulburările
au pus stăpânire pe ţară. Temându-se de Husuf, Sempad se retrase
într-o cetate şi, în ciuda faptului că s-a predat de la sine putere şi i
se promisese că avea să fie lăsat liber, a fost prins, legat în lanţuri
şi, în final, sugrumat. În anul în care a fost întemniţat, Sempad în-
dură chinuri de nedescris. Era bătut nemilos, trupul său era strâns
între şine de lemn şi i se refuza mâncarea şi băutura. După un an de
chinuri a fost suprimat cu cruzime. I s-a îndesat o cârpă în gură,
pe cap i s-au pus greutăţi şi câţiva s-au aşezat pe el.
După ce se răzbună asupra arabilor şi se proclamă rege,
Aşod Iergath al II-lea (915-925), fiul lui Sempad, a încheiat pace
cu împăratul Bizanţului (Constantin al VI-lea). În ciuda nume-
roaselor atentate şi a răscoalei mai multor demnitari (Sahag
[Isac], Vasag Kênuni şi Amram Czhêlig), pe care le înăbuşi cu
forţa sau cu duhul blândeții, Aşod reuşi să domnească vreme de
15 ani şi muri în 928.
Abas (929-951), fratele lui Aşod, a împodobit ţara cu edifi-
cii minunate, a ctitorit biserici şi a înfiinţat şcoli; i-a învins pe ab-
hazi şi a încheiat pace cu căpetenia lor.
Aşod al III-lea, „milostivul“ (952-977), renumit pentru ev-
lavia şi mărinimia sa, uzând de o oştire uriaşă îi învinse pe arabi
(Hamdun) şi puse să se construiască cetăţi şi fortificaţii pentru apă-
rarea Armeniei de năvălirile viitoare.
Dacă Aşod al III-lea îşi instală reşedinţa la Karş, Sempad
al II-lea mută capitala la Ani, veghind la înfrumuseţarea acestui
oraş cu edificii şi întărirea apărării sale cu ziduri de piatră. În vre-

mea lui Sempad al II-lea, Ani era atât de maiestuoasă şi frumoasă
încât îşi merita locul printre cele mai importante oraşe ale tim-
pului. Ruinele care mai stau şi astăzi în picioare confirmă măreţia
şi gloria de odinioară. Chiar dacă astăzi afirmaţia cronicarilor de
demult, că Ani ar fi numărat 1001 biserici şi peste un milion de
locuitori, pare cam exagerată, aceste ruine ne arată limpede că a
fost un oraş întins, frumos şi cu o populaţie numeroasă.
Domnia lui Ioan Sempad (1020-1040) se petrecu în lupte
permanente împotriva puternicului Aşod şi a tătarilor care năvă-
leau răvăşind Armenia. După moartea sa, ţara nu a mai cunoscut
nici măcar pacea vremelnică. Împăratul grecilor[48] râvnise la
capitala Ani încă de pe vremea lui Sempad. Mihail al VI-lea ceru
din nou să-i fie predată capitala şi, în urma refuzului, a pătruns în
Armenia în fruntea oştilor sale şi nu se opri decât în faţa porţilor
cetăţii Ani. Invazia nu s-a soldat cu o victorie, dar a vlăguit ţara.
După ungerea ca rege şi liniştirea tulburărilor interne,
Kakig al II-lea (1040-1045) şi-a îndreptat forţa armată împotriva
tătarilor şi grecilor care asediau din nou cetatea Ani.
Constantin al IX-lea Monomachos, după două înfrângeri
suferite din partea lui Kakig, se hotărî să pună capăt dinastiei
Pakraduni, pe calea trădării. Pentru a-şi atinge scopul, se alie cu
duşmanii de moarte ai lui Kakig (Sarkis Vesd şi Catolicosul
Peter). Tânărul rege trădat a fost dus la Constantinopol. După
surghiunirea sa pe o insulă (1045), împăratul [Bizanțului] primi
cheile capitalei Ani, care-l proclamă regele Armeniei (1064).
Apoi grecii l-au sugrumat pe Kakig în cetatea Kizistra, iar trupul
său sfârtecat fu atârnat pe ziduri. Aşa a luat sfârşit, în 1079, di-
nastia Pakraduni, care domnise 160 de ani.
Apoi, mai marii ţării, care o apăraseră împotriva năvălito-
rilor, se risipiră care încotro şi sosiră în schimb duşmani mânioşi
din toate părţile.
Arabii, sub conducerea lui Dugril, profitând de faptul că gre-

cii lăsaseră pentru apărarea ţării doar o oştire slabă, începură să
prade şi să pustiească provincia lipsită de apărare. Căpetenia
Komnenos, care sosi în fruntea unei oştiri de 60.000 de luptători,
nu putu să facă faţă situaţiei. După şase ani de atacuri susţinute
şi eşecul asediului cetăţii Manazgherd, Dugril îşi îndreptă furia
împotriva celeilalte părţi a ţării. Alp Arslan, urmaşul lui Dugril,
care asemenea fratelui său era o bestie mânioasă, cuceri cetatea
Ani, o prădă şi o incendie. Grecii mai încercară o dată să-i alunge
pe tătari de la hotarele Armeniei, dar fără succes. Din momentul
Ruinele oraşului Ani:

capela funerară a Sfântului Grigore
acela, Armenia deveni teren liber pentru confruntările armate din-

tre diferitele popoare. O parte din populaţie, părăsindu-şi ţara dis-
trusă, s-a risipit în toate părţile; o parte mai însemnată se refugie
în munţii Taurus, pe meleagurile apărate ale Ciliciei.
În veacul al VI-lea situaţia literaturii armene era cu mult
diferită decât în veacul al V-lea, atât cantitativ, cât şi calitativ.
Dar nici nu se putea întâmpla altminteri, din moment ce după des-
fiinţarea regatului s-a mistuit şi pacea şi odată cu ea ştiinţa, aşa
încât peste tot domneau tulburările şi prostia. În aceste condiţii,
literatura armeană renăscută a suferit pagube uriaşe; acesta este
motivul pentru care, din perioada veacului al VI-lea şi a celorlalte
două care i-au urmat, nu suntem în stare să prezentăm opere
scrise semnificative (secolele de aramă), deși ele nu lipsesc cu
desăvârşire.
Dintre scrierile bisericeşti amintim Predicile înţelepte şi
cântecele lui Ioan de Odzun. În domeniul istoriei sunt demne de
pomenit istorisirea Daron a episcopului Ioan de Mamigon, Her-
cule de Sebeos şi Istoria Aghuanilor, Moise din Gaghangadua,
precum şi studiile astronomice ale lui Anania din Şiraga.
Literatura veacului al IX-lea a început să se revigoreze da-
torită sprijinului domnitorilor din dinastia Pakraduni. Catolicosul
Ioan (+925) a scris o istorie a lumii. Toma Ardzrun a scris cronica
Arzdruniţilor, iar Leo Ierecz pe cea a lui Mohamed şi a urmaşilor
săi. Cea mai importantă personalitate a veacului al X-lea, Sfântul
Grigorie din Nareg – care, chiar dacă nu avea un limbaj pe mă-
sură, poate fi numit cu îndreptăţire un Dante al armenilor –, în
lamentaţiile sale religioase a descris cu cea mai profundă inspi-
raţie tot ceea ce poate crea spiritul unui poet despre însuşirile lui
Dumnezeu. Ştefan Asoghig a scris istoria armenilor de la înce-
puturi şi până în anul 1000.
În secolul XI şi cele care i-au urmat, în Orient – mai cu
seamă în mănăstirile de aici – găsim ştiinţele occidentale. Printre
discipolii mănăstirilor se numără şi Grigore Bahlauni, pe care

grecii îl stimau supranumindu-l „magistros“ şi care, pe vremea
lui Constantin Monomonachos, era guvernatorul Mesopotamiei.
Scrisorile adresate fiului său conţineau regulile gramaticale şi frag-
mente în versuri din Vechiul şi Noul Testament. Fiul său, Grigore
Vêgaiaser, are Cuvântări şi Comentarii, iar Aristak din Lastrivert
a descris în amănunt, în calitate de martor ocular, istoria Armeniei
între anii 989-1071, mai cu seamă soarta lamentabilă a capitalei
Ani.
Sfântul Nerses din Glai (Ghelai) (1102-1172) este o perso-
nalitate strălucită a literaturii secolului XII, atât ca teolog, cât şi
ca cronicar şi poet. În „Lamentaţiile pentru Edessa“, varsă lacrimi
amare pentru suferinţele acestui oraş; „Isus este fiul lui Dumnezeu“
se înfățișează ca o istorie în versuri a Vechiului şi Noului Testa-
ment şi tot în versuri a scris şi istoria armenilor. Amintim şi câ-
teva dintre operele sale în proză: discursul excelent rostit cu prilejul
alegerii catolicosului, scrisoarea sa pastorală şi minunata sa ru-
găciune întitulată care începe cu versul „Mă confesez cu credinţă“.
Matei din Edessa a scris cronica dinastiei Pakraduni între
anii 952-1132. Samuel din Ani a scris o istorie universală şi a în-
tocmit o cronologie de la facerea lumii până în 1179. Medicul
Mechitar are o lucrare întitulată „Mângâierea febrei“ alcătuită pe
baza unor izvoare arabe, persane şi greceşti (1184). Nerses din
Lamprun, arhiepiscopul din Tars, de spiţă regală, cunoscut pentru
„limba măiastră şi inima bună“, a creat o valoroasă operă literară
ecleziastică. Cea mai importantă dintre lucrările sale este exce-
lentul discurs pe care l-a rostit în 1179 la sinodul din Hêromgla
(localitatea Romkla din Armenia); în afara diferitelor discursuri
şi poezii a scris şi un comentariu la liturghie. Literatura veacului
al XII-lea se încheie cu Mechitar Kos, Esopul armenilor, cu cele
190 de poveşti şi codurile civile şi ecleziastice pe care le-a ela-
borat. La sfârşitul secolului al XIII-lea, Ștefan Vêrpelian, arhie-
piscop de Siuni, a scris cronica provinciei Siuni de la începuturi
şi până în zilele sale.
Capitolul 5
Dinastia Ruben (Rubeneankh)
(1080-1393)
Această a patra dinastie regală nu a mai domnit peste tot

teritoriul Armeniei, ci peste o provincie micuţă şi muntoasă din
partea de vest a acesteia, Cilicia. Ruben, o rudă de-a lui Kakig,
care văzuse leşul acestuia atârnat pe zidul cetăţii, s-a jurat să eli-
bereze poporul său de jugul grecilor jefuitori. Cumpănind starea
în care se găseau armenii a hotărât să se retragă în munţii Taurus,
potriviţi din punct de vedere strategic scopurilor sale. Şi reuşi să-
i alunge pe greci de pe acest munte, unde puse bazele unui regat
nou, condus de dinastia Rubenilor (1080-1393)
Constantin I (1095-1100) a lărgit graniţele ţării, i-a ajutat
pe cruciaţi cu oşteni şi cu hrană, iar aceştia i-au răsplătit străda-
niile prin titlul de conte şi demnitatea de marchiz.
Ruinele cetăţii Ani: Poarta palatului regal

Thoros I (Teodor 1100-1123) s-a preocupat în principal să

mulţumească poporul şi să lărgească graniţele… Şi într-adevăr,
el deveni monarh al întregii Cilicii. Deşi perşii au năvălit de câ-
teva ori în Cilicia, totuși nu au obținut nici o victorie
(Vasil Hoţul şi Leon) – Leon (1123-1141) i-a învins pe
greci, l-a ajutat pe Rogerius, domnitorul Antiohiei, dar fu prins
de Bladuin; după eliberare a ocupat regiunea stăpânită de regele
Antiohiei. Ioan Komnenos Perpherujen a năvălit în Cilicia, a cu-
cerit mai multe oraşe şi cetăţi, după care l-a capturat pe rege îm-
preună cu fiii săi, Ruben şi Thoros, şi i-a dus la Constantinopol,
unde Leon a murit în 1141.
Thoros al II-lea, eliberat din captivitate, reveni în Cilicia,
ocupă tronul tatălui său (1144-1168) şi alungă oştile greceşti din
Cilicia.
Emanuel Komnenos îl trimise împotriva lui Thoros pe co-
mandantul său de oşti, Andronigos, dar acesta fiind învins, îm-
păratul încheie pacea cu Thoros, prin mijlocirea domnitorului
Antiohiei.
Ruinele cetăţii Ani: poarta principală a palatului regal

Thoros ajunse la strâmtoare atunci când veni în ajutorul lui

Balduin al III-lea (suveranul regatului Ierusalimului) în bătălia
cu Nureddin, răstimp în care grecii încălcară pacea şi năvăliră
din nou în Armenia, dar fură din nou învinşi lângă Mamsediah.
Astfel, Thoros îşi extinse regatul până la ţărmul mării, iar împă-
ratul îngrijorat îl stârni împotriva sa pe Aslan Kelej, sultanul din
Ikonium1, care năvăli în Cilicia, dar fu învins şi nevoit să încheie
pace cu Toros. După moartea lui Toros, tronul a fost ocupat de
Tomas Bal (1168), tutorele copiilor săi minori, însă Meleh, fratele
lui Toros, primind ajutor de la Nureddin, îl alungă pe Bal din
Cilicia (1169). Meleh luă de la templieri2 locaţiile pe care le de-
ţineau în Cilicia şi încheie o înţelegere cu turkmenii; domnitorii
creştini din vecinătate, pe care îi tratase ca un tiran, s-au răzbunat,
dar Meleh scăpă cu ajutorul lui Nureddin. După mai multe vic-
torii repetate asupra turcilor, Meleh a fost asasinat la Sis (1174)
de o oaste ridicată împotriva lui.
Urmaşul lui Meleh pe tron a fost vărul său Ruben al II-lea
(1175 -1184). Sub domnia lui paşnică ţara a fost scutită de ata-
curile duşmanilor din afară şi poporul trăi fericit. În ciuda faptului
că fusese capturat în mod mişelesc de Bemuntas, domnitorul
Antiohiei, după eliberare şi-a îndreptat atenţia exclusiv asupra
bunăstării şi păcii poporului său. Ruben a renunţat la tron în fa-
voarea fratelui său şi s-a retras la mănăstire.
Leon al II-ea (Levon, 1186-1219) şi-a întrecut predecesorii
în vitejie, aducând strălucire ţării, prin înţelepciune. Sultanul din
Ikonium invadă Cilicia, dar nu numai că fu învins de Leon, ci îşi
1
În epoca antică Ikonium era capitala Lykaoniei din Asia Mică; pe vremea
cruciaţilor era reşedinţa sultanului seleucid; cruciaţii au ocupat Ikonium în
1190; în prezent localitatea poartă numele Konieh.
2
Templierii erau cavalerii ordinului întemeiat în veacul al XI-lea pentru elibe-
rarea Ierusalimului de sub ocupaţia mohamedană; ordinul a fost desfiinţat la
începutul secolului al XIV-lea.
pierdu şi viaţa. Leon ocupă Isauria şi, adunând o oaste mare,

alungă sultanul din Damasc care ocupase Cilicia. După lărgirea
şi consolidarea ţării pe care o stăpânea, se ocupă de administrarea
ei şi liniştea supuşilor. Câtă vreme ţara sa se bucura de pace şi li-
nişte, situaţia creştinilor din Asiria şi Palestina învecinate se de-
teriora tot mai mult. După ocuparea Ierusalimului, Salaheddin
anexă şi Asiria, şi o parte din Palestina. La cererea Papei Clement
şi a împăratului Frederic I, Leon al II-lea a venit în ajutorul cru-
ciaţilor în schimbul promisiunii că va fi încoronat rege…, pro-
misiunea fiind onorată de Papa Celestin al III-lea care, cu
încuviinţarea împăratului, îi expedie o coroană prin arhiepiscopul
de Meinz, cu care Leon fu încoronat la Tarsus în anul 1198. Şi-a
instalat reşedinţa la Sis, de unde îi trimise o scrisoare de supunere
urmaşului lui Celestin, Papa Inocenţiu al III-lea. Chestiunea An-
tiohiei, care a durat 12 ani (1199-1211), s-a tranşat în favoarea
lui Leon – oraşul fiind redat stăpânului său de drept: Ruben. Deşi
Leon l-a înfrânt pe sultanul Halepului (1212), nu reuşi să-l în-
vingă și pe cel al Ikoniumului, căruia a fost nevoit să-i plătească
pacea1. În 1219 a murit lăsând-o în locul său pe unica sa fiică
Zabel (Izabela).
1
„Leon, regele armenilor, din dorinţa de a consolida «alianţa maghiară» îm-
potriva turcilor, a încheiat cu regele Andrei al II-lea (Ierusalemitul) care în-
torcându-se din Ţara Sfântă s-a oprit în Siria, la Antiohia, următoarea
înţelegere: Andrei, fiul lui Andrei al II-lea avea să se însoare cu fiica lui Leon,
care avea să-i lase ginerelui său coroana şi întreaga Armenie. Pentru a întări
această hotărâre Leon i-a pus pe mai marii ţării sale să jure că se vor supune
tânărului Andrei şi urmaşilor săi. Atât Leon, cât şi Andrei al II-lea au trimis
câte o scrisoare papei de la Roma, cerând încuviinţarea înţelegerii, pe care o
şi primiră în 1219. Dar curând după aceste negocieri Leon muri, înainte ca
tânărul Andrei să fi putut merge la el. Din această pricină el nu ajunse niciodată
pe tronul Armeniei. Şi asta pentru că îndată ce Ioan, regele Ierusalimului află
de moartea lui Leon, zbură înapoi în Armenia cu gândul de a o ocupa, întrucât
soţia lui era tot o fiică a lui Leon. Pentru a trage de timp, marii dregători armeni
i-au dat de înţeles lui Ioan că nu-i pot da în primire ţara, până nu o vor →
Deşi Ruben (1220) a încercat să smulgă tronul din mâna

Zabelei, demersul său se soldă cu un eşec. Zabel s-a căsătorit cu
Filip, fiul lui Bemuntos al IV-lea, suveranul Antiohiei. După
moartea lui Filip, care sfârşi în detenţie (1225), Zabel se recăsă-
tori cu Hethum care ocupă tronul (1226-1270) şi, prin măsurile
sale corecte, deveni un demn urmaş al lui Leon al II-lea. Tătarii
invadară teritoriul vechii Armenii şi învinseră sultanul Ikoniu-
mului, după care s-au îndreptat către Cilicia. Hethum încheie un
acord de prietenie cu Hanul Mankoh. Nu încape îndoială că le-
gătura lui Hethum cu sultanul din Ikonium era bazată pe priete-
nie, lucru dovedit de inscripţia aflată pe una din feţele monedei
emise de Hethum, care-l înfăţişa pe rege călare: „Hethum, regele
armenilor“ (Hethum thakavor Haioţ), în timp ce pe cealaltă faţă
se află următoarea inscripţie (în limba arabă): „As sultan ul azim
Gaias eddunia veddin Kheiciusrevben Kheikobar (traducerea:
Kheiciusrev, fiul lui Kheicobadah, este un domnitor mare şi pro-
tector al credinţei). Jur-împrejurul aceleaşi feţe se află următorul
text: Zureba bi Sis sene erbaim ve settimaie (traducerea: fu învins
la Sis în anul şasesutepatruzeci).
→ vedea alături de el pe fiica lui Leon. Atunci Ioan se întoarse în Ţara

Evreiască să-şi aducă soţia, dar tot nu reuşi să primească Armenia pentru că
se sfădi tare cu soţia pe care o omorî în bătaie şi aşa rămase şi fără nevastă şi
fără Armenia. Astfel atât Armenia cât şi orfana lui Leon, care fusese logodită
cu tânărul prinţ Andrei, ajunseseră la mare preţ şi-şi găsiră curând un tutore
potrivit. Logodnica tânărului Andrei fu luată de nevastă de Filip, fiul domni-
torului Antiohiei care, astfel, obţinu şi Armenia. Fără îndoială că această
situaţie îi pricinui suferinţă bătrânului Andrei al II-lea, dar n-avu încotro, trebui
s-o îndure, pentru că şi acasă avea destule necazuri cu fiul său Coloman, ţinut
captiv în Galiţia, de către Lodomer. Pentru a-l elibera a promis că fiul său
mezin, Andrei, se va însura cu fiica prinţului rus Micislo, dar până la urmă nu
se alese nimic nici din această a doua căsătorie a tânărului Andrei“. (Ferenc
Budai, Magyarországi polgári <historiájára> [való] Lexicon, [a XV. század
végeig] [Lexiconul istoriei civile a Ungariei], vol. I, [Nagyvárad/Oradea,
1804], p.32-34)
Asirienii asediază oraşul armenesc
Hethum l-a învins pe sultanul Azedin care invadase Cilicia

şi – aliindu-se cu tătarii – avea de gând să elibereze Ierusalimul
din mâinile sarazinilor. Însă după moartea lui Mankoh, tătarii nu
se mai îndemnau să-i acorde sprijin, iar sarazinii ocupară mai
întâi Antiohia şi apoi intrară în Cilicia. Incendiară capitala Sis.
În jalea sa, Hethum renunţă la tron şi, lăsând locul fiului său
Leon, revenit din Egipt, se retrase la mănăstire (1270).
Leon al III-lea care se distinse prin bunătate şi evlavie a
contribuit la înflorirea ştiinţei şi literaturii, înfiinţând şcoli şi pu-
nând să se copieze cărţi. Îi iertă cu mărinimie pe cei ce urziseră
răsturnarea lui. Prin alianţele încheiate cu arabii, reuşi să salveze
capitala Sis de sarazini şi turcmeni, însă nu mai fu în stare să facă
nimic pentru Tars, care fu prădat şi incendiat. După înfrângerea
sultanilor din Ikonium şi Egipt, care invadară Cilicia, se săvârşi
din viaţă, în 1284, după ce-şi lăsă tronul fiului său Hethum.
În timpul celor câţiva regi care-i urmară lui Leon (1289-

-1307), ţara era frământată de tulburările interne şi luptele dintre
pretendenţii la tron. Osin urcă pe tron (1308-1320) tocmai în timp
ce duşmanii aliaţi se porniseră să-i distrugă regatul, dar se dovedi
destul de vigilent pentru a-şi apăra ţara împotriva uneltirilor duş-
manilor din afara ei şi să pună capăt tulburărilor începute pe vre-
mea înaintaşilor săi.
Regele Leon al VI-lea
În timpul lui Leon al V-lea, care se urcase pe tron la vârsta

de zece ani (1320-1342), focul luptelor care schimbaseră faţa
Ciliciei, arătând semnele distrugerii ei, se stârni din nou. Sultanul
Nazar Melikh, văzând tulburările interne din Armenia şi duşmă-
nia dintre rege şi principi, găsi că venise timpul să ocupe ţara.
Pentru a-şi înlesni dorința încheie alianţe cu tătarii şi turc-
menii. Primul care atacă fu Timurthaş, căpetenia tătarilor, care
invadă Cilicia cu 30.000 de călăreţi şi, timp de 25 de zile, nu se
opri din prădăciune şi nimicire.. Bărbaţii şi femeile care le căzură
în mâini fură cu toţii ucişi, oraşele lipsite de apărare ocupate şi incen-
diate, păşunile şi ogoarele călcate în picioare, toate animalele furate
şi mii şi mii de oameni luaţi în captivitate… După trecerea tătarilor

năvăli Araman, în fruntea cetelor turcmene, pustiind şi jefuind
ceea ce mai rămăsese după cei dinaintea lor. Apoi oastea sulta-
nului Egiptului dădu lovitura de graţie trupului rănit al Ciliciei.
Leon al XXII-lea ceru ajutor Papei Ioan. Sfântul Părinte
trimise o „breve“ (bulla pontificis) către toţi creştinii, zugrăvind
în culori vii nenorocirea care se abătuse asupra Armeniei şi în-
demnându-i să pornească la luptă împotriva sarazinilor. Lui Leon
îi trimise 30.000 de galbeni pentru cheltuieli de război. (Vezi
Katêrdşan, Istoria Armenilor, cartea a V-a, capitolul 15). Străda-
niile papei nu fuseseră zadarnice, pentru că în curând sultanul s-a
împăcat cu Leon, însă pacea mult dorită a fost de scurtă durată.
Nazar Melikh l-a obligat pe Leon să se alieze necondiţionat cu sul-
tanul egiptean, cei 80 de ani care au urmat dovedind că Armenia
se îndrepta cu paşi repezi spre destrămare.
Odată cu moartea lui Leon se sfârşi şi familia regală şi, în
1345, fu ales rege Constantin, fiul lui Zabel, care fu asasinat de
armată din cauza comportamentului său imprevizibil.
Un sfârşit asemănător avu şi guvernarea fratelui său (Kuidon)
(1344). Deşi urmaşul lui Kuidon (Guido), Constantin al IV-lea
(1345-1362), a urcat pe tron în timpuri grele, el a reuşit pentru
un răstimp să păstreze nu numai pacea internă, ci să şi apere ţara
de duşmanii din afară. A pus capăt neînţelegerilor religioase din
sânul Ciliciei, care stârniseră şi frământările interne. Sultanul
egiptean şi-a reînceput atacurile cu furie îndoită, însă Constantin
al IV-lea, având superioritate de forţe l-a învins, luându-i şi for-
tăreaţa Alexandria. Odată cu dispariţia lui Constantin (1362) s-a
dus şi liniştea Ciliciei. Slăbirea unităţii interne a adus după sine
lovitura de graţie care o pândea de mult.
Întrucât certurile dintre voievozii au zădărnicit urcarea unui
nou suveran pe tronul Armeniei, la apelul Papei Urban al V-lea, tro-
nul regatului i-a revenit lui Leon al VI-lea Lusinian (1365-1393).
Însă puterea Ciliciei era deja curmată… Egiptenii au năvălit în

Cilicia, l-au înfrânt pe Leon şi l-au obligat să accepte o pace umi-
litoare. Peste câţiva ani au atacat din nou pustiind şi mai mult
ţara, iar regele rănit s-a retras într-o fortăreață.
Duşmanii crunţi au pătruns în ţara lipsită de apărare, de-
dându-se la măceluri nemiloase. Au devastat şi au incendiat ora-
şele şi satele, au măcelărit fără milă locuitorii, au jupuit de vii
agricultorii, au scos ochii călugărilor cu fiare încinse, iar preoţilor
care propovăduiau Evanghelia le-au smuls limba şi le-au retezat
degetele.
Văzând toate acestea, Leon – refugiat în Cetatea Gaban –
s-a hotărât să se predea. A fost prins, luat în captivitate (1375),
fiind eliberat abia peste doi ani, în urma mijlocirii regelui Ioan
al Castiliei (1382). Sărmanul rege a pribegit la Ierusalim, Roma şi
Spania, ca apoi să se ducă în Franţa. De aici, la fel ca din Anglia,
a mai făcut o ultimă încercare de a-şi ajuta patria, însă după ce
nobila sa strădanie nu a avut sorţi de izbândă, îşi încheie viaţa la
Paris, pe 22 noiembrie 1393.
Aşhen, soţia lui Tiridat

A fost înhumat în biserica Celestinilor, mormântul său fiind

păstrat până în zilele Revoluţiei franceze (1791).
După sfârşitul dinastiei Pakraduni, partea apuseană a vechii
Armenii a fost ocupată de greci, cea răsăriteană de perşi, iar cea
de la miazănoapte de gruzini. Aceştia din urmă au reuşit să men-
ţină independenţa ţării vreme destul de îndelungată (1160-1220).
În veacul al XIII-lea ţara a fost pustiită de mai multe ori de tătarii
năvălitori. Ani, Erserun şi alte oraşe fuseseră distruse de mai
multe ori. După nimicirea oraşului Ani1, o parte din populaţie a
pribegit stabilindu-se în Crimeea, Polonia şi Moldova2.
La mijlocul veacului al XIV-lea, odată cu decăderea puterii
tătarilor, ţara a avut parte de 60 de ani de linişte. Dar curând stihia
măcelului avea să se abată peste Armenia, transformând-o într-un
ocean de durere. Timur Lenk (Tamerlan – Timur cel Șchiop) pă-
trunse până în interiorul Armeniei.
După retragerea barbarilor, turcii-osmanlâi, aflaţi într-o con-
tinuă ascensiune, au ocupat de mai multe ori la rând (1473-1585)
mare parte a Armeniei. Deşi perşii, sub conducerea lui Şah-Abas,
au ocupat regiunea Araratului, cucerind şi câteva cetăţi puternice
(1603), au fost nevoiţi să cedeze în favoarea turcilor. Şah-Abas
luă cu sine mare parte a populaţiei care a avut mult de suferit în
1
Populaţia armeană din această parte de ţară îşi trag rădăcinile din oraşul Ani,
a cărei ultimă devastare a avut loc în 1239.
2
„Es stand geschrieben im Buche des Schicksals, dass Armenien das Chris-
tenthum die Nation ihrem politischen Untergange entgegenführen sollte. Vor
dem samften Hauch der Lehre Jesu schien das kriegerische Feuer des alten
Volks des Haik zu erlöschen und einem grossen Theil seiner Söhne blieb nur
die Wahl, dem neuen Glauben ober ihrer alten Heimat untreu zu werden; sie
konnten dem Einen nicht anhangen, ohne das Andere zu meiden. Wie die
Kinder Israels vom Schicksale verfolgt und zerstreit wurden unter alle Völker
der Erde, wie sie einheimisch wurden auf fremden Boden und Fremdlinge in ihrer
eigenen Heimat, weil sie Jesum verleugneten, so traf die Armenier gleiche Fluch,
weil sie Jesum bekenneten und ihm anhingen“[49]. (Friedrich Bodenstedt,
Tausend u. Ein Tag in Orient, [p.132]).
această retragere, mai ales în timpul trecerii peste râul Ierasch

(Araxes). Şahul Abas le oferi privilegii puţinilor armeni care ră-
măseseră în viaţă şi se aşezaseră în regiunea Noua Ciugha. Între
timp, poporul Armeniei suferea tot mai mult în urma asupririi gu-
vernatorilor rebeli împotriva puterii otomane şi atunci se porni
ce-l de-al doilea val de refugiaţi (1606) către Polonia, Moldova
şi Astrahan. După doar câţiva ani (1613) Armenia fu împărţită
între perşii şi otomanii care nu se mai războiau; cei dintâi primiră
partea apuseană, mai întinsă, iar ceilalţi partea răsăriteană, mai
mică. Dar între cele două popoare izbucni un nou război şi oto-
manii învingători deveniră stăpâni peste întreaga Armenie (1727).
Perşii însă nu se liniştiră până când nu reuşiră o nouă împărţire a
Armeniei (1746). Timp de 80 de ani (1746-1826) nu se schimbă
nimic semnificativ, până în 1826, când perşii invadară teritoriul ru-
sesc. Ţarul Nicolae trimise împotriva perşilor o armată condusă
de Paskievici care, după ocuparea Ecimiadzinului (ceea ce în ar-
meană înseamnă coborârea Unicului Născut – Isus) (1827), a
ajuns la porţile Erevanului şi invadă Persia, obligându-i pe perşi
să încheie un tratat (28 februarie 1828) potrivit căruia teritoriul
(armenesc) între râurile Ierasch şi Kur a trecut sub stăpânire ru-
sească. Peste câteva luni (14 iunie) ruşii au declarat război şi oto-
manilor. Paskievici a ocupat pe rând Kars, Akalczik şi Baiazid
(începutul anului 1829), ajungând la porţile oraşului Erzerum
care i se supuse de bună voie. În urma păcii de la Adrianopole
(14 septembrie) partea de nord-est a Armeniei trecu sub stăpâni-
rea Rusiei.
Războiul ruso-turc din 1877-1878 s-a încheiat odată cu intra-
rea ruşilor în Kars (16 martie 1878), iar tratatul de pace de la San
Stefano şi rezoluţiile congresului de la Berlin (13 iulie) au consfin-
ţit că partea răsăriteană a Armeniei de nord: Kars, Ardachan,
Batum cu împrejurimile lor (adică părţile de la răsăritul râurilor
Dsoroch şi Bennek şi părţile de la sud de râul Ierasch) vor trece
sub stăpânire rusească.
În veacurile XIV şi XV Armenia a fost scena neîncetatelor

lupte şi pustiiri, a năvălirilor barbare succesive. Ceea ce apuca-
seră să lase tătarii lui Ginghis Han, au distrus hoardele lui Timur
Lenk. Câte documente istorice, câte vestigii n-au fost mistuite în
mănăstirile şi bibliotecile incendiate! Din cauza frământărilor
permanente, ştiinţele au decăzut în Orient, revigorându-se în
Apus, mai ales după descoperirea tiparului, eveniment care a în-
râurit şi Asia. Armenii au fost cei dintâi dintre popoarele orientale
care, recunoscând avantajele acestei invenţii noi, au utilizat-o şi
în patria lor. În 1563, Abkar Thokali a făcut o călătorie în Europa
pentru a-şi însuşi meseria tipografiei şi a turna litere armeneşti.
Bunăvoinţa lui şi ajutorul mai multor suflete generoase au con-
tribuit la înfiinţarea primei tipografii armeneşti la Veneţia, în
1565. Abkar a tipărit psalmii.
La câţiva ani după tipografia de la Veneţia, s-a înfiinţat şi
cea de la Roma. În veacul al XVII-lea aproape în toate oraşele
importante din Europa şi Asia exista câte o tipografie arme-
nească: Lemberg (1616), Milano (1624), Paris (1630), Ciugha
(în Persia, 1640), Livorno (1640), Amsterdam (1660), Marseille
(1673), Constantinopol (1677), Leipzig (1680) Padua (1690).
Cea mai importantă dintre aceste tipografii era cea de la Amster-
dam. E drept că operele armeneşti scoase de aceste tipografii nu
erau prea valoroase din punct de vedere ştiinţific sau literar, în-
trucât fuseseră scrise într-o limbă stricată („epoca paleolitică“);
în schimb, în veacul următor – pentru a corecta greşelile trecutu-
lui – aveau să dea întâietate mijloacelor de înnoire a limbii şi li-
teraturii armeneşti.
Înflorirea limbii armeneşti avea să fie sprijinită de feluritele
fundaţii înfiinţate în veacurile al XVII-lea şi al XVIII-lea. La în-
ceputul secolului al XVIII-lea (1705), pe muntele Liban s-au în-
fiinţat două colegii înfloritoare. Dar este un adevăr de netăgăduit
că cel mai de seamă bărbat al veacului al XVIII-lea a fost Mechitar

din Sevasta (născut în 1676, decedat în 1749), care a întemeiat
cele două congregaţii care-i poartă numele (la Veneţia şi la Viena),
a înnoit limba şi literatura armeană, ridicând-o din starea infe-
rioară, curăţind-o şi înfrumuseţând-o. Providenţa i-a permis lui
Mechitar – un lucru de care arareori are parte un muritor de rând –
ca încă din timpul vieţii să se bucure de rodul strădaniei sale. Iată
câteva rezultate tipărite ale activităţii sale spirituale: Evanghelia
ilustrată, Concilierea lui Matei, Dicţionarul limbii armene. Prima
dintre cele două şcoli ale sale şi-a câştigat recunoaşterea cu ur-
mătoarele lucrări: Istoria Armenilor de la începuturi şi până în
veacul al XVIII-lea (1784-1786; Ciahamcihian); Arheologia
Armeniei (Vestigiile armeneşti, 1835, Indşidşian); dicţionarul
mare din două volume (1836-1837; Avkerian); Gramatica ar-
meană (1852); Viteazul Haik (epopee, 1858, Pakraduni). Însă
cheia desăvârşită cu care se poate deschide comoara minunatei
limbi din epoca de aur a literaturii armene a fost descoperită de cea
de-a doua şcoală, cu ceva mai puţin importantă decât prima. După
o îndelungată perioadă de cercetare şi echivalare, a elaborat traduceri
din Bossuet, Curtius, Avangini, Racine
şi Nepos, precum şi lucrări proprii (Re-
torică, Istorie universală, Pedagogie,
Matematică etc.) prin care a câştigat me-
ritul de a dovedi prin fapte performanţele
limbii armene înnoite. Dar această şcoală
nu s-a mulţumit cu atât, ci a reformat şi
limba vorbită, plină de cuvinte inutile şi
greşit folosite, a adaptat-o regulilor, a
curăţat-o de împrumuturi şi a apropiat-o
de limba antică.
(Traducere din armeană după textul Kusaroduth,

preotului Gáspár Gvrik, de K. Sz[ongott]) sora regelui Tiridat
SECţIUNEA E
Stabilirea armenilor în Transilvania
şi cei doi principi Apaffi
Moto: „Iubesc naţiunea armeană pentru că e trup şi suflet

maghiară: adoră acest pământ şi îşi iubeşte patria; e singura dintre
toate naţionalităţile care trăieşte cu noi şi şi-ar da viaţa pentru
noi; e un popor harnic, chibzuit, priceput şi primitor, sprijină arta
şi literatura noastră, este îndrăzneţ în luptă; în istoria luptei noas-
tre pentru libertate s-au distins: Ernő Kiss, János Czetz, Antal
Gorove, György Hankovich şi câţi alţii; în timpul campaniei din
Transilvania, din toate naţionalităţile s-au găsit iscoade împo-
trivă-ne, numai din rândul armenilor nu. S-au ridicat dintre ei dem-
nitari, înalţi funcţionari, scriitori remarcabili; limba noastră e şi a
lor, obiceiurile noastre sunt şi ale lor, nu privesc către Erzerum…
şi în afara acestui pământ, nicăieri nu există un alt loc pentru ei…
Niciodată nu am să dau uitării primirea de care ne-am bucurat la
Gherla, la începutul anului 1848“.
Contele Sándor Teleki
Pretutindeni în lume întâlnim urmaşi de-ai lui Haik!... Şi

citind filele trecutului deloc de lepădat al acestui neam străvechi,
ajungem la convingerea că fiii evlaviosului Tiridate nu au luat
calea pribegiei datorită principiului atât de des invocat de cos-
mopoliţii de azi, „Ubi bene, ibi patria“[50], ci prigoana cumplită
îndurată de la turcii cei sălbatici, arabii cei cruzi, perşii nemiloşi şi
tătari păgâni, din cauza profundei credinţe creştine pe care o nutrea
neamul armenesc care – după ce cupa amărăciunii se umpluse de
tot – l-a obligat să aleagă cu inima îndurerată despărţirea de ves-
titul pământ natal stropit din belşug cu sângele lui Ara1, de ţara
cea mai frumoasă pe care blândul şi iubitul Isus a câştigat-o cu
preţul sângelui său, pentru toate neamurile lumii…
Pribegii fără de patrie au avut parte de o primire bună în
multe părţi, însă buzele strămoşilor noştri stabiliţi în Moldo-Vlahia,
loviţi de suferinţe de neîndurat au murmurat adesea cuvintele de
jale ale poetului: „Pământ străin, inimă străină“. În noua patrie,
în locul nădăjduitelor zile senine şi tihnite, înaintaşii noştri au
avut parte de o nouă prigoană; întrucât atât domnitorul, cât şi no-
rodul, văzându-le limba, ceremoniile şi obiceiurile atât de dife-
rite, i-au supus permanent nu numai prigoanei, ci şi pedepselor
şi chinurilor de tot felul pentru a-i forţa să renunţe la ritualul lor
religios şi să-l adopte pe cel grecesc.
Dar părinţii noştri au ales şi de astă dată să-şi părăsească
mai degrabă avutul decât religia; din această cauză, în 1672 – pe
vremea domniei principelui Apaffi I, a cărui bunăvoinţă o cunos-
cuseră mai demult şi care-i chemase nu o dată să vină în ţara lui –
s-au stabilit în Transilvania2.
Principele înţelept, care-şi dădu seama repede că „armenii
cei harnici“ formează un element nu numai util, ci chiar necesar
pentru ţara sa devastată de turci şi cu populaţia împuţinată, cu-
rând după stabilirea înaintaşilor noştri (la 26 octombrie 1680) a
emis următorul document protector:
1
Mons Ararad derivatur ex Ajr quod armenice significat virum et „arad“ quod
significat maculam, hoc est: Viri sangvine maculatus mons, cade causa, quod
rex Armenorum Ara in radicibus hujus montis victus, occisus sit per
hostes[51]. ([Joh.] Joachimus Schroeder, Thesaurus linguae armenicae [an-
tiquae et modernae], [Amstelodami, 1711], p.55).
2
Vezi, lucrarea mea întitulată Szamosujvár, a magyar-örmény metropolisz,
[irásban és képekben] [Gherla, metropola armeano-maghiară în documente şi
imagini], [Szamosújvár/Gherla, Auróra], 1893, cap. I, întitulat „Istoria sta-
bilirii în Ardeal“, p.2-7.
„Michael Apaffi Dei Gratia Princeps Transilvaniaei, Par-

tium Regni Hungariae Dominus etc[1]. Dovedindu-ne favoarea
faţă de cinstiţii noştri fideli, am anunţat cu bunăvoinţă ca negus-
torii armeni din satul Petele, judeţul Turda, să poată face negoţ
liber cu obiectele de piele confecţionate de ei şi alte mărfuri sau
vite, peste tot pe domeniile noastre, în fiecare oraş, sat şi în toate
locurile, târguri sau iarmaroace, fără nici un fel de vătămare, fiind
datori în fiecare an să ne confecţioneze nouă câte o sută de cor-
dovane dimpreună cu Scumpia2, pe care o vor da Judecătorului
de Curte Görgényi după cum anunţăm is praesentium per vigo-
rem [în temeiul celor de faţă]. Din această pricină poruncim cu
multă milostivenie şi seriozitate supuşilor noştri din toate stările
să respecte favoarea noastră arătată armenilor, după cum scrie
mai sus, şi să-i lase să negustorească liber peste tot pe domeniul
meu şi în toate locurile şi să nu îndrăznească să-i vatăme pe ei
sau bunurile lor… Datum in civitate nostra Alba Julia die vige-
sima sexta mensis Octobris, Anno Millesimo Sexcentessimo
Octogesimo quarto. M Apaffi m.p.“[52]
Nici Mihály Apaffi al II-lea nu a uitat de noii locuitori paş-
nici ai ţării sale – care primiseră dreptul de a se stabili în Ardeal
pentru a stimula negustoria – şi le dădu diferite privilegii; în scri-
soarea de privilegii din 1699 scrie printre altele: „Armeni proprio
ubique a se electo parerent Judici, cavitque ne Armeni sive ab
ipso Principe, sive ab ejusdem Officialibus quancunque demum
ex causa vel praetextu servituti subjicerentur, sed plena iisdem
esset per totum regnum mercimoniorum libertas“[53].
1
[Mihail Apaffi, din mila lui Dumnezeu principe al Transilvaniei, domn al
părţilor regatului Ungariei].
2
Scumpia – colorant vegetal de culoare roşie, importată de tăbăcari din Italia,
care creşte şi în vecinătatea Lacului Balaton.
Mihály Apaffi I
***
Înainte de a trece la secţiunea următoare, care constituie

obiectul principal al lucrării mele, menţionez că nu e nevoie să
tratez flora, fauna şi caracteristicile geologice ale zonei, întrucât
ele sunt identice cu cele ale comitatului. Trăsăturile specifice ale
faunei acestei zone au fost descrise deja de dr. Lajos Már-
tonfi[54], în timp ce flora integrală a regiunii a fost cuprinsă într-
o broşură de 31 de file, cu o prezentare plăcută, semnată de
Simon Kovrig, medic secundar, şi József Ornstein, maior în re-
tragere al armatei chezaro-crăieşti, şi publicat la începutul anului
1899. Broşura elaborată de acești ultimi autori, cei mai potriviţi,
întitulată Index Florae Szamosújváriensis – descrie 80 de familii
şi 572 de specii de plante („plantarum nomina et synomina“)[55].
Mihály Apaffi II
SECţIUNEA F
Istoria oraşului Gherla de la întemeiere
până în zilele noastre
„Mutuus civium amor

est pulcherrimum civitatis fundamentum“
(Cea mai sigură temelie a oraşului
este iubirea reciprocă a cetăţenilor lor).
Inscripţie pe circumferinţa unui sigiliu
Partea I
Epoca lui Leopold I
(1691-1705)
Capitolul 1
Înfiinţarea oraşului
Armenii risipiţi în Ardeal doresc să se aşeze într-un singur loc,

motiv pentru care se adresează regelui cerându-i să le concesioneze
domeniul „de la Gherla“, iar dacă acest lucru e imposibil, cel de
la „Gurghiu“ [Görgényszentimre]. Drept răspuns, Leopold I i-a
transmis contelui István Apor, trezorierul Transilvaniei, urmă-
torul ordin:
„Benigne resolvimus ad demissam Armenae per Regnum
hoc Nostrum Transylvaniae, dispersae Nationis Instantiam, pro certo
determinatoque subsecuturae subsistentiae, vel Habitationis inibi
loco, ex Bonis Nostris ibidem Fiscalibus, â modernis Arendatoriis
Anno proximo sequenti, vicissim ad Fisci manus resolvendis, sig-

nanter Dominium seu Territorium Samos-Ujvar seu Georgen-
Szent-Imre, cum omnibus suis appertinentiis, pro certo quodam
Arendae quot annis abinde pendende quanto, Confirmatis Quoque
Gubernii Nostri Regni Transylvanici Praerogativis Nationi huic,
antecedenter in eo, quatenus videlicet eadem, mediante libera ac
artificiosa sua Oeconomia vivere, seseque conservare possit, in-
dultis elocandum esse. Quapropter Fidelitati tuae per Praesentes
Clementer committimus et Demandamus, ut cum dicta Natione
Armena, ratione praetactorum unius aut alterius Territorium cum
suis attinentiis Pensionisque annualis desuper in futurum exactae
praesandae (?) de condigno convenire, prout et id ipsum etiam ad
ratificandum, quam humillime Nobis perscribere, ac eo tum illud
Territorium Praerepetitae Nationi Armenae, debito temporae et or-
dine realiter assignare velit, in Eoque satisfiet clementissime Voluntati
Nostrae. Vienna Die Vigesima mensis augusti Anno 1696. Leopoldus.
În exterior este trecut numele şi titlul destinatarului: Domino Comiti
Stephani Apor Transylvaniae Thesaurario“[56].
Potrivit formulării clare a acestui ordin, armenii luaseră în a-
rendă domeniul de la Gherla, deja în anul 1696 mai mulţi dintre
ei găsindu-şi aici locuinţe sigure şi determinate (certa determina-
taque subsistentia, vel Habitatio) şi, potrivit privilegiilor lor reconfir-
mate, aveau dreptul de a se ocupa liber de „practica meseriilor lor“.
În 1700 – până când avea să emită o scrisoare specială de
privilegii pentru armeni – le dăruieşte aceeaşi diplomă pe care o
emisese pentru bulgarii stabiliţi la Vinţul de Jos. În această di-
plomă, datată 15 mai 1700, citim următoarele: „Dacă vor dori să
cumpere terenuri pentru oraşe sau imaşuri, sunt îndrituiţi (prin
îngăduinţa mea) să o facă“ (Si autem agros et prata propriis pecu-
niis comparare voluerint, id ipsis licite erit; punctul 3). „Nu sunt
datori să încartiruiască ostaşi şi nici să dea cai de poştă“ (punctul 5).
Pot să facă negoţ cu produsele şi mărfurile lor nu numai în Ardeal,
ci şi în oricare altă provincie care e posesiunea noastră ereditară“.
(Licebit iisdem libere cum omnibus mercimoniis non tantum per

Transilvaniam, sed et alias nostras haereditarias provincias ex-
cere; punctul 6). Dat fiind că, potrivit legislaţiei din acea perioadă,
cei care nu făceau parte din rândul nobililor1 nu aveau dreptul să
cumpere moşii şi terenuri agricole în proprietate definitivă (toate
aceste prevederi aveau să fie abrogate de legile egalizatoare din
1848!), cuvântul „ager“ apărut la punctul 3 l-am tradus cu „teren
urban“. (Vezi Márton József, Lexicon [trilingue Latino-Hunga-
rico-Germanicum. Háromnyelvű magyar-latin-deák szótár, A-L.
Viennae Austriae, Pichler, 1818], p.151, ager: hotarul oraşului,
domeniu; împrejurimile sau regiunea oraşului; loc rural)
Curând după primirea scrisorii de privilegii leopoldine, ar-
menii care locuiau deja la Gherla – în calitate de arendaşi – şi alţi
câţiva din exterior (prin sintagma „din exterior“ îi denumesc pe
cei care nu arendau domeniul Gherlei) au achiziţionat de la tre-
zorerie partea virană a „dominiumului“ care se întindea la sud de
Palatul Martinuzzi… şi deîndată au pus bazele unui oraş. În anul
1700 înaintaşii noştri grijulii au întemeiat Gherla.
Strămoşii noştri umblaţi prin lume au ales pentru noul oraş
un loc pitoresc, o vale înaltă, protejată de jur-împrejur de dealuri,
aşezată pe malul drept al Someşului, dar au plătit un preţ piperat
pentru el. E uimitor că atâta timp cât diferitele neamuri care s-au
stabilit de-a lungul timpului în această ţară – nemţi, saşi, pece-
negi, cumani, şvabi şi sârbi – au căpătat cu toţii terenuri pe gratis2,
armenii au fost nevoiţi să cumpere foarte scump palma de pământ
pe care şi-au ridicat oraşele.
1
Înaintaşii armenilor sosiţi în Transilvania erau urmaşii celor mai de vază
familii din patria străbună (Thakavor, Şahnin, Kok…), posesori ai unor averi
şi moşii considerabile. Unii dintre ei fuseseră înnobilaţi încă o dată în
străinătate, dar aceste titluri nu contau în noua patrie.
2
„Guvernul de la Viena – după alungarea turcilor din ţară – a colonizat pe tere-
nurile nelocuite, un număr mare de nemţi şi sârbi cărora le-a promis cinci ani de
scutire de impozite, vite, seminţe şi terenuri gratuite“; Lajos Mangold, A magya-
rok története [Istoria maghiarilor], [Budapest, Franklin Társulat, 1900], p.108.
Capitolul 2
Cine a fondat oraşul nostru?
Renumitul nostru episcop Verzereskul a fost de faţă nu

numai atunci când „s-au măsurat loturile oraşului Gherla1 (երփոր
զկերլաին քաղքին տեղրանքը ձէվիլին: ierpor ăzgherlain
kaghkin deghrankă țevilin. Vezi „Örmény prot[ocollum]“. [Pro-
tocolul armenesc], vol. I, p.11), ci ochii săi vizionari şi ocrotitori
au privit cu drag şi scena impresionantă în care muncitorii harnici
au aşezat temelia oraşului. „Respectaţi legile Domnului – le-a
spus el iubiţilor săi enoriaşi –, daţi cezarului ce-i al cezarului şi
iubiţi-vă între voi, pentru că iubirea reciprocă a cetăţenilor va
constitui cea mai solidă temelie a oraşului. Dacă are iubirea drept
fundament, acest oraş va dăinui cât timp va exista şi patria“.
Toate străzile oraşului au fost construite simultan; Strada
„Felső-Vízutca“ se întindea până la fundătura lui Simon Deák.
Nici strada „Bleső-Mezőutcza“ nu era atât de lungă ca acum. Cu-
rând după înfiinţare oraşul şi-a ales judecătorul, consiliul şi com-
munitas-ul. Aveau preoţi destui. Preoţii şi cantorii îi aduseseră cu
ei. După ce-şi părăsise ţara de origine, această comunitate naţio-
nală bogată şi cultivată a locuit în mediul urban, iar oraşul nou
construit l-a organizat în aşa fel încât să nu ducă lipsă de nimic.
Au construit o biserică şi au înfiinţat o şcoală. Biserica era de
mici dimensiuni şi nici şirurile de case nu erau alcătuite din edi-
ficii somptuoase, deşi ar fi avut resurse pentru astfel de construcţii,
însă atât lăcaşul de cult, cât şi locuinţele le considerau vremel-
nice. La început nu erau siguri dacă vor rămâne aici pentru tot-
1
Noul oraş (Oraşul Armenesc – Armenopolis) a purtat vreme îndelungată nu-
mele satului dispărut Gherla. Şi în ziua de azi armenii şi românii folosesc de-
numirea de Gherla în loc de Szamosújvár (vezi p.65-68 ale lucrării de faţă).
deauna sau vor fi nevoiţi să se mute. Au deschis prăvălii şi mă-

celării; domeniul avea o moară. Printre noi s-au stabilit meşteşugari
de religie catolică. Nu trăiau pe bani gata, ci s-au apucat de treabă
deîndată. Negustorii străbăteau toată ţara, unii dintre ei mergând
şi la pieţele din afara ei (Germania şi Italia, Turcia, Polonia,
Moldo-Vlahia).
Oraşul era împrejmuit şi avea trei porţi de intrare. „Le-am
dat străjerilor (paznicilor)“ – scrie într-un proces verbal din 1719 –
care stau la porţi“ (dăvi ăstrajnerun, vor portanun mod in... ). Şi
mai departe: „Oraşul a tocmit trei straje pentru cele trei porţi, fie-
căreia să-i dăm câte 60 de forinţi maghiari, pentru a sta de strajă
(de pază, de veghe) la porţi, zi şi noapte“. (Varțeț kaghakă ierek
ăstraj irek portain mod; meghin dank vatțun madjri vor kișeră u
țoregă ăstraj ăllan portanum mod). (Vezi „Örmény prot“. [Proto-
colul Armean], vol. I, anul 1719).
Capitolul 3
Teritoriul pe care a fost construit oraşul
Teritoriul delimitat din domeniul Gherlei a fost parcelat;

fiecare familie şi-a ridicat casă pe parcela sa după care plătea taxă
către trezorerie, întrucât parcela cumpărată nu fusese achitată. Pe
vremea Mariei Tereza, oraşul a achitat preţul terenului (25.000 fl.),
stabilind în acelaşi timp şi preţul pracelelor (10° – lăţimea de 20
metri) şi a jumătăţilor de parcele (5° – lăţimea de 10 metri). Fa-
miliile care-şi plătiseră loturile n-au mai fost obligate să achite
taxe, însă familiile care au rămas datoare cu plata lotului aveau
de achitat un impozit anual oraşului. Primăria însărcina câte o
persoană pe fiecare stradă pentru colectarea acestor taxe anuale
(taxae collector). Întrucât unii nu se grăbeau să achite preţul par-
celei, instituţia colectorului a funcţionat până în 1848, când oraşul
i-a iertat de plata taxelor, ştergând „sumele adunate din taxe“ din
capitolele socotelilor bugetare. Ca o dovadă a faptului că oraşul
a achitat într-adevăr costul parcelelor, copiez textul unui memoriu
pe care oraşul l-a adresat guberniului, la 7 martie 1818:
„Privitor la ordinul numărul 990, din 19 ianuarie anul cu-
rent 1818, prin care Înaltul Consiliul de Guvernare1 a binevoit să
ne ordone să nu omitem a hotărî, în mod echitabil, taxele pentru
toţi locuitorii, pe anul curent şi anii următori – vă raportăm cu
respect că, în mod sigur, în momentul în care onorabilul Oficiu
de Conturi al Guberniului a emis raportul său în această chestiune
nu avea cunoştinţă de conţinutul punctului 6 al scrisorii de privi-
legii emisă de maiestatea sa imperială Maria Tereza, principesa
noastră de fericită amintire, la 17 aprilie 1758 (pe care o anexăm
cu respect), şi din care Înaltul Consiliul Director Aulic se va con-
vinge că achitând cei 25000 – douăzecişicinci de mii – de fl. re-
nani comunitatea acestui oraş a răscumpărat şi compensat taxa
funciară plătită, fiind scutită pentru totdeauna de această presta-
ţie. În consecinţă, aducem respectuos la cunoştinţa înaltului Gu-
berniu Regesc că respectând litera scrisorii regale de donaţie sus
amintită, nici în anul curent şi nici în cei următori nu vom înre-
gistra în «tributaria tabella» [registru de plată a obligaţiilor] taxa
fondurilor civile. Qui reliquo aeterna veneratione manemus“[57].
(Arhivele orăşeneşti, 1818, Liber expeditionum [registru al ac-
telor emise], nr. 380).
1
Pe atunci numele maghiar al Guberniului era „Fökormányzó Tanács“ (Înaltul
Consiliu de Guvernare), mai târziu „Főkormányszék“
Partea a II-a
Francisc Rákóczi al II-lea
(1709-1711)
Armenii nu au participat la răscoala lui Rákóczi; dar nu de

teamă, pentru că văzuseră ei destule răscoale prin străinătate şi
nespus de mulţi dintre ei pieriseră în aceste tulburări, ci pentru
că „se aflau sub protecţie militară“.
Francisc Rákóczi al II-lea
Iată ce scria către consiliul nostru comandantul militar al

Transilvaniei, contele Lobkovitz, la 10 februarie 1740: „Constat
Dominationibus Vestris nationem Armeniam in Transilvania exis-
tentem sub protectione militari esse“[58] Şi totuşi, în timpul răs-
coalei, unii armeni au suferit daune materiale importante. De
pildă: Şil Manug şi Thakavor, doi negustori parteneri din Gherla,
făceau câştig şi pe seama tutunului. Thakvor îşi încărcă o căruţă
cu tutun cu intenţia de a se duce la Baia Mare să-l vândă. „Nu te du
acolo, că vei fi păgubit“, îl avertiză partenerul de afaceri, dar el
plecă, totuşi. Abia la Baia Mare află că în oraş intraseră „curuţii1“,

motiv pentru care depozită tutunul în pivniţa „paterilor“ (ordinu-
lui minoriţilor) pentru că „era vremea curuţilor care devastau tot“
(ain jamanag kuruțnun aden eghile u kuruțner ijov var u ver ari-
lin). În zadar l-au atenţionat călugării pe Thakvor spunându-i:
„Vino şi du-l de aici, pentru că tutunul tău va fi luat de curuţi“,
pentru că el nu-l ascultă nici pe Manug Gajzágó, care pe atunci se
afla tot la Baia Mare. Şi-a lăsat marfa acolo şi i-au luat-o. Din acest
motiv, partenerul lui de afaceri, Manug Sil, înaintă plângere îm-
potriva lui la tribunalul din Gherla (Vezi. Örmény prot., vol. I,
p.149). Din acele timpuri datează şi zicala armenească „Rákóczi
a pierdut Ardealul“ (Rakoczin ăz Ardeală gorsuțile), care mai dăi-
nuie şi astăzi pe buzele oamenilor, cu semnificaţia „Paguba ta e
măruntă faţă de cea a lui Rákóczi).
Partea a III-a
Epoca lui Iosif I
(1705-1711)
În mod interesant, toţi domnitorii îi ţineau la mare preţ pe

armeni, căutând să-i determine să rămână în ţară, prin emiterea
scrisorilor de privilegii, în timp ce poporului nu i-ar fi părut rău
să-i vadă plecaţi. Domnitorii ne consideră „Armenii noştri favo-
riţi“ în timp ce poporul urmărea cu „privirea rece“ pe veneticii
nedoriţi2. Unele naţionalităţi ne invidiază că reuşim prin isteţimea
şi firea noastră practică şi în loc să se ia la întrecere cu noi – deşi
o competiţie nobilă ar aduce folos patriei –, ne prigonesc fără
1
Vitejii maghiari răsculaţi împotriva „nemţilor“; în turceşte kurudj înseamnă
rebel, insurgent. Lobonţii, duşmanii curuţilor, luptau de partea împăratului.
2
„Cihin nai mêr vêra dakh acikov“ – nu ne privesc cu „ochi calzi“.
vreo pricină. Deşi de la nimeni n-am cerşit o pâine şi nici n-am

scos pâinea din mâna nimănui…
Fiecare domnitor a făcut câte ceva – mai mult sau mai puţin –
în interesul acestui oraş. Şi dacă nu consemnez nimic din răstim-
pul celor şase ani, asta nu înseamnă că armenii gherleni n-ar fi
fost „simpatici“ în anii domniei lui Iosif I. Cele înfăptuite pentru
noi, de acest domnitor, cinstitul cititor le va găsi ceva mai încolo
(în partea a VI-a a cărţii) unde fiecare material de sine stătător
va fi tratat într-un capitol aparte.
Partea a Iv-a
Epoca lui Carol al vI-lea
Capitolul 1
Proiect de diplomă şi privilegii
La 16 aprilie 1712, Consiliul de Război Aulic transmite o

adresă comandantului militar al Transilvaniei, Stainwille, să pre-
gătească pentru armenii stabiliţi la Gherla – despre care se ştie
că sunt catolici („Gleichfalls sollen auch die notorie catolisch
Armenier rund zwar zu Samosujvar untergebracht“[59]) – un
proiect de diplomă (Das Proiect eines Diplomatis), după modelul
celei emise pentru bulgari, şi să-l transmită spre confirmare sub
semnătura cea mai înaltă (höchster Signatur).
Peste un an, Consiliul de Război avea să scrie următoarele
către cancelaria aulică: „Inclytae Camerae Caesareo Aulicae ad
ipsius insinuandum de 10-ma elapsi modo mensis Maji praeten-
sam a Domino Episcopo Armeno super nova Colonia pro fundan-
da natione Armena in Transilvania extruenda (Pe atunci temelia
oraşului Gherla fusese deja aşezată şi dacă Consiliul de Război
vorbea de „fundanda“ şi „extruenda nova Colonia“, în spatele lor

trebuie să înţelegem excelentul plan al devotatului nostru epis-
cop, care dorea să colonizeze întreaga armenime între hotarele
micului oraş întemeiat în 1700. Dat fiind că armenii din Dum-
brăveni au făcut tot posibilul ca regele să nu-şi dea acordul pentru
îndeplinirea acestor diligenţe îndrăzneţe, viziunea care ne-ar asi-
gurat un viitor frumos nu a avut sorţi de izbândă.) benigni Diplo-
matis Caesareo Regii expeditionem continens hisce in genuinis
paribus peramice communicari quod hac de materia Generalis
armorum Caesarearum in dicto Transilvaniae Principatu Com-
mendans Dominus Generalis Equitatus Comes de Steinwille (gu-
vernatorul nu scria Stein cu ei ci cu ai) recenter huc transcripsit
interim tamen nihilominus Consilium hoc Aulae Bellicum ad
conferendum eatenus quo tempore Domino Praesidi Inclytae Ca-
mera Caesareo Aulicae libuerit semper quoque paratum esse.
Quod ceteroquin eidem insimul ad quavis alia grati officii studia
promtum manet Viennae 3 junii 1713 Ex. consilio Bellico“[60].
Într-un document datat: Deva, 2 august 1715, şi adresat
oraşului nostru (cu formula „Edele und wohlachtbare sonders
geehrte und liebe Herren“[61]), guvernatorul Stainwille cere ora-
şului să trimită la Viena o persoană (expresser[62]) care să ur-
genteze emiterea diplomei (ihre Sach sollicitirn).
În 1720 „Communitas Armenorum Szamosújváriensis“ îl
roagă pe János Ignácz Haan – consilier gubernial şi director al
domeniilor regale – să urgenteze expedierea „diplomei“ şi a „pri-
vilegiului“ şi să facă diligenţe pentru obţinerea unui permis pen-
tru construcţia unei biserici.
La 3 iunie 1720, guvernatorul Zsigmond Kornis scria ur-
mătoarele: „Întrucât armenii din Gherla, aşezaţi în oraşul mai sus
pomenit prin îngăduinţa Maiestăţii sale, au înfiinţat o Judecătorie
cu juraţii proprii, oricine ar ridica pretenţii faţă de ei, să se adre-
seze mai întâi judecătorului şi juraţilor aleşi dintre ei“.
Pe 13 noiembrie 1720, János Kászoni-Bornemissza îi scria

primarului nostru: „Am primit scrisoarea pe care mi-aţi adresat-o;
procedaţi foarte bine şi corect îngrijindu-vă de obţinerea privile-
giului, întrucât acesta este sufletul şi temelia dăinuirii oricărei
communitas incolumitas, pe care aş fi fost gata să-l expediez aşa
după cum convenisem în linii mari cu răposatul expiscop vene-
rabil, Oxendius, dacă după moartea sa nu ar fi clevetit împotriva
Sfinţiei Sale un franciscan bulgar venit de la Deva, şi nu ar fi vor-
bit şi cu cei cu care avusese legături sus numitul episcop; nu mă
îndoiesc că Sfinţia Sa ne-ar fi trimis schiţa privilegiului. Dacă
Domniile Voastre doresc să facă acest lucru, înştiinţaţi-mă printr-o
scrisoare sau, întrucât vin aici mulţi oameni dintre ai dumeavoas-
tră, încredinţaţi-le lor, iar eu vă servesc cu plăcere, în tot ceea ce
nu va leza conştiinţa şi datoria mea de ofiţer. Dumnezeu să vă
aibă în pază!“
Capitolul 2
Armenii din Bistriţa se refugiază la Gherla
Historia Domus, cronica mănăstirii franciscane din Gherla,

spune că dintre armenii sosiţi în Ardeal, „nobilii care aveau întâ-
ietate faţă de restul şi nu s-au despărţit de episcop, împreună cu
preoţimea, demnitarii şi mirenii s-au stabilit la Bistriţa, unde şi-au
cumpărat locuinţe1. Ne putem imagina ce preţ piperat le-au cerut
saşii armenilor pentru casele pe care le-au cedat!“ („hospitia ipsis
praetio conducta concedebantur“ [le erau acordate adăposturi
avantajoase la preţ]). Armenii locuiau într-un cartier aparte; aveau
judecător şi consiliu propriu, adică aveau o administraţie sepa-
1
Vezi Szongott, Szamosujvár, a magyar-örmény metropolisz, p.19.
rată. Acolo locuia şi episcopul lor, Zilifdar oghlu Minas, iar după
moartea sa şi Verzereskul, urmaşul său, a stat acolo o vreme.
Abia au apucat să prindă ceva cheag: negustorii se duceau
cu marfa prin toată ţara, ba plecau şi peste graniţe şi averea le
sporea, când dădură năvală peste ei tătarii care pătrunseseră prin
trecătorile Rodnei. Le jefuiră o mare parte din avuturi, iar pe epis-
copul lor (Verzereskul) îl luară în robie1. Atunci câţiva armeni îşi
vărsară sângele pentru patrie, iar ceilalţi, după retragerea prădă-
torilor, se apucară din nou de muncă. Episcopul lor a fost eliberat.
Munca lor a fost blagoslovită. Afacerile au început să le meargă
tot mai bine şi averea li s-a înzecit. Trăiau în bunăstare, aveau
case luxoase şi purtau haine arătoase. Saşii au început să pizmu-
iască viaţa din ce în ce mai îmbelşugată a armenilor şi se temeau
că după o vreme, după ce se vor fi îmbogăţit, vor lua în mâini şi
frâiele puterii. Din această pricină s-au hotărât să-i alunge din
oraş. Pentru a-şi duce la bun sfârşit năzuinţa cea ticăloasă, aveau
nevoie şi de un pretext, şi până a-l găsi nu au destăinuit nimănui
planul acesta neomenos, nemilos şi barbar. Dar prilejul de a pune
în aplicare planul lor diabolic se arătă curând: patru dintre arme-
nii care locuiau pe „Uliţa lemnului“ (Holzgasse) au murit unul
după altul din pricina „unei boli“. Şi atâta le-a fost de ajuns –
pentru a-şi da în vileag planul lor diavolesc şi numaidecât, să dea
ordinul: „Între zidurile acestui oraş armenii nu pot rămâne mai
mult de douzeci şi patru de ore!“. Oare de ce au stabilit un răs-
timp atât de scurt pentru părăsirea localităţii? Pentru că ştiau prea
bine că armenii nu aveau vreme să-şi vândă casele (o stradă în-
treagă), nu-şi puteau depune revendicările, nu-şi puteau încasa
datoriile; nu-şi puteau transporta mobilele, ustensilele casnice şi
1
Acest episod trist este amintit şi în lucrarea istorică a lui Mihály Cserei,
[Históriája, reeditată sub titlul Erdely históriája, 1661-1711 (Istoria Transil-
vaniei), de Bankuti Imre, Budapest, Europa Könyvkiado, 1983, 593 p.; o ediție
a apărut și la București, Edit. Kriterion, în 2005, sub îngrijirea lui Ferenc Pap.]
nici cerealele… Deci nu i-au alungat pe armeni pentru că ar fi

suferit de vreo boală molipsitoare, ci fiindcă aveau chimirul dol-
dora de bani – de altfel, plesneau de sănătate. Pizmuitorii nu i-au
putut deposeda de averea mobilă, pe care au luat-o cu ei, în
schimb le-au luat casele nevândute şi au pus mâna pe tot ceea ce
lăsaseră în urmă.
Atunci când autoritatea superioară a cerut socoteală oraşu-
lui Bistriţa pentru această măsură lipsită de omenie, consiliul a
prezentat un certificat emis de unitatea militară germană care sta-
ţiona la Mettersdorf. Acest document, datat 4 decembrie 1712 şi
semnat de un maior şi patru căpitani, a cărui copie se află în po-
sesia mea, dă apă la moara saşilor, arătând că printre armeni
„bântuia o boală“ – şi din acest motiv fuseseră alungaţi din oraş.
Dar mă întreb dacă oamenii de la ţară aveau de unde să ştie ce se
petrecea la oraş, într-o vreme în care nu funcţiona poşta? Iar pro-
fanii (nepricepuţi) pot să formuleze opinii acceptabile în proble-
mele de sănătate? Şi dacă întâmplător nu era – ceea ce nu-mi prea
vine a crede – un medic în oraş, de ce nu au apelat la alţi orăşeni –
de pildă, maghiari – care nu aveau vreun interes faţă de armeni,
să certifice ei faptele? Printre ei locuia destoinicul Herszényi, un
nobil maghiar cinstit; de ce nu a fost rugat să semneze dovada
aceea pentru a-i da mai multă credibilitate? Dacă printre armeni
ar fi bântuit vreo molimă, nu le-ar fi dat căruţaşi armenilor care
plecau, că doar căruţaşii i-ar fi molipsit atunci când se întorceau
în oraş. Dar faptul că le-au dat căruţaşi pentru bani grei, dove-
deşte cu prisosinţă că printre armeni nu „bântuia boala“.
Cei mai mulţi bani i-a primit primarul pentru căruţa lui,
pentru că îi plăcea zornăitul galbenilor! Niciunul dintre căruţaşi nu
s-a îmbolnăvit şi nici cei o sută de armeni refugiaţi la Gherla nu
au dus vreo molimă între zidurile oraşului. Saşii făcuseră boală
pe averile armeneşti şi după ce au pus mâna pe ceea ce lăsaseră
armenii în urmă (case, mobilă, grâne) s-au şi vindecat de ea. Din
acest motiv nu chemaseră un medic, pentru că un medic cinstit –

care nu-şi încalcă jurământul – nu ar fi emis niciodată un astfel
de certificat.
Iată cum relatează tradiţia orală trista poveste a alungării
armenilor: Saşii pizmuiau averile armenilor şi de aceea hotărâră
să-i atace și ori să-i omoare, ori să-i alunge. Dar păstrară taina
asupra hotărârii, iar cine ar fi divulgat-o ar fi fost aspru pedepsit.
Însă un fapt cunoscut de mai multă lume nu mai este secret Aşa
se petrecu şi în cazul de faţă. Un tânăr sas avea o iubită armeancă,
iar acesta vizitând-o pe fată îi spuse: „Mi-e milă de viaţa ta.
Mâine seara saşii o să-i atace pe armeni; încearcă să fugi singură
sau cu părinţii tăi. Dar să nu povesteşti despre asta nimănui, pen-
tru că…“ Fata le povesti părinţilor, iar aceştia, la rândul lor, le
spuseră celorlalţi conaţionali care se pregătiră deîndată pentru
luptă, scoţând beţele solide pentru corturi. Când sosiră saşii să-i
atace, armenii îi aşteptau gata de înfruntare. Şi începu bătaia.
Străzile erau baricadate, în case rămăseseră doar femeile, bătrânii
şi copiii, bărbaţii şi flăcăii stăteau de strajă. Atunci cel mai viteaz
dintre ei dădu comanda: Ghedreţhekh zargheţhekh dêghak! (Tă-
iaţi-i, loviţi-i, flăcăi!) şi s-au năpustit asupra saşilor, aplicându-le
lovitură după lovitură. Femeile şi fetele armence au adus pietre
în şorţuri şi aruncară peste saşi ploaie de pietre. Peste puţină
vreme saşii o luară la sănătoasa, dar în urma lor, pe câmpul de
bătălie, rămaseră câteva trupuri neînsufleţite… Atunci armenii
hotărâră deîndată să vină la Gherla. Îşi înhămară căruţele şi pur-
ceseră la drum. Îşi salvară numai vieţile şi din avutul lor doar
ceea ce le-a încăput în buzunare şi în căruţe, însă casele, mobila
şi alte bunuri au rămas în urma lor…
Imediat după sosirea la Gherla, armenii au trimis delegaţi
la Curtea de la Viena. Aceştia au povestit cele întâmplate, cerând
clemenţă suveranului cel drept pentru consecinţele luptelor de
stradă. Atunci regele le-a spus: „Voi v-aţi apărat, iar în acest caz,
dacă atacatorul plăteşte cu viaţa, asta nu înseamnă crimă. Asta

ne învaţă şi religia. Aţi povestit sincer tot ce s-a petrecut şi nu
veţi avea de suferit din pricina lor. Mergeţi la noul vostru cămin,
unde veţi trăi zile mult mai tihnite. Serviţi cu credinţă tronul şi
de acum înainte!“1
Delegaţii armeni aflaţi la Viena l-au vizitat pe conducătorul
lor religios, episcopul Oxendius Verzereskul, căruia i-au povestit
în amănunt necazul abătut asupra lor. În consecinţă, episcopul a
adresat următoarea scrisoare primarului din Bistriţa:
Mult stimate şi respectabile domn!
Am auzit de ieşirea poporului lui Israel din Egipt şi aud

acum ceea ce li s-a întâmplat armenilor din Bistriţa: ambele po-
poare au părăsit un loc plin de nenorociri şi poveri, iată de ce voi
cânta plin de bucurie pslamul despre Ieşire. Însă partea tristă a
celor petrecute este, în primul rând, faptul că aceşti oameni au
avut prea puţin răgaz (ca să plece), doar douăzeci şi patru de ore,
încălcarea lor aducând după sine pedepsele cele mai aspre, şi ast-
fel au fost nevoiţi să-şi lase mobila în case şi n-au mai avut când
să-şi ceară înapoi banii împrumutaţi concitadinilor (ceilalţi lo-
cuitori ai Bistriţei) sau iobagilor; în al doilea rând, pretextul ciu-
mei, care a obligat plecarea lor (a armenilor) a dat naştere unor
stări de fapt foarte grele pentru întreţinerea lor şi a familiilor lor.
Oare cum să apreciez această faptă: e bună sau e ticăloasă? Am
să mă abţin de la judecată, oricum Domnul este judecătorul cel
mai drept, dar şi ocrotitorul cel mai sever. Cel care răsplăteşte pe
fiecare după faptele sale şi pedepseşte generaţii întregi. El este
1
Această versiune tradiţională a întâmplării am auzit-o de la profesorul Zachar
Gabrus. Gabrus, care s-a născut la sfârşitul veacului trecut (18 august 1795),
iar bunicul său s-a numărat printre refugiaţii de la Bistriţa… e probabil ca
întâmplările să-i fi fost povestite chiar de bunicul său.
cel care judecă oamenii după faptele lor: ocroteşte pe cel bun şi
îl pedepseşte pe cel rău: adică fiecare e măsurat cu măsura cu
care îi măsoară şi el pe alţii, cu deosebirea că i se aplică şi măsu-
rile lipsă.
Nu am putut să mă îngrijesc ca de acum înainte nici un ar-
mean să nu pună piciorul dincolo de hotarele acelui oraş, fiind
sigur că doar de acum înainte, din iubirea izvorâtă din bine1 – cu
voia Domnului –, pe calea urii se va ajunge la iubirea năzuită
care până acum nu se putea îndeplini. Dumnezeu va tămădui rana
aceasta, numai neamul meu să fie sănătos – şi după cum mi s-a
scris, aşa este. Nădăjduiesc că această lucrare a Dumnezeirii a
avut rostul de a-i feri pe oameni de adevărata ciumă.
De asemenea, las în grija Providenţei bunurile lăsate de ar-
meni în casele lor şi banii pe care i-au dat împrumut.
Către domnii respectabili şi cu experienţă,
Viena, 22 octombrie 1712,

Al Dumneavoastră respectabili şi stimaţi domni,
Servul dedicat întru Cristos,
Episcopul armenilor
P.S. Este uimitor că dacă armenii erau bolnavi de ciumă,

atunci cum de au putut fi folosite fără zălog asigurator căruţaşii
şi locuinţele ciumaţilor?
(Pe verso:) Către respectabilul şi stimatul domn János
Klain, primarul oraşului regal Bistriţa.
1
Prin „bine“ trebuie să înţelegem oraşul Gherla şi prin „iubire“ pe însuşi epis-
copul. Deci propoziţia al cărei înţeles e învăluit trebuie înţeleasă astfel: „Dacă
nu i-ar fi alungat ura, armenii bistriţeni nu ar fi venit la Gherla, unde le va
merge mult mai bine şi unde eu îi chemasem mai demult“. Episcopul nostru
de fericită amintire, care avea proiecte mărţe, năzuind să facă un oraş puternic
din mica urbe a Gherlei, dorea să-i aşeze aici pe toţi armenii ardeleni.
De dragul celor care citesc cu plăcere textele scrise în fru-

moasa limbă latină, dau publicităţii textul latin original al scri-
sorii:
Perillustris et Amplissime Domine!
Audivi Excitum1 Israel de Egipto, audio et Armeni populi

Bitritio: utriusque populi de loco duro2; ideo gaudens cantabo
psalmum in exitu; tristis tamen 1º quia breve spatium assignatum
sit ipsi 24 nempe horarum, quo sub extremis3 poenis coactus de-
buerit exire maiori ex parte in suis hospitiis relinquens utensilia4
domestica, nec debita seu a civibus, seu a subditis Civitatis exi-
gere potuit. 2º quod pestilentiae praetextu sit coactus abire unde
difficultas subsistendi et familias suas sustentandi emersit; quod
factum pie-ne an impie dixerim? Suspendo Iudicium: deus est
Iustissimus iudex simul et seuerissimus vindex5, qui distribuit uni-
cuique iuxta opera sua: et punit usque ad generationes, uti et prae-
miatur facta hominum: uel maxime in eo, in quo pecat, uel bene
operator in eo et punit et praemiatur: restiturus eadem mensura,
qua quis suo proximo mensus est: hac tamen differentia quod re-
metiatur mensura conferta et agitata.
1
Şi acest document este o dovadă a latinei alese în care vorbea şi scria Verz-
ereskul. Exitus înseamnă atât ieşire, cât şi pericolde moarte, iar el a utilizat
cuvântul exitus, dorind să sublinieze că au ieşit din cauza pericolului care-i
păştea.
2
Durus are următoarele înţelesuri: 1. neplăcut; 2. necruţător, crud, dur;
3. mizer, împovărat, greu, anevoios
3
Prima semnificaţie a cuvântului extremus: ultimul. De aici se observă că –
deşi armenii din Bistriţa aveau o administraţie de sine stătătoare – saşii mai
aplicaseră pedeapse nedrepte împotriva armenilor. Episcopul locuise printre
ei, la Bistriţa, şi cunoştea îndeaproape cum stăteau lucrurile.
4
Utensilia are semnificaţiile: 1. obiecte casnice, mobilă; 2. unelte. 3. alimente,
adică grâne. „Utensilia, quibus aut alitur hominum genus, aut etiam excolitur“,
Cicero.
5
Cuvântul vindex nu l-am tradus cu răzbunare, ci cu ocrotire.
Hoc nulli modo procurabam ne scilicet pes Armenus ullus

premat limen istius Civitas et ex Amore boni nempe emergentis
Deo autem permittente factum est per odium quod Amor deside-
rabat et non poterat: hoc vulnus vendicabit Deus ummodo popu-
lus meus sanus sit et est (ut mihi scribitur) Spero tamen id
Divinitus factum, ut is populus per Dei povidentiam sub ficto
pestilentiae eoque inani1 solum nomine a ventura forsan reali
praeseruetur pestilentia.
Recommando interim, res Armenorum derelictas in suis
hospitiis eorumque debita et maneo
Peritiss et Ampliss
Dominationibus Obligatissimus in Chirsto Seruus
Viennae 1712 Episcopus Armenorum
22 8bris
P.S. Qua via vectores pestilentorum sine cautela sunt nec

pestilentorum hospitia si Armeni pestilenti fuere, mirum!
Pe verso: Perillustri et Amplissimo Domino Joanni Klain

Regiae Civitatis Bistricz Iudici Primario Bitricy2.
Primarul a primit scrisoarea, a şi citit-o, dar nu a întrerpins

nimic în interesul armenilor. Şi-o fi zis: ce bine că scăpară de ei…
1
Inanis înseamnă 2. incorect; [omisiunile din numerotare apar în original] 4.
umflat, amplificat: 5. mic, gunoi, netrebnic, secătură (Vezi Márton József,
Lexicon trilingve, pars prima, p.1416).
2
Acest document important l-am primit de la arhivele din Bistriţa, fiindu-mi
trimis, prin mijlocirea dragului meu fost elev, Ferenc Eranosz (în prezent con-
tabil şef al comitatului), de către dr. Berger, profesor de gimnaziu, care în
prezent pune în ordine arhivele oraşului Bistriţa.
Capitolul 3
Conscripția instrumentată de putere
În 1716 au fost conscrise „111 de imobile armeneşti (dintre

care două sunt în constucţie şi unul e nelocuit), cu o populaţie de
130 de bărbaţi; însă în numărul pomenit (111) erau incluse şi vă-
duvele în calitate de capi de familii. Pe atunci era un preot paroh
cu doi capelani şi doi cantori, un judecător, 3 cizmari, 22 de tăbă-
cari, 2 cojocari, 5 dogari, 1 măcelar, 1 cârciumar, 1 pescar, 5 mun-
citori cu ziua, 3 slugi, 1 ciurdar, 11 negustori sărăciţi, 51 de
negustori înstăriţi, care erau capii următoarelor familii: Placsintár,
Gorove, Szücs (Thukcshi), Jakab, Tódor, Gergely, Nikolaj (Ni-
kula – Miklós) András, Simon (Simai), János (Hankó, Hanko-
vics), Dániel, Pap, Lukács, Miklós, Bogdán (Aszvádur), Maradik,
Márton, Korbuly; Kirkos, Kiriszte (Keresztes), Drágoman, Cser-
csel, Izsák şi Mikola, 8 văduve fără ocupaţie şi 11 cerşetori“.
(Et. L. II ½ 45 P)
Trebuie să operez câteva corecţii la datele acestei conscrip-
ţii oficiale a cărei sursă am citat-o. Mai întâi am să mă refer la
nume. Pe atunci familia „Thukcsi“ încă nu se numea Szücs şi nici
familia Der Krikor-ian (Alexa) nu-şi spunea Pap, cum nici fami-
lia Derder nu folosea numele Pap. Deşi Mikola are acelaşi înţeles
cu Nikola, totuşi această ramură a familiei Nikula nu a utilizat
niciodată numele Mikola ci, mai târziu, avea să-şi maghiarizeze
numele în Miklós, Miklósi.
Această conscripţie nu a fost făcută de armeni, ci de un
funcţionar corect trimis de fisc, care li se adresa înaintaşilor noştri
astfel: „Până acum impozitul se fixa pe comunitate şi îl împărţeaţi
între Dumneavoastră în mod echitabil; de-acum înainte impozitul
se calculează pe familie. Din acest motiv, vă sfătuiesc să nu vă
declaraţi ce aveţi în realitate, ci mai puţin. Dacă veţi urma vorbele
mele, nu aveţi de ce să vă faceţi mustrări de conştiinţă pentru că

din puţinul rămas în urma refugiului aţi cheltuit îndeajuns pentru
a cumpăra teren şi a vă ridica o casă. Şi mai aveţi nevoie de mo-
bilier, unelte şi câte altele. Pe de altă parte, sfatul meu nu păgu-
beşte nici visteria, dimpotrivă, procedez spre binele ţării. Câţiva
ani impozitul va fi mai mic cu câţiva fl., dar după ce prindeţi
cheag şi vă apucaţi de treabă banii aceştia se vor recupera înzecit.
Ţara noastră necăjită are nevoie de oameni deştepţi, culţi şi în-
stăriţi; şi prin dumneavoastră are parte tocmai de astfel de oa-
meni. Dacă acum vă împovărăm cu impozite mari, greu de plătit,
nu sărăcim doar baza de impozitare, dar s-ar putea ca (fără inten-
ţie) să creăm premizele posibilităţii nefericite ca unii dintre voi
să fie nevoiţi să plece în altă ţară. În schimb, dacă scutim de im-
pozit câteva familii, nu numai că le asigurăm existenţa, ci îi sti-
mulăm să îndrăgească patria cea nouă…“
Aşa se explică faptul că un negustor bogat ajunse „scăpă-
tat“, iar un negustor de vite... „păstor“. În realitate capul familiei
Vákár (Văcar) nu era văcar, ci negustor de vite. Cel care a tradus
textul original latin n-a observat că văcar era scris cu V mare şi
era nume de familie, nu ocupaţie. Fiecare „tăbăcar“ a înfiinţat câte
o manufactură de marochinărie (pandun), în care muncitori străini
fabricau vestitul saftian şi cordovan. Printre înaintaşii noştri aşe-
zaţi în Ardeal nu erau atâţia meşteşugari câţi fuseseră conscrişi.
Talentaţii noştri bunici se pricepeau şi la meşteşug, dar îndeobşte
erau negustori. Printre strămoşii noştri nu fuseseră „slugi, argaţi
sau cerşetori“. Săracii care nu avuseseră încotro, au rămas acasă
să-şi îndure soarta grea, în schimb mulţi dintre cei bogaţi şi-au
lăsat mai degrabă casele şi moşiile şi au plecat, decât să-şi piardă
naţionalitatea, limba şi credinţa… şi au pornit în pribegie, sosind
în această ţară liberă. „Slugile, argaţii şi cerşetorii“ caută să-şi
câştige pâinea şi nu se însufleţesc pentru idealuri şi nici nu năzu-
iesc spre libertate. Tradiţia, naţionalitatea şi limba îi mână în cău-
tarea libertăţii numai pe oamenii cultivaţi şi înstăriţi…
Capitolul 4
Prima conscripţie întocmită de oraş
Potrivit acestui document întru totul credibil, în 1721 la

Gherla locuiau familiile: Gergely Bogdán, proprietar de casă
(habet domum), împletitor de coşuri; Kristóf András, proprietar
de casă, tăbăcar (surubdşi – cerdo); Bogdán Kirilla, proprietar de
casă, negustor, văduva lui măcelarului Asvadur (Theodati Més-
zaros vidua) proprietar de casă; Márton László, proprietar de
casă; negustor Kristóf László, proprietar de casă, sărac; Miklós
Lukács, proprietar de casă, negustor; László Vártán, proprietar
de casă, negustor; Gergely Zerik (Batrin, Dzerig), proprietar de
casă, negustor; András Jakab, proprietar de casă, negustor; Jakab
Hánkó (Hankovics), proprietar de casă, negustor; Kristó Markó
(Markovics), proprietar de casă, negustor; Mihály László, pro-
prietar de casă, tăbăcar; Dávid Pap, proprietar de casă, negustor;
Kristóf Ándrus, proprietar de casă, negustor; Márton Ándrus,
proprietar de casă, negustor; Mihály Ámbrus, proprietar de casă,
negustor; Izsák, tăbăcar („Izsák Timár cerdo“), proprietar de casă;
Miklós János (Ohan), proprietar de casă, tăbăcar; Antal Miron,
proprietar de casă, tăbăcar; Lukács, măcelarul („Lucas Mészáros
lanio“), proprietar de casă; Kristóf Jakab, proprietar de casă, ne-
gustor; Kristóf Polák, proprietar de casă, dogar; văduva lui János
Gorduly, proprietar de casă; văduva lui János László, proprietar
de casă; Péter (Muradin) cizmarul („Petrus Csizmadia), proprie-
tar de casă; Jakab Izsák, proprietar de casă; Péter Árva, proprietar
de casă, negustor; Kirkosa (Gergely) Miron, proprietar de casă,
negustor; văduva lui Mihály Dávid, proprietar de casă; Jakab
Bogdán, proprietar de casă, negustor; Dregán („Drágus Timár“
strămoşul lui a fost tăbăcar); văduva lui István Simon, proprietar
de casă; Gergely Maxim („Maxim“ – Angszend, Auxentius,
Oxendius), proprietar de casă, tăbăcar; Márton Kristóf, proprietar

de casă, tăbăcar; Deodatus (Bogdán) Korbuly, proprietar de casă,
negustor; văduva lui Márton Lázár, proprietar de casă; Márton
tăbăcarul (Martinus Szurubdsi), proprietar de casă; Jakab Katona,
proprietar de casă, negustor; Péter István, proprietar de casă, tă-
băcar; văduva lui Márton Lukács, proprietar de casă; Lukács
Izsák, proprietar de casă, negustor; Kristóf Pap, proprietar de
casă, negustor; Miklós Bogdán, proprietar de casă, negustor;
András Szefer, proprietar de casă, negustor; Miklós Bogdán
(„alter Nicolaus Bodány“), proprietar de casă, negustor; Tódor
Kristóf, proprietar de casă, negustor; János Lukács, proprietar de
casă, negustor; Jakab Dzerig („Senex Jakab“) proprietar de casă;
Kristóf Salamon, proprietar de casă, negustor (corect Kristóf, fiul
lui Salamon Simon [Simai]); János Gorove, proprietar de casă,
negustor; Márton Izsák, proprietar de casă, negustor; Theodat
(Aszvadur – Bogdan), proprietar de casă, negustor; Miklós Pap,
proprietar de casă, negustor; Tódor Dániel, proprietar de casă,
negustor; Márton András, proprietar de casă, negustor; Miklós
János („Nicolaus János-Hánko“, Hánkovics), proprietar de casă,
negustor; Lukács Kristóf, proprietar de casă, tăbăcar; văduva lui
László János, proprietar de casă; László János, proprietar de casă,
negustor; Tódor András, proprietar de casă, negustor; Jakab Péter,
proprietar de casă, tăbăcar; văduva lui Jakab Izsák, proprietar de
casă; János Zerig, proprietar de casă, cojocar; Kristóf János, pro-
prietar de casă, sărac (nevoiaş); András Goskár, proprietar de
casă; András Márton („alter Andreas Márton“), proprietar de
casă, negustor; Kristóf Brenzul (Brendzár), proprietar de casă,
împletitor de coşuri; Tódor (Theodorus Simeon – Tódor Simai),
proprietar de casă, negustor; Kristóf Jeremiás, proprietar de casă,
negustor; văduva lui Márton Bogdán, proprietar de casă, negustor;
Jakab Jeremiás, proprietar de casă, negustor; Gergely Bogdán,
proprietar de casă, negustor; Simon Bogdán, proprietar de casă,
negustor; Tódor Gergely proprietar de casă, cojocar; Izsák Pap
proprietar de casă; Kristóf Kirkos, proprietar de casă; Tódor Kir-

kos, proprietar de casă, negustor; Gergely Tódor, proprietar de
casă, negustor; Kristóf Krátson (Karátson, strămoşul familiei
contelui Karátsonyi), proprietar de casă, negustor; Márton
Gorove, proprietar de casă, negustor; Tódor Izsák, proprietar de
casă, negustor; Tódor Salamon („Theodorus Salamon judex cum
fratre“: fiul lui Salamon Simai, judecătorul, împreună cu fratele
său), proprietar de casă; Tódor Miklós („alter Theod. Miklós“),
proprietar de casă, negustor; Kristóf Jakab, proprietar de casă,
negustor; văduva lui Zerik Jakab, proprietar de casă; István
Lukács, proprietar de casă, tăbăcar; văduva cojocarului István
(„consors Stephani Szöcs“), proprietar de casă; Lukács Drágoman,
proprietar de casă, negustor; Marton Márko, proprietar de casă;
Ábrahám Izsák proprietar de casă, negustor; Lukács Gergely, pro-
prietar de casă, negustor; Gergely Márton, proprietar de casă, tă-
băcar; văduva lui Jeremiás Bogdán („consors Jeremiae Bogdány“),
proprietar de casă; János Kirilla proprietar de casă, negustor;
János Krátson (Drágics Krátson; „Drágics“1, Mêgêrdics Ioan Bo-
tezătorul, Joannes Bapt.), proprietar de casă, tăbăcar; Kristóf
Izsák, proprietar de casă, negustor; János Gergely, proprietar de
casă, tăbăcar; János Zachariás, proprietar de casă, tăbăcar; István
Jakab, proprietar de casă, negustor; Tódor Bogdán, proprietar de
casă, negustor; Miklós János, proprietar de casă; András János;
János Lukács, proprietar de casă, negustor; Miklós Pap, proprie-
tar de casă, negustor; Miklós Baroncs, celălalt; Miklós Dávid,
proprietar de casă, negustor; Antal Miklós (Nigol), proprietar de
casă; Márton Márko, proprietar de casă; Miklós Bogdán, cojocar;
Jakab Izsák; Drágics cizmarul; Miklós János, proprietar de casă,
negustor; Tódor Szongoth, proprietar de casă, negustor; văduva
1
Deşi într-o adresă a consiliului orăşenesc Bistriţa către primarul din Gherla,
din 24 septembrie 1724, citim „Ein Armenier Drigics alias Grogoras“ – Drágics
(Drigics) nu înseamnă Gergely (Grigoras), ci János (Mêgêrdics).
lui Kristóf Pungutz; Kristóf Őrmény (Haj); văduva lui Gergely

Bábik, proprietar de casă; Győrgy, român după naţionalitate, păs-
tor de vite („Georgius olah pastor pecorum“); András Izsák, pro-
prietar de casă, sevitor al oraşului (servus oppidi); Márton Liski;
Lukács Gergely, cizmar; Márton Bulbuk, proprietar de casă;
Tódor Izsák, proprietar de casă, negustor; văduva lui Kristóf
András; Tódor Drágics, proprietar de casă, negustor; văduva lui
István Kristóf; văduva lui János Jakab; Péter Lukács, proprietar
de casă, cizmar; Drágics Kirilla, proprietar de casă, tăbăcar; vă-
duva lui Miklós Kristóf; Kristóf Florián, proprietar de casă,
negustor; Márton Drágics, proprietar de casă, negustor; Gergely
Gorove, proprietar de casă, negustor. Cei care au construit case
noi: Tódior Lukács, proprietar de casă, negustor; László Márton,
proprietar de casă, negustor; Kristóf János, proprietar de casă,
negustor; István Gergely, proprietar de casă, negustor; Gergely
Hosszu (Ergan), proprietar de casă, negustor; Lukács Gergely,
proprietar de casă, negustor; János András, proprietar de casă,
negustor; Tódor Romaskan, Tódor măcelarul („Theodorus Més-
záros lanio“); Kristóf Izsák, tăbăcar; Tódor János, tăbăcar; Kristóf
Karátson, tăbăcar; Miklós Keresztes, servitor al oraşului. Preoţii:
Mihály Theodorovics preot paroh (R[verend] D[ominus] Pater
Michael Theodorovits), Narcissus Jakobovits (praesbiter), Emanuel
Harib, Tódor Verzeresk, Jakab Nikolajovits. János Izsák cantor;
László Lukács cantor. În total 156 de familii.
Această conscripţie a fost semnată în partea stângă de Tádé
Gergely – preceptor (Thadeus Gerger, perceptor) – şi în partea dreap-
tă de judecătorul Gherlei, Tódor Salamon (Salamon, fiul lui Tódor
Simai ) (Սղմն Դօտէր պիրով Կերլայի), de Alexa Pap-Gergely,
jurat de Gherla (Ալէքսայ Տր-Գրիգորի էրֆընցաճ Կերլ), și Tódor
Meghdesz-Chênganosz (Meghdesz Hosszu = Tódor Dániel) jurat
de Gherla (Թրս մ Էղտեսի Խընկանոսի).
Din conscripţia publicată reiese că majoritarea familiilor
nu aveau patronim, ci capii de familie utilizau numele de botez
al taţilor lor. De pildă, Márton László este fiul lui László Márton
(Lászlófi) sau Márton al lui László. Cele şapte familii care apar
în conscripţie sub numele de Pap, pe atunci purtau numele de
Der, Derder, Dondon, Perint, Der-Krikorián, Der-Hagop,
Der-Ohánnesz şi aşa mai departe1. Aproape jumătate dintre fa-
miliile armeneşti (72) stabilite la Gherla se ocupau de negustorie.
Nu toţi fuseseră comercianţi în ţara de baştină, ci moşieri bogaţi
sau demnitari… Însă întrucât doar câţiva fuseseră angajaţi în
administraţia oraşului şi legea maghiară nu le permitea să-şi cum-
pere pământ – pentru că nici titlurile lor de nobleţe din patria stră-
bună nu le asigurau vreun privilegiu „nemeşesc“ – au fost nevoiţi
să facă altceva pentru a se întreţine.
Armenilor le place negustoria, ei moştenind „spiritual com-
mercial“, aşa că s-au făcut negustori. În schimb nu le plăcea me-
seria. Ştiau ce rang înalt ocupaseră strămoşii lor din Armenia, din
Ani, cât de bogaţi fuseseră şi în ce opulenţă trăiseră, erau mândri
de originile lor – şi le era silă de meşteşuguri. Cele 10 familii
care apar în conscripţie ca meşteşugari, ori nu reuşiseră să-şi sal-
veze averea în timpul refugiului, sărăcind în cei trei ani de pri-
begie, ori fuseseră jefuiţi de tătarii care au năvălit la Bistriţa.
Practicarea unei meserii pretinde un capital mai mic, astfel încât
au fost nevoiţi să ia unelte în mâinile delicate, care înainte pipăi-
seră doar mătăsuri, covoare scumpe, pietre preţioase şi bani. Mă-
celăria aducea un venit frumos. Tăbăcarii nu se considerau
meseriaşi. Erau negustori, saftianul şi cordovanul fiind confec-
ţionate în atelierele armeneşti de muncitorii străini, cu statut de
jeleri, iar ei le vindeau la târguri. Cele două familii sărace pri-
meau de la celelalte tot ceea ce aveau nevoie.
1
Vezi Szongott, A magyar örmény családok geanealogiája [Genealogia
familiilor armeno-maghiare], p.49-50.
Capitolul 5
Document trimis de judele nostru primar
către guvernatorul militar al Transilvaniei
Vrednicul nostru jude primar, Kristóf Jakabfi, care în do-

cumentele scrise în limba latină, în loc de judex primarius utiliza
titulatura de judex regius (judecător regal, pentru că judecătorii
noştri erau numiţi de rege. De altfel şi în ziua de azi directorii
şcolilor publice uzează de această formă – kir[ályi] igazgató –
„director regal“), în forma perscurtată de „regius“. Deci destoi-
nicul nostru jude primar Kristóf Jakabfi se plângea guvernatoru-
lui că „deşi – în urma ordinului de la comandant – provizorul
vitelor şi păşunilor a scos caii comandantului cetăţii şi ai milita-
rilor de pe păşunea care ne fusese dată nouă, caii noştri nu pot să
pască acolo, pentru că terenul este arat de români şi de ceilalţi
locuitori ai oraşului. În al doilea rând (aducem la cunoştinţa înăl-
ţimii voastre) că atât paznicul păşunii, cât şi slugile provizorului,
mână caii, vacile şi viţeii care pasc pe păşunea noastră în ferma
fiscului, de unde le putem scoate numai în schimbul unei taxe
mari. Avem multe necazuri din cauza asta. Noi nu avem decât te-
renul pe care ne-am ridicat casele şi din acest motiv ne adresăm
respectuos bunăvoinţei Înălţimii Voastre să ne dea din păşune
părticica necesară pentru păscutul nocturn al cailor noştri…
Moara din Gherla macină prost şi din acest motiv suntem nevoiţi
să ne ducem grâul şi celelalte cereale la moara din Szilvás [Pru-
neni]. Ne adresăm cu stăruinţă bunăvoinţei Înălţimii Voastre să
ordonaţi, prin intermediul provizorului vitelor şi păşunilor, meş-
terului morar să facă o făină utilizabilă, pentru că altfel moara lui
va rămâne pustie“.
Iată textul original al acestui document interesant:
Illustri Dne Dne nobis gratiosissime!
Litteras nobis nuper transmissas gratiosissimas, magna

cum gratiarum actione accepimus, pro qua gratiosa benevolentia
gratias agimus, atque nocte dieque inservire. Illustrissimo Dne
nostro gratiosissimo intendemus. Verum est juxta mandatum Vestrae
Illustritatis Dnus Provisor1) equos Illustrissimi Dni Commendan-
tis2 et equos militar. eduxit ex prato nobis donato, et nobis pro
equis nostris concessit, sed usum melior. nbis iter. acceperunt, in
quo campum arant Valachi et allij in Szomosujvar inhabitantes3
ita, ut exiguum locum habemus pro equis nostris; pro secundo non
tantum constitutus custos campi, sed etiam Dni Provisoris servi
fiscales nobis equos, boves, vitulos intro pellunt in villam fisca-
lem, ubi magno praecio debemus redimere ab illis et habemus mul-
tas molestias cum illis, nihil vero habemus aliud, quam ubi Domui
nostri stant, ideo humilliter rogamus Illustritatem vestram, con-
cedat nobis aliquam particulam campi, quo possimus etiam pro
equis nostris parvum graminis adferre tempore necessitatis noc-
turno, – quod vero concernit molendin. Szomos – Ujvariensem
male ex parte nobis molant, totum triticum, et alia naturalia in
usum bonum habere non possumus, et sic coacti sumus in mo-
lendinum Szylvasiensem triticum eta alia naturalia transportare…
oramus igitur vestram Illusitriatem demandet Dnis Provisoribus,
1
Teritoriul pe care s-a construit oraşul a fost luat din „domeniul Gherlei“;
restul domeniului era în stăpânirea administratorului de stat pentru vite şi
păşuni (funcţionar – provisor).
2
Comandantul Cetăţii. Formula a fost utilizată mult timp şi în limba maghiară
„ A vár commándása“.
3
Aceştia locuiau în cartierul Kandia şi pe şirul de case al fermei. Gherla de
atunci era formată din cetate şi din aceste zone. Oraşul locuit, pe atunci, numai
de armeni purta numele de Armenopolis (Őrményváros), dar uneori i se
spunea şi Szamosújvár. În acest sens utilizează primarul acest nume.
ut Dnus Molae magister melius intendat cuim suis servis inser-

vire et nobis farina utilem administrare, alioquin molendinum in
desertum evadet. Deos commendamus Illustritatem Vestram et
permanebimus
Illustritatis vestrae
Servi obligatissimi
Jacobus regius Companiae Armenor
caeterique fratres
Szomosujvar
Die 28 Junij 1714[63]
(Vezi Arhiva orășenească, „Örmény Prot.“, vol. I, p.4)
Capitolul 6
Mâna distrugătoare a duşmanului
Strămoşii noştri au părăsit Crimeea pentru a scăpa de nă-

vălirea tătarilor... Şi iată că braţul lung tătărăsc ne ajunse şi în pa-
tria aceasta.
La 14 iulie 1724 Jakab Chuthinczhi se duse la consiliul oră-
şenesc din Gherla şi depuse o plângere împotriva lui Szefer, par-
tenerul său comercial care nu voia să dea socoteală pentru preţul
grinzilor de la Rodna. „Grinzile din lemn de brad au fost mistuite
de foc pe vremea tătarilor“, motivă Szefer. (Tatrin jamanaghen
dranițanerăn erilin). (Vezi Arhiva orăşenescă, „Őrmény prot.“,
vol. I, p.158).
Capitolul 7
Gherla obţine privilegiul
La 27 octombrie 1726, Gherla a primit privilegiul libertă-

ţilor regale, scrie Kővári (vezi Erdély történelme [Istoria Tran-
silvaniei], vol. VI, p.100). Iată ce scrie în epistola prin care unul
dintre binevoitorii Gherlei anunţă această veste îmbucurătoare
consiliului orăşenesc:
„Îmi recomand serviciile Domniilor Voastre! Dumnezeu să
vă binecuvânteze cu tot ce e mai bun! După multă vreme şi multe
dificultăţi s-a îndeplinit în sfârşit, prin mila Domnului şi bună-
voinţa Maiestăţii Sale, stabilitatea dumneavoastră. Diploma re-
gală va fi dusă de preotul cărturar Pater Minas (protopopul paroh
Mihály Theodorovics), care s-a ostenit pentru cauza domniilor
voastre, cu toată amabilitata, eficienţa şi strădania, ca o persoană
merituoasă. Nu e de mirare că nu a mers repede, dat fiind că e un
lucru nou şi nu e simplu şi atâtea dificultăţi nu pot fi trecute fără
amânări; iată că Domniile voastre, prin graţia Maiestăţii Sale, aţi
obţinut un lucru important şi valoros, pentru care atât Domniile
voastre, cât şi urmaşii voştri îi datoraţi fidelitate şi devotament
veşnic Maiestăţii Sale. Mă consider norocos că şi eu v-am putut
sluji, după puterea funcţiei pe care o îndeplinesc, şi de acum în-
colo nu voi pregeta să vă fiu de folos, în ceea ce voi putea. Dom-
nul să aibă în pază pe Domniile Voastre şi rămân binevoitorul,
dornic să vă slujească. Viennae 10 –a 9bris 1726, Baron János
Bornemisza de Kászon“. Adresa destinatarului: „Cinstitului Domn
Judecător al Oraşului Armenesc – Oraşul Armenesc“.
Capitolul 8
Primul mare pârjol1
Abia se construise oraşul că la 20 iulie 1728 a izbucnit un

mare incendiu pe străzile sale. Pentru a stabili în mod oficial câte
case au fost mistuite de flăcări, a fost ordonată o conscripţie. Cei
care nu au nimic în dreptul numelor lor au scăpat, dar casele celor
care au în dreptul numelui lor menţiunea „pârjolit“, au fost mis-
tuite de flăcări.
„Conscriptio Nationis Armenae in fundo fiscali Szamosújvár

habitantium [conscripţia locuitorilor naţiunii armene de pe locul
fiscal Gherla]:
Gergely Bogdán, pârjolit; Mihály, tăbăcarul pârjolit; Kristóf
Kopár, tăbăcar, pârjolit; Gergely Romáskán, pârjolit; János Csercser;
András Sukovics (Szenkovics), pârjolit (după incendiu s-a înrolat
în armată); Kirilla Bogdány (Cziril); Kristóf Harmat; Márton
Bogdány; Márton Markó, negustor, pârjolit; Antal Miklós, pâr-
jolit; văduva lui Miklós Dávid; Miklós Bároncs; Miklós Pap, ne-
gustor; Máté László; văduva lui Násztur; Miklós László, negustor;
Márton László; Gergely Zerich, negustor; văduva lui András
Jakab; Jakab Hankovics, negustor; Márton Márkó, negustor;
Mihály László; Dávid Pap, negustor; László Pap, negustor; Miklós
Dragomán, negustor; Miklós Baczás (Beczás), negustor; Mihály
Ambrus, negustor; Tódor Dániel, judecător; Izsák, tăbăcarul;
János Miklos, Antal Miron, măcelar; Lukács Mészáros (Lukács,
măcelarul) Jakab Kristóf; János Lukács, negustor; János Mihály;
1
Am folosit calificativul „primul“ întrucât între zidurile oraşului au mai pustiit
incendii mari. „Cel de al doilea mare pârjol“ a avut loc în 1854 (vezi. K. Szongott,
Szamosujvár, a magyar-örmény metropolisz, cap 33, p.127, Incendiul.
Tódor Kirkos (Kirkosa), negustor; András Szefer negustor; vă-

duva lui Bogdány; Flóra Timár (Flóra tăbăcarul); Kristóf Pap;
Izsák Baczás negustor; Kristóf Polyák, dogar; văduva lui János
Korbul; János Lázár; Péter Goskár; Izsák Jakab; Péter Árva, ne-
gustor; Kirkos Miron (Gergely), negustor; Mihály Dávid; Jakab
Bogdány; Drágics, tăbăcarul; văduva lui István Simon; Gergely
Makszin (Maxim) tăbăcar; văduva lui Márton Kristóf; Bogdán
Korbul, negustor; fiul lui Miklós Lázár, negustor; Márton Timár
(Márton tăbăcarul); János Timár (János tăbăcarul); István Péter,
tăbăcar; văduva lui Márton Lukács; András Szöcs (András cojo-
carul) Izsák Lukács, tăbăcar, János Haraga; János Zerich, măce-
lar; Péter Katona; Hácskó, proprietarul ospătăriei oraşului;
Márton András, hangiu; János Brenzul, cizmar; Simon Tódor;
Kristóf Jeremiás; văduva lui Jakab Jeremiás; văduva lui Márton
Bogdány; Gergely Bogdány; Simon Bogdány, negustor; Tódor
Gergely, măcelar; Miklós Tódor; Izsák Pap, negustor; Kristóf
Kirkos; Gergely Tódor, negustor; Kirkos (Gergely) Bogdány, ne-
gustor; Kristóf Krácson (Karácson), negustor; Márton Gorove,
negustor; preotul Jakab (Der-Hagop – R. Pater Jacobus); András
Tódor; János Szaruka (Szarukán), negustor; Miklós Brassai (Brá-
sovczhi); preotul Tódor (Theodorovics = Der-Toder, R. Pater
Thodori); Jakab Kovács, negustor; Flora Aszlan, negustor; Már-
ton Gorove; Márton András; Tódor Mondru (Mêndrul), Lukács
Placsintár, negustor; Izsák Mánya (= Emanuel, Manug, Voith),
negustor; János Gorove, negustor; Kristóf Salamon, negustor;
Izsák Bogdány; Tódor Salamon (Salamon, fiul lui Tódor Simai),
negustor; Tódor Miklós, negustor; Kristóf Jakab, negustor, cura-
tor bisericesc (curator Ecclesiae); văduva lui Jakab Zerich; ospă-
tăria şi sediul consiliului din piaţă (domus senatoria); Gergely
László, nevasta lui János Izsák; István Lukács, tăbăcar; Márton Szöcs,
negustor; Lukács Dráguman, negustor; István Berku (Berká),
pârjolit; István Thoma (Thumánm Tamás, Tamási), pârjolit; Lukács
Gergely, pârjolit; Izsák Ábrahám, pârjolit; Márton Kis-Gergely,

pârjolit; Jeremiás Bogdány, pârjolit; János Kirilla, pârjolit; Drá-
gics Krácson (Karácson), pârjolit; Izsák Kristóf, pârjolit; Mészá-
ros (Chászápcshi), pârjolit; Márton Lázár, pârjolit; János Gergely,
pârjolit; János Izsák, pârjolit; János Zachar, pârjolit; Kristóf Bog-
dány, pârjolit; Tódor Gábrich (Gábrus, Kápriel), pârjolit; János
Andornich (Andrus), pârjolit; János Lukács, pârjolit; Mesku
(Mesko); Miklós János; Márton László; Márton Bogdány; Jakab
Krácson (Karácson); nevasta lui Lukács Izsák; preotul Mihály
(R. Pater Michael); János Flora, cizmar; Dávid Kosután, tăbăcar;
Gergely Timár (Gergely tăbăcarul); Bogdán Flora, negustor;
Kristóf Nuridsán, hanul orăşenesc; nevasta lui András Orosz
(Rusz); Bogdány Jolbe (= Bogdán Albert), tăbăcar; Lukács Mol-
dován; „Sat bene consors“ (nevasta lui Párlusz); Simon Bogdány,
măcelar; Márton Izsák; Izsák Jakab; Dragics Csizmás, cizmar
(= Drágics cizmarul); Miklós János; Márton János; Gergely Gorove,
negustor; Izsák Márton, cizmar; János Marko, negustor; Tódor
Vártány, negustor; nevasta lui Tódor Szt Gothárdi („Theodori
Szt. Gothardi consors“; satul Szt. Gothard (Sucutard) se află în
Câmpia Transilvaniei, în apropiere de Gherla; familia respectivă
provenea din acest sat); Kristóf Pung (Pungucz); Kristóf Ármány
(Հայ Háj- Armean); Flore (Flora), cizmar; Drágics Kirilla, Péter
Lukács, János Jakab, Kristóf Csizmadia, Simon Turcsa, Miklós
Kristóf, Drágics Bogdány; András Kristóf; Kápálb (Dsermág,
Fehér), tăbăcar; Lázár Kristá (Keresztes); fiica lui Liski; Gergely
Csokány; Márton Bogdány; Kristóf Izsák; Kristóf Rácz; Gergely
Krácson (Karácson), tăbăcar; Booz (Bêza) Örmény; Mánya Kor-
csmáros (Mánya, crâşmarul); Péter Bleská; Mákszin Bolbuk
(Bulbuk), negustor; Izsák Nyivolics (Nevelics), negustor; Kristóf
Novák; Miklós Timár (Miklós tăbăcarul); Mákszin Mészáros
(Mákszin măcelarul); Persai (Persian) Örmény Márkul (Persián –
Márkul, Márkovics); Lázár Örmény; Miklós Páskuly; Vaszili
Oláh Varga (Vasile cizmarul valah); Miklós Sárga; László Antal;

primăria („domus opidi“); Gergely Öreg (Dzerig – Batrin). 2 de-
cembrie 1728
Nimeni nu ne-a ajutat, decât Providenţa divină: am recon-
struit totul cu mâinile noastre!
Partea a v-a
Epoca Mariei Tereza
(1740 – 1783)
Capitolul 1
Taxa pentru privilegii
Maria Tereza
Pe noi totul ne costă; şi pentru scrisoarea de privilegii care

ne-a fost acordată pe vremea Maiestăţii Sale, Împărăteasa, am
plătit o mulţime de galbeni. „Din informaţiile consilierului aulic
Sigmond Csató am înţeles un lucru pe care-l ţineţi minte şi dom-
niile voastre; atunci când au pretins privilegiile, domnul consilier,
în calitate de mediator, a depus taxa corespunzătoare şi galbenii
cu defect găsiţi printre ei au fost înlocuiţi cu 41 de fl. renani“.
Cibinii, 3 febr. 1744, Johannes Haller.
Capitolul 2
Scrisorile de privilegiu
ale oraşelor Gherla şi Dumbrăveni
La Dieta din 1760 s-a dat citire scrisorilor de privilegii ale ce-
lor două oraşe surori, însă Stările Generale nu le-au luat recunoscut,
ci dimpotrivă, le-au respins. În consecinţă, ambele oraşe s-au adre-
sat Tronului Imperial. Iată răspunsul pentru cererea oraşului nostru:
Illustres Rev. Ad. Demissas Magistrat. Armenorum in illo

Principatu Nostro Szamosujváriensium et Elisabethopolitanorum
Nobis suo modo relatas preces Benigne resolvimus ut in Contra-
dictionis contra Privilegia ipsorum, a fidelibus ejusdem Princi-
patus Statibus et Ordinibus, uti perhibetur, in proxime celebrata
Diaeta factae casu, suos illi ad Thorum Nostrum emittere valeant
Deputatos. Quam clementissimam Resolutionem Nostram sup-
plicantibus istis more solito intimabitis. Quibus in reliquo…
Datum in civitate Nostra Vienna Austriae die 25 mensis Fe-
bruarii Ao Domini 1760. Regnorum vero nostr. 20[64].
Maria Theresia Gabriel Comes de Bethlen
Guberniul a anexat adresei trimise de Maiestatea Sa Impe-

rială următorul document însoţitor: Circumspecti nobis grati Sa-
lute met grat. Caes. Reg. Incrementum. Potrivit unui Rescriptum
regal, datat în 25 februarie şi anexat în copie, Maiestatea sa Îm-
părăteasă a binevoit să îngăduie ca domniile voastre, pe cheltuiala
proprie, să trimiteţi doi reprezentanţi în faţa Tronului pentru a-şi
putea expune solicitarea smerită în problema părerii contrare pre-
zentate de Onoratele Nobile Stări la recenta Dietă.
E Gubernio Pincipatus Transylvaniae Regio. Cibinii die 10

apr. 1760.
Capitolul 3
Zălog pe o treime din domeniu
La 10 decembrie 1744, în vremea judecătorului Christóf

Miklós1, Thodoras Dániel (Dániel Tódor) a pus zălog pentru 30
de ani localităţile Németi [Mintiul Gherlei], Péterháza [Petreşti]
şi Torda Vilma [Vima Mare], contra sumei de 12.000 de fl... Banii
de pe urma zălogirii erau necesari oraşului care avea foarte multe
cheltuieli „Subsemnaţii, Judecător şi Senatori, ne-am reunit şi vă-
zând că pe zi ce trece nu numai că nu suntem în stare să ne plătim
datoriile, dar ne înglodăm în altele şi că din arenda foarte mică a
Dominiumului nu ne alegem cu nimic, am decis prin vot unanim
să-l zălogim domnului Theodoros Dániel“. (Arhivele orăşeneşti).
De atunci, familia Dániel utilizează titlul de „Szamosújvár-németi“.
Capitolul 4
Nobili donaţionalişti
Maria Tereza a conferit titlul de nobil donaţional (litterae

donationales) celor care au cumpărat proprietăţi ale coroanei în
Banat. Am hotărât să public anunţul guberniului, întrucât şi ar-
menii au cumpărat bunuri ale coroanei în Banat:
„Sua Mtas in favorem emptorum qui in Banatu Temesiensis
regno Hungariae reincorporato Bona et Jura Possessionaria sibi
comparare vellent, sequentia benigne stabilire dignata est: Ut
super bonis in eodem Banatu abalienandis Litterae Donationales
1
Primarul respectiv era Miklós Karátsonyi, fiul lui Kristóf Karátsonyi, aici
Miklós fiul lui Kristóf (vezi partea întitulată: „Prim-judecătorii, primarii
oraşului nostru“).
pari prorsus ratione, ac in Regno Ungariae Lege ac usu receptum

est, expendiatur. Emptor proinde ejusmodi Boni ipso facto in No-
bilem Regni Ungariae in dubitatum recipietur, omnibusque prae-
rogativis et Privilegiis Nobilitaribus gaudebit. E regio Gubernio
Cibinii die 4 aug. 1780[65].
B.J. Bruckenthal Carolus C. Teleki“ (nr. gubernial 4196)
Aş mai menţiona doar că Maria Tereza, una dintre cele mai

mari binefăcătoare a armenilor autohtoni, a decedat la 29 noiem-
brie 1780.
Capitolul 5
Nobili armalişti
Pe vremea Mariei Tereza, scrisoarea armală se cumpăra

contra 2020 de fl., în timp ce Francisc I emitea astfel de scrisori
şi contra a 1000 de fl. „Maiestatea Sa, prin decretul aulic emis în
22 a lunii Maicii Domnului şi adresat Consiliului Director a bi-
nevoit să oprească reducerea la 1000 de fl. a taxei scrisorilor de
înnobilare armală, pentru care până acum se plăteau 1500 de fl. re-
nani. Acest ordin emis prin bunăvoinţa Maiestăţii Sale vi s-a trimis
Domniilor Voastre spre a fi publicat.
E Regio Gubernio Claudiopoli die 19 febr, 1795“ (Arhivele
orăşeneşti, nr. 40).
Capitolul 6
Cei îndreptăţiţi să depună jurământul
de „credinţă pentru patrie“
Deşi cuvântul „indigena“ s-a format din termenii latini inde

şi genitus (aici şi născut), potrivit vechii legi maghiare, nu toţi
cei născuţi în această patrie erau consideraţi indigeni. Doar ne-
meşii şi magnaţii erau indigeni1, ceilalţi fiind doar pământeni.
Statutul de indigen se putea cumpăra și pe bani, însă cei mai mulţi
îl dobândeau drept răplată pentru faptele de vitejie dovedite pe
câmpul de bătălie. După cum am văzut, „taxa aulică“ a diplomei
regale referitoare la „indigenatus“2 fusese redusă de la 1500 la
1000 fl... „Dreptul de a depune jurământul de credinţă faţă de pa-
trie3 îl aveau doar cei care prezentau această diplomă Dietei; din
acest motiv, cei care au câştigat dreptul de naturalizare în anii
trecuţi şi acest drept a fost legalizat, dar încă nu şi-au ridicat di-
plomele care atestă naturalizarea, să-şi ridice aceste diplome“.
1
Indigena: fiul al patriei, natularizat, având drepturi de patriot, „mit Heima-
trecht, oder Recht des Eingebohrenen begabt“.
2
Indigenatus, conferirea dreptului de fiul al patriei, „die Verleihung des
Heimatsrechts“.
3
După încoronare, „fiii patriei“, nemeşii şi magnaţii depuneau astfel de jură-
minte de credinţă (homagium), declarându-şi loialitatea faţă de noul domnitor,
în faţa unei comisii numite de guberniu.
Capitolul 7
Titlul de nobleţe din străinătate nu are valabilitate
Chiar dacă aproape toţi strămoşii noştri purtau titluri de no-

bleţe în străinătate, după stabilirea în ţară, legea maghiară nu i-a
1
socotit în rândul nobililor autohtoni şi au fost nevoiţi să obţină

din nou acest titlu.
Capitolul 8
Nobilii din Gherla
Lista nominală a nobililor locuitori în oraşul regal Gherla

(1805): văduva lui Emanuel Placsintár; Lukács Simay centumvir;
văduva lui Karátson Karátson; Emanuel Karátsony fiul, senator;
5. Miklós Karátsony; Karátsony Karátsony; Emanuel Karátsony
tatăl; László Gorove şi fraţii săi, Imre Dániel; 10. István Dániel,
senator; Longinus Novák; Tódor Dániel; Dávid Placsintár, cen-
tumvir; Emanuel Novák; 15. Péter Novák şi fraţii lui; Kristóf
Karátsony; Dániel Karátsony; Miklós Kovrik centumvir; Antal
Lászlóffy senator; 20. Kajetán Borcsánczi; László Lászlóffi şi
fraţii săi; Jakab Hánkovits; János Placsintár centumvir; Joachim
Placsintár c.v.; 25. Elek Bocsántzi; Bogdán Simay c.v şi Rég.
Perc; Jakab Jakabffi; Kristóf Szarokány; Kajetán Szarokány cu
fraţii săi; 30. János Szarokány fiul; Dávid Szarokány senator;
Antal Jakabffi tatăl c.v.; Lukács Simai; Gergely Simai senator;
1
„Nobili quidam Armeno Josepho Assiun ex Aleppo civitate Asiae oriundo
subsidium dandum esse concluditur“ [Unui oarecare nobil armean, Joseph Assiun,
născut în oraşul Asiei Alepp, îi este stabilit că ajutorul trebuie să fie dat] (a
primit cinci galbeni; Arhivele orăşeneşti, Proces verbal din 1775).
35. Bogdán Bogdánffy, Gergely Bogdánffy, Kajetán Bogdánffy;

Joachim Karátsony c.v.; Antal Jakabffi fiul cu fraţii; 40. Gergely
Novák şi fraţii; văduva lui Auxentius Novák cu fiii; văduva lui
Joachim Verzár cu fiii; Lukács Placsintár; Miklós Mártonffi;
45. Gergely Csomák c.v.; János Verzár; Theresia Karátson; Tódor
Jakabffi, senator; Márton Kovrik, arhivar; 50. Simon Kovrik cu
fraţii; Gergely Kovrik; văduva lui János Bocsántzi cu fiii;
Joachim Bocsántzi tatăl c.v.; Kristóf Bocsántzi; 55. Joachim
Bocsántzi fiul; Salamon Bocsántzi; Joachim Rátz, senator; Ema-
nuel Jakabffi; Tódor Kovrik, jude prim; 60. Gergely Balta c.v. cu
fiii; văduva lui János Rátz; Márton Balta senato cu fiii; Márton
Verzár tatăl c.v. cu fraţii săi; Kajetán Mártonffi c.v.; Sándor Ver-
zár, senator; 65. Antal Simai; Márton Novák, senator, cu fiii;
Tódor Novák c.v.; Kristóf Simai; János Bocsántzi; Bogdán Boc-
sántzi; Kristóf Novák; Márton Simai cu fraţii; Bogdán Simay;
75. Domokos Simay fiul; Bogdán Simay fiul cu fraţii; văduva lui
Lukács Simay; Miklós Jakabffi; Kristóf Jakabffi; Lukács
Szarokány; János Szarokány tatăl; 82. Antal Placsintár.
Nobilii locuitori în localitatea „Kandia“, aparţinătoare de
Gherla: László Mán; Vaszilika Papp; Alexa Kedrisán; Simon
Román; Zsigmond Basa; János Székely; Mihály Kozma. În total
7. (Arhia orăşenească 1805 – nr. 1447).
Capitolul 9
Familiile nobile din Gherla
„Prin documentul nr. 4346 din 22 mai 1817, precum şi do-

cumentul 3171 din 26 martie 1818, guberniul ne-a ordonat să ex-
pediem copiile scrisorilor armariale ale populaţiei locale. În
înţelesul acestui ordin milostiv raportăm că 17 familii din oraş
sunt scutite, dintre acestea şi-au prezentat scrisori armariale urmă-
toarele familii: 1. Lászlóffi, 2. Szarokány, 3. Balta, 4. Govrik,

5. Simai, 6. Csomák, 7. Bogdánffi, 8. Bocsánczi; urmează în or-
dine numele celor care s-au mutat de aici: 9. Scrisoarea armarială
a familiei Dániel se găseşte la István Dániel din Kudu [Coldău]
sau la de-alde Dániel din Erzsébetvaros [Dumbrăveni]. 10. Scri-
soarea armarială a familiei Novák se află la capitlul din Oradea;
11. A familiei Placsintár, la György Placsintár din Gyula [Jula];
12. A familiei Jakabffi, la Oradea; 13. A familiei Karátsonyi în
Banat la Lázár Karátsonyi; 14. A lui Gorove la Pesta, la László
Gorove. 15. A familiei Verzár, la Márton Verzár în Ungaria;
16. A familiei Mártonfi la Oradea, la Kajtán Mártonfi; 17. Familia
Rácz nu are moştenitor pe linie bărbătească“. (Arhivele orăşe-
neşti, „Liber Expeditionum“, 1818, nr. 884).
Capitolul 10
Cel dintâi fondator al Academiei Ungare de Ştiinţe
„Năzuinţa înfiinţării unei societăţi ştiinţifice maghiare a

fost nutrită secole de-a rândul de cercurile cărturarilor maghiari“
(Pallas Lexikon, vol.I, p.233). În 1760, Péter Bod a dat glas aces-
tei dorinţe salutare, dar a renunţat la ea din lipsă de fonduri bă-
neşti… Academia din Austria s-a înfiinţat în 1769, în acelaşi an
începându-şi activitatea Societatea ştiinţifică cehă din Praga.
Dacă de-a lungul mai multor veacuri atâţia patrioţi destoinici s-au
preocupat doar de ideea academiei maghiare, armenii, o fărâmă
de neam cu sentimente patriotice, ai cărei strămoşi orientali fu-
seseră vecini cu străbunii maghiarilor (nu numai autorii armeni,
ci şi maghiarul Thury – „Századok“ – susţin că maghiarii ar fi
locuit în regiuna Udi din Armenia) a trecut la fapte.
În 1769 armenii din Gherla (pe atunci oraşul nostru era lo-
cuit numai de armeni), fără să fi fost solicitaţi, doar din simţăminte
patriotice, au promis 3440 de frt. pentru fondul Academiei ma-

ghiare de ştiinţe („Magyar nyelvmivelő társaság“ – Societatea
maghiară de cultivare a limbii), achitând pe loc dobânda de 5%
pe un an a acestei sume, adică 172 de forinţi şi 80 de creiţari.
(Vezi „drefter“-ul [document privind încasările şi cheltuielile]
din 1769, întocmit în limba armeană, păstrat în arhivele orăşe-
neşti). În anul următor, 1770, gherlenii au plătit la trezorerie cei
3440 de frt.. În schimb, printre documentele ulterioare ale admi-
nistraţiei locale, înregistrate cu precizie şi păstrate cu grijă, nu mai
găsim nici o consemnare a acestei acţiuni foarte importante care
denotă o dovadă inegalabilă a iubirii de cultură şi de ţară.
Să presupunem că în 1770 trezoreria ar fi investit 3440 frt.
în fonduri aducătoare de profit sau i-ar fi împrumutat cu dobândă,
pentru răstimpul care avea să treacă până la înfiinţarea Acade-
miei. În 1825 (ştiut fiind că la Dieta din 1825 Pál Nagy de Fel-
sőbük a adus în discuţie ideea unei Academii şi tot atunci contele
István Széchenyi a oferit în acest scop veniturile domeniilor sale
pe timp de un an), adică în 56 de ani, socotind o dobândă de 5%,
ar fi ajuns la 52.863 de frt. şi 64 de creiţari – iar până la finele
anului trecut, 1898, adică într-un răstimp de 129 de ani, socotind
aceeaşi dobândă de 5%, s-ar fi ridicat la 1.861.991 de frt. şi 84
de creiţari. Dacă în 1890 averea Academiei se ridica la 2.300.000
de frt., astăzi împreună cu banii noştri ar fi peste 4.161,991 de frt.!
Nu ştim cât timp a primit dobândă trezoreria pe fondul de
bani din Gherla, după cum habar n-avem în urma cărei catastrofe
sau mânării s-o fi pierdut el. Se putea întâmpla ca pe vremea lui
Francisc I ţara să se fi aflat într-o situaţie strâmtorată, iar banii
depuşi să fi intrat în cheltuielile de război cu Franţa. Răspunsul
la aceste întrebări ni-l pot da doar documentele de gestionare ale
trezoreriei.
Noi regretăm două lucruri legate de acest eveniment. În
primul rând regretăm că banii de care ne-am lipsit cu plăcere
(deşi oraşul nostru tânăr ar fi avut nevoie de multe lucruri, însă

convinşi fiind de deviza „Patria mai presus de toate!“ şi gândind
la unison cu cetăţenii Romei: „Salus reipublicae suprema lex
esto“ [Binele lucrului public să fie lege supremă], am pus prima
piatră la temelia Academiei pe care o consideram una dintre ne-
voile arzătoare ale ţării.) şi ne întrebăm de ce aceşti bani n-au
mai servit ţelul iniţial? În al doilea rând regretăm că nici măcar
unul dintre istorici autohtoni nu a acordat acestui gest fără egal
al oraşului Gherla importanţa cuvenită pentru a-l consemna în
paginile istoriografiei!
Autorul lucrării de faţă consideră de datoria sa să menţio-
neze ceea ce alţii au omis, pentru ca aceste fapte să se păstreze
veşnic în memorie. Posteritatea va afla din paginile acestei cro-
nici că gestul oraşului Gherla l-a devansat cu 56 de ani pe cel al
contelui Széchenyi1.
Iată că în timp ce alţii acţionau pentru deteriorarea limbii
maghiare, alungând-o din biserică, şcoală şi sălile tribunalelor,
armenii înfiinţau un fond menit cultivării frumoasei limbi ma-
ghiare. (Punctul 1 al Regulamentului Academiei dispune: „Socie-
tatea Academică Maghiară de Ştiinţe lucrează pentru cultivarea
limbii naţionale“).
Iar fondul înfiinţat de noi este un: „Monumentum aere pe-
rennius“.
1
Suma donată de nobilul conte nu depăşeşte cu mult fondul depus de oraşul
Gherla. Veniturile anuale ale moşiilor contelui Széchenyi erau estimate de
60.000 frt., în timp ce, până în 1825, suma depusă de noi plus dobânda de 5%
se ridica la 52.863 frt., iar cu o dobândă de 6% (pe vremea aceea se practica
o dobândă de 6% – şi oraşul nostru primea 6% după banii daţi cu împrumut)
ajungea la peste 60.000 frt. În acest caz nu vom lua în considerare devalo-
rizarea, întrucât atunci când înaintaşii noştri au întemeiat fondul cu gânduri
nobile, nu aveau de unde să ştie că după un timp ne va lovi criza financiară.
Partea vI-a
Epoca lui Iosif al II-lea
(1780-1790)
Capitolul 1
Iosif al II-lea la Gherla
Iosif al II-lea a vizitat oraşul nostru în 1772, venind de la

Târgu Lăpuş şi îndreptându-se către Cluj. I s-au pus la dispoziţie
cincizeci şi patru de trăsuri. Iată lista bucatelor din locurile unde
a înnoptat împăratul: 70 de pfunzi de carne de vită, un miel, un
viţel, 24 de pui, 3 raţe, doi claponi îndopaţi, 2 curcani, 4 pfunzi
de unt curat, 6 pfunzi de unt proaspăt, 40 de ouă, două baniţe (ar-
deleneşti) de făină, 2 pfunzi de zahăr, 8 lămâi, 4 pfunzi de slănină,
4 pfunzi de rinichi, felurite legume (ţelină, pătrunjel, morcovi…),
100 de căpăţâni de varză, 2 pfunzi de varză murată; vin, pâine;
vase de bucătărie; tăvi, cuţite, furculiţe, linguri; sticlărie; 40 de
baloturi de paie.
Iosif al II-lea
Capitolul 2
Iosif al II-lea – coregent
În 1766 Iosif al II-lea era coregent alături de ilustra sa mamă,

împărăteasa Maria Tereza: „Ego N.N. juro per Deum virum et
aeternum, quod Sacratissimo Principi Domino Domino Josepho
secundo Romanorum Imperatori, tamquam corregenti…“[66]
(corregnare: a domni împreună. Fragment dintr-un model de ju-
rământ. Arhivele Orăşeneşti, 1766, nr.5).
Capitolul 3
Jurisprudenţă în ţinutul Săsesc
Prin ordinul emis în 9 august 1781, guberniul permitea ce-

tăţenilor Principatului Transilvaniei, aparţinând naţiunii ma-
ghiare, secuieşti sau alteia (deci şi armeneşti) să cumpere şi să
deţină case şi terenuri în oricare dintre oraşele săseşti. („…pro
futuro penitus abrogandum et tam Hungariae et Siculiae nationi-
bus, quam aliis M. hujus Principatus Civibus liberam facultatem
Domos Fundosque in omnibus civitatibus Saxonicis acquirendi ac
possidendi concedendamque decrevit Sua Majestas“[67]. (Arhi-
vele orășeneşti, documentul nr. 129 din 1781).
Capitolul 4
vânzarea domeniilor coroanei
Iosif al II-lea a continuat vânzarea domeniilor aparţinătoare

coroanei. Cei care în perioada respectivă cumpărau pământuri în
„Banatul timişean“ erau recompensaţi cu o scrisoare nobiliară
donaţională, scutită de taxe. În documentul nr. 147 din 1781, din
fondul Arhivelor orăşeneşti, citim următoarele: „Regia Diplomata
Donationum in hoc tractu Temesiensi Bona sibi comparantibus
juxta Legum Regni Hungariae tenore met quidem absque Taxa
expedientur; proinde quivis, qui in conjuncto nunc cum Hunga-
riae Regno Banatu Bonum aliquod adipiscentur, Donatione ob-
tenta Indigenatus et Hungariae Nobilitatis itemque Iurium,
immunitatum ac praerogativarum cum iisdem connexarum, ea
tamen cum conditione, ut praefatam Nobilitatis vel Indigenatus
Taxam pro iis persolvat, particeps fiat“[68].
Preţul moşiei Periam – 310496 frt.. Familia armenească
Kiss a cumpărat moşia din Toba cu 159562 fl., în timp ce Beodra a
fost achiziţionată de un strămoş al contelui Krátsony cu 85948 fl.;
Sombor [Zombor] a fost vândută cu 62504 fl.; Armeanul Gorove
a plătit 434529 pentru Ittebe. Licitaţia a avut loc la Viena, la 1 au-
gust 1781, dar câteva moşii au fost vândute şi la Timişoara. (Arhi-
vele Orăşeneşti, documentul cu nr. 88 din 1781).
Capitolul 5
Cei care aveau nevoie de lucruri importante
se adresau armenilor
Voi menţiona doar unul din multiplele cazuri de acest fel:

„generalul comandant“ Fabris îşi comandă cojoc din piei de lup
prin intermediul unui armean. Armenii i-au şi adus unul din Galiţia,
iar judele primar al Gherlei, Kristóf Jakabffy, l-a trimis negusto-
rului Antal Issekutz din Sibiu pentru a înmâna personal marfa ge-
neralului care a plătit 20 de galbeni în schimbul cojocului – în
1784. (Arhivele Orăşeneşti, documentul nr. 1015 din 1804).
Putem trage mai multe învăţăminte pe seama acestui caz: 1) Pe
vremea aceea unele ramuri manufacturiere din ţara noastră erau
într-un stadiu inferior; 2) Chiar şi negoţul cu produsele de cojo-
cărie era mijlocit de armeni; 3) Clientul – având o încredere de-
plină în cinstea armenească – nu a stabilit preţul mărfii, lăsând
mână liberă cumpărătorului…
Capitolul 6
Un ordin regal împarte Transilvania în 11 comitate
Încă de la întemeiere ambele oraşe armeneşti erau auto-

nome: Gherla nu aparţinea nici comitatului Solnocul Interior şi
nici comitatului Dăbâca, după cum nici Dumbrăveniul nu era în-
corporat în comitatul Târnavelor. Ordinul lui Iosif al II-lea, care
împărţea Transilvania în unsprezece comitate (iniţal se plănuiau
a fi doar zece), a fost emis în 10 august 1784 . (Vezi documentul
gubernial nr. 7558). Acest ordin ar fi pus capăt autonomiei celor
două oraşe surori, dacă armenii ar fi privit cu mâna în sân cum
se anulează, printr-o măsură abuzivă, privilegiile pe care ei le ob-

ţinuseră cu bani grei. Dar ei n-au aşteptat pasivi această lovitură.
Oraşul Gherla a înaintat următorul „protest“:
(„Ad excelsam commissionem regiam – Farkas Bánffy

baron de Losoncz, conte Farkas Kemény, secretar László Türi și
Márton Salmen – et inclytam generalem universitatis Cottus
Szolnok Int. cum comitatus Doboka sup. processu uniti – protesta-
toria insinuatio – Communitatis privilegiati oppidi Armenopolis“).
Nos Nicolaus Dániel judex primarius tertio mecum juratis
Senatoribus et ordinario notario item Emanuel Novák et Chris-
tophorus Jun. Karátsony oratores oppidi privilegiati Armenopolis
in nostris proprii set ab officiis reliquorum universorum conci-
vium et inhabitatorum oppidi Armenopolis nominibus et in Per-
sonis in praesentia et in facie Excelsae commissionis Regiae et
Generalis Congregationis inclyti Cottus Szolnok Inter. cum Cot-
tus Doboka superiori processu uniti comparuimus ad dictum gra-
tiosi Decreti Excelsi Gubernii Regii die 10 aug. a.c. 1784. Nro
7558 ad nos quoque exarati…puncto 21-o, quo oppida generaliter
in publicis suis negotiis seu Politicis, sive Oeconomicis Jurisdic-
tioni Comitatensi subesse, et restricto ad Iudicialia tantum pro-
priae Jurisdictionis fore, ac in illis etiam appellationes ad inclytas
concernentium circulorum Tabulas continuas facere debere in-
nuuntur, assertum iri praevideatur oppidum quoque nostrun prae-
fatum Szamosujvár Iurisdictioni isthujus Cottus in Politici set
Oeconomicis administrationibus omnino subjici, cum autem con-
fidamus, probe satis notum esse Excelsae Commisioni Regiae et
inclytae universitati Communitatem nostram privilegiatam om-
nino fuisse tum in eo, quod locas, ad quem condescendimus in
gremio iasthujus Cottus dicatur Oppidum municipale Armeno-
polis; cum vero quod communitas nostra in civilibus ab excelso
Gubernio Regio, in Oeconomicis autem ab excelso Thesaurariatu
Regio dependeat, cum denique respectu causarum sie dictarum,

quod illae ad Magistratum oppidi nostri, qua primam instantiam
debito modo discutiendae per querulantes deferantur, dein vero,
rei merito ita expostulante ad antefatum R. Thesaurariatum, si de
Oeconomica, si vero de civili agatur, ad inclytam Tabulam Reg.
Judiciarium, vel excelsum Gubernium pariter Regium pro diffe-
rentia earundem causarum maturioris revisionis ergo appellentur
a quartirior. Militarium, condescensionum, Praejuncturarum et
aliorum his similium onerum subportatione Communitas nostra
exempta permaneat, prout haec omnia fusius adhuc repandere
poterit Privilegium Augustissimae quondam Imperatricis, Mag-
nae Mariae Theresiae Communitati nostrae die 17 mensis aprilio
anno 1758. reflexe ad aliud a die 17 octobris anni 1726 praevi-
gens Dior. quondam Imperatoris Caroli VI-i similis contextus
Privilegium clementer indultum ac in generalibus isthujus Prin-
cipatus Transilvaniae comitiis suo modo publicatum et ad omni
contradictone depuratum, de praesenti quoque pro informatione,
si necesse foret exhibendum. Faventer protecta hoc Privilegio
Communitas nostra negotiationi et commercio in suis individuis
intenta, Principi et patriae utilis est habita, ideoque arbitraremur
Comminotatem nostram suo privilegio nunquam abusam, nec ante
perlecto Benigno rescripto mediante ab usu ac beneficiis indultis
et immunitatibus ejusdem Privilegii praecludi et Jurisdictioni
Comitatensi per puncta antelata praeinsinuati Privilegii exclusae
in Politici set Oeconomicis atque Causarum applellationibus sub-
jici. Si tamen excelsa Commisio Regia, atque inclyta Universitas
praeter opinionem nostram et tenorem Privilegiorum nostrum op-
pidum Armenopolis Comitatensi Jurisdictioni modalitate puncto
21-mo altefati Rescripti Regii expressa subjectum nominanter
declararet, quoniam ex eo certo praesagiat privilegia sua alioquin ex
dispositione Legum et altissimarum Affidationum et ut confida-
mus Inclytae quoque universitatis sensu, opinione et judicio va-
litura, non leviter saucianda, quin et jam citra ultum nostrum
demeritum evanitura, insuper et simul vercatur praestationes,

quoque praeter considerationem etiam antelati Privilegii Statui
Communitatis desolationem in supportabiles una cum Jurisdic-
tione Comitatensi, quales sunt Hospitum Condescencensiones
Praejuncturarum et naturalium ac id genus similium antefato Pri-
vilegio exclusorum per Comitatensium Plebeo et rurales admi-
nistrari et exhiberi Solitorum, possibiliumque nostrae tamen
Communitatis Individuis nullis plane extravillanis ruralibusque
appertinentiis provisis; Sed negotiationi et questurae extra lares
et Principatum etiam plerumque insudantibus et distentis insub-
portabilium exhibitiones irreptum ituras vel saltem exigi tentan-
das. Proinde Jurisdictionis Comitatensis reverentia suo loco
relicta, Communitas Armenopolitana penes Altissimam affida-
tionem Imperatoriam erga etiam Motabilis aeris persolutionem
ad locum, qui nunc Armenopolis dicitur condescensa, ne per
suam taciturnitatem privilegio suo abuti censeatur; penes hanc
demississimam declarationem omni reverentia demississime in-
sinuant velle. Ad Augustissimam Majestatem pro sui in Privile-
giis suis pro Condescensione ad praedictum locum indultis
adeoque Legem facientibus manutentione suppliciter recurrere.
Confisa Clementis altissimis affidationibus, Rationibusque status
ejusdem fundandis et fusius explanandis ac quantocius de genu
porrigendis permovendum; ad manutentionem et confirmationem
exhibendorum juste simul ac utiliter impertitorum Communitatis
Armenopolis. Tamdiu vero, quoad Benignam desuper Resolutio-
nem impetrare supplicans communitas valeret humilime instat
ex R. Commissio. et universitati dignabuntur Jurisdictionem ad
nostram communitatem non extendere, vel saltem praestationes
privilegialiter exclusas non exigendas ordinare gratiosam reso-
lutionem exorantes profundo in venerationis cultu emorimur.[69]
Nicolaus Dániel Emanuel Berkai

Judex primarius not. Armenopolitanus
În acest memoriu de protest, oraşul nostru solicita comisiei

executive să nu extindă efectele acestei ordonanţe şi asupra urbei
noastre până când nu revin trimişii noştri de la împărat. Suvera-
nul, care nu renunţa de dragul nimănui la îndeplinirea intenţiilor
sale, luând în considerare cu bunăvoinţă motivele îndreptăţite ale
trimişilor noştri, a înscris ambele oraşe armeneşti care se bucu-
raseră până atunci de „privilegiatum oppidum“ (târguri care se
bucură de privilegii) în rândul oraşelor libere regeşti şi astfel nu
au intrat sub jurisdicţia autorităţilor comiţiale.
Capitolul 7
Încartiruirea militarilor
În 1785 a sosit la Gherla, în vederea unei staţionări mai în-

delungate, un număr atât de mare de militari încât cetatea deveni
neîncăpătoare. În aceste condiţii, judele primar Kristóf Jakabffy
şi Kristó Gorové s-au adresat guberniului să ia în considerare si-
tuaţia locuitorilor oraşului, a negustoruilor, care datorită îndelet-
nicirii sunt plecaţi mult timp de acasă, iar militarii care nu mai
au loc în fortăreaţă ar putea fi mutaţi în satul nostru, Mintiul
Gherlii. (Arhivele orăşeneşti, documentul nr. 33 din 1785).
Demersul destoinicilor trimişi a fost încununat de succes:
militarii au fost duşi, într-adevăr, la Mintiul Gherlii. („Sua Mtas
sacratissima benigne jubere dignata est, ut oppida in pacifico
praehabitorum privilegiorum usu relinquantur, oppidum autem
illud [Szamosujvár] ab onere quartiriali disertis verbis exemptum
habeatur“[70]. E regio M. Princ. Trans. Gubernio. Cibinii die 12
apr. 1785)
Capitolul 8
Gherla este ridicat la rangul de oraş liber regesc
„Printr-un decret aulic 8, Maiestatea Sa a binevoit să decidă

prin Privilegiul acordat în ziua a 9-a din 8-brie 1786, că Gherla
care până atunci se bucura de drepturile unui târg (oppidum), câş-
tigă praerogative nobiliare asemănătoare cu ale tuturor celorlalte
oraşe (libere) Regale…“ Publicarea Privilegiului amintit a avut
loc la 21 iunie 1787 (Arhivele Orăşeneşti, 1787, documentul cu
nr. 374)
Capitolul 9
Un fel de căsătorie civilă
În timpul lui Iosif al II-lea, pesoanele care urmau să se că-

sătorească erau unite prin cununie de preot, în biserică, însă cele
trei anunţuri care precedau nunta erau în sarcina autorităţii oră-
şeneşti; aceeaşi autoritate emitea şi scutirile (dispensele) de la
anunţul al doilea şi al treilea. Iată două astfel de cazuri:
„A.R.D. Abrahamus Méhesi Parochus Valachorum Graeci-
ritus Unitorum in loco Kandia1) dicto residentium pro parte Iuon
Muntyán in Kandia residentis et Theodora in capillis constituta
ex Szamosújvár-Némethi copulari intendentis propter brevitatem
Bacchiferiarum quod 2-dam et 3-am promulgationem sponsali-
tiorum dispensationem supplicat. – Ex praellegata ratione, qua-
tenus personae matrimonio jungi volentes Jurisdictioni nostrae
subsunt, quoad 2 – dam et tertiam promulgationem insinuata dis-
pensatio conceditur“[71]. (Arhivele orăşeneşti, Proces verbal al
şedinţei din 24 februarie 1788, nr. 69).
Şi armeanul Danig Dregán a solicitat dispensă de la consi-
liul orăşenesc.
1
O parte a oraşului nostru purta numele de Kandia.
Capitolul 10
Limba utilizată în justiţie
Suveranul dispune ca pe cuprinsul întregii ţări justiţia să

funcţioneze în limba germană.
Capitolul 11
Rugăciune pentru suveranul bolnav
„Având în vedere că suveranul boleşte de câteva zile“, gu-

berniul ordonă „ca timp de trei zile să se înalţe rugăciuni pentru
însănătoşirea sa“.
Capitolul 12
Moartea lui Iosif al II-lea
Acest suveran genial a plecat din rândul celor vii la 22 fe-

bruarie 1790. În documentul nr. 61 din 1790, păstrat la arhivele
orăşeneşti, este prezentată modalitatea doliului. Baronul Kemény,
prefectul comitatului Szolnocul Interior, a dat ordin ca în zilele
de 13, 14 şi 15 aprilie să se celebreze liturghii pentru mântuirea
sufletului răposatului împărat Iosif al II-lea. (Arhiva orăşenească,
1790, documentul nr. 64. Declaraţia privind desfiinţarea institu-
ţiilor politice ale lui Iosif al II-lea este păstrată în arhivele orăşe-
neşti sub numărul 72 din 1790).
Partea a vII-a
Epoca lui Leopold al II-lea
(1790-1792)
Capitolul 1
Încoronarea lui Leopold al II-lea
„La 15 noiembrie, Majestatea sa Leopold al II-lea, împărat

al Sfântului Imperiu Roman, a fost încoronat rege al Ungariei cu
pompa cuvenită: se porunceşte domniilor voastre să aduceţi la
cunoştinţa tuturora această veste îmbucurătoare şi fericită şi să adu-
ceţi mulţumiri Domnului Dumnezeului nostru. E. regio M. Princ
Trans. Guber. Claudipoli die 6 xbris 1790“. (Arhivele orăşeneşti,
1790, nr. 194).
Leopold al II-lea
Capitolul 2
„Honorarium“ pentru regele încoronat
şi pentru regină
„Având în vedere că printre strădaniile pentru binele public

ale Cinstitelor Stări Generale întrunite în Dietă, ca semn al dă-
ruirii şi iubirii fierbinţi pe care o nutresc faţă de majestatea sa
domnitorul nostru etern şi glorios, urmând pilda lăudabilă a îna-
intaşilor noştri din vremurile de demult, se va prezenta Majestăţii
sale o anumită sumă drept honorarium“. Astfel, regelui i s-a dat
un dar de încoronare de 40.000 de frt., iar reginei unul de 20.000
frt.. Această sumă a fost împărţită „provincialis exactoratus“ în
aşa fel încât Gherlei i-au revenit 3434 frt. şi 38 de creiţari, iar
Dumbrăveniului 3411 frt. şi 45 de creiţari.
Capitolul 3
Primii reprezentanţi ai Gherlei în Dietă
Timp de 86 de ani (1700-1786) oraşul nostru a avut rangul

de târg privilegiat (oppidum privilegiatum). Potrivit legilor au-
tohtone, oppidumurile nu aveau dreptul de a trimite reprezentanţi
în Dietă. Gherla a fost ridicată la rang de oraş liber regesc abia la
27 decembrie 1786 (Libera Regiaque Civitas). Preţioasa scrisoare
de privilegii (privilegium) obţinută prin generozitatea majestăţii
sale imperiale Iosif al II-lea a conferit oraşului nostru și dreptul
de a avea reprezentanţi în Dietă. Iosif al II-lea nu a organizat
Dietă, astfel încât cei doi reprezentanţi ai noştri s-au prezentat
pentru prima oară la Dieta de la Cluj, din 12 decembrie 1790,
prezidată de B. Rall, general de cavalerie. (Arhiva orăşeneacă,
1791, nr. 119).
Capitolul 4
Un titlu inferior
În textul documentului care confirma depunerea jurămân-

tului, comisia trimisă de guberniu la Gherla cu prilejul acestui eve-
niment pomenea localitatea drept „oppidum privilegiatum“, motiv
pentru care oraşul a înaintat guberniului următorul memoriu:
„August Gubernium Regal!

Cu prilejul depunerii jurământului de credinţă datorat
Majestăţii Sale, în egală măsură cu ceilalţi supuşi adevăraţi ai
Majestăţii Sale şi nu cei de pe urmă, augustul Guberniu Regesc
a binevoit să-i numească pe preastimatul şi nobilul conte prefect
al comitatului Solnocului Interior (Zsigmond Kornis) şi domnii
deputaţi ai Adunării ordinare care s-a întrunit nu demult, pentru
a lua parte la depunerea jurământului şi de către oraşul nostru –
după cum acei onoraţi şi preastimaţi domni au venit în mijlocul
nostru pentru a se convinge de credinţa noastră înnăscută faţă de
Majestatea Sa domnitoare, precum şi de devotamentul dintot-
deauna ţinut la mai mare preţ decât toate grijile noastre lumeşti,
tot aşa am purces cu mare bucurie la depunerea jurământului –
când sus-numiţii Comisari au purces să întocmească un înscris
privitor la legământul făcut cu bucurie şi supuşenie, am văzut că
oraşului nostru urma să fie amintit cu denumirea de oppidum pri-
vilegiatum. Vă reamintim că augustul Împărat Iosif al II-lea, ade-
vărat şi legitim Principe al Transilvaniei, fără de nici o obiecţiune,
a retras oraşului nostru denumirea de oppidum privilegiatum con-
ferindu-i titlul de oraş regesc printr-o Scrisoare regală emisă la
27 decembrie 1786, publicată de Guberniul Regesc în 1787, sub
numărul 1484, prevăzută cu ştampilă şi întocmită în forma cu-
venită. Titlul de oraş regesc a fost păstrat şi de suveranul care
domneşte glorios în prezent, prin ordinul nr. 4124 emis la 18 iunie
anul curent şi adresat adunării civile a ţării (dieta), prin care a bi-
nevoit să ordoneze ca toate privilegiile – în afara celor care se
împotrivesc Legilor civile ale Patriei – să fie puse în vigoare prin
articole civile, iar locallităţile purtătoare a titlului de oraş regesc
să fie considerate Locuri Taxale [oraşe care prestează taxă şi nu
dare obişnuită]. Având în vedere aceste motive, nu ne putem îm-
păca cu gândul ca oraşul nostru să fie pomenit drept oppidum
privilegiatum într-o Scrisoare atât de importantă şi durabilă, însă
domnii comisari nu au dorit să ne dea titlul de oraş liber regesc,
în ciuda privilegiului aflat în vigoare. De aceea, suntem nevoiţi
să ne adresăm augustului Guberniu Regesc, pentru ne conferi tit-
lul de oraş liber regesc în cadrul Homagiale Instrumentum aflat
în curs de întocmire. Ne întrebăm dacă localităţii noastre i se cu-
vine titlul de oraş liber regesc şi putem să ne folosim sau nu de
privilegiile de care se bucură celelalte oraşe libere regeşti, până
când ni se va întări această calitate printr-un articol de lege ordi-
nar. Înţelegem că pentru liniştea ţării se cere întocmirea unui ar-
ticol civil despre aceste lucruri şi tocmai de aceea am cerut
bunăvoinţa adunării onorabilelor şi preastimatelor Stări Generale.
Cât priveşte prima chestiune, suntem de părere că denumirea de
oraş regesc ne-a fost dată pentru totdeauna, prin proprie, voinţă
de suveranul legitim pentru totdeauna şi nimeni nu ni-l poate tă-
gădui. Cu atât mai mult nădăjduim că augustul Guberniu Regesc
va binevoi să ni-l dea, mai ales că acest privilegiu a fost publicat
prin mijlocirea sa. Întintând umila noastră cerere, rămânem veş-
nic servitori smeriţi ai augustului Guberniu Regesc. Magistratul
Gherlei şi comunitatea aleşilor“.
La acest memoriu guberniul răspunde în scris:
„Resolutio: Astăzi i s-a dat poruncă excelenţei sale contelui

Singmond Kornis, prefectul comitatului Solnocul Interior, ca po-
trivit jalbei petenţilor, în Instrumentum-ul privitor la depunerea
jurământului, oraşul lor să fie pomenit drept oraş liber regesc. E

Regio M. Princ. Trans. Gubernio. Claudiopoli die 14 8-bris 1791.
Extrad per Ioannem Sándor secret. Guber“ [Din Guberniul Re-
gesc al Marelui Principat al Transilvaniei, Cluj, 14 octombrie
1791. Redactat de secretarul gubernial Ioannes Sándor].
Moartea lui Leopold al II-lea. Acest suveran bun a murit la
1 martie 1792. A fost urmat de fiul său Francisc I.
Partea a vIII-a
vremea lui Francisc I
(1792-1835)
Capitolul 1
Răscumpărarea sarcinilor publice
„Prudentes et Circumspecti nobis benevoli! Salutem et

Gratiae Caesareo Regiae incrementum![72]
În ceea ce priveşte jalba înaintată Majestăţii Sale, de dom-
niile voastre şi de comunitate în vederea confirmării regale, men-
ţionăm că potrivit regulilor ţării, articolul privitor la înscrierea în
rândul oraşelor regeşti şi acordarea pentru locuitori a unor drep-
turi civile asemănătoare cu ale celorlalţi orăşeni este valabil doar
în măsura în care nu contravine cu Privilegiile acordate de iluştri
Suverani de glorioasă amintire; în afară de acestea, comunitateea
locală îşi poate păstra Privilegiul privitor la încartiruirea milita-
rilor şi cărăuşia din motivele principale că locuitorii nu deţin nici
un domeniu rural unde să ţină animalele de înjugat la căruţe, iar
caii pe care îi au sunt necesari pentru negustorie, îndeletnicirea
care îi constrânge să-şi petreacă mare parte a anului în afara ca-
selor lor. Din această pricină, în rescriptul din 26 mai a anului
curent, Majestatea Sa a binevoit să poruncească şi faptul că de-

oarece, pe de o parte, acestei comunităţi nu i se cuvin drepturi
mai largi decât altor oraşe libere regeşti, pe de altă parte cererile
înaintate trebuie avute în vedere, prin încălcarea celor stipulate
în Partea a 3-a, Titlul 8, Articolul 3 al Legilor Compilate, să nu
fie scutiţi de sarcinile publice prin păgubirea sau împovărarea
altor comunităţi dar nici ca prin obligarea la încartiruirea milita-
rilor, dau ca prin constrângerea la cărăușie să fie împiedicaţi în
practicarea negustoriei, ceea ce ar duce la rămânerea în urmă a
comerţului. Consiliul Gubernial să găsească modalităţile prin
care acest oraş îşi poate răscumpăra în natură sarcinile publice
menite să sporească binele public, în aşa fel încât să nu păgu-
bească alte comunităţi. Să întocmească un plan cât mai curând şi
să-l trimită Majestăţii Sale. Până la următoarele ordine ale Măriei
Sale, comunitatea respectivă să fie lăsată în starea actuală, în ceea
ce priveşte sarcinile publice; în acest scop a fost necesară audie-
rea Comisarului Şef al provinciei. Părerile sale le găsiţi în copia
dării de seamă anexată, care vi se aduce la cunoştinţă cu condiţia
ca dacă aveţi unele nemulţumiri sau sugestii privind modalităţile
propuse de comisarul şef pentru răscumpărarea sarcinilor publice,
să nu uitaţi să le înaintaţi Consiliului Director până la sfârşitul
lunii noiembrie, pentru ca şi intenţiile Domniilor Voastre să fie
luate în consideraţie la transmiterea planului cerut de la onorabi-
lul Guberniu. E regio M. Princ. Trans, Gubernio, Claudiopoli die
12 8bris 1793“.
Conte Bánffy Wolfgangus Cserei

Capitolul 2
Semne limpezi ale iubirii de ţară
„Decretul aulic al Majestăţii Sale, prin care face apel la su-

puşii săi pentru a dona de bună voie, în vederea umplerii visteriei
golite de războiul foarte greu şi îndelungat, vă este adus la cu-
noştinţă cu scopul de a încunoştinţa pe toată lumea, mai ales pe
proprietarii mai cu dare de mână ai oraşului şi să-i îmboldiţi a în-
deplini cu bucurie voinţa Maiestăţii Sale, să se străduiască fiecare
să doneze cu de la sine putere, în funcţie de averea sa, ajutorul
cerut pentru umplerea visteriei goale şi astfel să arate semnele
limpezi ale iubirii pentru Patrie şi Suveranul ei milostiv. E. Regio
Gubernio Claudiopoli die 8 ianuarie 1796. G.C. Bánffy“. (Arhi-
vele Orăşeneşti, 1796, nr. 25).
Capitolul 3
Francisc I își ia titulatura de „împărat austriac“
Sfântul Ladislau a fost ales împărat german, însă el nu a ac-

ceptat această onoare întrucât „voia să fie doar rege maghiar“.
Sigismund a fost cel dintâi dintre regii maghiari care purtau şi
„coroana imperială germană“ şi acest din urmă Francisc I, care re-
nunţă la titlul de „împărat german“ pentru a-l lua pe cel de „îm-
părat austriac“. Consiliul şi juraţii (communitas), vameşii, breslele,
orăşenii – erau cu toţii în piaţă. Tinerimea venise călare, tunurile
bubuiau. În mijlocul uralelor s-a dat citire triplului titlu al suve-
ranului. Apoi mulţimea a intrat în incinta bisericii mari pentru a
asculta un Te Deum. După liturghie, focurile de armă şi sunetul
muzicii au continuat până seara la ora șase. (Arhivele orăşeneşti,
1804, nr. 1368)
Capitolul 4
Audierea robilor din cetate
Era pe timpul construcţiei casei lui Joachim Szongott (la

întâlnirea străzilor Kovrig şi Alsóposta, astăzi în proprietatea fra-
ţilor Páll). Zidarii erau ajutaţi de câţiva robi din cetate. La un mo-
ment dat, un rob ceru un foc pentru pipă de la un lucrător, dar nu
primi. Atunci robul zise:
— Vai, dacă aş fi soldat eu ţi-aş da un foc – din puşca mea.
Dar nu-i nimic! În câteva zile am să-mi iau din nou puşca… Poate
să pună armeanul piatră peste piatră, pentru că dacă vin franţujii
vor incendia tot oraşul.
La care un alt rob:
— Auzit-ai că franţuzul le-a scris popilor valahi?
— Şi ce le-a scris?
— Le-a scris să se roage pentru ei în biserici, pentru că în
curând vine încoace şi va face dreptate, ca şi noi să fim egali cu
maghiarii… Şi atunci maghiarii n-o să-i mai jupoaie pe valahi,
aşa cum jupoaie armenii berbecii.
Robii au fost audiaţi de Antal Lászlóffi, judele primar al
oraşului; mărturia lor a fost trimisă la Cluj, însoţită de următorul
text: „Atât mărturia blândă, cât şi scrisoarea de autenticitate ata-
şată să fie trimise la Cluj, Domnilor Deputaţi reuniţi în Dietă, în
vederea întocmirii regulilor de interes public menite să risipească
groaza pricinuită oră de oră de robii din cetate şi întărirea sigu-
ranţei publice“. (Arhiva orăşească, 1809, nr. 754)
Capitolul 5
Recunoaşterea devotamentului
„Populația locală dimpreună cu Consiliul şi-au exprimat

dintru început şi cu toată puterea devotamentul faţă de Suveran
şi Patrie; fidelitatea dovedită de noi a fost recunoscută şi de arti-
colul dietal din 1791“. (Arhiva orăşenească, 1809, nr. 1143).
Capitolul 6
Devalvaţia
În cel de al şaselea volum din Erdély története [Istoriei Ar-

dealului], de László Kővári, la pag. 175, citesc următoarele des-
pre devalvaţia generală declarată în anul 1811: „…În memorabila
zi de 15 martie 1811, Dieta (de la Cluj) era ocupată cu lucrările
în vederea reformelor din administraţia publică şi din justiţie.
Toate autorităţile comiţiale şi urbane au primit un ordin sigilat
cu menţiunea că trebuie deschis la ora 9 dimineaţa a suspomenitei
zile. Întreaga ţară, tot imperiul urmărea cu atenţia încordată mo-
mentul deschiderii sigiliilor. Lumea aştepta ceva consolator,
numai la Dieta din Cluj o îngrijorare justificată luase locul spe-
ranţei, întrucât se răspândise vestea că militarilor li se distribuise
muniţie şi paza din centru fusese dublată. A sosit momentul des-
chiderii plicului sigilat, dându-se citire unei scrisori din 20 fe-
bruarie 1811 care conţinea hotărârea privitoare la devalorizarea
banilor aflaţi în circulaţie, care au pierdut dintr-o dată 4/5 din va-
loarea lor; astfel, valoarea monedei de aramă de 30 de creiţari a
scăzut la 6 creiţari, iar hârtia de 100 de forinţi la 20. Pe tot cu-
prinsul imperiului a început jelania generală…“
Acest eveniment important în viaţa financiară a ţării a adus

locuitorilor oraşului nostru pagube de sute de mii… Pentru că în
acea vreme armenii neavând dreptul de a-şi cumpăra moşii, ave-
rile lor erau formate aproape în totalitate din bani.
Printr-o asociaţie de idei amintesc aici şi de „operaţiunea
financiară“ care avea să se producă după anii 1848-1849, când
arderea bancnotelor lui Kossuth a dat naştere uneor evenimente
locale despre care voi relata pe larg la locul cuvenit.
Capitolul 7
Procedura ilegală a Universităţii Săseşti
„Universitatea Săsească“ a decis să arendeze bunurile do-

meniului fiscal din Ţinutul Făgăraşului; condiţiile licitaţiei au
fost publicate, armenii fiind excluşi dintre licitatori („exclusis
tamen Armenis et Judaeis“[73]). Comunitatea Gherlei s-a adresat
guberniului cu o jalbă privind această procedură ilegală. Memo-
riul, scris într-o minunată limbă maghiară, înzestrat cu o fru-
moasă introducere istorică ce cuprinde în fiecare frază adevăruri
confirmate, sună astfel:
„Augustul Guberniu Regesc cunoaşte din istoria patriei noas-
tre că la sfârşitul veacului trecut, al 17-lea, răposatul principe Mihály
Apaffi I, de fericită amintire, a binevoit să le permită înaintaşilor
noştri să se aşeze în număr mai mare în această nobilă ţară.
La puţină vreme după moartea acestui principe înţelept,
marele şi neuitatul nostru domnitor Leopold I le-a îngăduit îna-
intaşilor noştri să-şi aleagă locuri pentru întemeierea oraşelor pe
domeniile fiscale libere şi, prin permisul de exercitare liberă a
negoţului, a binevoit a ne avea în vedere.
Iar glorioşii noştri suverani, de eternă amintire, Carol al
VI-lea şi Maria Tereza, au vădit sfintele lor năzuinţe în privinţa
noastră atunci când au dăruit oraşului nostru negustoresc, Gherla,

două scrisori de privilegii, amândouă fiind întărite şi publicate
fără vreo împotrivire în Dietele din 1728 şi 1765.
Acelaşi lucru l-a înfăptuit şi răposatul împărat Iosif al II-lea,
de fericită amintire, atunci când oraşul nostru a fost trecut în rân-
dul oraşelor libere regeşti, care în 1787 a binevoit a da şi o scrisoa-
re de privilegii despre aceasta.
Ca urmare a celor pomenite, prin petiţia scrisă înaintată
către Dietele acestei nobile ţări, ţinute în anii 1790 şi 1791 – cu-
prinzând enumerarea pe larg a motivelor -, comunitatea oraşului
nostru a cerut respectuos să ni se acorde drepturi civice şi să fim
declaraţi public cetăţeni cu toţii, adică in nomine colectivo, iar la
propunerea onoratelor şi respectatelor nobile Stări, la 20 noiem-
brie 1792, Majestatea Sa Francisc I, gloriosul împărat care dom-
neşte în prezent, a binevoit să întărească prin sacra sa semnătură,
dimpreună cu mai multe articole, şi articolul 61 privitor la cele
două comunităţi armeneşti.
Cu acest articol, comunitatea noastră orăşenească, înţele-
gând prin aceasta pe noi toţi, a primit drepturile civile şi cetăţe-
neşti împreună cu cele trei naţiuni trăitoare în această nobilă
parie, legată fiind de una dintre ele, cea maghiară, după cum au
hotărât onoratele şi respectatele stări nobiliare, întărindu-şi ho-
tărârea şi printr-un articol de lege.
În pofida acestor evidenţe am fost nevoiţi să constatăm cu
tristeţe că prin paranteza (exclusis tamen Armenorum et Judaeis)
din textul licitaţiei din 18 februarie 1819 pentru arendarea bunu-
rilor domeniului fiscal din Ţinutul Făgăraşului – deja publicat în
toată ţara, spre marele nostru prejudiciu – armenii sunt lăsaţi pe
dinafară.
Neputând să rămânem nepăsători faţă jignirea noastră în
pofida legilor consacrate, îndrăznim să-i amintim respectuos Gu-
berniului Regesc că pretutindeni în această nobilă ţară multe bu-
nuri aparţinătoare onorabilelor familii de conţi, baroni şi neme-

şeşti şi chiar ale unor communitasuri sunt administrate de armenii
care – potrivit articolului mai sus pomenit – se bucură de dreptu-
rile civile şi cetăţeneşti, dimpreună cu nobila naţiune maghiară.
Însăşi Maiestatea Sa îi invită pe armeni, fără să facă vreo deosebire,
pentru a arenda domeniile camerale şi fiscale libere, ba mai mult,
în prezent mare parte din ele o deţin şi astăzi armenii. Însăşi Ma-
iestatea Sa le-a îngăduit şi le îngăduie şi astăzi multor familii ar-
mene să achiziţioneze pe veci averi în nobila Ungarie şi în Banat.
Începând din 1787, nici comunitatea oraşului nostru n-a ex-
clus pe nimeni de la licitaţia arendării bunurilor sale (cu excepţia
evreilor; dar de o vreme încoace comunitatea oraşului nostru le
îngăduie şi acestora să intre în competiţie la licitaţii dacă deţin
chezăşia unui proprietar înstărit din oraş; astfel, în prezent morile
oraşului nostru sunt arendate de evrei).
De aceea nu înţelegem cum au putut fi excluşi de la aren-
darea bunurilor fiscale amintite tocmai armenii care, potrivit mai
sus pomenitului articol 61, fac corp comun cu nobila naţiune ma-
ghiară. Ştiut fiind că – potrivit ordinelor superioare – pentru spo-
rirea sumelor încasate de pe urma arendei, trebuie asigurată
participarea cât mai multor persoane cu drepturi civile, la licitaţia
bunurilor fiscale. La toate acestea se mai adaugă şi faptul că po-
trivit viziunii cultivate din timpurile noastre, suveranii acordă o
importanţă sporită progresului cât mai mare al comerţului şi in-
dustriei, care pot duce la bunăstarea cât mai desăvârşită a tuturor
naţiunilor lumii, ele însele fiind încredinţate că ţara cea mai feri-
cită e cea în care instituţiile de cârmuire pun preţ pe înflorirea
comerţului. Astăzi nu există vreo naţiune care să pună la îndoială
adevărul acestei afirmaţii sacre, ba mai mult, este dovedit şi în-
tărit de experienţa lumii. Or, excluderea armenilor de la licitaţia
bunurilor fiscale înseamnă să lucrezi împotriva principiului creş-
terii comerţului şi industriei din ţară.
Din acest motiv solicităm cu respect înaltului Guberniu Re-

gesc ştergerea clauzei din paranteză care prejudiciază pe armeni
(exclusis tamen Armenis), republicarea şi repunerea în circulaţie
a edictului emis de prea stimata universitate a naţiunii săseşti.
Consiliul şi comunitatea din Gherla“. (Arhiva Orăşenească,
nr.1819 – 943)
Capitolul 8
Primirea regelui
Pentru răstimpul vizitei Maiestăţii Sale, senatorul orăşenesc

Tódor Duha a fost numit inspector suprem pentru încartiruiri, se-
natorul István Keresztes fiind numit primarius commissarius
pentru asigurarea cailor de poştă după necesităţi, acordându-i-se
puterea de a numi pentru fiecare stradă câte un subcomisar din
rândul quadraginta viratus şi să poată angaja şi unul sau doi dă-
răbani. (Arhiva orăşenească, 1817, nr. 1049).
Oraşul se pregătea pentru a-l primi cum se cuvine pe suve-
ran. Se umpleau gropile de pe străzi şi din preajma bisericii din
piaţă. Proprietarii de care cu boi le puneau în serviciul urbei, cei-
lalţi plătind câte doi florini săptămânal. Pentru a nu isca inci-
dente, caii pe care oraşul avea să-i înhame la căruţele regelui au
fost trimişi la Dej. Iată ce scria guberniul privitor la pregătirea
vizitei.
„Pe lângă alte strădanii menite să-şi fericească supuşii,
Maiestatea sa regală doreşte să bucure Marele Principat prin vi-
zitarea câtorva locuri mai renumite, dimpreună cu Maiestatea Sa
Împărăteasa şi unii dintre mai marii împărăţiei. Dat fiind că sco-
pul acestei vizite este ajutorarea locuitorilor Marelui Principat,
care îndură de mult sărăcia şi nevoile, prin scrisoarea adresată
guberniului şi scrisă de propria mână, Maiestatea Sa a binevoit
să interzică cu desăvârşire acţinile împovărătoare pentru locui-

tori, precum onorurile cu pompă, iluminaţiile şi primirile însoţite
de alai.
Având în vedere că, potrivit planului dinainte stabilit pentru
călătorie, Maiestăţile Lor doresc să treacă şi prin câteva oraşe, să
poposească şi chiar să petreacă în unele locuri, vă aducem la cu-
noştinţă să le întâmpinaţi pe Maiestăţile lor cu respectul cuvenit
şi să vă îngrijiţi din timp de toate cele trebuincioase atât pentru
primirea şi găzduirea Maiestăţilor lor şi a însoţitorilor, cât şi pen-
tru continuarea călătoriei, dar străduiţi-vă să evitaţi festivităţile
luxoase şi costisitoare. E regio M.P. Trans. Gub. Claudiopoli,
7 jul. 1817“. (Arhiva orăşenească, 1817, nr. 1223).
Contele István Haller, prefectul din Dej, scrie următoarele:
„Având în vedere că Maiestăţile şi însoţitorii lor vor înnopta la
Gherla, onorabilul Magistrat să se îngrijească din timp de grajdul
şi de fânul pentru alaiul de trăsuri cu 30 de cai“. (Arhiva orăşe-
nească, 1817, nr. 134).
Baronul Hauer, guvernatorul Galiţiei, a trecut prin oraş în
drumul său la Cluj, unde avea să facă preparativele pentru vizita
regelui. Oraşul i-a dat 200 frt. lui József şi Antal Csürös, „orga-
nizatorii iluminaţiei prilejuite de sosirea Maiestăţilor lor (lumâ-
nările au fost donate de comunitatea locală). Gergely Voith a fost
numit comisar responsabil cu această chestiune“ (Arhiva orăşe-
nească, 1817, nr. 1352).
Comunitatea a întocmit o petiţie „pentru ca, după expirarea
duratei de introducere în posesie, domeniul fiscal din Gherla să
fie lăsat în proprietatea oraşului, hotărând ca documentul să-i fie
înmânat Maiestăţii Sale deîndată după sosirea Sa“. (Arhivele oră-
şeneşti, 1819, nr. 1355).
Consiliul local trimite o adresă la Cluj, solicitând un maes-
tru brutar „care să coacă chifle pentru Maiestatea Sa“.
La 11 august 1817, baronul János Josika, „comisar provin-

cial principal“ trimis pentru întâmpinarea regelui, scrie următoa-
rele de la Bistriţa:
Onorat Consiliu!
Venind de la Cernăuţi, unde m-am străduit să aflu costurile
vizitei Maiestăţilor Lor, trimit înainte de toate onor. Consiliului
trei exemplare din consemnările privitoare la proviziile alimen-
tare necesare pentru o zi de petrecere a Maiestăţilor Lor, pentru
ca onor. Consiliul să poată obţine toate acestea şi să le păstreze
într-un loc aflat la îndemână, pentru a le putea aduce deîndată ce
le va cere oficialul aulic antemergător. Mai doresc să menţionez
să faceţi rost, pe cât posibil, de vânat şi de peşte şi să raportaţi
acest fapt domnului funcţionar al curţii. Maiestăţile lor mănâncă
chifle, motiv pentru care trebuie să aduceţi de la Cluj un brutar
priceput la copt chifle; în acest scop trimiteţi scrisoarea mea ju-
delui primar din Cluj, ca aceste chifle să fie cât mai gustoase.
Ştiu că la Gherla s-au amenajat deja locurile de înnoptat,
dar primind instrucţiuni în legătură cu cei care trebuie găzduiţi
în apropierea Maiestăţilor Lor, am să vi le trimit cu recomandarea
de a fi respectate şi urmate cu stricteţe.
Maiestăţile lor vor sosi la Gherla în data de 17 a lunii cu-
rente şi în ziua de 18 vor mai lua prânzul acolo, după amiaza por-
nind spre Cluj.
Dat fiind că petrecerea va dura o jumătate de zi, este nevoie
să se facă rost de vreo trei care cu cai arătoşi, în caz că ar dori să
viziteze cetatea sau alte locuri.
De obicei, Maiestatea Sa doreşte să vadă tot ceea ce e de
văzut, deci e de presupus că va dori să viziteze cetatea, primăria,
penitenciarul, spitalul, biserica – am dorit să atrag atenţia onora-
tului Consiliu asupra acestui fapt pe care trebuie să-l aduceţi la
cunoştinţă şi comandantului cetăţii.
Dat fiind că unele dintre carele bucătăriei Maiestăţii Sale

pleacă înainte şi una ar putea ajunge chiar poimâine, să fie pre-
gătite două atelaje cu cai pentru schimb.
În fine, având în vedere că Maiestăţile lor călătoresc cu
mare viteză, s-ar putea ca unele căruţe din alai să rămână în urmă
şi să ajungă chiar cu trei ore întârziere. De aceea, ar fi bine ca la
hotarul oraşului să fie aşezaţi oameni pricepuţi care să cunoască
locurile de găzduire şi să le îndrume într-acolo.
Întrucât a mai rămas puţin timp, recomand onor. Consilului
să facă tot posibilul ca totul să se desfăşoare în regulă şi nimic să
nu ştirbească cinstea oraşului Dumneavoastră. Excelenţa Sa
Guvernatorul Poloniei, grăbindu-se, va trece prin Gherla în data
de 13, dis de dimineaţă, să-i fie pregătiţi patru cai de schimb.
Consiliul să se aprovizioneze din belşug cu gheaţă“. (Arhivele
orăşeneşti, 1817, nr. 1390).
Sosirea Baronului Hauer este anunţată de prefectul din Dej
şi de Pál Gáborfi din Bistriţa. Consiliul a comandat găinuşe, po-
târnichi şi peşte, prin curier, de la „onorabilul colonel Zatetzki
de la Năsăud“.
„Senatorul Márton Novák şi-a asumat sarcina de a se ocupa
de peştele pentru Maiestatea Sa. Înzestrarea necesară pentru bu-
cătăria Măriei Sale a fost obţinută încă din 12 august“.
„În strădania lor ca în timpul vizitei Maiestăţile lor să fie
primite cu cea mai mare onoare şi totul să se petreacă aşa cum se
cuvine, consiliul şi comunitatea l-au numit pe judecătorul Kristóf
Jakabfi, dimpreună cu oamenii lui, să vegheze asupra focului. S-a
trimis un curier la colonelul regimentului de cavalerie Kinmajer
cu o scrisoare prin care i se solicită „ca pe sâmbăta următoare să
trimită fanfara regimentului, care va fi recompensată potrivit
prestaţiei, şi să binevoiască să se prezinte şi el personal“. Iată
cum suna scrisoarea:
„Onorabile domn colonel! Am fost informaţi pe linie mili-

tară că Domnul şi Principele nostru împreună cu înalta sa suită
vor sosi la Gherla în ziua de duminică, 17 august. Ţelul nostru
cel mai înalt este să dovedim simţămintele de simpatie pe care le
nutrim faţă de Maiestatea Sa şi prin producţiile muzicale ale fan-
farei (de altfel ni s-a adus la cunoştinţă că Maiestăţii Sale regelui
îi place mult sunetul muzicii), de aceea ne adresăm cu respectul
cuvenit domnului colonel să dea un ordin privitor la deplasarea
întregii fanfare pe cheltuiala oraşului, în aşa fel încât sâmbătă
după amiaza să fie aici. Ne obligăm ca intenţiile noastre cele mai
cinstite să fie însoţite de recompensa pe care o fixaţi pentru os-
teneala D-voastră“. (Arhiva orăşenească, 1817, nr. 1401).
Colonelul Lusintzki din Reghin scrie că fanfara nu poate
părăsi Sibiul decât în 20 august, motiv pentru care a comandat
„cel mai bun cor din Cluj, în schimbul plăţii cuvenite“.
Baronul Josika scria că „soseşte şi ambasadorul Saxoniei,
ministrul Bombelles, deci să se îngrijească şi de găzduirea lui;
Maiestatea Sa soseşte în 17 (sâmbătă) după amiaza între orele 4-5“.
„Noi, Consiliul şi comunitatea aleşilor oraşului liber regal
Gherla, la sosirea Maiestăţii în oraşul nostru dorim să-l gratificăm
cu unele daruri, iar în acest scop am cumpărat de la domnul
Simon Kovrik un auszczug1 în valoare de 5000 de fl.“ (Arhiva
orăşenească, 1817, nr. 1408).
„Spre eterna amintire a sosirii la Gherla, cunoscută şi sub
denumirea de Oraş Armenesc, a glorioşilor noştri suverani, Maies-
tăţile lor împăratul Francisc I şi împărătesa, la 17 august 1817,
spre bucuria tuturor locuitorilor, şi a faptului că maiestăţile lor
şi-au arătat satisfacţia deplină faţă de găzduirea în casele senato-
rilor Bogdán Markovits şi Dávid Placsintár de pe Vízutcza [strada
1
Formă distorsionată a termenului german Eszeug – serviciu de tacâmuri
(cuţite, furculiţe, linguri).
Víz, strada Apei], prin voinţa comună şi înţelegerea unanimă a

comunităţii aleşilor s-a hotărât ca de acum înainte Vízutcza să
poarte numele de Királyutcza [strada Regală], iar podul cel nou
Királyhíd [Podul Regal].
„Primirea, găzduirea şi petrecerile, precum şi atitudinea bi-
nevoitoare a Maiestăţilor Lor faţă de acest oraş liber regesc au făcut
subiectul unui conceptus trimis la «Magyar Kurir» de la Viena,
în vederea publicării“. (Arhivele orăşeneşti, 1817, nr. 1506).
Consiliul local i-a înmânat regelui două petiţii, dintre care
una se referea la domeniu; gherlenii solocitau ca după împlinirea
duratei inscripționale să rămână în posesia lor; cea de a doua pe-
tiţie era următoarea:
Sacratissima Caesareo-Regia et apostolica Majestas! 1817.

Aug.17. Ea Majestatis Vestrae Sacratissimae Clementia, qua ad
felicitatem populorum Suorum procur andam Privilegia a legiti-
mis Regibus collata labefactata etiam restaurare, tanto magis ipso
etiam continuo usu roborata, quotidiana teste experientia confir-
mare benigne dignetur, animata communitas Liberae Regiaeque
Civitatis Szamosújvár alias Armenopolis medio supplicis sui
Libelli, anno praeterito 1811. per Deputatum suum senatorem
D. Adeodatum Markovits Viennam ablegatum e motivis attunc
adductis, sustinuerat supplex orare.
1-o. Ut locum centum Millium Rfnorum Bancalium antea
inclytis Statibus et Ordinibus magni Principatus Transilvaniae
oblatorum summam Triginta Millium Rfnorum, titulo Reluitionis
duorum onerum, ut pote inquartirizationis militari set sistenda-
rum praejuncturarum per nos eo, quo Inclytis Statibus et ordini-
bus visum fuerit in Schaedis cambialibus semel pro semper
administrandam a parte Civitatis nostrae pro sufficienti clementer
agnostrandam et determinare, ac una nos in Statu nostro privile-
giali a Divo Carolo Sexto impetrato, per Mariam Theresiam et
Josephum Secundum confirmato ipsoque longaevo usu roborato

alterato, hac in parte articolo Diaetali per I. Status et Ordines
anno 1791 submisso benigno conservare.
2-o. Ut in renumerationem recognitae nostrae diuturnae fi-
delitatis et singularis in promovendo cum emolumento Status Pu-
blici commercio, testatae industriae praefatorum Inclytorum
Statuum et Ordinum Tranniae articulum in ea parte, qua nos Jure
Indigenatus ac Praerogativa Liberae Regiaeque Civitatis donan-
dos esse duxerunt stabilire ac interea quoqe Commercialem nos-
tram Civitatem sensu Rescripti Regii anno 1792 die 26 maji editi,
in statu quo conservandam benigne determinare dignaretur.
Prout ad primum demissae nostrae petitionis membrum, dig-
nata fuit majestas Vra Sacratissima Anno praeterito 1813, die 22
8bris sub Nro 2820 clementer resolvere in verbis: Ut ad elargien-
dam in substrato definitivam Resolutionem Regiam praeviae de
summa titulo reluitionis per supplicantem Communitatem penden-
da cum eadem tractetur, cuius intuitu proinde supplicans Commu-
nitas semet ad Regium Gubernium convertandam habebit.
Sacratissma Caesareo-Regia Majestatis!
1. Quandoquidem hujus benigne determinati Tractatus exi-
tus nobis hucdum usque incertus est, casum proinde in illum, ubi
pendenda per hujatem Commercialem Communitatem summa
reluitionis viribus ejusdem haud competenter defigeretur, praevio
Stissimam Vtram Majestatem supplices oramus, ut ex benigna
consideratione meritorum in praememorato Libello fuse declara-
torum et legitimatorum etiam dignetur circa determinationem Ex-
celsi Regii Gubernii in hocde momento edendam benigne
determinare, ut eadem, pro suprema decisione Regia Maiestati Vtrae
Stissimae submittatur. Quod dum a Clementia Maiestatis Vtrae
Smae de genu exoraremus ea quoque ex ratione ad Thronum ejus-
dem Mtis Vtrae Smae confugere sustinemus.
2. Quod quamvis deputatio Viennensis, in objecto praeme-
moratorum duorum, inquartirizationis scilicet militari set testan-
darum praejuncturarum, nec non negotio Domus Praetorialis in

rationem J. Comitatus Doboka per Inclytos Status et Ordines
Transilvaniae, contra sensum benigni decreti regio Aulici anno
1809, die 29 martii nro 931 editi in gremio nostrae Civitatis com-
mercialis erigi determinatae, per nos ordinata, eo pacto fuerit con-
cessa, ut espensas ejusdem Deputationis privati cives supportent;
qui tamen dicta Deputatio in utroque momento pro exoperando
Publici bono consequenter antevertendis ejusdem insupportabi-
libus praejudiciis fuisset consensu totius communitatis ordinata;
supplicamus Maiestati Vtrae Smae impensissime, dignetur Pri-
vatos hujates cives, quorum nonnulli jam fatis cesserunt, alii vero
propter summam rerum omnium caritiam a longo tempore vigen-
tem facultatibus suis lapsi essent, a persolutione expensarum ti-
tulo praescripto e cassa allodiali civibus propria in Rfnis 5000
factarum, clementer immunes reddere, ut hac ratione in meliorem
pristinamque vivendi sortem evecti ad subministrandorum sub-
ministrationem capaces evadere possint ac valeant. Porro
3. Si quidem ad humillimus hujus commercialis civitatis
memoriales anno praeterito 1814 Mejastati Vestrae Sacratissimae
ea cum demississima supplicatione medio deputati dictae Com-
munitatis promotas, ut isthaec Civitas a Comitatu Szolnok Inte-
riori ne avellatur, consequenter Inlcyto comitatu Doboka ne
ingremietur et Domus etiam ejusdem Praetorialis in ipsius gremio
erigi determinetur Nihil hucusque resolutum habeatur, hoc etiam
in passu as Majestatis Vestrae Smae Clementiam supplices con-
fugimus, orantes Eandem demisse: ut memoratis hujus Commu-
nitatis praecibus, e rationum momentis in iisdem adductis, benigne
deferre, consequenter hanc Civitatem in illo, quo fuit, hactenus
comitatu relinquendam, non secus Domum etiam Praetorialem
Comitatus Doboka non in hac Civitate commerciali, verum in
ejusdem gremio aedificandam determinare dignetur. Tandem
4. Humillime Maiestati Vtrae Sme pro ferenda medela

notum facere sustinemus, quod posteaquam a centum Mille Rfnis
titulo subsidii Bellici singuli hujus Principatus mercatoribus im-
positis, e gratiosa Excelsi Regii Gubernii ordinatione anno 1812
sub nro 9330 emanato intellexissemus ad hanc commercialem ci-
vitatem 20444 Rfnos 42 xros adrepartitos exstitisse, aequitatis
rationi congruum fore existimavimus, eandem summam inter sin-
gulos cives mercatores et opifices jure et beneficio civico gau-
dentes, a poportione contributionis subrepartiri quod ubi Excelso
Regio Gubernio e supplici Libello per opifices promoto innotum
fuisset, dignatum est idem Escelsum Regium Gubernium medio
gratiosi sui Decreti dd 9 xbris 1812 emanati eosdem suplicantes
ab onere solutionis cujusvis summae subsidialis immunes decla-
rare. Quum proinde ratae subsidionalis mentionatorum opificum
universim in 4000 Rfnis defixae administratio una cum Quotta
marcatoribus imposita Excelsi Regii Gubernii Ordinationibus
identidem adursa exstitisset, eas magistratus et electa Commu-
nitas hujus Civitatis fecit dispositiones ut praeattacta 4000 Rfno-
rum summa e cassa allodiali exsolvatur, tanto magis, ut tota
impositionis virginti mille quadrigentorum quadraginta quatuor
Rfnor. Quadraginta duorum xrorum summa ad cassam Provin-
tialem eo citius administrari queat; prout effective administrata
etiam habetur, ut docent Quietantiae super inde elargitae Quum
proinde praeexpositae 4000 Rfnorum summae ad mercatores
suas ratas exsolventes caeteroquin etiam per varias administra-
tiones ac alias rerum vicissitudines in facultatibus suis debilitatos
noviter fienda repartitio absque notabili eorundem aggravio fieri
nequiret. Hoc etiam in momento.
Supplicamus Majestati Vtre Smae quam demississime, ut
dictos Gremiales mercatores, ab onere persolutionis praerepeti-
torum 4000 fnorum casae allodiali civibus propriae fiendae be-
nigne immunes reddere dignetur; ut taliter ad nova quoque subsidia
suo tempore conferenda semet aptos esse agnoscere possint ac

valeant.
Humilles perpetuo fideles subditi ac servi
Magistratus ac electa communitas Liberae
Formularea prim-notarului Magistratus ac electa

Imre Benő, communitas Liberae
(Arhiva Orăşenească Regiaeque Civitatis Commercialis
1817, nr. 1409) Szamosujvár alias Armenopolis
(.....) in Transilvania [74]
Pe verso citim următoarele:
Ad Sacratissimam majestatem supplex libellus Magistratus

et electae Communitatis Civtatis Szamosujvariensis
a) In defigenda summa reluitionali onerum inquartirizatio-
nis militari set praejuncturarum rationem haberi
b) A persolutione Expensarum ad deputationem Vienensem
factarum cassae allodiali praestanda, gremii sui cives immunes
declarari,
c) Civitatem Szamosújvár a Cottu Szolnok haud avelandam
determinari,
d) Cives Gremii sui mercatores a presolutione 4000 f. titulo
subsidii bellici pro anno 1812 adrepartiri e cassa allodiali solu-
torum absolvendos decerni orantis[75].
De la Viena s-a primit următorul răspuns:
2091/1. Preces supplicantium sub hodierno ea cum ordina-

tione R. Gubernii transmissas esse: ut tam quod 1-um et 3-um
earundem puncta medio Decretorum aulicorum dto 22 oct 1813
2820 et 29 mart 1809 No. 931 demadatam, quam quad reliqua
petiti momenta genuinam adjecta opinione sua, intra octo heb-

domadarum spatium submittat Informationem
Quod ipsum supplicantibus pro interimali notitia hisce in-
timari.
Ex concluso consilii Cancellariae Reg. Trans. Aul Viennae
die 5 septembris 1817 celebratae.
Josephus Dosa, secretarius aulicus[76].
(Arhiva orăşenească, 1817, nr. 2091)
Perechea regală a petrecut două zile în mijlocul nostru. Au

îndrăgit oraşul nostru, fiind foarte mulţumiţi de modul în care
i-am primit. Au văzut multe lucruri. I-au fost prezentaţi regelui
tripleţii Deák. Bunul rege le-a şi făcut daruri acestor copii. Tri-
pleţii au crescut: bărbatul s-a însurat şi cele două fete s-au măritat.
Au apucat bucuria – ceea ce e destul de rar la noi în ţară – de a-
şi vedea şi nepoţii. Una dintre femei, Helena Deák Papp, a trăit
87 de ani, iar ceea de a doua, Deák Dsehez Anna, a trăit 88 de
ani, iar bărbatul mai trăieşte şi azi. În anul 1891 faimosul etnograf
dr. Antal Hermann, care a fost la Gherla şi a discutat cu bărbatul,
a relatat acest caz foarte rar lui dr. Wirchow1[77].
1
Vezi Szongott, Szamosujvár, a magyar-örmény metropolisz, p.85-86.
Tripleţii Deák
Partea a IX-a
vremea lui Ferdinand al v-lea
(1835 – 1848)
Capitolul 1
Limba maghiară oficială
Ferdinand al V-lea
Probabil cea mai importantă lege creată de Dieta maghiară

a fost cea care a declarat limba maghiară drept limbă oficială.
Ordinul gubernial care prevede ca „atât administraţia, cât şi cores-
pondenţa să se desfăşoare în limba maghiară“ are următorul text:
„Potrivit articolelor legii privitoare la limba maghiară
adoptată de Dietă şi confirmate la nivelul cel mai înalt, începând
din ziua a doua a Lunii Crăciunului corespondenţa gubernială se
va desfăşura în limba maghiară, iar din ziua întâi a lunii Maicii
Domnului [ianuarie], atât corespondenţa, cât şi administraţia se vor
desfăşura în limba maghiară deopotrivă în cadrul guberniului, cât
şi al direcţiilor şi sectoarelor subordonate, aşa cum prevede arti-
colul de lege sus amintit.
Prin intermediului unui ordin aducem la cunoştinţa nobi-

lului Consiliu că începând din data de întâi a Lunii Maicii Dom-
nului a anului 1848 – dacă nu chiar mai curând – corespondenţa
şi administraţia se vor desfăşura în limba maghiară; să se ia măsu-
rile necesare din acest punct de vedere şi să se respecte această obli-
gaţie plăcută şi imperioasă. Comes Iosephus Teleki, Stephanus
Fülei“ (nr. de înregistrare gubernial 14120-1877; Arhiva orăşe-
nească, 1847, nr. 1537).
Guberniul cunoştea că prin folosirea cuvântului „desfă-
şura“[78] noi de fapt utilizam această limbă cu mult înaintea res-
pectivului ordin; tocmai de aceea, din textul care ne era adresat,
ar fi putut lăsa deoparte cuvintele „începând“ şi „dacă nu chiar
mai curând“, cu atât mai mult cu cât consiliul şi comunitatea ale-
şilor utilizau limba maghiară, atât în corespondenţă, cât şi în me-
moriul adresat lui Carol al III-lea, limba administraţiei oraşului
nostru fiind maghiara, începând din anul 1800.
Această circumstanţă îmbucurătoare nu am invocat-o ca să
mă laud1, întrucât dacă am dori să ne lăudăm, atunci am putea să
vorbim despre meritul inegalabil al faptului că armenii din Gherla
au înfiinţat primul fond pentru susţinerea „societăţii maghiare de
cultivare a limbii“ (Academia Maghiară de Ştiinţe). Am amintit
totuşi acest fapt pentru ca onoratul cititor să vadă contrastul dintre
demersul nostru patriotic şi semnătura creatoare de confuzie a
ordinului emis de guberniu. Mă refer la faptul că ordinul prevede
obligativitatea folosirii limbii maghiare, dar poartă o semnătură
în limba latină („Comes Josephus Stephanus“). În schimb, noi
am învăţat să vorbim şi să scriem în limba maghiară, dar nu ur-
mând un ordin, ci pur şi simplu din patriotism… şi ne exprimăm
1 Dacă ne gândim că în limba maghiară cuvântul laudă are aceeaşi rădăcină

cu podoabă, atunci nu e nelalocul lui să te lauzi cu o faptă bună care ne împo-
dobeşte viaţa.
în frumoasa şi muzicala limbă maghiară atunci când vorbim şi

când scriem, pentru a respecta „obligaţia plăcută şi imperioasă“.
De-ar urma pilda armenilor şi celelalte naţionalităţi!
La 14 iunie 1848 ministrul de interne scria următoarele
către oraşul nostru:
„S-a împlinit năzuinţa noastră de veacuri! Ungaria ne în-

tinde mâna, rostind marea vorbă a unirii; voi, ardelenii, ca fraţi
ai noştri aţi acceptat-o, iar regele nostru încoronat a binecuvântat
şi a dus la îndeplinire această sfântă unire.
Astfel, cele două patrii deveniră una, având acelaşi dom-
nitor, aceeaşi legislaţie, acelaşi guvern, iar noi popoarele dintre
hotarele ei, orice nume am purta, orice limbă am vorbi şi orice
confesiune am avea suntem fraţi; în ceea ce priveşte drepturile şi
libertatea nu este şi nici nu poate fi vreo diferenţă între noi.
Prin această unire s-a împlinit cea mai fierbinte năzuinţă a
inimilor noastre. Unirea a risipit tristeţea separării. Prin această
unire s-a aşezat temelia pe care se va clădi uriaşa statuie a bu-
năstării şi gloriei popoarelor patriei comune.
Istoria noastră se află în faţa unui nou început. În timpul
separării am fost năpăstuiţi, după unire forţa, faima noastră vor
prospera.
E nevoie ca patria care a devenit una ca legislaţie şi admins-
traţie să devină una în suflet, voinţă şi cale de urmat.
Reunirea noastră se împlineşte în zorii libertăţii. Iată un
semn fericit al acestor vremuri. Să mergem înainte pe calea indi-
cată de principiile noastre sfinte. Să fim fraţi nu numai după
nume, ci şi în drepturi şi atunci puterea şi interesele noastre legi-
time vor fi respectate atât în interior, cât şi în afară.
Vă salutăm fraţilor, fraţii noştri fără deosebire de limbă şi
religie! Vă salutăm atât în numele naţiunii, cât şi al nostru!
Ziua unirii este o zi a fericirii, a gloriei şi a norocului! Cele

două patrii au devenit una, nu mai sunt diferenţe între hotarele ei.
Cele două popoare au devenit una, bucurându-se de drep-
turile şi libertăţile fiecăreia în parte.
Limba şi religia nici nu dau şi nici nu iau drepturi. Consti-
tuţia noastră va fi aşezată pe egalitatea în faţa legii.
Dreptate şi echitate.
Iată viziunea cu care preluăm guvernarea Transilvaniei, în
numele Maiestăţii Sale. Ne-aţi dat puterea s-o facem, acum vă
cerem încrederea.
Unirea nu se putea îndeplini în vremuri mai norocoase.
Acum e cea mai mare nevoie de unire. Ştiţi că patria se află în
primejdie. Trăim zile de libertate şi primejdie deopotrivă. Se nă-
ruieşte trăinicia tronului regal şi integritatea patriei. Trebuie să
ne unim pentru a le salva pe amândouă. Înainte de toate, trebuie
să luptăm şi să facem sacrificii ca mai apoi să ne bucurăm de bi-
nefacerile libertăţii şi siguranţei. Trăiască patria unită! Apărare
tronului regal! Egalitate frăţească între toate popoarele ţării!
Budapesta, 14 iunie 1848.
În numele tuturor miniştrilor, ministrul de interne: Bertalan

Szemere“. (Arhiva orăşenească, 1848, nr. 807).
Partea a X-a
Perioada lui Franz Josef I
(începând din 1848)
Capitolul 1
Regele la Gherla
Regele Franz Josef
Maiestatea sa Franz Iosef a sosit în mijlocul nostru în data

de 2 august 1852, înainte de masă. Pe dealul de la Suplacu, în ca-
petele de sus şi de jos ale Vízutcza [Strada Apei] au fost ridicate
arcuri de triumf foarte frumoase şi costisitoare. Piaţa centrală era
decorată cu mult fast; acolo erau aşezate conuri şi obeliscuri fes-
tive împodobite cu stemele Ungariei, Austriei, provinciilor co-
roanei şi comitatelor ungare. Toate aceste ornamente au fost
executate după proiectele şi sub supravegherea ingeniosului şi
eruditului profesor Zachar Gábrus, multe dintre ele fiind confec-
ţionate de mâinile îndemânaticului cadru didactic. Maiestatea Sa
a coborât din trăsură în piaţă. O mare de oameni. A trecut în re-
vistă garda elevilor militari, a vizitat cetatea, birourile circum-
scripţiei şi garnizoana, însă din pricina ploii puternice care a
pornit din senin nu s-a mai putut deplasa la biserica parohială ar-
meano-catolică, unde era aşteptat de administratorul János Kor-

buly cu sfânta cruce în mână, alături de preoţime şi 100 de fe-
cioare îmbrăcate în alb, femei cu cununi festive şi o mulţime de
oameni, ci în dangătul clopotelor şi bubuitul mortierelor a plecat
spre Cluj1.
Capitolul 2
Episcopia greco-catolică
Adunarea generală a comunităţii oraşului Gherla, din 29

septembrie 1855, a acceptat găzduirea episcopiei greco-catolice
reînfiinţate. Utilizez termenul „reînfiinţat“ întrucât anterior – în
afara episcopiei armeano-catolice – existaseră încă două episco-
pii. Prima era episcopia Vadului de rit grecesc „ne-unit“, în timp
ce a doua era pomenită drept episcopie greco-catolică; în schimb,
cea de a treia poartă numele de „Episcopia greco-catolică de
Gherla“2. Nu menţionez mai multe la acest paragraf, întrucât mă
voi ocupa mai încolo pe larg de acest subiect.
Capitolul 3
Gimnaziul armeano-catolic
În 1861 adunarea generală a oraşului a reînfiinţat „schola

gramaticallis“ care funcţionase anterior în oraş, dar fusese desfi-
inţată în perioada neoabsolutistă. Gimnaziul inferior cu patru
clase era organizat potrivit regulamentului „Organisations En-
twurf“. După 33 de ani de activitate, în octombrie 1894, în baza
1
2
unui contract încheiat cu administraţia oraşului, Ministrul In-

strucţiunii Publice a trecut această şcoală armeano-catolică cu
limbă de predare maghiară în administraţia statului. Oraşul a con-
tribuit la înfiinţarea gimnaziului superior cu 300.000 de forinţi.
Structura şi amenajarea noii clădiri a gimnaziului superior sunt
cu totul ieşite din comun. Şi asupra acestui subiect voi reveni pe
larg (vezi capitolul „Gimnaziul superior de stat“).
Capitolul 4
Un document preţios
În baza hotărârii adoptată în 27 iunie 1861, adunarea ge-

nerală a oraşului Gherla a trimis „un vot de încredere“ lui Ferenc
Deák. Curând „înţeleptul patriei“ a răspuns astfel acestui gest:
„Stimate Comunitate orăşenească! Aş fi vrednic de încre-

derea cu care m-a onorat bunăvoinţa respectabilului dvs. oraş
doar dacă puterea şi priceperea mea ar fi la fel de neclintite pre-
cum năzuinţa. Însă în condiţiile greutăţilor ieşite din comun ale
situaţiei actuale îmi simt slăbiciunea şi doar încrederea îmi mai
poate risipi şovăiala.
Onorata comunitate să primească mulţumirile mele cele
mai respectuoase, pentru manifestarea preţioasei sale încrederi
faţă de mine.
Către onorata comunitate orăşenească, Pesta, 16 iulie 1861,
Servitorul Dvs. prea supus, Ferencz Deák“.
Capitolul 5
Episcopul cu vorbe măiestrite
În 1861 – la ordinul regelui – reprezentanţii politici ai Tran-

silvaniei s-au reunit la o „conferinţă“, la Alba Iulia. Era de faţă
crema societăţii vremii: baronul Ferencz Kemény, contele Imre
Mikó, arhiepiscopul Şuluţiu din Blaj, mitropolitul Şaguna din
Sibiu… Armenii erau reprezentaţi de Bogdán Jakabb, prestigio-
sul şi înţeleptul nostru primar, care l-a luat cu sine şi pe notarul
principal Márton Voith. Lucrările „conferinţei“ aveau loc în ce-
tate, în sala mare a episcopiei. În ajunul „conferinţei“, episcopul
a fost onorat cu o procesiune cu torţe şi muzică. Directorul gim-
naziului, Károly Veszeli, care a ţinut discursul din partea publi-
cului, voia să ne dea de înţeles şi prin îmbrăcămintea purtată –
calpac şi „magyarka“[79] – că sosiseră zorii unor vremuri noi.
Prin cuvântările patriotice rostite în timpul „conferinţei“, episco-
pul amfitrion a dat dovadă de talentul oratoric şi măiestria ieşită
din comun a limbajului său. Autorul lucrării de faţă, în calitate
de elev la gimnaziul din Alba Iulia, a avut prilejul să asculte din
spatele unei uşi de serviciu aproape toate discursurile „conferin-
ţei“… În cea de a treia zi, în minutele dinainte de încheierea lucră-
rilor, s-a ridicat şi Henrik Fináli, secretarul contelui Imre Mikó,
mulţumind cu vorbe frumoase, în numele „conferinţei“, pentru ospi-
talitatea gazdei primitoare. Apoi a luat cuvântul [Lajos] Hajnald
rostind un discurs minunat prin care a rugat oaspeţii, pe cale de a
se risipi, să nu-i mulţumească lui, ci „scumpei patrii“, pentru bu-
catele gustoase cu care fuseseră omeniţi. Şi astăzi îmi par a ră-
suna în urechi cuvintele cu care şi-a încheiat excelenta cuvântare:
„Grâul din care s-a copt pâinea noastră şi strugurii din care
s-a făcut deliciosul vin «rózsamáli», pe care l-am băut, au rodit
din pământul patriei; pentru toate acestea, trăiască patria!“.
După conferinţă, oraşul nostru a trimis o scrisoare frumos

întocmită prin care îl felicita pe episcop pentru atitudinea sa pa-
triotică. Scrisoarea l-a găsit pe episcop la Băile Teplicz, de unde
Hajnald ne-a trimis următorul răspuns interesant:
„Onorate şi nobile Consiliu şi Corp al reprezentanţilor!
Din preţioasele rânduri ale scrisorii din 27 a lunii trecute,
înregistrată cu nr. 26, semnată de nobilul oraş Gherla şi Consiliul
Său, mi-a fost dat să înţeleg cu bucurie că în timp ce îmi îndepli-
neam una dintre cele mai importante îndatoriri faţă de scumpa
mea patrie în faţa unei adunări patriotice, am primit încrederea
cetăţenească şi importanta aprecierea a locuitorilor acestui oraş
respectat cu osebire, de care mă apropie şi legăturile de natură
religioasă, manifestate prin preţioasa declaraţie care mă onorează
peste măsură. Exprimându-mi recunoştinţa din suflet, îl rog pe
Dumnezeu să se milostivească a înlesni izbânda adevărului şi
dreptăţii întru binele general al suveranului, patriei şi naţiunii, a
astâmpăra pornirile duşmănoase, a păstra pacea publică şi a mij-
loci fericirea poporului întemeiată pe virtuţile cetăţeneşti, iar ac-
tivitatea mea de arhipăstor în mijlocul îndrăgiţilor mei credincioşi
din Gherla s-o recompenseze cu roade spirituale bogate, asigu-
rând încrederea şi ataşamentul religios al respectabililor locuitori
ai acestui nobil oraş, revărsând asupra noastră a tuturor preaplinul
binecuvântării sale cereşti şi pământeşti. Exprimându-mi iubirea
arhipăstorească şi adânca mea stimă patriotică, rămân al dum-
neavoastră Lajos Hajnald, episcop transilvan. 1861, ziua a 15-a
a Lunii Sfântului Jacob [iulie]“. (Arhivele orăşeneşti, 1861, nr.
53 de înregistrare în procesul verbal).
Capitolul 6
Independenţa bisericii armene
În anul 1868 parlamentul ungar a elaborat renumitul articol

de lege care asigură independenţa bisericii armene. În acea zi,
şedinţa Camerei era prezidată de Salamon Gajzágó, excelentul
deputat al Gherlei. Gergely Simay, cel de al doilea parlamentar
gherlean, a iniţiat această propunere dreaptă. Iată cum sună partea
referitoare la acest subiect a articolului 43 din legea adoptată în
1868 (§ 16):
„Toate legile de pe teritoriul Transilvaniei şi în aşa numitele
Părţi ungureşti care asigură libertatea practicării religiei, auto-
nomiei, egalităţii în faţa legii, relaţiile reciproce şi jurisdicţia con-
fesiunilor şi autorităţilor bisericeşti recepte, nu numai că se
menţin intacte, ci îşi extind prevederile şi asupra bisericilor de
rit armeano-catolic şi ortodox“.
Capitolul 7
Cumpărarea „domeniului“
Încă din timpul lui Carol al III-lea înaintaşii noştri, au în-

chiriat pentru 90 de ani „dominiumul din Gherla“, în schimbul a
100.000 de florini. În acest răstimp, oraşul a construit clădiri noi
pe teritoriul domeniului şi a achiziţionat câteva terenuri înveci-
nate, lărgind suprafaţa acestuia. După încheierea duratei de con-
cesiune, statul nu a vrut să socotească valoarea acestor terenuri
în favoarea noastră. Din această pricină s-a ajuns la un proces
care a trenat peste 50 de ani. Oraşul a pus capăt acestui proces
îndelungat şi păgubos, adăugând încă 100.000 de forinţi preţului
de concesionare, astfel domeniul a devenit proprietate veşnică a
oraşului. Despre acest subiect voi vorbi pe larg în paragraful „Do-
meniul din Gherla“.
Capitolul 8
Cazarma
Iosif al II-lea a ridicat localitatea în rândul oraşelor libere

regeşti. Acest privilegiu aducea după sine şi unele poveri: am fi
fost datori să asigurăm schimbul cailor de poştă (Vorspann) şi în-
cartiruirea militarilor. Situaţia specifică a oraşului nostru ne îm-
piedica să putem face faţă acestor poveri comune. Am încercat
să le răscumpărăm cu bani. Guberniul a şi elaborat modalităţile
acestei răscumpărări, însă succesul nu se arăta. Schimbându-se
relaţiile, după 1848 asigurăm schimbul de cai şi acceptăm încar-
titruirea militarilor şi prezenţa permanentă a husarilor pentru care,
acum câţiva ani, am construit o cazarmă elegantă. (Vezi mai de-
parte nostru paragraful: „Cătănia şi cauza militară“).
CARTEA A DOUA
Părţi disparate ale istoriei oraşului nostru
Partea I-a
Organizarea oraşului
Capitolul 1
Un orăşean adevărat
Chiar dacă în trei capitole am amintit deja despre organi-

zarea oraşului (vezi p.101-106, capitolele întitulate: „Întemeierea
oraşului“, „Cine a pus temelia oraşului?“ şi „Teritoriul pe care s-a
construit oraşul“) diviziunea muncii pretinde să completez cele
relatate cu un capitol de sine stătător. Mai întâi am să încep prin
a vă povesti cine era considerat de înaintaşii noştri un orăşean
adevărat. În acest oraş era considerat un orăşean adevărat pro-
prietarul unei case cu teren; în schimb, persoanele care deţineau
un teren viran sau doar o fermă nu erau considerate de înaintaşii
noştri orăşeni adevăraţi. Iată dovada: „Dat fiind că SZ.I. nu poate
întreţine o proprietate civilă adevărată, ci doar o fermă, el nu este
recunoscut drept un orăşean adevărat“. (Arhivele orăşeneşti; ca-
ietul de procese verbale anuale din 1808).
Înaintaşii noştri îi numeau pe orăşeni cu termenii obişnuiţi
vechii lumi latine „domiciliatus civis“1 sau „gremialis civis“2.
1
Domicilium – înseamnă locuinţă. Sibi constituere domicilium (Corn, Nepos):
a se stabili, a deveni stăpânul unei case – un fum (József Márton, Lexicon,
p.914). „Domiciliatus civis“: gazdă cu o casă – un fum, locuitor care are în
proprietate o casă cu teren.
2
Gremium: arc, sân, centru. Centrul armenilor de pe aceste meleaguri era ora-
şul Gherla; deci „gremialis civis“ însemna un cetăţean care locuia în centrul
oraşului.
Capitolul 2
Dreptul civic
Oraşul, în calitate de „communitas“, a obţinut de la dom-

nitori multe privilegii frumoase, de care s-a bucurat fiecare lo-
cuitor. Acesta este motivul pentru care cei care părăseau oraşul
nu-şi înstrăinau casele. Dacă nu reuşeau să le închirieze, preferau
să le ţină închise decât să le vândă, întrucât voia să se bucure de
dreptul ce li se cuveaneau „ca orăşeni“. Cei plecaţi, care din pri-
cina situaţiei strâmtorate fuseseră nevoiţi să-şi vândă casele şi te-
renurile, se înscriau pe listele de contribuabili de aici, pentru a
nu rupe definitiv legăturile cu oraşul: „Péter Perint, deşi nu avea
casă în oraş, dar dorea să-şi păstreze dreptul civic, adresează o
petiţie către oraş pentru ca numele său să fie înscris în tabelele
din 1801, exprimându-şi dorinţa de a contribui aici“. (Arhivele
Orăşeneşti, 1800, nr. 800).
Capitolul 3
Taxa urbană
Deşi oraşul achitase „taxa civilă“ în vremea Mariei Terezia

(vezi Cap.3, p.103: „Terenul pe care a fost construit oraşul“), ni
s-a solicitat de mai multe ori suma obţinută din adunarea acestei
taxe. Din acest motiv, în 25 martie 1820 oraşul s-a adresat regelui
cu un memoriu. Iată cum suna partea care ne interesează din do-
cument:
„Census domorum civilium (qui de praesenti in unici ru-
brica tabellae tributariae taxa domorum in civitatibus nominatur)
in consequentiam praescripti Regii ddo apr. anni 1758 editi ad
cassam cameralem in viginti quinque mille Rfnis effective per-

solutus esset…“[80].
Cazul a fost rezolvat definitiv de-abia în 1834, când arhi-
varul nostru a înaintat consiliului următoarea lucrare consecventă
şi bine documentată, anexând documentele referitoare la acest
subiect:
„Terenul pe care se află oraşul nostru aparţinea domeniului
Gherlei, din care a fost scos şi dat populaţiei stabilite aici, în anul
1726, în baza primului punct al privilegiului acordat de împăratul
Carol al VI-lea; din punctul 6 al privilegiului sus pomenit se vede
că: a) cu mult timp înainte fiecare cap de familie fusese obligat
să plătească la cassa camerală câte 10 frt. de teren; de unde ur-
mează că b) de asemenea, în cadastrul din 1717, cât şi în anii ur-
mători până în 1758, fiecare proprietar era impozitat pentru taxa
cetăţenească, a cărei plată era cerută de distinsa Direcţie came-
rală; pornind de aici, c) la punctul întâi şi punctul al şaselea al
privilegiului emis la 17 aprilie 1758 de Maiestatea Sa glorioasa
împărăteasă Maria Tereza scria limpede că în contul răscumpă-
rării definitive a censului civic, utilizându-se acelaşi cuvânt cen-
sus ca şi în privilegiul lui Carol al VI-lea, sau civica taxa, s-au
vărsat în cameralis cassa 25.000 de fl. renani.
Din motivele prezentate mai sus, după stabilirea în acest
loc şi potrivit înţelegerii cu mărita cancelarie la începutul veacu-
lui al 17-lea <18>, lucru dovedit şi din cele două acte donaţionale
imperiale din 1726 şi 1758, mai precis din punctul 6 al acestora,
fiecare proprietar de casă sau fum fiind dator să verse câte 10 fl.,
conducerea oraşului i-a înscris în registru pe toţi capii de familie,
încasând an de an şi vărsând în cassa camerală aceste sume, până
în anul 1758, când nobilul oraş – semel pro sempre – a plătit un
preţ de răscumpărare definitivă de 25.000 fl. Atunci a început să
se încaseze taxa pe titlul de privilegiu, aşa numita titulo redem-
tionis taxae domorum, pentru caseria alodială a nobilului oraş.
Acest obicei e valabil şi azi, fiecare loc de casă fiind înscris cu

valoarea funciară de 100 de forinţi maghiari, capilor de familie
care nu au achitat acest fond (suta de forinţi fiind deja plătită de
mare parte dintre cetăţeni), li s-a impus şi li se impune şi azi [se-
colul XIX] dobânda legală (de 6 forinţi maghiari).
Iată cauza reală pentru care li se pretinde suma de 6 forinţi
maghiari şi celor care încă nu au plătit fondul de 100 de frt. Márton
Govrik, arhivar“. (Arhivele Orăşeneşti, 1838, nr. 468).
Capitolul 4
Caseria oraşului
O sută şaizeci de familii armene cu chimirul burdușit de

bani s-au stabilit în acest loc; au pus lalolaltă o sumă considera-
bilă de bani, întemeind „cassa oraşului“. De aici erau acoperite
toate nevoile urbei. Datorită gestionării economice de o înţelep-
ciune pilduitoare, această casă a sporit într-atât încât nu numai
că a făcut faţă cheltuielilor uriaşe care au împovărat-o (obţinerea
scrisorii de privilegii, ridicarea bisericii parohiale mari, suporta-
rea ajutorului de război, construcţia gimnaziului superior şi a ca-
zărmii husarilor…), ci a reuşit să facă şi investiţii, precum
concesionarea şi mai apoi cumpărarea „domeniului Gherlei“. În
afară de acestea, nu a existat vreun obiectiv naţional sau obştesc
(academie, teatru naţional, sinistraţii de pe urma inundaţiilor din
Pesta, fundaţii, statui, elevi, săraci, biserici…) la care să nu fi con-
tribuit şi nu cu mărunțiș, ci cu sume substanţiale. „Adresaţi-vă
Gherlei bogate“ – spuneau cei mai mulţi – „şi cu siguranţă nu
veţi reveni cu mâinile goale!“. Şi aveau dreptate. Am donat pen-
tru toate cauzele publice, pe nimeni nu am lăsat să plece necon-
solat. Dar oare nouă cine ne dădea, dacă se întâmpla să ajungem
la strâmtoare? Cred că i-am putea număra pe degetele de la o sin-
gură mână. Şi această casă – Slavă Domnului – se află şi astăzi
într-o situaţie bună: populaţia nu are de purtat povara impozitului

suplimentar. Şi toate acestea se datorează iubirii reciproce! Da,
pentru că „temelia cea mai sigură a oraşului este iubirea reciprocă
a cetăţenilor lui“. Această iubire dezinteresată a împrumutat cu
dragă inimă fără dobândă această casă atunci când se afla la
strâmtoare: „Printre noi sunt unii – scrie în arhivele orăşeneşti –
care la nevoie au ajutat casa publică cu împrumuturi, sunt unii care
cu prilejul insurecţiei nobiliare au făcut cheltuieli care niciodată
nu li se vor returna“. (Arhiva orăşenească, 1817, nr. 2135).
Capitolul 5
Casa de ajutorare
Dezvoltarea oraşului nostru a pretins înfiinţarea şi a unei

alte case. Din casa orăşenească se puteau acoperi doar cheltuielile
aprobate de guberniu. Însă interesele guberniului şi ale oraşului
nu erau mereu aceleaşi şi nu o dată am fost în situaţia să ne adre-
săm principelui pentru a contesta măsurile luate de guberniu. Şi
întrucât cheltuielile trimişilor care duceau memoriile noastre la
împărat nu puteau fi făcute în detrimentul casei orăşeneşti, neîn-
trecutul spirit de sacrificiu al concetăţenilor noştri a creat şi o altă
sursă de bani, cunoscută sub denumirea de „casă de ajutorare“.
Din acest izvor proaspăt am acoperit cheltuielile celor care mer-
geau la Cluj, Sibiu sau Viena… ori în alte părţi pentru a rezolva
chestiunile oraşului care nu sufereau amânare. „Oraşul nostru
avea“ – spune unul dintre documentele din arhivă – „o casă sub-
sidiară alcătuită din donaţiile cetăţenilor. De aici se plătea orato-
rul comunităţii şi agentul vienez“. (La începutul acestui veac,
agentul nostru la Viena era baronul Ferdinand Müller, care era
plătit cu 350 forinţi pe an şi încă 150 forinţi pentru serviciile spe-
ciale. Arhiva orăşenească, 1810, nr. 12). Ce păcat că la începutul
acestui veac acest izvor a secat!...
Capitolul 6
Denumirile străzilor, sporirea lor;
căpitanii de străzi, cartiere
În primul deceniu după înfiinţare, oraşul nostru avea numai

trei străzi: prima purta numele de „Víz-utcza“ [Strada Apei], cea
de a doua avea denumirea „Közép-utcza“ [Strada Mijlocie], iar
ultima, urmându-şi rândul, a primit numele de „Harmadik utcza“
[Strada a Treia]… Şi dat fiind că Someşul aflat în apropierea ora-
şului curge de la miazăzi către miazănoapte, partea dinspre sud
până la piaţă a fiecărei străzi purta numele de „felső“ [de sus],
iar partea cealaltă „alsó“ [de jos]. La mijlocul veacului trecut,
Viz-utcza a primit numele de strada „Toderás-utcza“, în cinstea
renumitului consilier Tódor Dániel, iar la începutul secolului era
cunoscută şi sub numele de „Nagy utcza“ [Strada Mare]: „In pla-
tea Vizutcza alias Nagyutcza“. (Vezi Arhiva orăşenească, 1805,
nr. 151). Întrucât Regele Francisc I a intrat şi a părăsit oraşul pe a-
ceastă stradă, câţiva ani strada a purtat şi numele de „Király-utcza“
[Strada Regală]. Începând din 1791, „Harmadik-utcza“ [Strada
A Treia], dat fiind că aici se afla casa primului diriginte al poştei
din oraşul nostru, Emanuel Balta, actuala casă Kristóf Tódor, a
primit numele de „Posta-utcza“ [strada Poştei], iar mai târziu a
fost redenumită „Kovrig-utcza“ [strada Kovrig], după judele pri-
mar Tódor Kovirg, în zilele noastre poartă din nou numele de
Posta-utcza [strada Poştei].
În deceniul al patrulea al veacului trecut s-a construit
„Belső Mező-utcza“ [strada Intrarea Câmpului], începând de la
casa lui Márton Sahin până la casa lui Zachar Ábrahám. Partea
de jos a acestei străzi, care se întinde de la fundătură până la ca-
pătul străzii, a fost construită între anii 1760-1770. Terenurile de
aici costă 300, 400 sau 500 de forinţi. Mai târziu s-a construit
„Külső-Mező-útcza“ [strada În Afara Câmpului]. În 1805 exista

deja „Tizenhárom Város“ [Cele Treisprezece Oraşe].
La început, suburbia Kakasváros [Cocoşvar] era locuită de
ţiganii care în vremea lui Iosif al II-lea au fost mutaţi în Cigánysor
[Şirul Ţăgănesc sau Ţigănie]. O parte din Măieriş şi Kandia exis-
tau încă de la stabilirea armenilor în aceste locuri. Restul s-a con-
struit mai târziu. Casele de pe Újútcza [strada Nouă] au fost
întregite în anii cincizeci (1850 – …).
Au fost numiţi „căpitanii străzilor“, în număr de patru, pen-
tru cele patru străzi. Aceştia desemnau zilnic câte un cetăţean
înarmat din fiecare stradă, care la ora nouă seara se ducea în faţa
primăriei, unde se întâlnea cu persoana de încredere, numită de
comunitatea aleşilor; „cei doi patrulau pe străzi, veghind asupra
ordinii din oraş până la ora două noaptea“ (Arhiva orăşenească,
1821, nr. 383).
„Pentru fiecare stradă este desemnat câte un comisar care
să supravegheze coşurile“. (Arhivele orăşeneşti, 1821, nr. 383).
Capitolul 7
Piaţa mare şi pietruirea străzilor
În 1801 s-au făcut trotuare pe toate cele patru laturi ale pie-
ţei. În primăvara anului 1807 s-a pietruit toată piaţa. Asta se în-
tâmpla pe vremea judelui primar Tódor Kovrig. Pietruirea s-a
făcut de către József Meling cu ajutorul robilor din cetate. Mai
întâi simbria lui Meling era de 10 forinţi pe lună, mai apoi de 14
forinţi. Pe lângă asta, oraşul îi mai dădea şi un braţ de lemne.
(Arhivele orăşeneşti, 1807, nr. 987). În 1823 caldarâmul pieţei a
fost scos şi s-au pus pietre noi. Pietruirea a costat 9500 forinţi.
Peste de drum de Casa Sfatului (spre răsărit) se aflau măcelăriile.
Casa Sfatului era despărţită de măcelării de un pasaj larg. Şopro-
nul tulumbelor se afla în partea de răsărit a măcelăriilor care dă-

deau spre actuala clădire a primăriei. (Arhiva orăşenească, 1823,
nr. 909).
După pietruirea pieţei, guberniul a dispus ca şi străzile, care
„în lipsa şanţurilor de scurgere a ploii erau foarte noroioase“, să
fie pietruite pe rând. „În albia Someşului este nisip îndestulător,
iar pe povârnişul dealurilor înconjurătoare se găseşte destulă pia-
tră.“. (Arhivele orăşeneşti, 1821, nr. 1005). Oraşul a întocmit pla-
nul de pietruire a străzilor şi regularizarea pieţei din faţa terenului
„Orbán“ şi a hanului „Facsebinye“ (aceste planuri pot fi consul-
tate şi azi în Arhivele Orăşeneşti, 1834, nr. 706), însă pietruirea
nu s-a mai făcut. În anii şaizeci a început pietruirea Víz-útcza
[strada Apei] şi în câţiva ani s-au pietruit pe rând toate străzile
centrale. Pietruirea a costat oraşul peste 100.000 forinţi. Piaţa şi
câteva străzi sunt pavate cu dale de granit, comode şi durabile.
Capitolul 8
Albia Someşului şi moara de sus
În veacul trecut brațul Someşului dinspre zăgaz nu curgea

îndărăt de Víz-utcza… Am văzut şi noi adesea pagubele provo-
cate de revărsarea apelor peste albia cu meandre; din acest motiv,
oraşul l-a însărcinat pe Mátyás Fischer, „directorul construcţii-
lor“, să întocmească un plan de regularizare a albiei. Argumen-
taţia inginerului în favoarea lucrării conţine, printre altele,
următoarele: „Someşul strică întotdeauna zăgazul; pe drumul
care merge de-a lungul Someşului nu se poate umbla (e vorba de
drumul dintre moara de sus şi Băile Kérő [Băiţa], iar din caza
drumului desfundat călătorii sunt nevoiţi să urce dealul; totodată
în locurile dintre meandrele Someşuluie bălteşte apa“. (Arhivele
orăşeneşti, 1807, nr. 1079). Oraşul acceptă planul corespunzător
şi se preocupă de punerea sa în aplicare. Guberniul nu numai că

acceptă proiectul bine întocmit, ci dispune urgentarea lucrărilor,
fapt pe care-l aflăm din scrisoarea adresată consiliului orăşenesc
în 23 septembrie 1811: „Albia Someşului (canalul) să fie săpată
până în luna octombrie a aceluaşi an“. (Arhiva orăşenească, 1811,
nr. 1496). Şanţul, o adevărată binecuvântare pentru Víz-utcza, a
fost săpat la termen. „Regularizarea cursului Someşului, traver-
sarea mai multor meandre şi ridicarea zăgazurilor mici – necesare
pentru revenirea apei în vechea albie – costă 20.000 forinţi“.
Malul au fost consolidat cu sălcii şi mesteceni, iar în capă-
tul de sus al oraşului s-a construit o moară cu patru pietre, bine
echipată. Moara de jos exista deja la venirea înaintaşilor noştri
(chiar dacă nu avea aspectul actual), dar moara de sus a fost con-
struită în 1812.
246
Kristóf Szongott
Gherla – vedere dinspre sud

Oraşul Liber Regal Gherla
247
Gherla – vedere dinspre răsărit

Capitolul 9
Măsuri necesare
„În 1789 oraşul renunţă la vechile obiceiuri costisitoare de

botez, cununie şi înmormântare, face rost de tulumbă, începe pie-
truirea pieţei şi pune să se sape fântâni pe străzile mai îndepărtate
de Someş…“ (Arhivele orăşeneşti, 1789, nr. 192).
Comunitatea aleşilor a achiziţionat trei tunuri de apă, 40 de
găleţi de piele, 10 scări. (Arhiva orăşenească, 1804, nr. 1334).
Pentru un tun de apă, cumpărat la Cluj, oraşul a plătit 500 forinţi:
celelalte două au fost cumpărate la Bistriţa cu 500 forinţi. Găleţile
de piele le-am comandat la Cluj şi la Debreţin; au costat 328 de
forinţi. (Arhiva orăşenească 1805, nr. 937).
Despre biserici şi despre şcoli voi vorbi mai încolo, în ca-
pitole speciale.
Farmacia s-a înfiinţat în 1786 (acest subiect îl voi trata sub
titlul „Instituţii publice şi fundaţii“).
Poşta a fost înfiinţată în 1791. Primul diriginte al poştei a
fost Emanuel Balta. În acea perioadă în foarte puţine localităţi
din ţară era poştă şi circula destul de rar, poporul. neavând prea
mare încredere în ea. Câtă vreme nu era poştă, scrisorile impor-
tante erau duse la destinaţie de câte un „senator“, căruia îi revenea
această sarcină. În afara acestuia, oraşul avea şi un angajat care
transporta cu căruţa sau călare scrisorile oficiale sau ale persoa-
nelor particulare. Unii utilizau în acelaşi scop şi soli „repezi de
picioare“. Asupra subietului poştei voi reveni în capitolul destinat
„Hotărârilor consiliului“.
La sfârşitul veacului trecut au fost desfiinţate societăţile re-
ligioase, despre a căror binecuvântată activitate milostivă voi
vorbi mai încolo.
De asemnea, voi face vorbire despre târgurile săptămânale şi

naţionale şi alte privilegii. (Vezi capitolul „Privilegiile noastre“).
Călugării franciscani au venit în oraș în anul 1742. Activi-
tatea lor o voi trata într-un capitol special.
Planul grădinii publice (a parcului) a fost terminat în anul
1864. Terenul desemnat a fost parcelat, plantat cu arbori şi ar-
buşti, aleile au fost umplute cu nisip… în câţiva ani bunul gust
şi banii au dat naştere unui parc minunat – am putea spune cea
mai frumoasă grădină publică din ţară, încântând toţi vizitatorii.
Unii dintre ei au caracterizat-o ca pe un „Schönbrunn în minia-
tură“. (Vezi K. Szongott, Szamosujvár, a magyar-örmény metro-
polisz, p.238).
Capitolul 10
Incendii
Munca noastră a fost binecuvântată de Dumnezeu peste

măsură, dar am avut parte şi de năpaste. Nu doresc să înşir aici
toate pagubele nefericite cu care ne-a lovit braţul pedepsitor al
Domnului, ci voi vorbi doar despre patru incendii mari.
Primul l-am pomenit în pagina 125 a acestei lucrări (vezi
Capitolul 8. Primul mare pârjol).
Cel de al patrulea l-am descris destul de amănunţit (fiind
martor ocular) într-o altă lucrare (vezi lucrarea [K. Szongott,],
Szamosujvár, a magyar-örmény metropolisz, p.127, capitolul In-
cendiul).
Cel de-al treilea caz cumplit s-a petrecut la 14 septembrie
1807, pe străzile Kovrig şi „Belső Mező“. În câteva minute focul
a cuprins ambele şiruri de case ale străzii „Belső Mező“, dar ar-
deau şi clădirile din spatele părţii de apus ale străzii Kovrig. S-au
folosit tunurile de apă cumpărate cu puţin timp în urmă şi au fost
destule mâini harnice, dar nu au reuşit să stăvilească răspândirea

focului. N-au putut pentru că: „Furchtbar ist des Feuers Macht,
wenn sie des Fessels sich entrafft“[81]. Atunci, în urechile stin-
gătorilor de incendiu obosiţi de munca zadarnică, a răsunat un
glas de cântec: Kálmán Korbuly, evlaviosul nostru protopop
paroh, păşea în fruntea unei procesiuni care se îndrepta către
locul mistuit de foc (legenda spune că purta în mână Sfânta
Euharistie). A îngenuncheat şi a început să se roage fierbinte, ru-
gându-l de Dumnezeu să ajute acolo unde braţul omenesc a lucrat
în van. Abia se stinseră ultimele cuvinte ale ruăgciunii… că focul
mistutitor a încetat să se răspândească. Unei părţi din mulţimea
uimită i se păruse că s-ar fi ridicat pe loc nişte ziduri pentru a stă-
vili focului, în schimb cei care acceptă fără crâcnire şi loviturile
sorţii au desluşit în acest caz miraculos mâna atotputernică ce po-
runceşte apelor să se retragă şi focului să se stingă, cea care oprise
şi de astă dată întinderea flăcărilor mistuitoare. Pompierii, după
ce rostiră o scurtă rugăciune de mulţumire, au reînceput lucrul
cu forţele dublate. Cu ajutorul lui Dumnezeu, au stins focul în
câteva ore. Douăzeci de case arseseră până la temelie. Oraşul
porni numaidecât o chetă pentru păgubiţii incendiului; s-au adu-
cat 12.096 frt. Printre sinistraţi s-a numărat şi bunicul meu dins-
pre mamă (Donovák, fiul lui Gabrielis Donovák), pe nume
Donovák Donovák. (Arhiva orăşenească, 1808, nr. 772). Oraşul
a repartizat păgubiţilor lemn de construcţie gratuit, din pădurea
de la Fizeş. Până la ridicarea noilor case, cei care nu mai aveau
acoperiş deasupra capului au fost găzduiţi în clădirile din spatele
curţilor unor suflete miloase, ocolite de năpastă. (Arhivele oră-
şeneşti, 1807, nr. 1262).
În 14 iunie 1822, oraşul a avut de înfruntat un al patrulea
incendiu care a provocat pagube şi a semănat groaza în locuitori.
Optsprezece case de pe Malomutcza [strada Morii] au ars din te-
melii. Oraşul voia să organizeze o chetă la nivel de ţară pentru
ajutorarea acestor nefericiţi şi a cerut aprobarea guberniului pen-

tru această acţiune; drept răspuns, guberniul ne-a scris următoa-
rele: „Dat fiind că potrivit unui ordin adunarea de pomană de pe
tot cuprinsul ţării este permisă, doar dacă un oraş, un sat sau loca-
litate arde cu totul sau într-o mare măsură, domniile voastre să
strângeţi pomeni pentru acei nefericiţi la târgurile naţionale şi
săptămânale care au loc în oraşul vostru; mai puteţi cere prefec-
ţilor comitatelor Solnocul Interior şi Dăbâca (având în vedere că
oraşul vostru se găseşte în preajma acestor comitate) să permită
strângerea de pomeni şi în comitatele lor. Să mai cereţi şi ajutorul
magistratului oraşului Dumbrăveni“. (Arhiva orăşenească, 1822,
nr. 1518). Nu am cerut pomană de la nimeni, ci s-a făcut colectă
în interiorul oraşului, iar administraţia a cumpărat materiale de
construcţie şi le-a distribuit între păgubiţii incendiului.
Capitolul 11
Prelungirea şoselei până în oraş
Oraşul a fost construit pe malul drept al Someşului, în timp

ce şoseaua de la Cluj către Dej trecea pe maul stâng al râului.
Astfel – înaintaşii noştri deştepţi şi clarvăzători –au intrat în noul
oraş peste un pod, lăsând şoseaua la locul ei, în afara oraşului.
S-ar putea ca – după mai multe experienţe mai puţin plăcute –,
unor locuitori din afara oraşului să li se pară de neînţeles opţiunea
armenilor pentru izolare, însă acţiunea lor fusese guvernată de
raţiune; tocmai din acest motiv nu vom lua în seamă opiniile ne-
întemeiate sau sentinţele incorecte ale unora. Înaintaşii noştri is-
teţi vor fi cântărit folosul material mărunt adus circulaţiei, însă
şi-au respectat principiile luând în calcul pagubele şi dezavanta-
jele care ar fi urmat cu siguranţă şi au lăsat şi pe mai departe şo-
seaua în afara oraşului. Au preferat ca drumul să rămâna în afara
localităţii pentru că populaţia oraşului era alcătuită exclusiv din

negustori armeni. Dintre aceştia, comercianții ambulanţi erau ple-
caţi mai tot timpul de acasă, umblând zi şi noapte, cu corturile,
prin târguri şi iarmaroace; negustorii de vite petreceau în căminul
cald şi tihnit doar lunile noiembrie, decembrie şi ianuarie, restul
anului fiind pe moşiile arendate în pusta maghiară, bântuită de
tâlhari. Acasă nu rămâneau decât bătrânii, bolnavii, femeile şi
copiii. Cum s-ar fi apărat această populaţie slabă şi nevolnică
dacă pe şoseaua ar fi trecut prin oraş, deschizând cale liberă va-
gabonzilor şi tâlharilor (care pe vremea aceea erau destui prin
țară)? Această posibilitate nefericită putea apărea destul de des,
mai ales că în acele timpuri în ţara noastră siguranţa averii şi a
persoanei erau destul de precare. Din acest motiv, nedând nici o
atenţie invenţiilor şi calomniilor, destul de neobrăzate, colportate
de cei care nu cunoşteau îndeajuns situaţia din oraş, precum:
„armenii îşi feresc nevestele cele frumoase, de aceea nu trece şo-
seaua prin oraşul lor“, nu pot să spun decât că armenii se temeau
pentru viaţa lipsită de apărare a familiilor dragi şi pentru averile
adunate cu multă sudoare şi muncă cinstită şi nu pentru…
„femeile frumoase“. E drept că străbunele noastre erau frumoase,
dar şi virtuoase. Toate, fără nici o excepţie, primiseră o solidă
educaţie religioasă şi dimpreună cu învăţăturile credinţei au de-
prins şi calea binecuvântată a moralei. Dat fiind că virtutea este
cea mai bună pavăză a bunelor moravuri – mamele noastre vir-
tuoase nu trebuiau apărate de nimeni.
Cu timpul însă (în 138 de ani) s-a schimbat situaţia şi unele
aspecte s-au îmbunătăţit: unii negustori rămâneau tot timpul
acasă în prăvălii şi mai degrabă îşi trimiteau feciorii la târg. A
scăzut numărul vagabonzilor şi tâlharilor, Gherla fiind apărată de
aceştia prin penitenciarul care funcţiona în oraş; a sporit numărul
jandarmilor, statul acordând mai multă atenţie siguranţei cetăţe-
nilor şi bunurilor acestora. Având în vedere motivele de mai sus,
la şedinţa din 8 mai 1838, aleşii oraşului au hotărât să trimită un

memoriu către rege prin care se cerea: 1) lărgirea hotarelor
strâmte ale oraşului; 2) șoseaua să fie adusă în interiorul oraşului;
3) să se aprobe o amânare pentru construcţia cazarmei. S-a apro-
bat amânarea pentru construcţia cazarmei, însă hotarul oraşului
nu s-a mărit nici măcar cu o talpă de loc şi nici şoseaua nu a fost
prelungită atunci, ci de-abia în anii 1880, pe banii noştri!
Capitolul 12
Sub a cui jurisdicţie se afla oraşul nostru
Gherla, care mai întâi fusese un oraş de câmpie cu privilegii

(oppidum privilegiatum) iar din 1786 devenise oraş liber regal
(libera regiaque civitas) nu era subordonat comitatului. În 1817
oraşul nostru îi scria comitelui: „Acest oraş, în calitate de oraş
liber regal, nu se află sub jurisdicţia comitatului“. (Arhivele oră-
şeneşti, 1817, nr. 1041)
Rapoartele şi memoriile le trimitea direct guberniului, or-
dinele primindu-le direct de la acesta. Pentru problemele mai im-
portante ne adresam Curţii imperiale; şi juzii primari aleşi de noi
erau confirmaţi de rege…
Capitolul 13
Litigiu fiscal
Împotriva cetăţenilor Gherlei nu puteau fi intentate acţiuni

fiscale. Iată ce scrie în acest sens oraşul într-o adresă trimisă gu-
berniului la 14 martie 1818: „Vă transmitem plângerea cetăţea-
nului contribuabil Kristóf Czetz, în chestiunea acţiunii intentate
de tribunalul general al comitatului Solnocul Interior şi a sentinţei
sale împovărătoare, dimpreună cu cererea noastră umilă adresată
Înaltului Consiliu Gubernial Regesc, întrucât – în baza scrisorilor

noastre de privilegiu primite de la domnitorul nostru – în cazul
numitului Kristóf Czetz în calitate de cetăţean contribuabil
(locuia la Dej), tribunalul comiţial nu era forul competent în
cauza lui; din acest motiv, vă rugăm să binevoiţi a casa sentinţa
amintită şi, în cazul în care nu poate fi absolvit de acţiunea fis-
cală, să dispuneţi continuarea ei la acest jurisdictionatus Magis-
tratus, în calitate de for competent; întrucât şi aici se va face
dreptate fără nici o părtinire, la fel ca în alte părţi. În acest fel
vom putea beneficia în continuare de privilegiile acordate de
principele nostru şi să ne bucurăm imperturbabil de toate prero-
gativele înscrise în ele. In reliquo…“ (Arhiva orăşenească, Liber
Expeditionum, 1818, nr. 417).
Capitolul 14
Modul în care proceda administraţia oraşului
Dacă administraţia avea un litigiu cu un armean care-şi plă-

tea impozitul aici, dar nu locuia în oraş, însărcina un armean sta-
bilit în aceeaşi localitate cu pârâtul sau în împrejurimi, pentru a
reprezenta oraşul în procesul cu pârâtul, desfăşurat în faţa instan-
ţei din localitatea sa de domiciliu. Iată un exemplu! În 19 mai
1818, oraşul scria următoarele către instanţa comitatului Solnocul
de Mijloc: „Rugăm onorata instanţă să execute în favoarea orfa-
nilor, din averea lui Bogdán Donovák, preţul şi dobânda mărfu-
rilor pomenite în scrisorile care se găsesc asupra lui Gábor
Ábrahám, a le înmâna acestuia erga quietantiam [spre liniştire]
şi a binevoi să ne informeze cât mai repede despre mersul acestei
cauze“. (Arhiva orăşenescă, Liber Expeditionum, 1818).
Capitolul 15
O comunitate care aduce
servicii semnificative în interesul ţării
Sándor Rudnay, în vremea când era episcop al Ardealului,

a îndrăgit foarte mult oraşul nostru care a uzat nu o dată de pro-
tecţia lui influentă şi de mijlocirile sale în favoarea noastră.
Sperăm că eminenţa sa princiară este interesată de soarta
„unei întregi confesiuni (comunităţi, congregaţii) creştine cato-
lice, o populaţie harnică de negustori care nu a preegtat să doneze
cu generozitate în beneficul patriei, ori de câre ori i s-a cerut.“
(Arhiva orăşenească 1826, nr. 2361).
Capitolul 16
Garanţia existenţei oraşului
Iată ce scria oraşul către guberniu în anul 1827:

„După ce în 1691 domnitorul de glorioasă amintire,
Leopold I, a binevoit a ne îngădui să ne aşezăm pe acest domeniu
al statului [pura fiscalis] şi să ne ocupăm cu negustoria liberă, iar
auguştii suverani care i-au urmat au întărit stabilirea noastră înde-
lungată prin acordarea unor libertăţi şi privilegii după cum urmează:
la 17 octombrie 1726 Carol al VI-lea ne-a dat prima scrisoare de pri-
vilegii, care apoi a fost întărită şi lărgită de către suveranii de feri-
cită amintire, precum Maria Tereza, Iosif al II-lea şi Leopold al II-lea.
Acest privilegiu a încurajat existenţa de până acum a oraşului
nostru şi a servit drept îndemn să ne străduim să fim de folos cu
negustoria noastră serenissimei case imperiale austriece şi nobilei
patrii maghiare, iar în vremurile de restrişte care au lovit patria să
nu precupeţim să ne donăm averile şi să ne sacrificăm valorile
pentru binele public, dovedindu-ne astfel devotamentul“. (Arhiva

Printre altele, acest document stă mărturie pentru faptul că
mai mulţi dintre strămoşii noştri „s-au stabilit pe acest pământ în
1691“, pe care peste şapte ani (în 1700) avea să să construiască
oraşul nostru. Armenii stabiliţi în 1691 locuiau în case închiriate
(vezi p.101, paragraful „Întemeierea oraşului“).
Capitolul 17
Rezultatele suprinzătoare
ale guvernării utile şi înţelepte a oraşului
Publicăm un fragment dintr-o adresă înaintată guberniului,

alcătuit din cuvinte pline de bun simţ, fără nici o exagerare:
„Nimic din ceea ce deţine acest oraş nu a fost primit pe degeaba,
ci a trebuit să luăm cu împrumut un capital important atât de la
persoane private din oraş, cât și din afara lui… Totuşi, printr-o
guvernare înţeleaptă şi profitabilă, comunitatea oraşului a reuşit
să restituie atât dobânzile, cât şi capitalul împrumutat. Oraşul a
avut de plătit răscumpărări mari1: a răscumpărat domeniul şi l-a
trecut în administrarea proprie, plătind despăgubiri nemeşilor.
Luând în considerare toate cheltuielile, conchidem că s-au plătit
peste 200.000 fl. din bani publici. La care se adaugă cheltuielile
pentru construcţiile care au fost necesare a se ridica în oraş şi pe
teritoriul domeniului. Nici un privat sau om înstărit, oricât de
înțelept să fi fost, nu s-ar fi apucat de aşa ceva2. Dimpotrivă, sunt
tot mai multe exemple contrare, dacă ne gândim la bogatele oraşe
săseşti. Cine nu cunoaşte faptul că Sibiul a insinuat falimentul?
1
Obţinerea scrisorilor de privilegii a necesitat cheltuieli uriaşe.
2
În sensul că nu ar fi fost în stare s-o facă.
Dar – să ne fie cu iertare – există oare în cele două ţări nobili care
să deţină mai multe sate decât această comunitate1? Care dintre
ei a plătit, într-un răstimp atât de scurt, peste două sute de mii de
fl. renani, aşa cum a procedat comunitatea noastră?“ (Arhiva oră-
şenească, 1800, nr.1015)
1
În anul respectiv (1800), când a fost înaintată această adresă, de domeniul
Gherlei aparţineau 17 sate.
Partea a II-a
Hotarele Gherlei
Hotarele oraşului au fost trasate în mod legal la 8 august

1845. Comisia a fost alcătuită din trei membri numiţi de oraş
(consilierul Gábor Bogdánffi, consilierul Bogdán Korbuly şi
Kristóf Szongott, registrator) şi alţi doi puși de guberniu
(Ferencz Ákosfalvi Szilágyi şi Sámuel Csernátoni Varga, grefieri
ai Tablei Regeşti).
Comisia, dimpreună cu şase martori, s-a dus la hotarul ora-
şului, unde fiecărui martor i-a adresat următoarele întrebări:
1. „Cunoaşte martorul hotarele oraşului Gherla? Dacă da,
atunci
2. Martorul să indice semnele de hotar ale oraşului cu satele
Mikola [Nicula] şi Hesdát [Hăşdate], Kérő [Băiţa] şi Széplak
[Buneşti] din comitatul Solnocul Interior, aşa cum au fost ele din-
tru început.
3. Să spună dacă vreunul dintre sate a răscolit semnele de
hotar sau au rămas aşa cum fuseseră aşezate de la început? Dacă
au fost răscolite, cine a făcut-o şi în ce măsură. Martorul să spună
şi când s-a întâmplat acest lucru“.
„Sequuntur jam nomina testium eorumque fassiones:
Primus testis Lucas Molnár, annorum 67, rom. catholicus,
vigiliarum magister (şeful căpeteniei pazei de la poarta oraşului),
legitime citaus, juratus et examinatus. Fatetur ad utrum[82].
1. Cunosc hotarele oraşului liber regesc Gherla.
2. Hotarul oraşului liber regesc Gherla se întâlneşte cu hota-
rele satelor Nicula şi Hăşdate, tot din comitatul Doboka [Dăbâca],
pe culmea de miazăzi a dealului aflat pe partea răsăriteană a dru-
mului care duce către localitatea Sic din comitatul Dăbâca. Odi-
nioară pe acest deal se afla o spânzurătoare, se mai poate vedea
şi astăzi un ciot din ea. La doi paşi de acest semn se află o movilă
de hotar, pe care le-o şi arăt imediat domnilor. Odinioară această
spânzurătoare se afla între cele trei hotare, aşa am apucat-o şi eu.
De aici linia de hotar merge la miazăzi de şirul de dealuri dinspre
răsăritul Gherlei – după cum v-am spus –, peste creasta orientată
către Nicula, până la aşa numita «Culme a lui Bolond Péter», de
unde marginea hotarului coboară la vreo 25 de stânjeni pe partea
dinspre Nicula a dealului. La poalele «Dealului lui Bolond Péter»
către răsărit urcă din nou pe creastă şi trece pe lângă cele nouă
sau zece gropi (despre care se spune că au fost săpate odinioară
de căutătorii de comori). Marginea hotarului continuă pe creastă
până la Koroboly, unde cele două hotare sunt despărţite de şanţ,
aşa după cum le-am arătat onorabililor domni. Hotarul în cauză
continuă pe partea răsăriteană a şanţului în linie dreaptă până la
aşa numita fântână a lui Daniel, care poartă acest nume pentru
că a fost construită de un anume Daniel, pe care l-am apucat şi
eu, tocmai la marginea hotarului. De la fântâna aceea pe care le-
am arătat-o şi onoraţilor domni, hotarul continuă drept înainte,
peste pârâul din Nicula, până în locul unde, acum vreo 20-22 de
ani, locuitorii din Nicula au făcut cărămizile pentru biserică, locul
se vede foarte bine şi acum. De aici linia hotarului merge drept
de la fântâna lui Daniel sau capătul şanţului peste cuptorul de ars
cărămida către drumul spre Nicula şi șanţul aflat dincolo de el,
de unde hotarul Gherlei nu se mai învecinează cu cel al Niculei.
Hotarul către Hăşdate porneşte tot de la spânzurătoare, co-
borând de la movila de hotar către râul Someş, trecând pe lângă
zidul dinspre oraş al unui han, aparţinător proprietăţii fiscale a
satului Hăşdate, dar în prezent fiind ţinut de oraşul Gherla, până
la malul de nord-vest al braţului mort al Someşului aflat pe partea
răsăriteană a drumului ce duce spre Hăşdate, toate acestea pot fi
observate de onorabilii domni. Aici coteşte în unghi şi urcă ur-
mând malul de nord-vest al braţului mort al Someşului către apus
până într-un loc cu copaci unde acum – după cum constatați şi

dumneavoastră, onorabililor domni – se văd nişte stoguri de fân,
e un lac şi tot locul până la malul braţului mort al Someşului este
folosit drept păşune de măcelari. De la locul acesta cu lacuri linia
continuă drept înainte până la piatra de hotar aflată pe malul de
nord-vest al Someşului, pe care o şi arăt acum onorabililor
domni. De aici o ia drept înainte către şanţul din partea de răsărit
a drumului de ţară neterminat, până la şanţul care desparte hota-
rele satelor Hăşdate şi Băiţa şi coteşte către Gherla; aici făcând
un cot urmează şanţul o distanţă de câțiva stânjeni și o ia spre ră-
sărit, până ajunge la hotarul Băiţei.
Cunosc atât de bine această linie de hotar, întrucât fiind de
32 de ani în slujba oraşului Gherla, era de datoria mea să le cu-
nosc.
3. Acest hotar nu şi-a păstrat peste tot locul vechi, pe care
eu îl cunoşteam. Şi am să vă arăt şi dumneavosatră, onoraţilor
domni. Adică acum vreo doi-trei ani cei din Nicula au ocupat
locul aflat de-a lungul poalelor dealului de pe partea răsăriteană
a drumului ce duce la Sic (pe a cărui culme, la spânzurătoare şi
la movila de hotar se întâlnesc hotarele din Nicula, Hăşdate şi
Gherla) şi până la al treilea deal, restul fiind ocupat treptat de cei
din Nicula. Începând de la culmea celui de al treilea deal (unde
se termină această ocupare, unde marginea hotarului face un cot
îngust şi urcă) şi până la poalele celui de-al patrulea deal «al lui
Bolond Péter» unde eu am făcut, drept însemn, o groapă de faţă
cu domniile voastre onorabile, nu s-a ocupat nimic; pornind de
la această groapă, pe o lungime de o sută de stânjeni către culmea
a patra sau «culmea lui Bolond Péter», pe partea de deasupra sa-
tului Nicula, la vreo 25 de stânjeni de la culme în jos, până la o
altă groapă făcută de mine, se întinde cea de-a doua fâşie ocupată
de cei din Nicula, care pe alocuri e mai îngustă de doi stânjeni.
Anul acesta cei din Nicula au cosit şi mai sus, către culmea dea-
lului, dar după cum se vede au coborât fânul dincolo de hotarul

satului, pentru ca oraşul să nu-l poată lua. Ţin minte că mai de-
mult ciurda păştea pe aici, din oraş nu se vedea nici o vită. Dar
acum s-au suit atât de sus pe deal încât se văd clăile de grâu şi
holdele cu porumb ale celor din Nicula. De la cel de-al patrulea
deal, «al lui Bolond Péter», de la groapa de care tocmai am po-
menit până la partea de apus a celui de-al cincilea deal, aflat chiar
deasupra oraşului, la groapa pe care am făcut-o acum, pe o lăţime
de trei-patru şi uneori cinci stânjeni şi o lungime de o sută de
stânjeni, se întinde cea de-a treia parte ocupată de cei din Nicula
din hotarul oraşului, care are o vechime de doi-trei ani, ba chiar
şi numai unul după cum se poate observa. De aici începând şi
până şi dealul Korobly [Dealul Corobăii], unde pe o porţiune ho-
tarul oraşului Gherla este despărţit de cel al satului Nicula de un
şanţ care se întinde dinspre vest spre est, nu s-a ocupat nimic. În-
cepând de la capătul dinspre răsărit al acestui şanţ (pe care nu
l-am apucat şi ştiu numai din auzite) şi până la fântâna lui Daniel,
în partea de nord a pădurii Korboly [Corobăii], pe o lăţime de
zece-douăzeci şi chiar până la şaizeci de stânjeni, se află cea de-a
patra porţiune ocupată de cei din Nicula.
În faţa fântânii lui Dániel, pe o lăţime de cinci-şase stânjeni,
nu s-a ocupat nimic; dar dincolo de lac, lângă pământul lucrat de
preotul bisericii valahe – până la pârâul din Nicula –, parohia din
Nicula a ocupat o bucată de patru stânjeni lăţime din hotarul ora-
şului. Pe malul pârâului din Nicula, unde mai demult la întânirea
cu drumul spre Nicula se întrerupea hotarul cu Nicula, se întinde
cea de-a şasea porţiune, cu o lăţime de doi-trei şi până la zece
stânjeni lăţime, ocupată de cei din Nicula – aşa cum v-am arătat
şi domniilor voastre.
Nu ştiu numele celor care au ocupat aceste terenuri (în
afara parohiei valahe) şi nu ştiu precis nici când au fost ocupate,
pentru că ocuparea s-a făcut treptat, pătrunzând cu brazda mai

mult în hotarul oraşului.
Nici linia hotarului dinspre Hăşdate, pe care v-am prezen-
tat-o în răspunsul la întrebarea a doua, nu s-a păstrat peste tot,
după cum vă voi arăta prin semnele de hotar făcute de mine.
Coborând de pe culmea dealului aflat în partea de răsărit a dru-
mului ce duce la Sic (pe care se afla spânzurătoarea şi movila de
hotar din spatele ei), până la acest han – pe care vi-l arăt acum –
, care se găseşte la miazăzi de drumul care duce de la Gherla la
Hăşdate şi l-am pomenit şi în răspunsul la întrebarea a doua, cei
din Hăşdate au ocupat treptat o porţiune mare din hotarul Gherlei.
Porţiunea ocupată are o lăţime de vreo douăzeci de stânjeni lângă
han, vreo cincizeci mai la sud, acolo unde e lacul, vreo şaptezeci
la poalele dealului şi vreo şaizeci, acolo unde se întâlneşte cu ho-
tarul Niculei. Începând de la cotul pe care-l face hotarul pe malul
de nord-vest al braţului mort al Someşului ce se întinde la dreapta
drumului de Hăşdate care trece pe lângă han şi până la malul de
nord-vest al Someşului, nu s-a ocupat nici o porţiune de teren.
De la piatra de hotar, pe care am arătat-o domniilor voastre, aflată
pe malul de nord-vest al Someşului, dinspre Băiţa, şi până la şan-
ţul care desparte hotarul Băiţei de cel al Hăşdatelui şi coteşte
puţin în hotarul Gherlei până dă de râul Someş, este o porţiune
ocupată de cei din Hăşdate, având lungimea de un stânjen către
Someş şi vreo zece stânjeni către şanţ. Din câte ştiu, aceste două
porţiuni – pe care le-am arătat şi domniilor voastre – au fost ocu-
pate din hotarul Gherlei de sătenii din Hăşdate; însă nu aş putea
să vă spun nominal persoanele care le-au ocupat, pentru că au
făcut-o treptat, pătrunzând cu brazdele, într-o vreme pe care am
apucat-o şi eu“.
Cel de al doilea martor, Avrintya Román, 41 de ani, de re-
ligie greco-catolică unită, de origine nemeşească, este originar
de aici şi timp de 12 ani a fost ciurdarul oraşului.
Al treilea martor, Lukács Kupşa, 36 de ani, de religie

greco-catolică unită, fiind originar din oraş, cunoaşte locurile şi
este slugă la primărie.
Al patrulea martor, Gergely Novák, este proprietar în oraş,
armeano-catolic, 73 de ani.
Al cincilea martor, András Jagamast, 65 de ani, cetăţean de
religie armeano-catolică, care timp de 24 de ani a arendat pro-
prietatea orașului dinspre Hăşdate.
Al şaselea martor, Melchon Kovács, armeano-catolic de 53
de ani, timp de 16 ani a ţinut în arendă măcelăria orăşenească.
Întrucât mărturia celor cinci se potriveşte cu a primului
martor le voi ignora pentru a nu mă repeta.
Deşi punctul al doilea face referire şi la semnele de hotar
dinspre Buneşti (hotarul apusean), nici unul dintre martori nu a
vorbit nici despre hotarul dinspre apus şi nici despre cel din nord,
cu Mintiul Gherlii. Şi nu au făcut-o pentru că hotarele de vest şi
de nord ale oraşului sunt naturale (hotarul de nord este drumul
de ţară, iar cel de nord, cu Mintiul Gherlii, este format din şanţ)
şi nu puneau probleme. (Arhiva Orăşenească, textul memoriului
în limba latină adresat Regelui Ferdinand al V-lea, la 7 octombrie
1845, în care mărturiile sunt formulate în limba maghiară, p.7-15).
Partea a III-a
Numele, stema, venitul şi descrierea oraşului
Capitolul 1
Numele şi stema oraşului
În scrisoarea din 20 august 1696 adresată de Curtea de la

Viena contelui István Apor, trezorierul Transilvaniei, este utilizată
denumirea de „Samos-Újvár“.
Într-un document emis în 1715 la Deva, Stainwille, guver-
natorul militar al Transilvaniei, utilizează forma: „Szamos-Wijar“
Într-o petiţie adresată în 1716 guvernatorului militar de că-
tre Kristóf Jakabfi, judele nostru primar, oraşul apare ca „Oppidum
Armenorum“.
Într-un document adresat oraşului de János Antalffi, episco-
pul romano-catolic al Ardealului, numele locallităţii este: „Eőrmény
Város“ [Oraşul Armenesc].
„Actum Szamosujvárini in oppido Armenorum“ la 22 mai
1720 (vezi Örmény Prot., vol. I, p.105)
Într-o scrisoare din 1724 a lui István Kornis („supremus
comissarius“) apare titlul: „Strenuis Judici Primario et ceteris ju-
ratis Companiae Armenorum Szamosujvariensium mihi benevo-
lis“[83].
În scrisoarea baronului János Bornemisza de Kászon, din
10 noiembrie 1726, apare „Örmény Város“ [Oraşul Armenesc].
Într-o scrisoare din 1727: „Szamosújvár“.
1730. În scrisoarea lui Sámuel Incze citim: „Szamosujvár
alias Örményváros“.
În 1731 guberniul utilizează titulatura: „Compania Arme-
norum Szamosujvariensium“
În 1733, pe documentele emise de magistratura oraşului:

„Liberum oppidum Armenopolitanum“ şi „Libera civitas Arme-
nopolis“.
În 1735, Lukács Placsintár („senator et juratus notarius“)
scrie următoarele: „Signatum „Szamosujvárino – Armenopolis“.
Într-un document datat 4 martie 1743, guberniul utilizează
următoarea adresare: „Judici, Juratis, ac Notario Lib et Regii op-
pidi Armenopolitani“. Aici apare pentru prima oară titlul „liber
regesc“, anterior folosindu-se „priv. Civitas“ sau „priv. Oppi-
dum“ sau „Compania Armenorum“
În 1758, într-o adresă a guberniului apare titulatura: „Cir-
cumspectis Judici caeterisque membris comm. ac. Notario Compa-
niae Armenorum Szamosujvariensium et Elisabethopolitanorum“.
„Theodorus Csomák civis Armeno-Szamosujvariensis,
1764“[84].
„Szamosujvár – Örményváros“, precum şi „Szamosujvári
Örményváros, 1764“.
1769. Judecătorul din Frumoasa (Ágop Esztechnoi – Jakab
Zachariás) scrie următoarele: „Judecătorul companiei armenilor din
Gherla (Պիրօվ Կերլայու Հայոց Գումբանիային Birov Gherlaiu
Haioț Kumpaniain. Arh. Orăşenească).
Până în 1774 după cum urmează: „Compania Armenorum
Armenopolitanorum sau Szamosujvariensium“, apoi „…Iudici
et notario oppidi Szamosujvar vel Armenopolis“ [Judecătorului
şi notarului tȃrgului Szamosújvár sau Armenopolis].
1783. Ios Ehleg de Eggefeld locumtenens, într-o scrisoare
latinească trimisă la 3 mai 1783 din Bágyon [Bădeni], comitatul
Szolnok-Doboka [Solnoc-Dăbâca], scrie următoarele: „Inclita
Armenorum compania“ [Onorabila companie a armenilor].
Începând din 1787 magistratura oraşului utilizează for-
mula: „E sessione Magistratus lib.reg. civitatis Armenopolis“
[Din sesiunea magistraţilor oraşului liber regal Armenopolis].
„Civitas nostra jus Liberae Regiaeque Civitatis non prius,

nisi anno 1786 subsequente tandem 1787 medio Excellentissimi
D.S.R.I. Comitis Adami quondam Teleki Regii eorum commis-
sarii statuum impetraverat, Sigillum autem usque huc cum in-
scriptione Privilegiati Oppidi provisum, non prius, nisi 1788 ad
inscriptionem Liberae Regiaeque Civitatis transformari, hocque
taliter formato expost tandem uti caeperat… Nos ante annum
1788 cum inscriptione Liberae Regiaeque Civitatis sigillo nun-
quam uti fuerimus“[85]. (Arhiva Oraşului, 1806, nr. 1175).
Stema oraşului: vulturul bicefal cu o cruce înălţată din trun-

chiul comun al celor două capete. Această stemă are o istorie fru-
moasă. Vulturul bicefal este de origine armeană şi nu îşi are
sorgintea în stema vechiului Imperiu german, fiind menţionată
de heraldică anterior utilizării ei de împăraţii germani. Stema
acestora din urmă era vulturul cu un singur cap. Vulturul bicefal
apare pentru prima oară pe stema Imperiului German pe vremea
lui Sigismund, însă anterior apăruse pe blazoanele mai multor fa-
milii nobiliare şi mănăstiri. Originea vulturului bicefal se pierde
în negura legendelor, acest animal fiind unul mitologic, Jatayu
vulturul din infern care scrutează trecutul şi viitorul.
Stema orașului
Subiectul stemei oraşului l-am tratat pe larg în altă parte

(Vezi Kristóf Szongott, Szamosujvár, a magyar-örmény metro-
polisz, p.25).
Capitolul 2
Un document al guvernatorului
Deşi principatul avea un guvernator civil, guvernatorul mili-

tar lua măsuri şi în problemele civile ale oraşului, întrucât mai bine
de patru decenii oraşul nostru „se afla sub protecţie militară“.
În 1719, magistratura oraşului s-a adresat guvernatorului
militar St. Stainwille, care a dat un răspuns favorabil printr-un
document adresat căpitanului cetăţii („A Monsieur de Kőlwel,
Capitain au Rgmt de Lüvingstain a Samosujvár“) şi expediat de
la Carsburg [Alba Iulia] în 30 martie 1719.
În esenţă, importantul document redactat în limba germană,
având pe verso următoarea menţiune a notarului armean: „Copia
documentului trimis de general în chestiunea boltelor şi a şanţului
împrejmuitor al oraşului“ (generalin hărgadz tăhtin parian e bol-
terun sebăn u kaghkin polor șanț anelu), conţine următoarele:
1. Oraşul nostru este numit „Samosújvár“ („Aus der Beilaag
wird derselbe ersehen: was an Mich die Armenier zu Samosuyvar
vorgetragen haben“[86]).
2. În anul respectiv oraşul nostru plătea un impozit de 500
de fl. renani („die auf die Armenier repartirte fünst Hundert Gulden
Rhein“)
3. La punctul al patrulea se arată că: Trebuie să se permită
fără vreo reţinere ca aceşti negustori să-şi poată construi bolţi la
casele lor (săli cu bolte), pentru că numai astfel îşi pot asigura
bunurile împotriva incendiilor („Ist unbedenklich zu zulassen,
dasz selbige Handelsleuthe umb Ihre effecten – avere mobilă, bu-
nuri, mobilă – vor Feuer sicher zu halten, in Ihrem Häusern

Gewölber erbauen“[87]). (Iată cum se îngrădea dorinţa de a se
construi! Existau resurse şi totuşi, timp de nouăsprezece ani,
1700-1719, nu am putut să construim potrivit necesităţilor şi con-
fortului dorit!).
4. Oraşul poate fi deîndată împrejmuit cu un şanţ şi închis
cu porţi. („Kann ganz ohne Anstand geschehen sich mit den Gra-
ben und Thor einzuschlüssen“).
Brădetul din parc

Capitolul 3
veniturile oraşului
Această diplomă în limba latină, datând de la începutul

veacului trecut [al XVIII-lea], detaliază veniturile oraşului după
cum urmează
1. Vama drumului (telonium) este arendată pentru 108 fl.
renani şi 20 creiţari, însă întreţinerea podurilor costând 200, 300,
ba chiar şi 400 fl., suma încasată pentru vamă nu acoperă costul
reparaţiilor podurilor.
2. Avem o singură moară pentru făină care aduce un venit
de 100-200 fl. pe an, iar dacă grâul e scump şi mai mult, însă acest
venit nu acoperă cheltuielile („reparatio“), întrucât moara este situ-
ată într-un loc foarte periculos. („valde in periculoso loco sita ist“).
3. Berăria pe am cumpărat-o împreună cu „dominiumul“
(braxitorum una cum dominio emptum) o închiriem pentru 100
frt. pe an.
Podul de fier din parc

4. Nu avem terenuri arabile de arendat. Păşunile sau poienile

folosite de oraş pentru păşunat produc fân în valoare de 200 frt.
5. Oraşul nu dispune de vreun loc de unde să taie lemne
(lignatio: loc de unde se aduc lemnele; „Ort wo Holz gefällt
wird“); lemnele de foc se cumpără cu bani peşin, iar aici lemnul
e mai scump decât oriunde altundeva în Transilvania („et quidem
carissimo pretio hic, si alibi in Transylvania“)
6. Neavând păduri (pădurile au fost cumpărate mai târziu),
nu avem nici ghindă.
7. De mult timp vama de târg, care se ridică la 120-125 frt.
pe an, o dăm consilierilor, care altă plată nu primesc.
8. Cârciumile oraşului şi cele două cârciumi cumpărate îm-
preună cu dominiumul sunt închiriate pentru 2066 frt. şi 40 de
creiţari pe an, dar întrucât aceste clădiri sunt într-o stare proastă,
reparaţiile costă mulţi bani şi din chirie ne rămân doar 1400 frt.
9. Oraşul nu dispune de nici un monopol, deci această titu-
latură nu ne aduce nici un ban.
10. Cele câteva case cumpărate împreună cu dominiumul
ne aduc anual 30 frt. din chirii.
11. Măcelăria (macellum) am dat-o în chirie pentru 500 frt.
***
Rondul din parc

Din cele de mai sus observăm cât de puţine venituri avea

oraşul în timpurile mai vechi; dar şi cheltuielile erau reduse.
Pentru ca stimatul cititor să poată face o comparaţie între
veniturile de atunci şi cele de acum ale oraşului, dau publicităţii
bugetul de venituri şi cheltuieli prevăzut pentru anul 1899. Înca-
sări: 80823 forinţi şi 81 creiţari, cheltuieli 80805 forinţi şi 70 crei-
ţari. Rest 18 forinţi şi 11 creiţari.
Capitolul 4
Cea mai veche descriere a oraşului
Descrierea latină, pe care o voi publica mai jos în traducere

[88] este de fapt textul de pe cele două pagini interioare ale di-
plomei publicate într-un capitol interior (3), fără a fi datată. Este
vorba de cea mai veche descriere a oraşului. Iată cum sună în tra-
ducere acest text interesant:
„Acest oraş este aşezat în vecinătatea cetăţii cu acelaşi
nume, într-o zonă plată a comitatului Solnocul Interior, alături
curge Someşul Mic, care aduce multă pagubă atunci când se re-
varsă peste luncă. Câmpuri arabile nu are. Terenul (territorium)
pe care l-a cumpărat împreună cu domeniul este atât de mic încât
nu ajunge nici pentru păşunat. Plăteşte anual un impozit de 1450
fl. renani („taxa cameralis“). Are puţine vii, fiind cultivate de
populaţie nu pentru profit, ci pentru plăcerea proprie. Recolta
anuală de vin – din cauza aşezării nefavorabile – nu depăşeşte 4-5
vedre, nu valorează mai mult de 11 fl. Cea mai mare parte din
populaţie se ocupă cu comerţul (quaestum) şi cu precupeţia (mer-
catorum) pe de o parte în Transilvania, pe de alta în Ungaria, Țara
Nemţească sau în alte locuri din străinătate („aliis locis extra-
neis“- străinătate), cei mai înstăriţi se ocupă cu negustoria de vite.
Sunt nevoiţi să plătească dări şi în Ungaria şi în Banat. În afara
comercianţilor, mai sunt şi tăbăcari (cerdones) care prelucrează

piei de capră şi de oaie (cordovan roşu, galben şi negru – „pelles
rubro, flavo, nigroque colores tinctas“). Mai sunt printre ei croi-
tori, cojocari, cizmari, măcelari, aparţinând diferitelor naţionali-
tăţi şi locuind în casele altora.
Acest oraş (oppidum – oraş de câmpie, târg) are un jude,
doisprezece consilieri, notari armeni şi maghiari care, potrivit
privilegiilor obţinute de la maiestatea sa domnitorul, sunt scutiţi
de dări“.
Partea a v-a
Juzii primari şi primarii oraşului nostru
Capitolul 1
Judecătorul companiei
La stabilirea în Transilvania, toate comunităţile armeneşti

purtau numele de „Compania armeană“. Mai târziu, după ce înte-
meiaseră oraşe, toţi armenii care locuiau în acelaşi oraş alcătuiau o
„Companie“. Denumirea iniţială care se referea la întreg se transfe-
rase şi asupra părţilor, „Compania Armeană“ divizându-se în patru
„companii“ mai mici care timp de decenii apar astfel în diferitele do-
cumente: „Compania armeană din Gherla, compania armeană din
Ebesfalva [Ibaşfalău] sau Erzsébetváros [Elisabethopolis, astăzi
Dumbrăveni], compania armeană din Gyergyó [Gheorgheni, jud. Har-
ghita] şi compania armeană din [Csík] Szépviz [astăzi Frumoasa]“.
Într-o scrisoare în limba armeană, datată 25 mai 1769, ju-
dele şi curatorul general armean din Frumoasa, Jakab Zakariás
(Ակօբ Ըսդեխնօյի եկեղեցբան եւ պիրօվ սիբվիզու Հայոց: Agop
Ăstehnoi iegheghețpan iev birov sipvizu Haioț) îl numeşte pe ju-
dele nostru judecător al „companiei armeneşti din Gherla (մեծարելի
աղա եւ աղաջա պիրօվ կերլայու Հայոց Գումբանիայի medzareli
agha iev aghacea birov gherlaiu Haioț Kumpaniai. Arhiva orăşe-
nească, scrisoare datată 25 mai 1769).
În final şi membrii unor asociaţii armene alcătuiau o „com-
panie“. În procesul verbal întocmit de magistratură în data de 23
iulie 1751 scrie astfel: „S-a prezentat compania respectabilă a ne-
gustorilor“ (էկավ պ. գումբանիան պազըրկըննունը egav b. [bad-
veli] kumpanian bazărgănună. Arhiva Orăşenească, „Örmény
prot.“, vol. II, p.409).
La venirea în ţară, înaintaşii noştri aveau un singur jude-
cător, „judecătorul companiei“, însă drepturile şi atribuţiile sale
au încetat deîndată ce s-au întemeiat cele patru aşezări armeneşti

care şi-au ales câte un judecător. Întrucât aceste localităţi purtau
denumirea de „companii“, noii judecători foloseau aceeaşi titu-
latură ca predecesorul lor. Cei patru armeni care purtau acest titlu
erau judecătorii din Gherla, Ibaşfalău, Gheorgheni şi Frumoasa.
Iată un exemplu în acest sens: „În 13 august 1715 s-a prezentat,
pentru a depune mărturie în faţa consiliului, judecătorul Gergely
Lengyel care atunci (când se petrecuse cazul despre care depunea
mărturie) era judecătorul companiei… (էկավ պիրօվ Խարիպ
Գրիգոր, վորնոր այն ժամանակ պիրօվ եղել էր գումբանիայի:
egav birov Harib Krikor, vornor ain jamanag birov eghel er
kumpaniai. Vezi Arhiva orăşenească, „Örmény prot.“, vol. I, p.24).
Mai târziu, judecătorii noştri au omis cuvântul „companie“
din titulatura lor, înlocuindu-l cu numele localităţii unde îndepli-
neau funcţia: judecătorul armenilor din Gherla, al armenilor din
Ibaşfalău şi aşa mai departe…
Capitolul 2
Judecători nerecunoscuţi în mod legal
Deîndată după construcţia oraşului nou (Gherla) locuitorii

şi-au ales un judecător, în baza textului scrisorii de privilegii acordate
armenilor de principele Mihály Apafi al II-lea, în anul 1699: „Armeni
proprio ubique a se electo pararent Iudici“... Între 1700-1715 noul
oraş este condus de astfel de judecători aleşi de comunitate, însă –
întrucât unii afirmau, în mod greşit, că „încă nu avem diplomă“1 –
1
În afara scrisorii de privilegii emisă de Apafi, mai deţineam şi diploma dată
de Leopold I, datată „Vincz [Vinţu] 15 mai 1700“. Acest document ne dădea
dreptul să alcătuim un consiliu şi să alegem un judecător. Iată că aveam şi
diplomă şi guberniul a încălcat legea atunci când nu a vrut să recunoască le-
galitatea judecătorilor şi consiliului nostru. Această diplomă se păstrează şi
astăzi în arhivele oraşului.
guberniul nu recunoştea legitimitatea („legitimus“) judecătorului

şi consiliului nostru, motiv pentru care înaintaşii noştri s-au adre-
sat guvernatorului militar al Transilvaniei, puternicul Stainwille,
solicitând să le permită să se bucure de organizarea administra-
tivă oferită de scrisorile de privilegii emise de principele Apafi şi
Leopold I. În urma acestui demers, Stainwille a dat următorul
ordin: „Posteaquam Armenorum Catholicorum penes arcem Sza-
mosujváriensem Colonia possessionata competenter ac demisse
me requisiverit demonstrando, quod inter primas rerum gerenda-
rum regulas deficiente quidem legitimo magistratu constitutio
unius inter ipsos Iudicis, qui lites et dissensiones eorum impos-
terum oriendas, ne Natio hac primordio sua cultionis confunda-
retur, dirimere sciat, summe necessaria esset, quorum honesta
petitioni tam vigore cum Fisco Regio initi Contractus, et sacri
Caesareco Regij Diplomatis more resolvendi, quam ex amore
Iustitiae, hisce annuere et facultatem inter se eligendi Iudicem
tribuere volui. Electo autem Iudici omnem quam decet reveren-
tiam, honorem et authoritatem ut exhibeant et similem, qui ne-
gotijs inter illos occurrentibus, usque dum sacrum Caesareo
Regium Diploma ijsdem Clementissime impertitur, praeesse
valet, instituant impono, ita actum Szász-sebes 14-a febr. 1715.
Stainwille“.[89]
Capitolul 3
Alegerea juzilor primari era aprobată de rege
Judele primar era ales pentru un an de zile şi în primele zile

ale anului următor demisiona din funcţie; de regulă adunarea ge-
nerală a magistraturii îl realegea şi pentru al doilea an. Astfel ma-
joritatea juzilor noştri primari ocupau această funcţie cel puţin
doi ani. Procesul verbal al alegerilor era expediat – spre confir-
mare – împăratului. Pentru confirmare mai plăteam şi o taxă.

Pentru a întări afirmaţiile mele, reproduc patru diplome:
„Ordinul Preaînaltului Guberniu Suprem Regesc Maiesta-
tic, emis în 22 octombrie 1807, cu nr. 7729, dispune ca în baza
articolului dietal, Diaetalis articulus, nr. 61 din 1791, candidatu-
rile pentru funcţia de jude primar să fie prezentate pentru confir-
mare la Curtea Aulică“. (Arhiva orăşenească, 1820, nr. 609)
„Maiestatea sa serenissimă a binevoit, prin decretul 2542
din 7 iulie al Înaltei Curţi, să-l confirme în continuare pe Kristóf
Karátsonyi în funcţia de judecător al oraşului, pe care o îndepli-
neşte şi în prezent, spre mulţumirea Guberniului nostru şi pentru
care i se cuvine un salariu anual de 300 de fl. renani. Ex Regio
M. princ. Trans. Gubernio Claudiopoli die 7 julii 1820“. (Arhiva
„Benignum Decretum aulicum dto 20 maji a.c. exaratum,
tenore cujus Sua Maiestas SSima ad officium Primarii Iudicis
Szamosujváriensis votorum pluralitate candidatum Antonium
Lászlóffi clementer resolvere dignata est, eo cum mandato Dnis
in apographo hisce communicatur, ut Eundem Antonium Lás-
zlóffi dicto suo officio admovere partium suarum esse ducant. E
Regio M. Prin. Trans. Gubernio. Claudiopoli die 30 junii 1808
G.C. Bánffy“[90]. (Nr. gubernial 4421, Arhiva orăşenească,
1808, cu nr. 939)
„Centumviratul decide plata unei taxe în valoare de 16 fl.
şi 33 creiţari, din cassa alodială, pentru confirmarea alegerii dom-
nului senator Antal Lászlóffi în funcţia de judecător“. (Arhiva
Procesul verbal al alegerilor era trimis la guberniu cu ur-
mătorul text însoţitor: „După încheierea celor doi ani stabiliţi de
forurile superioare pentru mandatul judelui primar…, potrivit
conţinutului privilegiului nostru şi uzanţei vechi legiferate, la
adunarea de alegeri, pe care am ţinut-o dimpreună cu domnul
protopop şi domnul notar districtual, precum şi cu centumvirii

oraşului, am întocmit lista primilor trei candidaţi care au obţinut
cele mai multe voturi … pe care o trimitem către Guberniu“.
(Arhiva orăşenească, 1828, nr. 52).
Capitolul 4
Juzii primari şi primarii noştri
1700-1714. În aceşti paisprezece ani treburile oraşului au

fost conduse de şapte juzi primari; însă doar numele unuia singur
apare în documentele aflate în posesia mea. E vorba de Kirkor
Chárib (Gergely Lengyel). (Vezi Arhiva orăşenească, „Örmény
prot.“, vol. I, p.24). Toţi cei şapte juzi primari au fost aleşi în baza
diplomei lui Leopold I, deci erau juzi primari „legitimi“ care
aveau titulatura „Judecătorul companiei armene din Gherla“.
1714-1716. Kristóf Jakabffy senior. (Vezi Arhiva orăşe-
nească, „Örmény prot.“, vol. I, pagina întâia).
1716-1718. Kristóf Jakabffy junior (Խաչիկ Ակօբշաեան:
Chacig Agopsian, sau Ակօբշայի (Agopsa-i). (Vezi Arhiva oră-
şenească, „Örmény prot.“, vol. I, p.XIII). La pagina XXXII (32)
a volumului I al „Örmény prot.“ (10 aug. 1716) apare astfel: „Bi-
rovuthian chodşa Chacigin (pe timpul primariatului lui Kristóf
bogatul); iar la pagina XL (40) (15 martie 1717): „Pan birov Cha-
1
La începutul veacului trecut [al XVIII-lea], consiliul (senatul) era alcătuit
dintr-un jude primar şi doisprezece consilieri (senatori); întrucât câţiva dintre
consilieri îndeplineau exclusiv activităţi judecătoreşti (ei alcătuind tribunalul
oraşului), şi aceştia erau numiţi tot judecători. Deci judecătorul primar (judex
primarius), care în acelaşi timp era şi conducătorul oraşului, era numit ju-
decător [jude] primar. Până în 15 iunie 1849 în fruntea oraşului nostru se aflau
juzii primari, iar de atunci încoace sunt primari. – Potrivit celor arătate, în
fruntea unui sat, unde nu există consilieri cu atribuţii judecătoreşti, stă un ju-
decător [birău], în timp ce în fruntea oraşului Liber Regesc stă „judele primar“.
cige (domnul judecător Kristóf). În 3 februarie 1716 un armean

sucevean pe nume Lukács Kristóf (Luszig Kriszdoszduri) (Su-
ciov-en) îi trimite o scrisoare lui Jakabffy, adresându-i-se judelui
primar cu „Bedi“ (աղաչա պիրօվ Պէտի: aghaciha birov Bedi),
familia Jakabffy având şi porecla Bedi.
1718-1720. Salamon Duha (Buha) (պիրով Սողոմոն Պու-
հայի: birov Szoghomon Buhá-i1. (Arhiva Orăşenească, „Örmény
Prot.“, vol. I, p.XXVI). Într-o scrisoare expediată de la Viena la
Gherla (în 5 decembrie 1719), arhiepiscopul misionar i se adre-
sează judelui primar cu formula „Salamon de Theodor“, de unde
deducem că tatăl lui Salamon Duha se numea Tódor Duha. Acest
lucru este dovedit şi de următorul rând din „Örmény prot.“ pri-
vitor la anul 1719: „Birovithiun badveli Soghmon Toderi“ (pri-
mariatul onorabilului Salamon, fiul lui Todor).
1720. Der Kirkorian Álexá (Տր-Գրիգորեան Ալէգսա: Álexa
[Elek] Pap-Gergely. Numele său mai apare şi în felul următor:
(Տէր-Գրիգորի) (Der Kirkori). Numele familiei este Kirkor (Ger-
gely [Grigore]), cuvântul Der (domn, preot) fiind doar un atribut,
indicând că strămoşul judelui primar fusese preot. Una din ramu-
rile familiei judelui primar, renunţând la numele Kirkorjan şi tra-
ducând în maghiară cuvântul Der, şi-a luat numele de familie Pap
1
Numele de familie a acestei familii: Ávák (= Novák), Der Ávákian (Don-
ávák, Donovák). Sub acest nume au venit din Moldo-Vlahia. Buha (cuvânt
românesc care desemnează bufniţa), este porecla familiei. În afara paginii ci-
tate cuvântul apare şi pe pagina XLII (42) (պուհա: buha cu b mic). Şi întrucât
litera b mic din alfabetul armenesc (caractere armeneşti), seamănă foarte bine
cu litera d mic (տ), în loc de Buha au scris Duha, . Însuşi judele primar scria
următoarele pe pagina XXVI (26) din „Örmény prot.“: (արի ես սղմն
պուհային): ari ies soghomon buhain (atât numele de familie cât şi cel de botez
sunt scrise cu litere mici, s mic şi b mic): am înregistrat eu salamon buha; însă
pe pagina LV apare (կիվիճարինք տուհային): ghividşarink duhain: plătim
către duha. Încă şi în anii ’50 [1850] unul dintre membri familiei Novák, mai
era numit Buha (domnul Bufniţă).
(dr. Géza Pap, deputat în Parlamentul Ungariei, se trage tot din

această familie), în timp ce a doua ramură a familiei poartă nu-
mele Álexa, după prenumele fostului jude primar. A fost ales jude
primar în 16 decembrie 1719. Tot atunci fiind aleşi şi zece con-
silieri, un notar, doi „sutaşi“, membri ai communitasului, doi sa-
rosti (cuvânt provenit din polonezul „sarosta“, însemnând
preşedinte, şef de breaslă) şi doi vatahi (locţiitori de preşedinţi).
(Vezi Arhiva orăşenească, „Örmény prot.“, vol. I, p.127).
1721. Salamon Simai. Adesea însuşi judele primar îşi spu-
nea Salamon Tódor (= Salamon Theodor [i] = Salamon fiul lui
Todor. (Սղմն Դօտէր: Soghomon Todor = Salamon Simai, adică
Սօղօմօն Դօտէրի Շիմաեան: Soghmon Toderi Şimaian, Sala-
mon fiul lui Todor Simai). El a ctitorit o biserică ce astăzi îi
poartă numele[91].
1722. Dániel Tódor (= Toderás, Ես պիրօվ Դօտէրաշ
կուտամ սէպ նօր պիրօվին Նիկօլին: ies birov Toderaş gudam
seb nor birovin Nigolin. Eu Toderaş îi raportez noului jude Mik-
lós…Vezi Arhiva Orăşenească, „Örmény prot.“, vol. I, p.199). A
fost ales în funcţie la 14 decembrie (vineri) 1722.
1723. Miklós Mendrul (= Mândrul (Նիկօլ Մընտրուլի:
Nigol Mendruli = Miklós [Nicolae] fiul lui Mendrul. Vezi Arhiva
orăşenească, „Örmény prot.“, vol. I, p.200).
1724. Lukács Placsintár. A fost ales în 16 decembrie 1723.
(Vezi Arhiva orăşenească, „Örmény prot.“, Vol. I, p.227).
1725. Salamon Simai (= Salamon Tódor, Սօղօմօն
Դօտէրի: Soghmon Toderi: Salamon fiul lui Todor). A fost ales
în 11 decembrie 1724. La alegeri erau de faţă: preoţii, curatorul
general, oratorul şi viceoratorul, preşedinţii asociaţiilor negustori-
lor şi tăbăcarilor (starosti). „Noi, toţi armenii locuitori în Gherla“ –
scrie în procesul verbal – „am găsit (am hotărât) ca în timpul ale-
gerii (schimbării) judelui să nu facem zarvă mare, să nu tulburăm
oraşul“. (Minkh Gherla gheţhogh Haiere amenekheankh kedank,
or alşad birov- phoghuthean jamanag khaghakhe tulburat cihella).

Au fost aleşi doi judecători: Salamon Simai (Soghmon Toder-i =
Salamon, fiul lui Todor [Simai]) şi Tódor Chenganosz (Todor fiul
lui Chenganosz [= Longinus] = Tódor Dániel. Vezi mai sus la
anul 1722). Între cei doi au decis sorţii, fiind extras numele lui
Salamon Simai. Adunarea generală de alegeri a mai hotărât ca în
primul an judele să slujească fără a fi plătit, iar în anul al doilea
să primească un salariu de 100 fl., iar dacă este reales şi pentru
cel de al treilea an să i se plătească 200 de fl.
Până atunci (între 1700-1725), pe toată durata mandatului
(inclusiv în primul şi al doilea an), funcţia de judecător nu era
plătită. (Vezi Arhiva orăşenească, „Örmény prot.“, vol. I, p.253).
1726. Tódor Dániel (Դօտէրաշ Խընկանոսի: Toderás
Chenganosz: Tódor fiul lui Chenganosz [= Longinus]). A fost
ales în 17 decembrie 1725 (Arhiva orăşenească, „Örmény prot.“,
vol. I, p.305)
1727. Salamon Simai = Tódor Salamon. „Thódor Salamon
Judele Primar al Oraşului Armenesc împreună cu consiliul său“
a fost ales în 13 decembrie 1726. (Vezi „Örmény prot.“, vol. I,
p.331).
1728. Tódor Dániel. Ales la 18 decembrie 1727. (Vezi
„Örmény prot.“, vol. I, p.390).
1729-1731. Salamon Simai = Tódor Salamon (= Salamon
fiul lui Tódor Simai). În scrisoarea locotenentului József Lőcsei
(căpetenia oraşului Dej avea titulatura de locotenent), datată 11
septembrie 1729, apare tot sub numele de Tódor Salamon,
(„Judex Armenorum Szamosujvariensium“). Acelaşi nume apare
şi în scrisoarea lui István Pataky, jude primar al Clujului (30 mai
1730). Pentru mandatul din 1729 a fost ales în 16 decembrie
1728, iar pentru cel din 1730, la 17 decembrie 1729. (Vezi
„Örmény prot.“, vol. I, p. 564).
1731-1733. Salamon Duha (Սղմն տհյի Խաչատըրի:

Soghmon Duhai Chachhaderi; Salamon fiul lui Kristóf Duha).
Pentru mandatul din 1731 a fost ales la 18 decembrie 1730 (Vezi
„Örmény prot.“, vol. II, p.1), iar pentru cel din 1732 la 29 de-
cembrie 1731 („Örmény prot.“, vol. II, p.38).
1733-1735. Gergely Simai („Gregorius Thodor Simai judex
primarius Armenopolitanus“: Gergely fiul lui Tódor Simái). În
armeneşte: Գրիգոր Շիմայի: Krikor Simai, sau Գրիգոր Դօտէ-
րենց Շիմայի: Krikor Toderjenczh Simáji: Gergely fiul lui Todro
Simai. Pentru mandatul din 1733 a fost ales în 2 ianuarie 1733.
(Vezi „Örmény prot.“, vol. II, p.68), iar pentru mandatul din 1734
a fost ales în 30 decembrie 1733. (Vezi „Örmény prot.“, vol. II,
p.103)
1735. Lukács Placsintár. Ales în 29 decembrie 1734
(„Örmény prot.“, vol. II, p.139)
1736-1738. Gergely Simai (Գրիգոր պիրօվ Դօտէրի
Շիմայեանց: Kirkor birov Toderi Şimaianţ: judecătorul Gergely,
fiul lui Tódor Simai). A fost ales 28 decembrie 1735, pentru man-
datul din 1736 („Örmény prot.“, vol. II, p.175)
1738. Tódor Dániel (latineşte „Theodorus Dániel judex pri-
marius“ şi armeneşte: Խնկանոս ո. հ. Դօտէրաշին որդին : Chen-
ganos voghormadz hoki Toderaşin vertin: Chenganos [= Longinus]
fiul răposatului Toderaş. Deci numele corect al acestui jude primar
este Toderás [Toderaş] (Tódor) Longinus = Tódor Longinus. Însă
neavând cunoştinţă că echivalentul latin al cuvântului armenesc
Chenganos este Longinus, l-a schimbat în Dániel (deşi Dániel nu
are acelaşi sens cu Longinus; numele evreiesc Daniel însemnând
judecata Domnului, în timp ce Longinus provine din cuvântul la-
tinesc longus [lung]). Limbile armeană şi latină aşează prenumele
în faţa numelui. Judele nostru primar a respectat această regulă
atunci când îşi scria numele în armeană („Chenganos Toderás“),
însă greşea în latină semnând „Dániel Theodorus“ în loc de
„Theodorus Dániel judex primarius“ (În loc de Tódor Dániel =

Tódor Longinus, scria Dániel Tódor). De atunci (din 1738), din
familia Tódor s-a desprins una nouă purtând numele de Dániel.
Şi István Pataky, judele primar al Clujului, a tradus greşit în latină
prenumele judelui nostru primar (Chenganosz), spunându-i
„Antonius Toderas“. Asta nu mă miră, întrucât Pataky nu era ar-
mean. Tódor Dániel a fost ales în 17 decembrie 1737 („Örmény
prot.“, vol. II, p.197)
1739. Bogdán Placsintár („Deodatus Placsintár judex“).
Ales la 1 ianuarie 1739. („Örmény prot.“, vol. II, p.229).
1740. Tódor Simai („Gregorius Theodor judex primarius“:
Todor Simai a lui Gergely sau Todor fiul lui Gergely Simai). În
armeneşte: Դօտէրաշը Գրիգորէն : Tódor al lui Gergely (Tódor
fiul lui Gergely). Ales la 1 ianuarie 1740. („Örmény prot.“, vol. II,
p.151).
1741-1743. Tódor Dániel („ Illustrissimus – pentru că era
consiliarius – dominus Th. Daniel“). În armeană: Խնկանոս
Թորոսեան: Chenganos Thorsian; Խնկանոս որդի Թորոսի
Դանիէլի: Chenagos verti Thorosi Tanieli: Longinus fiul lui Dá-
niel Tódor. Semnătura judelui primar era Խնկանոս Թրի: Chen-
ganos Th(o)r(osz)i = Longinus. Întotdeauna își scria corect numele
în limba armeană. Ales de la 1 ianuarie 1741 pentru mandatul din
anul în curs. („Örmény prot.“, vol. II, p.264), iar la 1 ianuarie
1742 pentru anul 1742. Alegerea sa a fost confirmată de guberniu
cu următorul text: „De capacitate et caeteris neoelecti bonis qua-
litatibus non modo haudquaquam dubius, verum etiam ipse pers-
vasus, hanc electi Judicis Dni Theodori Dániel electionem, ut pote
legaliter et solemniter factam tenore presentium ratam, gratam ha-
bens, omnio approbo atque confirmo. Cibinii 26xbris F.B. de
Schmidling“[92].
1743-1745. Miklós Karátsonyi (Նիկօլ Գրէջունիան: Nigol
Creciunian. Numele său se mai scria şi astfel: Նիգուլա Խաչիկին
եկէղեցբնա: Nikula Chácshighin ieghegheczhpena. Miklós fiul

curatorului general Kristóf [Karátsonyi]). Dat fiind că tatăl său
se numea Kristóf, însuşi judele primar, atunci când scria în latină,
adesea în loc de „Nicolaus Cristophori Karátsonyi“ prefera forma
„Nicolaus Christoph(ori)“. Din acest motiv unii, în mod incorect,
îl numesc când „Kristóf Miklós“ (în loc de a specifica „Miklós
fiul lui Kristóf Karátsonyi“), când Miklós Kristóf – ca de pildă
pretorul Péter Zalányi, în scrisoarea trimisă de la [Kecsed-] Szilvás
[Pruneni] în 17 septembrie 1744. Ales în 27 decembrie 1742 pen-
tru mandatul din 1743 („Örmény prot.“, vol. II, p.264) şi în 7 decem-
brie 1743 pentru mandatul din 1744. („Örmény prot.“, vol. II,
p.373).
1745-1747. Lukács Simai. Ales în 26 decembrie 1744 pentru
mandatul din 1745. („Örmény prot.“, vol. II, p.322) şi în 28 de-
cembrie 1745 pentru mandatul din 1746, („Örmény prot.“, vol. II,
p.342)
1747. Emanuel Pap (Մանուկ Տէր-Գրիգորեան: Mánug der
Kirkorian). Dániel Naláczi, într-o scrisoare expediată din Légen
(datată 10 mai 1747), i se adresează în mod greşit cu „Martinus
Papp“. Ales în 26 decembrie 1746. („Örmény prot.“, vol. II,
p.355).
1748-1751. Tódor Dániel. Salariu 100 de galbeni (500 fl.),
un butoi de vin, precum şi „scutire de taxe şi impozite“. Ales în
23 decembrie 1747 pentru mandatul din 1748. („Örmény prot.“,
vol. II, p.364). Ales a doua oară în 28 decembrie 1748 pentru
mandatul din 1749. („Örmény prot.“, vol. II, p.374). În 28 de-
cembrie 1749 a fost reales pentru mandatul din 1750. („Örmény
1751-1753. Dávid Placsintár (Դաւիդ Բլէջինդար). Ales în
30 decembrie 1750 pentru mandatul din 1751 („Örmény prot.“,
vol. II, p.399) şi în 28 decembrie 1751 pentru mandatul din 1752.
(„Örmény prot.“, vol. II, p.412).
1753-1755. Tódor Dániel. Ales în 29 decembrie 1752

(„Örmény prot.“, vol. II, p.424). Într-o scrisoare adresată consi-
liului, guberniul avea să scrie următoarele despre acest jude pri-
mar: „Maiestatea Sa Împărăteasa, luând în considerare serviciile
îndeplinite de nobilul asesor al Comitatului Solnocul Interior şi
fost jude primar al Comunităţii Szamos Ujvár [Gherla], care şi-
a dovedit devotamentul în toate prilejurile ivite, dar mai cu seamă
în timpul luptelor împovărătoare de acum, prin punerea la dispo-
ziţie, mutuum şi gratuitum donum, a cailor de remorcare pentru
legiunile Tyrok şi Nemes Kalnakiana, lucru pe care nu doar l-a
promis, ci l-a şi dus la îndeplinire în mod lăudabil, Maiestatea Sa
a binevoit a-l numi, prin graţie Maternă, Honorarius Consilierus.
Această Decizie se comunică printr-o Circulară, aducându-le la
cunoştinţă tuturor pentru a i se adresa în scris şi verbal cu titula-
tura cuvenită. E Regio Principatus Trans. Gubernio Cibinij die
10 Maji anno 1762. Comes Lázár, Bruckenthal.
1755-1758. Kristóf Novák (Խաչիկ Նօվաքի Chacig
Novak). Ales în 4 ianuarie 1755 („Örmény prot.“, vol. II, p.448
şi 452) şi reales în 3 ianuarie 1757 („Örmény prot.“, vol. II,
p.468).
1758. Jakab Hankovics. Ales în 8 ianuarie 1758 („Örmény
1759. Vártán Verzár (Վարդան Վրծարեան). Unii traduc
în mod greşit prenumele armenesc Vártán, care are semnificaţia
Rosans – trandafir, trandafiriu – cu Martiunus – Márton. Pe o
scrisoare din Kapnik [Cavnic], numele judelui nostru primar era
trecut „Martinus Verzeresco“, după cum şi subprefectul Gábor
Szalánki (Dej, 1759) îi scria „Márton Verzár“.
1760-1762. Tódor Simai (Դօտէր ո. հ. Գրիգօրի Շիմայեան –
Toder voghormadz hoki Krikori Şimaian: Todor, fiul răposatului
Gergely Simai („Örmény prot.“, vol. II, p.533). Ales la 29 de-
cembrie 1760 pentru mandatul din 1761.
1762. Lukács Simai (Լուսիկ Շիմայեան: Lusig Şimaian).

Salariu 317 fl. (era şi controlor al morilor, însă magistratura a numit
şi un locţiitor de controlor al morilor, căruia i se plătea un salariu
de 100 de fl. în bani şi 24 de baniţe de grâu). Ales pe 2 ianuarie
1762 („Örmény prot.“, vol. III, p.1)1.
1763-1766. Bogdán (Adeodat) Karátsonyi. Hebas2 fiind
porecla familiei Karátsonyi în limba armeană, acest jude primar
mai era numit şi „Ászvádur Hebeseskujáncz“ [Asvadur Hebeşes-
cuianţ]. János Bánffi (Nagy Iklód [Iclodul Mare] 1763) îl nu-
meşte în mod greşit Valentinus Karátson, în timp ce Timotheus
Csontos, care era „jurassor“ în Solnocul Mijlociu (Zalău, 1764),
îl numeşte de asemenea greşit, Benedictus Karátson. Contele
György Vass (Ţaga) foloseşte numele de Habasesty. În arme-
neşte: Ասվատուր Խաչիկի Գրէջունեան: Asvadur Chacighi Cre-
ciunian, adică Bogdan (Adeodat) fiul lui Kristóf Karátsony. Ales
în 31 decembrie 1763 pentru mandatul din 1764 („Örmény prot.“,
vol. III, p.36) şi pentru mandatul din 1765, la 2 ianuarie 1765
(„Örmény prot.“, vol. III, p.50). Salariu 200 fl., 40 de vedre de
vin şi o claie de fân. („Örmény prot.“, vol. III, p.17)
1766-1768. Bogdán Lászlóffi (Ասվատուր Մանուկի Նաս-
դուրենց – Ászvádur Mánugi Nászturenczh3 [Asvadur Manughi
Nasturenţ]: Bogdán [Adeodat] ful lui Emánuel Násztur [= Lász-
lóffi]. Maghiarii au schimbat poziţia numelui cu cea a prenume-
lui, numindu-l: „domnul jude primar Bogdánfy László“. Dar mai
apare şi sub forma: „Ladisalus Bogdán“ sau „Adeodatus Bogdánfy“.
1
Având în vedere că 19 familii armeneşti din Gherla au primti rangul de nemeş
(două înainte de 1760 şi restul după 1760), începând din 1762 atât juzii pri-
mari, cât şi consilierii erau aleşi din aceste familii.
2
Vezi Szongott, Kristóf, A magyarhoni örmény családok genealogiája [Ge-
nealogia famillilor armeneşti din Ungaria], p. 82, Hebas.
3
Vezi Kristóf Szongott, A magyarhoni örmény családok genealogiája [Ge-
nealogia famillilor armeneşti din Ungaria], p.112 şi 133, Lászlóffy, Násztur.
Centumvirul braşovean Christianus Servatius îl numeşte: „László

Bogdán“, în timp ce judecătorul braşovean Andreas Tarfler îi spu-
ne „ Bogdan Nestoresc jugo primier de la ville libra et Royal a
Szamosujvár“. Ales în 3 ianuarie 1766 („Örmény prot.“, vol. III,
p.118).
1768-1770. Kristóf Jakabffy (Խաչիկ ո. հ. Նիգուլայի Եա-
գօպֆիեան: Chácshig Nikulá-i Jákobfian: Kristóf fiul lui Miklós
Jakabffy), iar în armeană Chacihig Agopşai. Am mai găsit şi alte
denumiri greşite, precum: Nicolaus Pap, Niculest Christof, Nicola
Christianus. Salariu 200 fl. A fost ales în 2 ianuarie 1768 („Örmény
prot.“, vol. III, p.135) şi reales în 30 decembrie 1768 („Örmény
prot.“, vol. III, p.159).
1770. János Verzár (Օհաննէս Վրծարեան: Ohannesz Vér-
dzariján [Ohanes Verzarian]. Ales în 4 ianuarie 1770 („Örmény
1771-1773. Tódor Simai (Toder Krikori Simáján [Toder
Krikori Şimaian], Todor fiul lui Gergely Simai = Tódor Simai, a
lui Gergely). Ales în 3 ianuarie 1771 („Örmény prot.“, vol. III,
p.193) şi reales în 4 ianuarie 1772 („Örmény prot.“, vol. III,
p.209).
1773-1775. Bogdán Karátsonyi (vezi mai sus între anii
1763-1766). Ales la 4 ianuarie 1773 („Örmény prot.“, vol. III,
p.238) şi reales 2 ianuarie 1774 („Örmény prot.“, vol. III, p.257).
1775-1778. Bogdán Dániel (Ասվատուր Խնկանոսի Տա-
նիէլեան: Ászvádur Chengánoszi Danielijan [Asvadur Chenga-
nosi Danielian]: Daniel, fiul lui Longinus [= Adeodat, Deodat]
(„Örmény prot.“, vol. III, p.314).
1778-1780. Vártán Novák. Însuşi judele primar utiliza, în
mod greşit, Martinus şi Márton, în loc de Vartan („Márton
Novák“). Ales în 7 ianuarie 1778 („Örmény prot.“, vol. III,
p.331).
1780-1782. Kristóf Jakabffy jr. (Խաչիկ Ծէրիկի Եագօպ-

ֆիեան: Chácshig Dzerigi Jákobffyian [Chacig Dzerighi Iacob-
fian]: Kristóf, fiul lui Simon Jakabffy). Salariu 350 fl. (începând
din 1780 a încetat plata în natură, în vin şi fân, fiind înlocuită cu
o sumă suplimentară de 50 fl.) Chiar din momentul întemeierii
oraşului primarul era scutit de impozit şi de plata uiumului. Ales
la 7 ianuarie 1781 („Örmény prot.“, vol. III, p.377).
1782-1784. Tódor Simai (Toder Krikori Simajan: Todor
fiul lui Gergely Simai = Todor Simai al lui Gergely). Ales în 8 ia-
nuarie 1782 şi reales în 9 ianuarie 1783 („Örmény prot.“, vol. III,
p.385 şi 406).
1784. Miklós Dániel (Նիգուլա Ամիրաի Տանիէլեան:
Nikulá Ámira-i Dánielján = Miklós fiul lui Ámira Dániel1 („Örmény
1785-1791. Kristóg Jakabffy senior2 (Chacsig Nikulái
Jkobffiján: Kristóf fiul lui Miklós Jakabffy). În armeneşte i se
mai spunea şi „Chácsig Nikulaján“ [Chacig Niculaian]: Kristóf
fiul lui Miklós (Jakabffy). Pál Matkovics, agentul nostru vienez,
îl numeşte „judele imperial“. Iată cuvintele cu care l-a salutat în
ziua alegerii, pe noul jude primar al oraşului: „Să Vă dea Domnul
putere şi sănătate, pentru a fi de folos oraşului nostru…“
(„Örmény prot.“, vol. III, p.445 şi 457).
1791-1794. Márton Balta. („Örmény prot.“, vol. III, p.490).
Este primul dintre juzii noştri primari care a fost ales reprezentant
în Dietă.
1
A sosit la noi de la Elisabethopol (Dumbrăveni). În oraşul frate prenumele
Amira a fost tradus în mod greşit, cu Imre. Vezi Kristóf Szongott, A magyarhoni
örmény családok genealogiája [Genealogia famillilor armeneşti din Ungaria],
p. 16, Lászlóffy, Násztur.
2
Acesta şi Kristóf Jakabffy junior sunt verişori. Kristóf Jakabffy junior, fiul
lui Simon Jakabffy, a fost jude primar între anii 1780-1782. Tatăl lui Kristóf
Jakabffy senior se numea Miklós.
1794-1797. Ioachim Rátz (Օվակիմ Բադեան: Ovagim

Pátján [Ovaghim Patian]. În scrisoarea lui György Balogh, judele
primar al Dejului, este numit: „Ioachim Rátz judex primarius“.
Procesul verbal referitor la persoana destoinicului nostru jude
primar spune următoarele: „Munere ad omnium utriusque vide-
licet status Sacri et saecularis complacentiam laudabili cum zelo
et summa cum integritate gesto“[93] („Örmény prot.“, vol. III,
p.505).
1797-1800. Kristóf Gorove (Խաչիկ Աբկարի Կօրօվէեան:
Chácsig Ábkári Goroveján [Chacig Abkari Goroveian]: Kristóf,
fiul lui Ábágár Gorove. Procesul verbal întocmit în 3 ianuarie
1797 conţine următoarele despre bunicul ministrului István Go-
rove: „Electus est ad judicis primarii munus Christophorus Go-
rove (1797), deposito vol. juramenti sacramento inter faustas
felicis regiminis comprecationes subsecutoque triumphantis gau-
dii, ac exultantis laetitiae manifesta signa, more solito introductus
habetur. Et post juxta receptam antea laudabilem hujus Civitatis
consvetudinem, itum est ad Templum Parochiale ubi audito mis-
sae sacrificio“[94]… După serviciul divin din biserică, judele pri-
mar care şi-a încheiat mandatul a fost însoţit până acasă de „ubi
iterum reverenter salutatus est pro exantlatis sub judicatu suo in-
defessis laboribus, fatigiis, testataque in promovendo publici
emolumento fidelitate, ac industria, novae actae sunt gratiae“[95].
A fost primul jude primar care s-a îngrijit de căruţe pentru pom-
pieri; a pus să se sape îndeajuns de multe fântâni, a dispus ali-
nierea clădirilor noi. Sub mandatul său funcţionarii puteau părăsi
oraşul numai cu voie de la jude, pentru ca treburile oraşului să nu
sufere amânare. (Arhiva orăşenească, 1799, nr. 528, 578). În acest
răstimp, cancelarul gubernial (gubern. cancel) János Schmiedts
a sistematizat Arhiva orăşenească de la începuturi şi până în
1799, lucrând timp de 267 de zile la această „muncă nesfârşită şi
plictisitoare“, în schimbul unei plăţi de 230 fl. La 28 iunie 1799,
după încheierea acestei lucrări ample, a înaintat consiliului un ra-

port în care spune următoarele: „Cunoaşterea muncii mele mo-
deste şi înţelegerea faţă de ea le las cu smerenie pe seama
nobilului Consiliu“. (Arhiva orăşenească, 1799, nr. 715).
1800-1802. Emánuel Lászlóffy. Ales în 2 ianuarie 1801
pentru mandatul din 1801. Iată câteva rânduri din frumosul dis-
curs rostit de Emánuel Lászlóffy, cu prilejul părăsirii funcţiei:
„Funcţia de jude primar se întemeiază, în primul rând, pe abili-
tatea celui care îndeplineşte această demnitate, de a se purta cu
măsură, de a da o pildă bună, de a nu-i împiedica pe membrii
consiliului în libertăţile lor legale şi de a-şi cumpăni faptele din
administraţie, fiind conştient că va veni vremea când şi el va da
seamă în faţa Domnului Atotputernic. Sufletul drept şi strădania
cea bună sunt de ajuns pentru rezolvarea chestiunilor grele …“
(Arhiva orăşenească, 1802, nr.1, 2, 3, 4).
1802-1805: Gergely Simai. Citez următorul fragment din
discursul său rostit la părăsirea funcţiei: „Stimate şi nobil Consi-
liu şi Communitas! Mă bucur foarte mult că în ciuda împrejură-
rilor grele şi împovărătoare am reuşit să duc la bun sfârşit şi al
treilea an ca jude primar, o funcţie uneori uşoară, alteori grea, în
care simţul reciproc al datoriei ne pretinde ca atunci când e uşoară
şi utilă s-o împărţim cu alţii, iar atunci când e grea s-o purtăm sin-
guri. Mai am o singură rugăminte către onoratul consiliu şi com-
munitas: să-mi ierte greşelile comise din pricina slăbiciunii
omeneşti, în timpul exercitării mandatului, şi să nu simtă nicio po-
vară în a alege, după uzanţă, alt judecător în locul meu. Al dum-
neavoastră slujitor devotat, Gergely Simai“. (Arhiva orăşenească,
1805).
1805-1809. Tódor Kovrig. Cea de a treia stradă a oraşului,
„Strada Kovirg“, poartă numele său. Spicuiesc câteva rânduri
dintr-unul din discursurile sale: „Ajungând, din mila lui Dumnezeu,
ziua în care, potrivit obiceiului, publicul de aici organizează adu-
narea de alegere a noii conduceri, îmi iau rămas bun de la ono-

ratul public, urând un an nou fericit şi norocos domnului orator,
domnilor notari şi nobilului communitas, cărora le adresez cu ru-
gămintea ca în locul meu să candideze o altă persoană. De ase-
menea, vă cer îngăduinţă dacă nu am reuşit să-mi îndeplinesc
funcţia în aşa fel încât să mulţumesc pe toată lumea; de altfel, nu
cred că este vreun muritor care ar putea să le facă pe plac tutu-
ror… De aceea, predăm procesele verbale şi cheile sălii de şedinţe
şi ale almarului comunităţii, domnilor oratori şi centumvirilor“.
(Arhiva orăşenească, primul proces verbal din 1807).
1809. Antal Lászlóffy. Ales în luna august 1808, a rămas
în fruntea oraşului timp de un an şi jumătate.
1810-1812. Gergely Bogdánffy.
1812-1815. Tódor Kovrig. Ales la 2 ianuarie 1812 (Arhiva
orăşenească, 1812, nr. 145). La 4 ianuarie 1814 şi-a dat demisia,
fiind reales „voto unanimi et suffragiis communis“. Însă în luna
septembrie a aceluiaşi an şi-a dat din nou demisia, în locul său
fiind ales Tódor Duha. În procesul verbal din 15 septembrie ci-
tesc următoarele: „Sub spect. Dom. Theodori Duha judici prima-
rii“ (Arhiva orăşenească, 1814, nr. 1430, 1433)
1815. Tódor Duha. Iată ce se consemneză în procesul ver-
bal despre alegerea sa: „Tódor Duha a fost ales în funcţia de jude
primar cu 14 voturi. Cunoaşte limbile: maghiară, latină, armeană,
germană şi română. În 1791 a fost ales centumvir, între anii 1791-
-1800 notar al comunităţii, între 1800-1802 vice-orator, în 1802
senator[96] şi în prezent îndeplinind această funcţie. Este potrivit
ca inteligenţă, talent şi tragere de inimă“. (Arhiva orăşenească,
1814, nr. 481)
1816. Adeodat Markovics (Bogdán) a fost ales jude primar
în 2 ianuarie 1816, cu 11 voturi. Iată ce scrie în caracterizarea sa:
„Vorbeşte armeneşte, ungureşte, româneşte, latineşte şi nemţeşte.
În 1801 a devenit centumvir, în 1806 perceptor alodial, în 1807
viceorator, între 1808-1809 orator principal, în 1810 senator, are

o vechime de 15 ani. Este potrivit ca inteligenţă, talent şi sâr-
guinţă. Este armeano-catolic“.
1817-1819. Tódor Kovrig.
1819-1825. Kristóf Karátsonyi, a cărui caracterizare sună
astfel: „Ştie armeneşte, ungureşte, latineşte, nemțește şi româ-
neşte. În 1809 a devenit Quadraginta vir, iar în 1810 senator,
funcţie pe care o deţine şi în prezent. Este potrivit pentru funcţia
de jude primar ca inteligenţă, talent şi tragere de inimă“. Iată ce
scrie guberniul, cu prilejul realegerii sale pentru cel de al treilea
mandat: „Christophorum Karátsonyi fungentem Judicem Prima-
riam civitatis Szamosujvár, habita capacitatis interpositaeque per
Gurbenium Regium commendationis ratione, in moderno suo mu-
nere, cui annuum 300 Rf. salarium adhaeret, denuo confirmatum
esse“[97]. (Arhiva orăşenească, 1822, nr.1495). La 25 mai 1824
a demisionat, în locul său fiind ales Tódor Govrik (care până la
această dată îşi scria numele cu prima literă K şi ultima g).
1825-1834. Tódor Govrik. În cea de a doua jumătate a anu-
lui 1833, judele primar a fost Márton Novák.
1834-1849 (15 iunie). Márton Novák. În caracterizarea sa,
întocmită în 8 ianuarie 1835, am găsit următorul text despre acest
jude primar destoinic: „ Ales în funcţia de jude primar al oraşului
Gherla, cu unanimi omnium voto communibus totius Magistratus
et electae communitatis suffragiis. S-au scurs cei doi ani de man-
dat normal desemnat prin lege pentru judele primar1; salariul 400
fl. Numele: Márton Novák. Vorbeşte bine armeneşte, ungureşte,
nemţeşte şi româneşte. În 1809 a devenit unul dintre cei 42 de
viri [cetăţeni juraţi], în 1816 senator, 1833 jude primar; în prezent
(1835) este din nou jude primar; de naţionalitate armean“.
(Arhiva orăşenească, 1835, nr. 444). Márton Novák este cel dintâi
1
Partea a doua a anului 1833 şi anul 1834 sunt socotite ca doi ani.
jude primar care primeşte un salariu de 400 de fl., celor dinaintea

sa li se plăteau 300 fl. Iată ce conţine certificatul emis de consiliu
pentru Márton Novák: „Noi, Consiliul şi Comunitatea Aleşilor
Oraşului Liber Regesc Gherla, aducem la cunoştinţă tuturor celor
interesaţi acum şi în viitor că după întrunirea noastră din 4 fe-
bruarie anul curent 1837, la Casa Sfatului, în scopul de a-l sluji
cu devotament pe Suveranul nostru şi a promova binele public,
concetăţeanul nostru, judele primar Márton Novák, ni s-a adresat
în modul cuvenit pentru a ne aduce la cunoştinţă că în cei patru
ani din mandatul său de jude primar în oraşul nostru a domnit li-
niştea şi ordinea, precum şi despre faptul că biserica Părinţilor
Franciscani a fost ridicată sub supravegherea sa. Dând curs cererii
sale justificate, recunoaştem că în timpul mandatului de patru ani
îndepliniţi în mod lăudabil de numitul jude primar Márton Novák
atât promovarea binelui public, cât şi a justiţiei publice au fost
îndeplinite respectând cu stricteţe ordinea şi legea, nu pregetăm
să declarăm că realegerea sa cu jumătate din numărul total de vo-
turi este o recunoaştere demnă a meritelor sale“. (Arhiva orăşe-
nească, 1837, nr.131). Márton Novák a demisionat din funcţia de
jude primar la 15 iunie 1849. Pe 10 iulie 1849 a fost numit con-
silier, dar nu a acceptat nici această funcţie. (Arhiva orăşenească,
1850, nr. 39).
1849-1861. Bogdán Jakabb. Până în acest an omul aflat în
fruntea oraşului purta numele de jude primar. Bogdán Jakabb a
fost cel dintâi primar al Gherlei. Începând din 15 iunie 1849 ora-
şul avea atât primar, cât şi judecător primar1: primarul fiind con-
ducătorul oraşului, iar judecătorul primar2 şeful Tribunalului. La
1
În luna ianuarie 1850 şedinţele consilierilor au fost prezidate de judecătorul
primar Karácson Placsintár, dar începând din 4 februarie, ele aveau să fie
prezidate de Bogdán Jakabb.
2
În 1872 au fost desfiinţate tribunalele comiţiale şi orăşeneşti şi se instituie
curţile regale de primă instanţă, în acest moment şi în oraşul nostru s-a
desfiinţat funcţia de judecător primar.
începutul anului 1861 Bogdán Jakabb avea să devină consilier

gubernial, demisionând din funcţia de primar.
1861. Gergely Simay, ales în funcţia de primar în 29 mai
1861. Şedinţa adunării generale, constituită în mod constituţional,
a fost deschisă cu un discurs rostit de Jakabb Bogdán, în calitate
de comisar al guvernului şi consilier gubernial. El a atras atenţia
noilor organe alese şi consilierilor locali, asupra nobilei şi fru-
moasei misiuni care-i aştepta – în lumina îndatoririlor patriotice
impuse de viaţa constituţională –, recomandându-le în mod spe-
cial să fie drepţi şi imparţiali, gardieni ai constituţiei… Apoi a
purces la instalarea primarului şi judecătorului primar, nou aleşi.
Primarul Simay a luat cuvântul în numele aleşilor locali şi al co-
munităţii, spunând că: „Îşi exprimă gratitudinea faţă de comisarul
guvernului şi preşedintele electoral, cei care au avut amabilitatea
de a conduce procesul alegerilor, care întrupează cel mai impor-
tant drept al vieţii constituţionale, luând în considerare atât inte-
resele indivizilor, cât şi interesul comun. De asemenea îşi
mărturiseşte părerea de rău de a nu-l mai putea cinsti pe actualul
comisar gubernial, precum odinioară – drept şef nemijlocit ora-
şului nostru –, găsindu-şi alinarea la gândul că acesta, bucurându-se
de încrederea suveranului, a fost înaintat în funcţia de consilier
gubernial, calitate în care nu va conteni să-şi îndrepte grija şi dra-
gostea către oraşul nostru şi cetăţenii săi“. Discursul care dădea
glas sentimentelor celor prezenţi la adunarea generală a fost în-
trerupt de mai multe ori cu urale şi aplauze. (Arhiva orăşenească,
procesul verbal al adunării de alegeri din 29 mai 1861). „Gergely
Simay, consiliul şi communitasul au demisionat din funcţie în 28
ianuarie 1862. Simay a declarat că îşi întrerupe activitatea şi toate
atribuţiile sale în administraţia oraşului, până când legile ţării vor
reintra pe făgaşul lor, odată cu restabilirea vieţii constituţionale“.
(Arhiva orăşenească, procesul verbal cu numărul 84/16 – 1862).
1862-1867. Antal Lászlóffy.
1867-1872. Gergely Simay. A fost ales la 20 iulie 1867 şi

avea să demisioneze la începutul anului 1872, pentru a putea
ocupa strălucitul post de preşedinte al tablei regeşti instituită la
Gherla.
1872. Dávid Placsintár. Ales în 11 iunie 1872, la şedinţa de
alegeri a comunităţii, prezidată de prefectul Samu Filep. Dau pu-
blicităţii un fragment din procesul verbal al acestei şedinţe, cu
numărul de înregistrare 986 din 1872: „După discursul de înche-
iere al prefectului a luat cuvântul Dávid Placsintár, primarul nou
ales, mulţumind în numele său şi al noului consiliu pentru calmul
şi tactul dovedit de onoratul prefect în desfăşurarea procedurii de
alegeri. Fără intenţia de a-şi amăgi alegătorii cu promisiuni mă-
reţe, noul primar a dat glas bunelor sale intenţii şi dorinţelor celor
mai curate cu care a păşit pe făgaşul acestei cariere noi şi dificile,
făgăduind în mod solemn că va fi credincios jurământului depus
şi trecutului său de apostol modest al principiilor lui Ferencz
Deák, marele fiu al patriei noastre, şi că în toate împrejurările îşi
va pune modestele talente în slujba binelui şi propăşirii regelui,
patriei şi fiecăruia în parte, respectând şi punând în aplicare legile
şi regulamentele stabilite de administraţia locală şi aprobate la
forurile superioare. Mulţumind cu căldură pentru încrederea acor-
dată persoanei sale – lipsite de merite – a declarat că întinde tu-
turor dreapta împăcării, fără deosebire de partid sau persoană,
rugând atât corpul aleşilor, fără solidaritatea căruia nu-şi vede în-
deplinite dificilele atribuţii, cât şi alegătorii, să-i dăruiască încre-
derea doar atâta timp cât îl găsesc demn de ea. Trăiască regele,
trăiască patria, trăiască marele fiu al neamului nostru Ferencz
Deák, trăiască comunitatea oraşului Gherla!“1
Potrivit acestei evidenţe exacte, pe parcursul a 200 de ani
(1700-1900) oraşul nostru a avut 70 de conducători, din care nu-
1
Vezi „Armenia“, al paisprezecelea an de apariţie (1897), p. 259
mele primilor şase sunt necunoscute, restul de 64 fiind cunoscuţi

nominal. Cele 70 de mandate au fost ocupate, de fapt, de 49 de
persoane1, unele fiind alese în mai multe rânduri în fruntea ora-
şului. Iată lista celor 49 de juzi primari în ordine alfabetică, în
dreptul fiecărui nume fiind menţionat atât numărul mandatelor,
cât şi durata lor:
Márton Balta, o dată, pentru trei ani.

Gergely Bogdáffi, o dată, pentru doi ani.
Gergely Chárib, o dată, pentru doi ani.
Bogdán Dániel, o dată, pentru trei ani.
Miklós Dániel, o dată, pentru un an.
Tódor Dániel, de şapte ori, în total unsprezece ani.
Alexa Der Kirkorian, o dată, pentru un an.
Salamon Duha, de două ori, în total patru ani.
Tódor Duha, o dată, pentru un an.
Kristóf Gorove, o dată, pentru trei ani.
Jakab Hankovics, o dată, pentru un an.
Bogdán Jakabb o dată, pentru doisprezece ani.
Kristóf Jakabfi, o dată, pentru doi ani (1768-1770).
Kristóf Jakabbfi I senior, o dată, pentru doi ani (1714 -1716).
Kristóf Jakabffi II, o dată, pentru şase ani (1783-1791).
Kristóf Jakabffi I junior, doi ani (1716-1718).
Kristóf Jakabffi II junior, o dată doi ani (1780- 1782).
Bogdán Karátsonyi, de două ori, în total cinci ani.
Kristóf Karátsonyi, o dată, pentru cinci ani.
Miklós Karátsonyi, de două ori, în total cinci ani.
1
Am reuşit să găsesc doar portretele ultimilor cinci din cei 49 de primari
(քաղաքապետ khaghakhabed). Portretele lui Márton Novák, Bogdán Jakabb,
Gergely Simay şi Antal Lászlóffy sunt publicate ceva mai încolo – în capitolul
care prezintă parlamentarii oraşului – acest capitol fiind ilustrat doar de portre-
tul lui Dávid Placsintár, actualul primar devotat al urbei noastre.
Tódor Kovrig, de patru ori, în total optsprezece ani.

Antal Lászlóffi I, o dată, un an (1809).
Antal Lászlóffi II, o dată, pentru cinci ani (1862-1867).
Bogdán Lászlóffi, o dată, pentru doi ani.
Emánuel Lászlóffi, o dată, pentru doi ani.
Adeodat Markovics, o dată, pentru un an.
Miklós Mendrul, o dată, pentru un an.
I, II, III, IV, V, VI, necunoscuţi după nume, câte doi ani fie-
care, în total doisprezece ani.
Kristóf Novák, o dată, pentru trei ani.
Márton Novák, o dată, pentru şaisprezece ani.
Emanuel Pap, o dată, pentru un an.
Bogdán Placsintár, o dată, pentru un an.
Dávid Placsintár I, o dată, pentru doi ani (1751-1753)
Dávid Placsintár II, o dată, pentru douăzeci şi şapte de ani
(1872 -)
Lukács Placsintár, de două ori, câte un an, în total doi ani.
Joachim Rátz, o dată, pentru trei ani.
Gergely Simai I, de două ori, patru ani (1733-1735 şi
1736-1738).
Gergely Simai II, o dată, trei ani (1802-1805).
Gergely Simai III, în total şase ani (1861 şi 1867-1872).
Lukács Simai, de două ori, în total trei ani.
Salamon Simai, de patru ori, în total cinci ani.
Tódor Simai I, de trei ori, în total 5 ani.
Tódor Simai II, o dată, doi ani (1782-1784).
János Verzár, o dată, pentru un an.
Din cele de mai sus reiese că juzii noştri primari au provenit

din 27 de familii diferite: Bogdánffi 1, Balta 1, Chárib 1, Daniel
3, Der Kirkorian 1, Duha 2, Gorove 1, Hankovics 1, Jakabb 1,
Jakabffy 4, Karátsonyi 3, Kovrig 1, Lászlóffi 4, Markovics 1,
Mendrul 1, cu nume necunoscute 6, Novák 3, Pap 1, Placsintár

4, Rátz 1, Simai 7, Verzár 1. În total 49. Toţi cei patruzeci şi nouă
de primari au fost de naţionalitate armeană şi confesiune
armeano-catolică. Dintotdeauna juzii noştri primari au fost băr-
baţi remarcabili, prestigioşi, deştepţi, virtuoşi. În documentul său
privitor la alegeri, emis la 8 decembrie 1738, direcţiunea came-
rală enunţă următoarele: În baza privilegiului de care vă bucuraţi
să alegeţi cu majoritate de voturi un jude primar care, în strădania
sa pentru binele public, nu doar să prezideze, ci să dorească sincer
şi să ştie să fie util. („Tenore privilegiorum suorum juxta plura-
litate votorum judicem specialiter sibi talem eligant, qui publico
intentus bono communitati non praeesse tantum sed etiam pro-
desse sincere velit ac valeat“).
Dávid Placsintár II, primar

Partea a Iv-a
Primăria (Casa Sfatului)
De la înfiinţarea oraşului şi până în zilele noastre, primăria

funcţionează în cel de al treilea sediu. Prima casă a sfatului se afla
pe colţul răsăritean al laturii de miazăzi a pieţei, pe locul în care se
află astăzi restaurantul „Korona“1. Timp de 101 ani (1700-1801)
clădirea s-a dovedit potrivită acestui scop.
În 1801 cârciuma din centrul pieţei a fost mutată în locul
casei sfatului, pentru care s-a construit un sediu nou, prin ridica-
rea unui cat peste vechea cârciumă şi şirul de prăvălii aflate în
vecinătatea ei.
Am să vă povestesc şi ce i-a determinat pe consilieri să
construiască o altă casă a sfatului în piaţă.
În 1721, Emánuel Szárészta ceruse consiliului oraşului să-i
dea în piaţă: „Teren pentru trei prăvălii, cu condiţia ca prăvăliile
şi pivniţele lor să fie clădite pe banii lui şi ai tovarăşilor săi de
afaceri. În locul acela să nu fie îngăduit a se construi nimic în
afara prăvăliilor şi pivniţelor. În schimb, oraşul avea să fie dator
să ridice deasupra prăvăliilor case; aceste case vor fi ale oraşului.
Pentru locurile de prăvălii se învoiau să plătească 3000 de fl.“
(Arhiva orăşenească, 1801, nr.336).
„În 1741 petiţionarii au ridicat cele trei prăvălii şi consiliul
orăşenesc a construit cârciuma astfel încât să poată fi toate su-
praetajate“. (Arhiva orăşenească, 1801, nr. 557).
Însă timp de 60 de ani oraşul nu s-a gândit să ridice vreun
cat peste ele. În fine, în 1801, Tódor Kovrig senior, Emanuel
Czetz şi fiul său, István (Estephan Manugi Czetzi), Bogdán
1
„Domus praetorialis in vicinitate Plateae et Domus Placsintariana“ (Arhivele
oraşului, 1799, nr. 449).
Csáusz, Péter Moldován, Tódor Szappanyos şi fiul său, Miklós

(Nigol Thoroszi Szábondsi), şi Emánuel Korbuly se adresează
„onoratului şi nobilului consiliu şi nobilulului communitas ca
având în vedere (după cum se ştie) că acoperişurile prăvăliilor
noastre se prăbuşiră din pricina zăpezii mari căzute anul trecut şi
au rămas aşa, cerurăm onoratului consiliu ori să ne îngăduie nouă
să ne dregem acoperişurile în mod individual ori, împreună cu
nobilul consiliu, să ridicăm un acoperiş pe bani publici; dat fiind
că până în prezent nu am primit nici un răspuns la petiţia noastră
şi primăvara (timpul cel mai potrivit să ne apucăm de lucrări) se
apropie cu paşi repezi (cererea a fost înaintată în 5 martie), rugăm
onoratul consiliu să fie amabil să dea un răspuns cererii noastre.
După cum am înţeles, onoratul consiliu plănuieşte să ridice încă
un cat deasupra acelor prăvălii, peste care să tragă un singur aco-
periş, noi nu ne împotrivim nici acestei vreri, ci dimpotrivă, ne
arătăm dornici să luăm parte în această lucrare în mod propor-
ţional, doar pentru a avea din nou un acoperiş deasupra prăvăliilor
noastre şi acestea să nu mai îndure stricăciuni“. (Arhiva oră-
şenească, 1801, nr.158).
Cererea a fost discutată într-o şedinţă comună; în afara consi-
lierilor au fost prezenţi încă 13 aleşi (centumviri). János Jakabffi
şi István Dániel au votat împotriva construcţiei, „separatum votum“,
în care, printre altele, declarau următoarele:
„Această metamorfoză se motivează a fi în folosul oraşului,
întrucât cârciumile1 şi prăvăliile de acum s-ar vinde, iar la suma
obţinută s-ar aduna şi banii primiţi pentru acoperiş de la prăvălia-
şii învecinaţi, astfel putându-se construi catul de sus. În acelaşi timp,
arenda cârciumii ce urmează să fie mutată în clădirea de acum a
casei sfatului ar creşte cu mult… Dar nimeni nu-şi ia asupră-şi
1
În piaţă era o singură cârciumă; forma de plural referindu-se la numătul
odăilor.
răspunderea pentru ridicarea unei clădiri cu un acoperiş atât de

lat, care să stea în bătaia vijeliilor şi să dăinuie“. (Arhiva orăşe-
nească, 1801, nr. 158).
Majoritatea, care nu a luat în consideraţie „separatum votum“
în această speţă, se adresă guberniului privind acest subiect:
„Suntem de părere că schimbarea clădirii casei sfatului cu cea a
cârciumii din piaţă este neapărat necesară, utilă şi profitabilă pen-
tru bugetul public; motiv pentru care cerem Excelenţelor Voastre
să o aprobaţi, să o confirmaţi şi să daţi permisiunea pentru această
acţiune care vizează binele public. Fiind vorba de ridicarea unui
etaj deasupra cârciumii şi prăvăliilor din piaţă. Ţelul nostru este
ca din clădirea cârciumii de acum să se clădească două prăvălii.
Dat fiind că în aceste zile acest obiectiv a fost făcut public şi s-a
anunţat licitaţia (deşi negustorii mai înstăriţi nu erau acasă) pen-
tru construcţia celor două prăvălii, s-au şi oferit deja 4020 fl.,
proprietarii prăvăliilor din acelaşi şir cu cârciuma făgăduind 706 fl.
pentru partea lor de acoperiş. Potrivit socotelilor contramaistrului
Rumpel, modificarea etajului va costa 4182 fl. Pentru cele două
prăvălii primim 4020 fl., 4020 + 706 =4726, astfel etajul nu ne
costă nimic“1.
1
Bugetul detaliat: Var, cărămizi, nisipi, fier 1746 fl.
Materiale pentru acoperiş…........…………..................................................876
Manoperă pietrar……….....................................................………………...931
Manoperă tâmplar …………....................................................……….... 331
Manoperă lăcătuş…..................................................…………………….168
Manoperă geamgiu………..................................................…………….. 126
-------------------------------------------------------
Total 4178 fl.
140.000 de cărămizi, cu 3 fl. mia de cărămizi = 420; 70 de căruţe de var, cu
4fl. căruţa = 280 fl; 1000 de căruţe de nisip, cu 9 cr. căruţa = 90 fl.; 30 de maje
de fier, cu 17 fl. maja de fier cu manoperă cu tot.; 1 şipcă, 4 cr.; 400 de scân-
duri, cu 20 fl. suta = 80 fl.; 70.000 de şindrile, cu 2 fl. mia = 140 fl. (Arhiva
orăşenească, 1801, nr. 441)
Guberniul a aprobat construcţia; lucrările au început deîn-

dată, sub supravegherea lui Mihály Bodoki, inginerul şef al co-
mitatului; la parter primăria a mai construit două prăvălii lângă
cele existente1. Toată construcţia a costat 6382 fl.; una din cele
două prăvălii s-a vândut cu 3000, iar cealaltă cu 2350 fl.. Astfel,
bugetul a avut de contribuit pentru noua clădire a sfatului doar
cu 326 fl., adică etajul (noua casă a sfatului) a costat doar 326 fl.
(Arhiva orășenească, 1801, nr. 633). Consiliul local a postat pe
acoperiş un glob, cumpărat în 1804, cu opt galbeni, de la văduva
lui Emanuel Laszlóffi. (Arhiva orăşenească, 1804, nr. 1366).
Prima şedinţă în „noua casă praetorială“ s-a ţinut în 2 ianuarie
1805, fiind condusă de judele primar Gergely Simai.
Curând, „proprietarii fostelor prăvălii de la parterul casei
sfatului au fost somaţi, de comisia orăşenească, să-şi pună chingi
de fier pe pereţi, pentru că se crapă“; dar nu şi-au pus“. (Arhiva
După aceea, prăvăliaşii s-au plâns către guberniu că „zidu-
rile sunt gata să cadă, primejduindu-le vieţile şi avutul“. Inginerul
comitatului Solnocul Interior, trimis de guberniu, constată că se
crapă bolţile prăvăliilor, are crăpături şi bolta arhivelor şi că, la
înălţimea de zece picioare, peretele s-a înclinat cu ½ ţol faţă de
verticală. Sunt vinovaţi proprietarii prăvăliilor, este vinovat zi-
darul şi este vinovată comunitatea“. (Arhivele oraşului, 1807,
nr. 750).
1
La parterul casei sfatului s-au construit două prăvălii. Márton Merza
(Mardirosz Merzai) a plătit 3000 de fl. pentru una dintre ele, iar pentru
cealaltă, Márton Korbuly (Mardirosz Korbuli) a achitat 2350 de fl.. Ceilalţi
cinci prăvăliaşi: Tódor Kovrig (Thorosz Kovrigján), Emanuel Korbuly
(Manug Korbulján), Daniel (Donucz Nováki Csáuszi) fiul lui Novák Csáusz
(Donovák), István Czetcz (Esztephán Czetzján), Bogdán Korbuly (Ászvádur
Korbuli) au plătit câte 141 fl. şi 12 cr. fiecare, pentru acoperirea cheltuielilor
cu acoperişul. (Arhiva orăşenească 1802, nr. 1355).
Peste câţiva ani au început să apară crăpături şi pe zidul de

la etaj. S-au făcut câteva reperaţii, dar fără vreun folos. În anii
cincizeci [ai veacului XIX], oraşul a avut de gând să execute lu-
crări de renovare mai ample ale clădirii, dar nu se cunoşteau re-
laţiile dintre prăvăliaşi şi primărie, neştiind cum să împartă ponderea
plăţilor. Au spus: nu sunt acte. Deşi erau acte! (În această lucrare
am şi publicat, cuvânt cu cuvânt, detaliile privitoare la această
chestiune!). Numai că funcţionarii cei comozi nu cunoşteau con-
ţinutul documentelor. Actele elocvente, întocmite cu 50 de ani în
urmă, erau acoperite de vălul uitării. Colbul gros se depusese pe
ele; nimeni nu le mai răsfoia. Pe măsură ce colbul se îngroşa pe
documente, creşteau şi crăpăturile zidurilor. Curând clădirea a
devenit de-a dreptul primejdioasă pentru locatarii ei. În acest con-
diţii, oraşul a cumpărat prăvăliile, rând pe rând, iar în 1893, la
iniţiativa autorului acestei lucrări, adunarea generală a hotărât să
mute consiliul în clădirea actuală şi să demoleze vechea casă a
sfatului în care acesta funcţionase timp de 88 de ani. Deîndată ce
oraşul va dispune de fonduri îndestulătoare, vom construi o clă-
dire modernă pentru consiliul local, dar până atunci trebuie să ne
mulţumim cu această clădire strâmtă.
Partea a vI-a
Consiliul (senatul)
Oraşul nostru avea un consiliu încă din anul înfiinţării

(1700), în temeiul următoarelor cuvinte din scrisoarea de privi-
legii emise de principele Mihály Apaffi al II-lea în anul 1699:
„Armeni proprio ubique a se electo parerent Judici“ (pretutindeni
[la Bistriţa, Petelea, Suseni sau Gurghiu] armenii să se supună
judecătorilor aleşi de ei), şi-au ales judele primar al oraşului şi
consiliul; însă din cauză că primele procesele verbale (pe un răs-
timp de doisprezece ani) s-au pierdut1, nu putem spune aproape
nimic despre primii paisprezece ani de funcţionare a consiliului
orăşenesc. Primul proces verbal existent este datat 9 mai 1714
(ռճկգ = 1163; 1663 + 551 =1714),
La începutul celei de a treia file a acestui proces verbal, pe
al cărei colţ putem citi „Örmény protocollum 1714-1729“, cu
aproape un veac mai târziu cineva (scrisul aparţine arhivarului
Márton Kovrig, care a fost funcţionar în oraşul nostru la începutul
veacului al XIX-lea) a scris următorul text, în limba maghiară:
„La 14 decembrie Anno 1714 a fost instalat consiliul, s-a ales Ju-
dele şi doisprezece Senatori“. Verbul „instalat“ poate induce în
eroare orice necunoscător. Însuşi Gábrus [Zacharias] – pe baza
acestei expresii – a înţeles că oraşul nostru ar fi fost întemeiat în
1714, an în care ar fi fost ales şi primul nostru consiliu. Docu-
mentele incontestabile, publicate de mine anterior, dovedesc fără
nicio îndoială că bazele oraşului nostru au fost aşezate în 1700.
Fapt afirmat şi de Lukácsi. De altfel, anonimul care scria că
1
O mână necunoscută şi grijulie a salvat 84 de pagini de procese verbale din
anii 1712-1713, pe care eu le-am numerotat, alcătuind începutul primului
volum legat al colecţiei „Örmény protocollum“.
„s-a instalat consiliul“ şi nu „s-a instalat primul consiliu“, voia

să dea de înţeles că „în oraş au avusese lor adunarea de alegeri“,
întrucât corpul funcţionăresc care avea să conducă oraşul într-un
an se alegea la sfârşitul anului anterior.
În cazul de faţă se alegea cel de al cincisprezecelea consiliu
de conducere, de la înfiinţarea oraşului. Faptul că însemnarea
anonimului – care aduce la cunoştinţa cititorului maghiar, necu-
noscător de limba armeană, esenţa unui lung proces verbal re-
dactat în armeneşte – avea în vedere doar alegerile şi nu alegerea
celui dintâi corp funcţionăresc este dovedit şi de primele două
file ale acestui „protocol“, deoarece în rândul 5 al primei pagini
se poate citi următorul text armenesc (մինք պիրօվ Ակօբշայ իմ
ծէրէրօվըս) (mink birov Agopșa im dzererovăs = Eu judele Jakab
împreună cu senatorii – bătrânii – mei, 9 mai 1714“). Pe fila a
doua, scrisă tot în 9 mai 1714, în rândurile al nouălea şi al zecelea
din primul capitol, găsim următoarele expresii: „Minkh birov
dzererove (Noi judele, dimpreună cu senatorii). În al treilea rând
al celei de-a doua file citim: (պիրօվենց) (birovenţ – la jude), iar
în ultimul rând: (Խնդրէ զպիրօվը ծէրէրովը) (hăntre ăzbirovă
dzererovă: să-l rugaţi pe jude şi pe senatori). Toate acestea vădesc
că în 1714 aveam jude şi senatori, deci aveam şi consiliu. În 1714
judele primar era Kristóf Jakab (Jakabfy). În 1715 în aceeaşi
funcţie a fost ales fiul său Kristóf Jakabfy jr.
Capitolul 2
Alegeri şi hotărâri ale consiliului
Cele două file de proces verbal din 1714 fac vorbire despre
membrii consiliului (senatori – bătrâni), nominal este amintit
doar judele primar (Kristóf Jakabfy senior), în schimb pe fila a
4-a a volumului I din „Örmény protocollum 1714-1728“ [Proto-
colul armenesc] sunt menţionate atât numele judelui primar, cât

şi ale celor doisprezece consilieri, aleşi pentru anul 1715.
Iată traducerea fidelă a acestui valoros proces verbal:
„În 14 decembrie, marţea de după Crăciunul maghiar1…
Noi, armenii din oraşul Gherla2 (Կերլային քաղքցիքը հայերը:
Gherlain kaghkăţikă, haieră) şi locuitorii de alte naţionalităţi
(ցեղ: ţegh – rase), adică drumeţii3, am hotărât să ne adunăm şi
am ales4 în mod liber, dar cu multe rugăminţi5, un jude în fruntea
oraşului şi doisprezece consilieri. Numele lor sunt publicate mai
jos. Aceştia să fie judecătorii noştri şi să se îngrijească de oraş.
Iar noi, locuitorii acestui oraş, mari şi mici, bătrâni şi tineri, ne
învoim prin acest înscris, pe care îl înmânăm judelui nostru, fiul
1
Pe atunci armenii socoteau anul civil după calendarul gregorian (calendarium
Gregorianum), însă sărbătorile le prăznuiau după calendarul iulian, adică pe
stil vechi; din acest motiv este consemnat în text „crăciunul maghiar“ (madsrin
kreciune).
2
Şi în prezent [cumpăna veacurilor XIX-XX] armenii şi românii, îi spun
oraşului Szamosúvár, Gherla, după denumirea vechiului sat.
3
Procesul verbal face îi numeşte „drumeţi“ pe puşcaşii pedeştri aflaţi în sub-
urbia „Kandia“ care puteau să se mute dintr-o localitate în alta, fiind vorba de
drumeţii din Kandia sau locuitorii de alte naţionalităţi din majorsor. De altfel,
nici cei din Kandia şi nici cei din Majorsor nu aveau drept de vot la alegerile
locale; votau doar armenii. Prin cuvintele celui care a întocmit procesul verbal
reiese că aleşii locali îşi exercitau atribuţiunile asupra întregului oraş, inclusiv
cartierul Kandia unde se stabiliseră puşcaşii pedeştri, precum şi Majorsor,
unde locuiau cei de alte naţionalităţi.
4
Cel care consemnează procesul verbal, alături de cuvântul (ընտրեցինք:
endreţhink – am ales) utilizează şi forma (ընտրըվեցինք endreveţhink: am
fost aleşi) indicând astfel că procesul verbal a fost întocmit de unul dintre cei
12 senatori.
5
Toţi membri acestui corp de funcţionari erau oameni şcoliţi, negustori care
nu mergeau prin târguri şi iarmaroace, ci se ocupau de schimburile comerciale
cu străinătatea şi o funcţie publică i-ar fi obligat să petreacă în fiecare an mai
multe luni între zidurile oraşului; în final interesul public a fost pus deasupra
celui personal şi au fost de acord să-şi ocupe funcţiile.
lui Kristóf Jakabfy (Kristóf Jakabfy junior) şi celor 12 consilieri,

să ne supunem hotărârilor pe care aceştia le vor lua cu sufletul
curat şi cele mai bune intenţii, poruncilor emise de consiliu, pe
care noi locuitori acestui oraş regesc1 (այս խօնթիքարին քա-
ղաքը – ais khonthikharin khaghakhe: în acest oraş al regelui,
acest oraş regesc), bărbaţi şi femei, credem că sunt bune. Cel care
nu le va da ascultare sau nu li se va supune să fie pedepsit cu un
birşag pe măsura faptei sale. O jumătate din birşag se cuvine ora-
şului şi cealaltă jumătate consilierilor.
Membrii corpului funcţionăresc ales sunt:
Jude: Kristóf Jakabfy jr.; consilieri: bătrânul (fostul) jude
Kristóf Jakabfy, tatăl judelui ales; Simon Pap (Ծէրիկ Տէր-Գրի-
գօրեան: Dzerig Der Krikorian) – care ocupă şi postul de prim-
curator al bisericii; István Bild, Murádin Márkó, Miklós Tódor,
Emanuel Szákó, Álexa Pap (Alexa Der-Kirkorian), Lukács János,
Salamon Simai (în procesul verbal Soghomon Toderi adică Sa-
lamon fiul lui Tódor, însă numele de familie al acestui Tódor este
Simai, deci e vorba de Salamon, fiul lui Tódor Simai adică Sala-
mon Simai. El avea să ctitorească mai târziu – 1723 – biserica
ce-i poartă numele: Biserica Solomon); Donig Szefer, Simon Pap
jr şi Longinus Toderás (strămoşul familiei Dániel).
1. Noi cei mari şi cei mici i-am ales pe judele Kristóf Ja-
kabfy jr. şi pe cei 12 consilieri pentru ca să le dăm ascultare lor
şi poruncilor lor. Dacă judele trimite slujbaşul comunal după un
1
Până atunci oraşul purta numele de „Compania armenească din Gherla“;
inscripţia scrisă jur-împrejurul sigiliului fiind „Sigilium Armenorum Transil-
vaniae“. Cuvântul „ Transilvaniae“ fiind utilizat ori pentru că se considerau
reprezentanţii tuturor armenilor din Ardeal, ori pentru că în momentul
înfiinţării oraşului aici s-au adunat armeni de pe tot cuprinsul Ardealului.
Acesta este primul document pe care apare titlul de „Oraş regesc“. Acest lucru
poate crea confuzie printre neştiutori, deşi măcar atât ar putea să ştie că la
sfârşitul anului 1714 oraşul „Companiei armeneşti din Gherla“ a primit titlul
de oraş regesc (Oppidum privilegiatum).
Vechea casă a sfatului
jurat şi acesta nu merge la consiliu, va plăti drept pedeapsă 3 fl.

maghiari; cei 3 fl. maghiari1 vor fi plătiţi şi dacă juratul se duce
la consiliu, dar pleacă de acolo fără ştiinţa judelui.
2. Cine este chemat de jude prin slujbaşul comunal sau ju-
dele îi trimite pecete2 şi nu o acceptă, va plăti drept pedeapsă un
florin maghiar.
3. Dacă consiliul se adună pentru a pronunţa o judecată sau
a lua o hotărâre şi un consilier declară că nu-i place hotărârea sau
judecata luată, acesta va plăti drept pedeapsă 12 fl. maghiari.
4. După ce judele şi consilierii s-au adunat la consiliu, ni-
meni să nu şoptească la urechea altuia3; cine şuşoteşte va plăti
drept pedeapsă un florin maghiar.
1
Florintul maghiar avea 40 de creiţari, în timp ce florinul renan avea 60 de creiţari.
2
Pe vremea aceea, persoanelor citate în faţa justiţiei li se trimitea o hârtie
oficială pe care se aplica o pecete cu sigiliul oraşului şi avea următorul text:
„Anno 1761 die 14 Mensis 9bris. Sigillum Citatorium, Certificatorium, Con-
vocatorium, Attestatorium, Inquisitorium, Admonitorium, in & prohibitorium
pro parte & in persona Nobilis Joannis Gorove. Sub poena florenorum 12. Ex-
traditum per Primarium Priviligiatae Civitatis Armeno-Szamos. Ujváriensis
Judicem. Adeodatus Lászlóffy“[98].
3
În timpul adunării de consiliu nu se îngăduiau conversaţiile, nici măcar în şoaptă.
5. Judele şi consilierii să pronunţe verdictul fără să fi băut;

de aceea, cu prilejul judecării să nu se găsească băutură. Lunea
şi vinerea sunt zilele de judecată. Nu este îngăduit să te înfăţişezi
beat la judecată; cine se înfăţişează beat are de plată un florin
maghiar.
6. Cine strigă în faţa legii, îşi suduie semenii sau spune cu-
vinte necuviincioase, are de plătit drept pedeapsă 6 fl. maghiari.
Cel care ridică mâna asupra altora, va avea de plătit, drept pe-
deapsă, 12 fl. maghiari.
7. Cine se sfădeşte cu consiliul, cu oamenii de vază ai ora-
şului sau ponegreşte oraşul va plăti drept pedeapsă 12 fl. maghiari
la prima abatere, 8 la a doua şi 6 la a treia.
8. Dacă judele trimite cuiva pecete cu ordin de a nu găzdui
un străin sau un drumeţ şi acesta nu primeşte pecetea, va avea de
plătit drept pedeapsă 3 fl. maghiari.
9. Dacă judele trimite pecete sau un ordin cuiva pentru a
reţine un străin în casa lui şi acesta nu-l ascultă, ci lasă străinul
să fugă, ori străinul a fugit pe neobservate şi gazda nu anunţă
acest fapt judelui sau vecinilor, va plăti drept pedeapsă 6 fl. ma-
ghiari.
10. Locuitorii oraşului sunt datori să-şi cureţe hornurile tot
la două săptămâni; comisarii vor merge din casă în casă şi cine
va încălca această poruncă, precum şi gospodăriile unde se vor
găsi paie în apropierea vetrei1, vor plăti drept pedeapsă 3 fl. ma-
ghiari.
11. Seara sau noaptea e îngăduit să se iasă în curte sau în
grajd numai cu lămpaşul; cine va ieşi cu lumânarea goală va avea
de plătit drept pedeapsă 50 creiţari.
1
Chibriturile au fost inventate după 1858; până atunci focul se aprindea astfel:
se lua un şomoiog de paie în care se punea un tăciune şi apoi se învârtea în
aer până luau foc paiele. De aceea se ţineau paiele în casă.
12. Fiecare asociaţie să aibă două scări şi două cârlige de

metal pentru ca – Doamne fereşte – dacă izbucneşte focul, să le
aibă la îndemână. Asociaţia care nu face rost de ele sau, în caz
de nevoie, nu le foloseşte, va plăti drept pedeapsă 3 fl. maghiari.
13. Toţi orăşenii, atunci când le vine rândul, să stea de strajă
noaptea; cel căruia îi vine rândul este dator să se prezinte în faţa
judelui seara când intră în post şi dimineaţa când îl părăseşte.
Cine nu se supune acestei îndatoriri sau se codeşte de la strajă,
va plăti drept pedeapsă 3 fl. maghiari.
14. Dacă un membru al consiliului sau al corpului aleşilor
(աղա: agha) nu se duce la biserică sau întârzie de la serviciul
divin într-o zi de duminică sau de sărbătoare, nefiind de faţă la
prima citire a evangheliei (իւղաբերից աւէտրնի չի հասնի ճամը
պաքնելու iughapeiţh avedreni cihi hasni jame bakhnelu1) este
dator să dea o cupă de vin (bisericii); tot cu o cupă de vin este
dator (bisericii) şi cel care a lipsit de la liturghie.
15. Atunci când clopotele bate în dungă sau cineva de pe
stradă strigă „Hoţii!“, toată lumea e datoare să iasă afară în
fugă… pentru a prinde vinovatul. Cine nu se supune acestei po-
runci va avea de plată, drept pedeapsă, câte 3 fl. maghiari. Celui
care suduie sau înjură să i se taie limba sau să i se aplice o pe-
deapsă mare în bani: 40 florini maghiari.
16. Toţi locuitorii acestui oraş să-şi caute dreptatea la ju-
decătorul de aici. Nesupuşii care se adresează altui judecător sau
încearcă să-şi facă dreptate singuri să plătească, drept pedeapsă,
12 fl. maghiari.
1
Verbul armenesc bakhnel înseamnă a săruta. Traducerea citatului armenesc
este următoarea: „Nu este de faţă la prima citire a evangheliei, ca să poată să-
ruta cartea evangheliilor“. În veacul trecut după prima citire a evangheliei cor-
pul aleşilor, adică magistratura (în frunte cu judele primar) şi communitas-ul,
se ridicau de la locurile lor, se duceau în faţa altarului şi sărutau evanghelia.
17. Nu mai este îngăduit a se ara şi semăna între hotarele

oraşului1. Cine încalcă această hotărâre să plătească, drept pe-
deapsă, 12 fl. maghiari.
18. Nemulţumitul cu judecata dată de jude şi de consilieri
să pună jos 3 fl. şi poate face recurs, în schimb cel care se adre-
sează unei instanţe superioare, fără ştirea judelui şi fără plata
„taxei către consiliu“, e dator a plăti o amendă de 12 fl. Cine se
plânge la forurile superioare, pe ascuns – fără ştirea judelui şi
consilierilor – de consiliu, de jude sau unul dintre consilieri, să
fie amendat cu 22 florini maghiari. Jumătate din aceştia revin
oraşului şi jumătate consilierilor.
19. Fiecare orăşean este dator să ducă la îndeplinire misiu-
nile încredinţate de oraş. Dacă judele sau consilierii trimit pe ci-
neva să ducă bani sau scrisoare undeva, acela să încalece deîndată
şi să pornească la drum2. Cei care nu se supun să fie amendaţi cu
câte 6 fl. maghiari. Misiunile se fac după cum îi vine rândul fie-
căruia. Cel căruia i-a trecut rândul nu este dator să meargă în mi-
siune până nu îi vine iarăşi rândul. Dacă pe drum păţeşte ceva
(de pildă i se prăpădeşte calul), paguba e suportată de oraş.
20. Dacă soseşte în oraş un judecător (դատավոր: tavador)
sau un alt oaspete şi cere sălaş de la jude, atunci orășeanul la care
îl trimit judele sau consilierii pe oaspete este dator să-i ofere găz-
duire fără a fi constrâns (erendov). Cine nu se supune şi nu găz-
duieşte un astfel de oaspete, să fie pedepsit cu plata a trei florin
maghiari.
21. Am căzut la învoială ca judele, cei doisprezece consilieri
şi cei care în nu sunt consilieri, dar au îndeplinit această funcţie,
să nu stea de strajă noaptea; dacă însă – Ferească Dumnezeu
1
Aratul şi semănatul fuseseră interzise din cauză că puţinătatea terenului abia
ajungea pentru păscutul animalelor.
2
În 1730 (peste 16 ani) oraşul a tocmit un armean pe nume Lukács care avea
să facă serviciul de curierat călare. (Örmény prot., vol II. p.2).
(Աստուած չիտայ: Asduadz cihidah) – ar fi vremuri de urgie

(ահոտ ժամանակ: ahod jamanag), atunci judele, consilierii şi
centumvirii vor fi alături de locuitorii oraşului (քաղքըցոցմովը:
khaghkheţhoţhmove), adică toată lumea va face de strajă acolo
unde va fi trimisă de jude şi de consilieri. Cei care nu se supun
să fie pedepsiţi.
22. Să afle toată lumea că la biserică judele primar este în
frunte, atât la sărutarea evangheliei1 (աւէտրան պաքնել: avedran
bakhnel), cât și la primirea crucii2; urmează consilierii după rân-
duiala care e scrisă. Această ordine s-o respecte şi funcţionarii
nu numai la adunarea consiliului, ci şi cu alte prilejuri, ca de pildă
atunci când judele primar şi consilierii sunt împreună la petreceri,
în ospeţie sau la mesele comune de la pelerinaje (ուխտ կամ
մատաղ: uşhd gam madagh)3.
23. Dacă doi sau mai mulţi cetăţeni ai oraşului merg îm-
preună la târg sau în altă parte sau dacă pe drum cineva se întâl-
neşte cu un concetăţean, aceştia să nu se mai despartă. Dacă unul
1
În veacul al XVIII-lea cartea evangheliilor era sărutată de conducerea
oraşului (la prima citire a evangheliei); astăzi o sărută doar preotul care
oficiază liturghia cu prilejul messei cu asistenţă, când subdiaconul îi duce
evanghelia preotului oficiant.
2
Şi în prezent, după liturghia de doliu, se obişnuieşte „sfinţirea sicriului“; cu
acest prilej atât rudele cât şi alte persoane sărută crucea (adică „primesc
crucea“).
3
Acestă idee a fost consemnată greşit în armeană, de cel care a întocmit pro-
cesul verbal. În loc de „ughd gam madagh“ ceea ce înseamnă: pelerinaj sau
masă gratuită, trebuia să scrie „ughdi degh devadz madagh“, adică (masă dată
la locul unui pelerinaj). În prima parte a veacului trecut [sec. XVIII] mai per-
sista obiceiul „madagh“. Armeanul evlavios făcea legământ să meargă în
pelerinaj şi să ospăteze oamenii sărmani. Acolo punea să se taie câteva vite,
viţei şi oi… Mâncărurile gătite din această carne se aşezau pe masa comună.
În limba armeană, această masă comună oferită la locul de pelerinaj, poartă
numele de: madagh. În prezent la noi madaghul nu mai este în uz, în schimb
armenii de la Suceava, din Bucovina, îl practică şi acum la Hacigadar.
e ceva mai în faţă, să-l aştepte pe celălalt, pentru a putea repara

împreună lucrurile care s-ar putea strica. Cei care se duc înainte
pe drum, neaşteptându-i pe ceilalţi, să fie amendaţi cu câte trei
florin. Odată ajunşi în localitate fiecare îşi poate vedea de treaba
lui.
24. Cel care se duce înainte la târg, ca să-şi ocupe loc de
şatră, dându-i ceva în taină judecătorului de târg, pentru a-i în-
lesni să primească locul, să plătească o amendă de 6 fl. maghiari.
Dacă se duce la târg un consilier sau un jurat din oraşul nostru,
negustorii să i se adreseze acestuia şi el le va hotărî ordinea lo-
curilor de şatră după darea pe care o plăteşte fiecare. Cine nu se
supune acestei reguli va plăti, drept pedeapsă, 6 fl. maghiari.
25. Concetăţenii noştri care se sfădesc între ei în oraşe sau
alte locuri (կրիվ անին: gheriv anin), să fie pârâţi judecătorului
şi consilierilor din Gherla. Cine se adresează unui judecător străin
este dator să plătească o amendă de 6 fl. maghiari. Banii de
amendă să se împartă între judecător şi consilieri. Dacă banii adu-
naţi din aceste amenzi depăşesc 40 florini, jumătate din sumă i
se cuvine oraşului şi numai cealaltă jumătate consilierilor.
26. Gherleanul sau negustorul străin sau oricine altcineva
care se îmbată la cârciumă şi strigă prea tare, spune vorbe necu-
viincioase (ավելի պակաս: aveli bagas) sau suduie să plătească
o amendă de 12 fl. maghiari.
27. Cine vrea să se aşeze în oraşul nostru e dator să aducă
la cunoştinţa judelui dorinţa sa. Cel care locuieşte printre noi,
fără să fi încunoştinţat judecătorul despre acest fapt, trebuie alun-
gat din oraş sau pedepsit. Noul venit să cumpere o casă sau să
construiască una nouă, în caz contrar – chiar dacă a încunoştinţat
judecătorul despre dorinţa sa – să fie alungat din oraş.
28. În acest oraş (Gherla) nimănui nu-i este îngăduit să
vândă vin, miere, pălincă şi bere; cine o va face în taină sau la
vedere (գաղտուկ կամ ալանի: kaghdug gam alani) va avea de

plătit 12 fl. şi băutura va fi confiscată cu butoi cu tot.
29. Să afle toţi negustorii gherleni că începând de astăzi
(ռձկզ: 1000+100+60+6=1166, după calendarul armenesc; adu-
nând 551 la această dată, 1166, obţinem anul 1717, luna mai)
timp de un an nu e îngăduit a se merge la târgul din Jibou. Cine
va nesocoti această hotărâre şi va merge acolo cu marfă sau pen-
tru a cumpăra vite sau din altă pricină, va avea de plată şase gal-
beni.
30. Cine doreşte să ridice o construcţie, o casă sau un gard
pe un teren (nou) din acest oraş, este dator să aducă această do-
rinţă la cunoştinţa judelui sau a consiliului. Cel care încalcă
această hotărâre să plătească o amendă de 12 fl. şi să se dărâme
tot ce a clădit.
31. La târgurile de săptămână sau la cele de ţară, nimeni să
nu se amestece în tocmeala altora; cel de al doilea cumpărător
poate să se tocmească pentru o marfă numai după ce primul a
plecat. Cine nesocoteşte această regulă e dator a plăti 24 fl. ma-
ghiari, drept pedeapsă.
32. Cine strică pecetea trimisă de jude şi nu se supune po-
runcii acestuia e dator să plătească 12 fl. maghiari.
(La punctele 33, 34 şi 35 sunt enumerate lucruri lipsite de
importanţă privitoare la târguri).
36. Judele este dator să aducă la cunoştinţa tuturor data ale-
gerilor, cu o săptămână înainte, pentru ca lumea să fie acasă în
ziua respectivă. Cel ales este dator să rămână în funcţia de jude
timp de un an, dar nimeni nu poate fi forţat ca să poarte această
demnitate mai mult de un an. Cine nu vrea să ocupe funcţia de
jude, nici măcar un an, să plătească o amendă de 20 florini ma-
ghiari.
37. (20 iunie 1721, vineri). Oraşul, judele şi consiliul au
hotărât ca de acum înainte să se plătească pentru mort. Dacă e
bogat să se plătească bisericii 6 fl. maghiari, iar dacă e mai sărac

3 fl. maghiari. Dacă e foarte sărac, să fie înmormântat fără nici o
plată. Dacă e vorba de un copil care nu a împlinit şapte ani, nu e
nevoie să se plătească bisericii, dar dacă este mai în vârstă de
şapte ani se plăteşte taxa după regulile de mai sus. Taxa trebuie
plătită prim-curatorului, înainte de înmormântare, pentru ca flă-
căii să sape groapa.
38. Nu se poate tocmi vizitiul cuiva fără a întreba mai întâi
stăpânul acestuia dacă vrea să-l mai ţină şi în anul următor. Dacă
stăpânul nu vrea să-şi mai ţină vizitiul şi în anul care urmează
sau dacă l-a şi lăsat liber, atunci el poate fi tocmit de oricine, dar
nu este îngăduit a ademeni vizitiul de la stăpânul său. Cine în-
calcă această regulă este dator să plătească 24 florini maghiari.
39. Nu este îngăduit a se plăti căruţaşului o simbrie mai
mare de 40 florini maghiari pe an; cine îi dă o simbrie mai mare,
are de plătit 40 florini drept pedeapsă.
40. Pentru clopotele de la înmormântare se plătesc 3 ma-
riaşi, pentru mortul din starea întâia, pentru cel de starea a doua
doi mariaşi, iar pentru cel de starea a treia un mariaş. Pentru să-
raci nu se plăteşte deloc. De-acum înainte aceste hotărâri să ră-
mână valabile tot timpul“. (Arhiva orăşenească, „Örmény. Prot.,
vol. I, p.III-XII).
41. Noii veniţi sunt datori să se înfăţişeze judelui. Cine găz-
duieşte un venetic care nu s-a anunţat are de plată 24 fl. maghiari.
(Arhiva orăşenească, „Örmény. Prot., vol. II, p.58, 5 iulie 1730).
42. Toată lumea este datoare să respecte punctele de mai
jos, iar cine le încalcă are de plătit o amendă de 24 fl. maghiari.
43. Nimeni să nu îndrăznească să duhănească nici pe
stradă, nici în curte, nici noaptea şi nici ziua. Această interdicţie
se referă şi la cei din cartierele Kandia şi Majorsor.
44. După Ave Maria de seară, nimeni să nu îndrăznească
să meargă la săniuş (de plăcere սայրաներ քալէլու sairaner kha-
lelu) nici în oraş şi nici în afara lui. Nimeni să nu facă gălăgie şi

să nu ţipe.
45. După Ave Maria este interzis a se umbla fără lămpaş.
46. Cei care au vite (vaci, viţei, boi) să le ţină acasă legate
şi să nu le dea drumul afară, pentru că vitele găsite pe stradă vor
fi împuşcate.
47. Bălegarul şi gunoiul pot fi depozitate doar lângă moară
sau podul cetăţii. (Arhiva orăşenească, procesul verbal din 1740).
48. Consiliul şi administraţia oraşului poruncesc ca de
acum înainte străinii să nu poată fi găzduiţi mai mult de trei zile,
fără ştirea consiliului.
49. Oamenii fără loc de muncă, (պարապ barab) aflaţi în
căutare de lucru, dar care nu s-au tocmit să muncească nicăieri,
vor fi alungaţi din oraş. Cetăţenii de rang inferior (alvari ţerki
kharkheţhike) care au doi sau trei fii, au voie să-l facă negustor
doar pe unul dintre ei, restul să-i dea să înveţe meserie sau să-i
tocmească slugi. Flăcăii care nu vor intra în ucenicie sau la stăpân
vor fi trimişi la cătănie de administraţie.
50. Cei care sunt prinşi jucând zaruri sau cărţi, în cetate sau
alte locuri, vor fi pedepsiţi cu 12 lovituri de baston la prima aba-
tere, 24 la a doua şi 36 la a treia. Cel care a fost pedepsit şi pentru
a treia oară va fi alungat din oraş.
51. Conducerea oraşului va controla, o dată sau de două ori
pe an, ce fel de oameni locuiesc în oraş, în cartierele Kandia şi
[Măieriş] şi toţi trântorii (ավէլօքը avelokhe) sau netrebnicii
(փուսդա մարդ: phusta mart) vor fi alungaţi din oraş, iar cei care-i
găzduiesc vor fi amendaţi.
52. De acum înainte porcii nu mai pot umbla pe străzi sau
în împrejurimile oraşului; nici boii nu pot fi lăsaţi la păscut la ho-
tarul oraşului, ci doar în locurile de păşunat ale oraşului. Nu este
îngăduit a se ţine vite sterpe şi nici capre“. (Arhiva orăşenească,
Proces verbal din 24 ianuarie 1765).
Capitolul 3
Alcătuirea Consiliului (magistraturii)
De la început consiliul era alcătuit din două părţi: una cu

atribuţii administrative, iar cealaltă cu atribuţii juridice. Această
împărţire a fost instituită prin ordinul 543 din 1788 emis de Tabla
Regească: „o parte administrativă (politică) şi o parte juridică
(juridicalis)“ (Arhiva Orăşenească, 1788, nr. 100).
Iată alcătuirea consiliului ales în 12 decembrie 1718: Jude
dl. Salamon (Duha)(բան Սօղօմօն պիրօվ, pan Szoghomon birov);
membri consiliului: Murádin, Miklós Tódor (Nigol Toderi),
Alexa Pap (Alexa der Kirkori), Emanuel Száko (Mánug Szákoi),
Mendrul (care îndeplineşte şi funcţia de controlor al măcelăriei),
Lukács Placsintár (Luszig Placsintár, judecător de târg), Toderas
Chenganosz (Longinus) (Toderás Chenganoszi, controlorul [des-
facerii] vinului şi al cramelor), Miklós Pap (Nikol Mendrul Der-
Kirkori), Tódor Gergely (Toderás Kirkori), János Jakabffy (Hanko
Ágopsái, controlorul [desfacerii] pălincii), Mihály László (Minász
Vászili, supraveghetorul străjilor), Salamon, notar. (Arhiva Oră-
şenească, Örmény Prot., vol. I, p.68).
I-am amintit nominal pe membrii acestui consiliu, pentru
că din acest exemplu reiese limpede de ce era nevoie de doispre-
zece consilieri. Cei şase consilieri, alături de numele cărora nu
se specifică nimic, erau judecători în probleme legale (asesori),
câtă vreme printre ceilalţi şase găsim un judecător de târg, iar
alţii sunt controlori ai măcelăriei, vinului, pălincii şi străjilor, ul-
timul având şi atribuţii de notar. Începând din 1726, timp de
aproape un veac, potrivit scrisorii noastre de privilegii, „notarul“
(este vorba de notarul consiliului, întrucât comunitatea avea pro-
priul său notar armean) era maghiar – motiv pentru care alegeam
doar 11 consilieri. (Arhiva orăşenească).
Capitolul 4
„Sesiuni ordinare legale“
„Plan despre modul de desfăşurare a sesiunilor ordinare şi

al celor legale, câte sesiuni se ţin săptămânal şi care este obiectul
lor:
Regulamentul consiliului:
I Sesiuni ordinare.
II. Sesiuni legale.
Sesiunea ferială este denumirea acelui răstimp a anului care
este aparte de perioada legală. Astfel s-a stabilit că:
1) În răstimpul ordinar să se ţină sesiuni ale magistraturii
în trei zile din săptămână: marţi, joi şi sâmbătă, acestea fiind con-
siderate sesiuni ordinare; dacă apar subiecte care nu suferă amâ-
nare, se pot ţine sesiuni şi în zilele de luni, miercuri şi vineri, ba
chiar şi duminică, pe durata unei ore, în cazurile indispensabile
[in casibus indispensabilibus], dar numai în cazul în care se dez-
bate acest singur subiect; aceste sesiuni poartă numele de sesiuni
extraordinare.
2) În zilele de marţi, când sunt prezentate documentele so-
site cu poşta de duminică, ordinele guberniale, corespondenţa
oficială [officiosa], [postprelectionis et aprobationem protocolli
antecedentis sessionis] să se dea citire numaidecât ordinelor şi
corespondenţei oficiale, fără a împiedica acest demers [cursus
assumendorum objectorum] printr-un subiect privat; dacă se po-
runceşte, se pretinde trimiterea unor relaţii, informaţii sau repre-
zentări – acestea să se scrie pe o hârtie separată [sessionis
actuaries ad separatam chartam]… Abia apoi să se treacă la re-
zolvarea petiţiilor administrative sau separate anterior de judele
primar şi unul dintre notari, în funcţie de obiectul lor juridic, iar
petiţiile care privesc relatările comisarilor trimişi în satele dome-
niului, plângerile supuşilor domeniali, cererile unor persoane din

afară privind administraţia, vânzările şi cumpărările de case de
la localnici, vânzările şi schimburile de terenuri, scutirea de im-
pozite, neînţelegerile dintre vecini, legate de terenuri, stabilirea
impozitelor publice, paza siguranţei şi liniştii publice din oraş,
regulile privind alimentele care se vând în mod obişnuit în piaţă,
inclusiv aruncarea fructelor necoapte“. (Arhiva orăşenească,
1817, nr. 1069)
Capitolul 5
Prestigiul consiliului
Consiliul, alcătuit din bărbaţi inteligenţi, experimentaţi, in-

dependenţi şi înstăriţi, se bucura de un mare prestigiu, nu numai
în faţa cetăţenilor oraşului şi a armenimii, ci şi faţă de populaţia
maghiară locală şi din provincie. Mulţi maghiari din împrejurimi
preferau să nu se adreseze autorităţilor din localităţile unde lo-
cuiau, ci consiliului din Gherla care, fiind ales, avea şi atribuţii
judecătoreşti. Un astfel de exemplu este cel al lui Mihály Fehér-
vári din comitatul Dăbâca, localitatea Dăbâca, şi soţia sa, Anikó
Zabolai, care s-au prezentat în faţa „consiliului cinstitului Oraş
Armenesc, a distinsului jude şi distinşilor aleşi, declarând că ei
doresc să trăiască împreună «până la moarte şi să îndure tot ceea
ce soarta le va aduce», dar dacă «unul dintre noi nu-şi va ţine ju-
rământul, datorează celuilalt– în baza acestui contract de căsăto-
rie – 40 fl. de argint»“. „Depuseră – scrie notarul armean care a
redactat acest contract în limba maghiară – în faţa noastră un ju-
rământ pe care l-am consemnat şi noi, potrivit credinţei noastre.
Anno 1720, 14 Junij, Scriptum per me Gregorium Örményi in
Civitate Somos Ujvár“.
Partea a vII-a
Corpul demnitarilor
Capitolul 1
Consilieri, adunarea pentru alegeri, vremea scrutinului
În primii ani (1700-1724), corpul aleşilor („status persona-

lis“) era alcătuit din judele primar şi doisprezece consilieri. În-
cepând din 1725, vreme îndelungată, numărul consilierilor a
scăzut la unsprezece. În schimb, la 12 decembrie 1724 numărul
funcţiilor a crescut, fiind aleşi încă doi judecători de târg şi un
controlor al vinului. Judecătorii de târg nu primeau salariu, ci
unul, doi creiţari plătiţi în vama târgului era vărsat în caseria pri-
măriei, iar celălalt le rămânea lor. Controlorul vinului era plătit
cu 100 fl. nemţeşti. (Örmény Prot., vol. I, p.260).
La început demnitarii erau aleşi la sfârşitul lunii decem-
brie1, iar mai târziu în primele zile ale lui ianuarie. De la începutul
secolului al XIX-lea alegerile au fost organizate din nou la sfârşi-
tul lui decembrie: „De acum înainte alegerile să se ţină în decem-
brie, întrucât în această lună atât funcţionarii, cât şi centumvirii
sunt acasă“ (Arhiva orăşenească, 1807, nr. 1477).
„Judele primar i-a invitat în consiliu pe oratori şi le-a ra-
portat că anul se apropie de sfârşit şi nobilul communitas să desem-
neze un alt candidat în locul său. S-a ajuns la concluzia că:
1
În 1728 alegerile s-au ţinut în 15 decembrie. Notarul înşiră numele celor
aleşi, încheindu-şi procesul verbal cu următorele cuvinte: „Dumnezeul cel
îndurător, să vă miluiască, să vă dea putere, iubire şi înţelegere, ca să fiţi în
stare să slujiţi pentru onoarea neamului nostru credincios ritului Sfântului
Grigore Iluminatorul, pentru binele şi prosperitatea Oraşului Armenesc“.
(Voghormádz Aszvádz barkeve iuriancz hêramanoczhê şnorkh jev garoputhiun,
ser iev miapanuthiun, or garenan, i badiv lusavorcihatavan azkin meroh iev i
hokud iev şahabeduthiun haioţ ais khaghkhin meroh: ի պատիւ լուսաւորչա-
դաւան ազգին մերոյ եւ ի յօգուտ եւ շահապետութիւն հայոց այս քաղքին մերոյ
Prin bunăvoinţa Celui de Sus am ajuns cu bine ziua în care,

potrivit normei şi practicii obişnuite, îl vom confirma în funcţie
pentru încă un an pe judele nostru primar, onorabilul domn Theodor
Kovrig. De aceea îl rugăm cu respect pe onorabilul domn jude
primar să binevoiască a-şi îndeplini funcţia pe durata încă unui an“.
În cel de-al doilea an de mandat se făceau alegeri doar pentru
posturile vacante, pe celelalte erau „confirmaţi“ cei care le ocu-
pau. (Arhiva orăşenească, Proces verbal din 1806).
„Legea şi constituţia oraşului decretează ca oratorul1 să re-
nunţe la funcţie după doi ani“. (Arhiva orăşenească, 1834, Proces
verbal)
Capitolul 2
Corpul aleşilor, notarul maghiar,
procese verbale, slujbaşii, salariu
Până la sfârşitul anul 1720 demnitarii serveau fără remu-

neraţie, doar din patriotism. În 1721 se votează ca judele primar
să aibă un salariu de 100 fl.
În 1720 [sic!] judele primar era plătit cu 100 fl. şi 10 vedre
de vin, 4 căruţe de cărbuni, fiind scutit de impozit. Şi controlorul
de vinuri era plătit cu 100 fl., iar cel al morilor cu 50 fl. Ceilalţi
demnitari lucrează încă fără plată. (Örmény Prot., vol. I, p.504).
În 1729 judele primar este plătit cu 240 fl., iar notarul ma-
ghiar cu 105 fl. (Örmény Prot., vol. I, p.564).
2
1
Vezi primul aliniat al paragrafului următor.
2
Iniţial unul dintre consilieri scria procesul verbal în armeană, însă, dat fiind
că scrisoarea de privilegiu emisă de Carol al III-lea prevedea ca notarul con-
siliului să fie maghiar, începând din 1729 toţi notarii noştri au fost maghiari.
Ultimul notar maghiar şi-a transmis condeiul în anii 20 ai acestui secol [al
XIX-lea] prim-notarului János Jakabffy (armean). Notarii maghiari – →
În 1731 judele primar era plătit cu 100 fl. şi toţi ceilalţi con-
silieri primeu tot 100 fl., pe care urmau să-i împartă între ei, în
funcţie de prestaţia fiecăruia. (Örmény Prot., vol. II, p.6).
În 1732 notarul maghiar, pe nume Altorjai, avea un salariu
anual de „65 fl., 32 baniţe de grâu, 9 căruţe de lemne, 4 bidoane
de untură, o majă de sare, 6 testele de hârtie, 3 uncii de ceară
roşie, 1 pfund de „gales“ [acid galic] (pentru prepararea cernelii):
în schimbul lor fiind dator să slujească cu credinţă. (Örmény
Prot., vol. II, p.38)
În 1735 „notarul maghiar“ era György Ilyefalvi. Iată ce
scrie în contractul scris pe care l-a întocmit pentru sine: „Mă
oblig să slujesc în funcţia de notar, pentru 140 fl. pe an, trit. met.
60 (60 de baniţe de grâu), currus ligni 16 (16 căruţe cu lemne) şi
3 butoiaşe cu bere, în schimbul cărora sunt dator să slujesc cu
devotament (fideliter) Onoratul Consiliu şi Oraşul“. S-a stins din
viaţă în 28 martie 1763, la Sibiu, unde s-a aflat pentru treburile
oraşului. (Örmény Prot., vol. II, p.156).
În 1742 judele primar (Tódor Dániel) avea o simbrie de
300 fl. nemţeşti, 40 de vedre de vin, o claie de fân, nu plăteşte
impozit şi taxe şi nici vamă la moară. (Örmény Prot., vol. II,
p.238.)
În 1740 aveam doi perceptori care-şi făceau slujba fără
plată. (Örmény Prot., vol. II, p.252).
→ potrivit obiceiului ţării – formulau textele în limba latină, însă Jakabffy

redacta procesele verbale în limba maghiară. Acest notar este un model, in-
comparabil cu cei dinaintea lui. Scria atât de frumos şi avea un vocabular atât
de ales, încât toată lumea îl aprecia. Într-unul dintre documentele arhivelor
noastre citim următoarele: „Începând de la instalarea în funcţia de notar şi
până în prezent, prim-notarul János Jakabffy şi-a desfăşurat activitatea cu
deplină sârguinţă şi devotement, spre mulţumirea Consiliului nostru,
străduindu-se nu numai să-şi îndeplinească atribuţiile curente, ci să şi recu-
pereze munca notarială restantă, fiind un ajutor experimentat şi de nădejde“.
(Arhiva Orăşenească, 1826, nr. 391)
În 1755 se alege primul vagmistru (János Dregán), având

îndatoriri privind încartiruirea şi punerea la dispoziţie a cailor [de
schimb] (khaghkheţhi chergelu khaghki panov – garkhov). Stră-
jile aveau grijă ca în oraş să nu se petreacă bătăi, furturi sau…
desfrâu. Dacă straja nu raportează cele observate, mai întâi îşi
pierde simbria, a doua oară i se aplică 40 de lopeţi pe spinare şi
în al treilea rând este alungată din oraş. Simbria unui servitor pu-
blic era de 40 fl. şi o pereche de cizme.
În 1766 corpul funcţionăresc şi personalul deservant pri-
meau următoarele lefuri: judele primar 150 fl. renani, un consilier
33 fl. (cei 11 consilieri primeau în total 363 fl.), perceptorul regal
(regius perceptor) 60 fl., notarul (notaries, „cum sit extraneus“)
100 fl. judecătorul de târg (judex flori) 25 fl., chirurgul (chyrur-
gus) 20 fl., trei paznici de noapte (nocturnes vigil, strajă a câte
15 fl.) 45 fl., trei slugi publice (famulus, câte 30 fl.) 90 fl., casie-
rul primea „ad computes generals“ 24 fl., supraveghetorul puş-
căriei (carcerarius, sergent) 16 fl. şi 40 cr., călăul (carnifex) 24 fl.
Aceste cheltuieli erau suportate de caseria oraşului (casa gospo-
dăriei, cassa allodialis).
În 11 decembrie 1787 s-au prezentat, în sala de consiliu,
contele Ádám Teleki, prefectul comitatului Solnocul Interior, îm-
preună cu baronul Sámuel Kemény, în calitate de comisar, sub-
prefectul László Alsó şi László Balogh, preşedintele tribunalului
(ord. judium supr. = ord. judex. nobilium supr.) şi, după ce a pus
să se citească bilanţul veniturilor şi cheltuielilor oraşului, au sta-
bilit următoarele lefuri: Kristóf Jakabffy senior, judele primar,
400 fl.; Miklós Dániel, căpitan, 250 fl.; Kristóf Jakabffy jr., con-
silier, 200 fl.; Bogdán Karátsonyi, consilier, 200 fl.; Márton
Balta, consilier, 200 fl.; Joachim Rátz, consilier, 200 fl.; Jakab
Novák jr., consilier, 200 fl.; Kristóf Gorove1, consilier, 200 fl.;
1
Consiliul alege dintre cei şase concilieri unul care, pe lângă atribuţiile sale
le mai are şi pe cele de perceptor regal „regius perceptor“, cu leafa de 50 fl.
Emánuel Berkai, notar, 400 fl.; Tódor Kovrig, vicenotar, 200 fl.;
Márton Kovrig, grefier (cancellist) 100 fl.; Emanuel Placsintár,
funcţionar public, 60 fl.; Gergely Balta, casier al fermei publice1,
200 fl.; Tódor Novák, funcţionar de deconturi (rationun extrac-
tor), 50 fl.; Bogdán Novák, responsabil pentru orfani (curator
orphanorum), 60 fl.; Gratián Karátsony, prim-orator, 80 fl.; János
Theophil Klein, medic şef (physicus), 150 fl.; Pál Sopronyi, chi-
rurg (chyrurgus) 20 fl.; moaşa (publică), 50 fl.; şase paznici de
noapte (a câte 60 fl.) 420 fl.; patru slugi publice („hajdones“, a
66 fl. 40 cr.) 266 fl.; hornar, 30 fl.; ceasornicar 16 fl. 40 cr.
În 1793, judele primar era plătit cu 300 fl., cei doisprezece
consilieri cu câte 100 fl. fiecare, notarul cu 300 fl., avocatul 300
fl., arhivarul (Mihály Santos, maghiar), 100 fl., medicul şef 300
fl., casierul gospodăriei publice 200 fl., chirurgul 200 fl., econo-
mul oraşului (oeconomus civitatis) 150 fl., o moaşă 50 fl., ser-
gentul (janitor) 80 fl., patru oameni de serviciu a 66.40 fl., opt
paznici de noapte a 50 fl., hornarul 30 fl., călăul 10 fl.
În 1790 leafa pe un an a unui servitor public orăşenesc era
de 80 fl., pe lângă care i se cuvenea un veston, un laibăr, două
perechi de pantaloni, patru perechi de cizme, o pălărie, 6 baniţe
de grâu, o manta. În acest an oraşul nostru avea şase servitori pu-
blici şi opt paznici de noapte. Leafa unui paznic de noapte era de
60 fl. şi primea 4 perechi de cizme şi opt baniţe de grâu. (Arhiva
orăşenească, 1799, nr.8).
În 1802 judele primar avea leafa de 300 fl, un consilier
100 fl., notarul primea 400 fl. şi 60 fl. pentru chirie; arhivarul
câştiga 200 fl. şi primea 50 fl. pentru chirie, grefierul avea leafa
1
Casierul – potrivit legii – era obligat să se ducă de patru ori pe an la Cluj, să
prezinte bilanţul de încasări şi cheltuieli. Cuvântul latinesc computus are
înţeles de a da seamă. „Ad comptus generales, înseamnă, cheltuielile (de drum)
legate de prezentarea bilanţului public“. (Vezi rândul 8 al ultimului paragraf
de la p.11).
de 125 fl., casierul avea leafa de 200 fl., revizorul şcolar primea
50 fl., avocatul 300 fl., economul (oeconomus) 150 fl., medicul
şef (physicus) 400 fl., chirurgul (chyrurgus ) 300 fl. Gloria, chi-
rurg pensionar, primea 100 fl., moaşa 120 fl., Kristóf Gajzágó
preot-profesor era plătit cu 166.40 fl., Gálfi, profesorul de latină,
150 fl. 30 cr., iar învăţătorilor armeni Mánug Sil şi Paskul oraşul
le plătea 266.40 fl; Stareţa Katalin Peteláczhi şi cele şase măicuţe
primeau 300 fl. Totalul cheltuielilor se ridica la 7452.30 + 345 =
7797.30 (Arhiva orăşenească 1802, nr. 308).
[În 1815] leafa parohului era 450 fl. şi a celor 6 capelani
600 fl. Judele primar era plătit cu 300 fl., cei 12 consilieri cu 1200
fl., arhivarul (archivarius) cu 300 fl., prim-notarul cu 400, vice-
notarul cu 200, plus 50 fl. cheltuieli de chirie, casierul (allod. pre-
ceptor) 200, registratorul (protocolist) 125, plus chiria 25 fl.,
avocatul 300 , plus chiria 50 fl., vice-avocatul 200 fl; notarul co-
munităţii 150 fl. şi 25 fl. pentru chirie, curatorul orfanilor 100 fl.,
contabilul (rectific. comm.) 50 fl., economul oraşului 200 şi
40 fl. pentru chirie, medicul şef 600 fl., medicul secundar 300 fl.,
un alt medic 400 fl., primul profesor de latină 250, cel de al doilea
profesor 250 fl., Simon Benai 200 + 20 pentru chirie, cei doi în-
văţători armeni 266 + 40, învăţătoarele 300 fl., prima moaşă 75,
cea de a doua 50, cea de a treia 50 fl., sergentul 200 fl., cei 4 ser-
vitori publici 320, 11 străji de noapte 660 (Arhiva orăşenească,
1815, nr. 1752.)
În 1824 clerul primea 900 fl., parohul greco-catolic din car-
tierul Kandia 60 fl., notarul ordinar 300 fl., arhivarul 200, vice-
notarul 150, protocolistul 100, grefierul 100, notarul comunal
100, funcţionarul fiscal 200, funcţionarul fiscal adjunct 120,
funcţionarul fiscal din comitatul Dăbâca 20, agens aulicus primea
150, ord. orator primea 80, vice-oratorul 40, perceptorul alodial
(aalod. perceptor) 200, inspectorul orfanilor 100 (orphanorum in-
spector) 100, perceptorul regal (regius preceptor) 100, controlor
40, perceptor contribuţional 100, oeconomus 125, physicus or-

dinarius 350, chyrurgus 200, medicus 200, obstetrix 1 (prima
moaşă) 40, a doua 30, a treia 30 fl., profesor de sintaxă şi grama-
tică 130; profesor pentru începători 130 fl., secundae norm. clas-
sis prof. 120, 1-mae normalium clssis prof. 110, binis
professoribus armenarum scholarium (doi profesori la scoala ar-
menească) 220, monialibus (călugăriţe) 250. (Arhiva orăşe-
nească, 1824, nr. 280)
În 1835 judele primar Márton Novák primea o remuneraţie
de 400 fl.
În 1861, la 28 mai, au avut loc alegeri constituţionale. Ger-
gely Simay a devenit primar cu remuneraţia de 700 fl., prim-ju-
decătorul era plătit cu 600 fl., un consilier cu 500 fl., căpitanul
comandant cu 500, comandantul adjunct cu 300 fl., prim-notarul
primea 600 fl., vicenotarul 400, casierul 400, revizorul 300, cu-
ratorul orfelinatului 300, arhivarul 300, prim procurorul 400, re-
gistratorul 300, economul oraşului 300, medicul şef 500, medicul
secundar 350 fl., chirurgul 350 fl. (Arhiva orăşenească, proces
verbal1)
Iată salariile demnitarilor, angajaţilor şi ale personalului
ajutător al consiliului orăşenesc în anul 1899:
Salariul primarului 1200 fl. indemnizaţie de locuinţă 400 fl.
al consilierilor administrativi 1000 fl. „ 250 fl.
al consilierului economic 1000 fl. 250 fl.
al prim notarului 1000 fl. „ 250 fl.
al vicenotarului (şi al orfelinatului) 600 fl. „ 200 fl.
al procurorului 600 fl. „ 200 fl.
al casierului 800 fl. „ 240 fl.
al contabilului (şi funcţionar fiscal) 800 fl. „ 240 fl.
1
Înainte de 1800, în cutiile arhivei se păstrau doar actele, dar după 1800 sunt
păstrate şi procesele verbale, întocmite în limba maghiară. Începând din 1828,
prim-notarul János Jakabffy, întocmenşte procesul verbal după tipicul de azi:
în stânga foii subiectul, în dreapta rezoluţia
al revizorului (şi tutore public) 700 fl. „ 240 fl.
al arhivarului (şi registrator) 600 fl. „ 200 fl.
al comandantului de jandarmi 1000 fl. „ 250 fl.
al judecătorului communal 120 fl.
al comandantului adjunct 600 fl. „ 200 fl.
al comisarului 500 fl. „ 150 fl.
al executorului judecătoresc 60 fl.
al economului municipal 500 fl. „ 150 fl.
al medicului şef 700 fl. „ 240 fl.
al medicului adjunct 600 fl. „ 200 fl.
al medicului chirurg 500 fl. „ 150 fl.
al medicului veterinar 500 fl. şi locuinţă în natură al moaşei şefe
al moaşei şefe 120 fl. şi îndemnizaţia de locuinţă 40 fl.
al moaşei asistente 80 fl. „ 30 fl.
al celor trei copişti, a câte 450 fl. „ 120 fl.
al administratorului de spital 240 fl.
(Regulamentul Oraşului, Paragraful 1, nr. 66 – 1896/1827)
Capitolul 3
Perceptor, casier, econom municipal,
arhivar, subprocuror, registrator şi vicenotar
În 1740 s-a înfiinţat Oficiul de percepţie a dărilor. Primul

perceptor de dări şi taxe1 (dalikh a takşha-khaghogh) a fost
Gergely Placsintár (Korkosáh Placsintár). El primea o leafă de
100 fl şi era dator să ducă personal banii la Sibiu, pe cheltuiala
oraşului. (Örmény Prot., vol. II, p.254).
Timp ce cincizeci şi şapte de ani atribuţiile de casier erau
îndeplinite de judele primar: încasa veniturile oraşului şi ţinea un
„defter“ [registru] cu cheltuielile. Sumele mici puteau fi gestio-
1
Numele latinesc al acestei funcţii este pur şi simplu „perceptor“. Mai târziu
avea să se înfiinţeze casieria municipală; încasatorul dărilor purtând mai întâi de-
numirea de „generalis perceptor“, iar apoi „allodialis perceptor“. Pe lângă aceş-
tia mai era şi un perceptor regal, cunoscut sub numele de „regius perceptor“.
nate şi de alţi funcţionari. În 19 ianuarie 1758 Bogdán Karátsonyi

este ales în funcţia de „notarius şi generalis perceptor“. Începând
de atunci el „încasa veniturile oraşului şi elibera bani pe semnă-
tura judelui. (Örmény Prot., vol. II, p.491).
În 1742 a fost ales primul econom municipal în persoana
lui Minász Márkulea (Mihály Markovics), care avea o leafă de
200 florini, fiind scutit de dări şi de taxe. La dispoziţia lui erau
trimişi şi caii înaintaşi [de cărăuşie]. (Örmény Prot., vol. I, p.285).
În 1800 economul era Lukács Molnár, cu o remuneraţie anuală
de 150 fl., două clăi de fân, 12 căruţe de lemne. Dacă se ducea în
inspecţie şi se întorcea în aceeaşi zi, nu i se cuvenea diurnă, însă
dacă nu se putea întoarce decât a doua zi, avea dreptul la o diurnă
de 30 creiţari. (Arhiva Orăşenească, 1800, nr. 184).
În 1799 arhivarul este Márton Kovrig, cu o remuneraţie de
250 fl. Cel care ocupase această funcţie înaintea lui (Mihály Santos,
primul nostru arhivar) avusese o leafă de doar 100 fl., în 1793.
(Arhiva Orăşenească, 1799, nr.25).
În 1799 a fost ales primul ajutor de avocat şi protocolistul.
Ajutorul de avocat (vicefiscalis) primea o leafă de 100 fl. şi lo-
cuinţă pe gratis, în timp ce protocolistul avea o remuneraţie de
doar 100 fl. (Arhiva orăşenească, 1799, nr. 29 şi 50).
Începând din 1811 se introduce şi postul de vicenotar.
Capitolul 4
Inventar, închisoarea orăşenească.
Jurisdicţia corpului funcţionăresc
În sala de consiliu: „un crucifix, chipurile suveranilor ac-

tuali, Párizs Pápai… În cancelarie este agăţat pe perete un exem-
plar din măsura brutarilor, o însemnare a arendaşilor domeniali
şi orăşeneşti în vederea prestării obligaţiilor, o altă consemnare
vizează raportările lunare, trimestriale, semestriale, anuale, un

altul vizând taxele poştale“. (Arhiva orăşenească, 1799, nr. 1452)
Corpul funcţionăresc al oraşului avea sub jurisdicţie: 1. car-
tierul Kandia, 2. cartierul Majorok-kőz [Măierişul] şi Ţigănia.
Din doi în doi ani, la alegerile locale, se alegeau şi judecătorul,
subprimarul şi notarul din Kandia şi Major-köz, precum şi voie-
vodul şi vice-voievodul „companiei“ ţigăneşti. (Arhiva Orăşe-
nească, 1800, nr. 20).
Arestul oraşului era o construcţie uşoară, cu două osii, care
se muta pe strada unde locuia judele primar. Aici erau închişi in-
divizii turbulenţi, aflaţi în trecere, sau slugile locale vinovate şi
condamnate la arest pentru scurt timp. Delincvenţii erau păziţi
de servitorii publici. Mai târziu această construcţie a devenit locul
în care stăteau servitori publici aflaţi în slujba primarului. Ultimul
astfel de arest a ajuns, în anii 1850, în spatele cimitirului şi se fo-
losea drept gheretă. Iată ce citesc în scrisoarea adresată de Mihály
Szilágyi, „assesorul“ comitatului Solnocul Interior, judelui nostru
primar, în 1782: „La Gherla, oraşul armenesc privilegiat, în faţa
casei merituosului jude primar, onorabilul Tódor Simai, un om
este închis în arestul de pe strada mijlocie, adică în «colivia» no-
bilului oraş“…
Capitolul 5
Extras din Regulamentul Oraşului,
valabil şi în prezent
§ 2. Corpul reprezentanţilor oraşului, al cărui număr este

funcţie de populaţia actuală a oraşului, se stabileşte la 27 de
membri aleşi şi alţi 27 dintre contribuabilii cei mai importanţi.
§ 8. Efectivele Magistratului orăşenesc, al personalului au-
xiliar şi administrativ, precum şi al slujitorilor şi angajaţilor prin
contract temporar.
§ 9. Funcţionarii care fac parte din conducerea oraşului:

primarul, comandantul poliţiei, consilierul de administraţie pu-
blică (care deţine şi funcţia de asesor al sedriei orfanale), consi-
lierul economic (care de asemenea e asesor al sedriei orfanale),
prim-notarul, vicenotarul, procurorul, casierul, perceptorul (care
gestionează şi impozitele), revizorul (care este şi tutore public),
arhivarul (care este şi registrator [proculist]), medicul şef. Cei-
lalţi: comandantul adjunct, comisarul de poliţie (în acelaşi timp
executor al judecătoriei comunale), medicul secundar, medicul
chirurg, economul municipal, moaşa principală, moaşa secundară –
alcătuiesc personalul ajutător.
§ 10. Inginerul şi pădurarul fac parte din personalul angajat.
§ 11. Curatorul spitalului nu face parte nici din personalul
ajutător şi nici din cel de administraţie.
§ 12. Personalul angajat şi cel ajutător se lărgeşte prin cu-
prinderea inginerului şi pădurarului.
§ 21. Membrii personalului de serviciu şi al angajaţilor –
în afara inginerului şi pădurarului care sunt angajaţi de consiliu –
sunt angajaţi şi concediaţi de primar.
§ 22. Toţi membrii conducerii – cu excepţia comandantului
poliţiei –, precum şi membrii personalului ajutător şi ai celui ad-
ministrativ, sunt aleşi de corpul reprezentativ după metoda pres-
crisă de lege.
§ 2. Orarul de lucru oficial pentru toţi funcţionarii este: în
zilele de lucru înainte de masă de la ora 9.00 până la ora 12.00 şi
după amiaza de la ora 3.00, până la ora 5.00; casierul, revizorul,
perceptorul şi proculistul lucrează şi duminica înainte de masă,
de la ora 9.00, până la ora 11.00. În caz de urgenţă, primarul are
dreptul de a-i convoca pe funcţionari şi în afara orelor de program
obişnuit, pentru a-şi îndeplini îndatoririle oficiale. (Din regula-
mentul oraşului, aprobat la 20 noiembrie 1891).
Partea a vIII-a
Corpul aleşilor (juraţi, communitas)
Capitolul 1
Adunarea mixtă
Odinioară „communitas“-ul era alcătuit din o sută de

membri care purtau numele de „centum pater“ sau „centum vir“
(suta-i aghaciha sau sutaş, un cuvânt derivat din românescul
sută). Mai târziu, efectivul communitasului s-a redus la 42 de
membri care, deşi ar trebui să se numească „quadragintaduovir“,
au continuat – până în timpurile moderne – să poarte tot numele
vechi (centumpater sau centumvir). Şeful „communitasului“ era
oratorul şef sau locţiitorul ori viceoratorul. Şedinţele communita-
sului erau conduse de oratorul şef; communitasul avea şi un notar
aparte care, până prin 1848, întocmea procesele verbale în limba
armeană. Câtă vreme consiliul gestiona administraţia publică, or-
dinea publică şi chestiunile judecătoreşti, communitasul se ocupa
numai cu problemele economice.
La adunarea mixtă (mixta sessio) participau atât membrii
consiliului, cât şi cei ai communitasului. Şi această adunare era
prezidată de judele primar şi consemnată de notarul consiliului.
Sesiunea mixtă se ţinea în special cu prilejul alegerilor, dar şi în
alte probleme importante, calea de urmat fiind indicată de rezo-
luţia adunării mixte. Adunarea de alegeri avea loc la sfârşitul lui
decembrie, mai târziu fiind mutată in 2 ianuarie, cu excepţia ca-
zurilor când această zi cădea într-o duminică. Parohul şi „notarul
clerului armenesc“ făceau parte din adunarea mixtă, până în
1838, când consiliul a interpretat scrisoarea de privilegii a ora-
şului după cum urmează: „Reprezentanţii clerului armenesc nu
sunt membri de drept ai adunării mixte, dar în urma alegerilor

orice preot poate deveni membru al acesteia“. Communitasul era
alcătuit din 42 de membri. Senatorii se alegeau prin vot secret,
deciziile fiind luate cu majoritate de voturi. În caz de paritate
votul se repeta. Voturile le număra şi le aducea la cunoştinţa pu-
blicului preotul paroh (prezent împreună cu notarul de circum-
scripţie). Până în prezent toţi membrii consiliului şi senatului au
fost de confesiune catolică. Cei care vizau să devină senatori nu
erau obligaţi să ocupe funcţii, dar erau printre ei juraţi, oratori
şefi sau viceoratori, perceptori alodiali sau „orphanorum inspec-
tor“ (supraveghetor al azilului). (Arhiva orăşenească, 1832, nr. 42).
Iată ce spune guberniul în privinţa legăturilor de rudenie
sau de cumetrie: „În completare Maiestatea Sa a binevoit să po-
runcească ca acei membri ai Consiliului şi communitasului care
se află în relaţii de rudenie de gradul 2 şi de cumetrie de gradul 1,
dar datorită meritelor lor ar fi putea să primească dispensă de sub
interdicţie, să-şi adreseze motivaţiile către Guberniul Regesc“.
Acest ordin a fost dat în baza decretului gubernial cu numărul
2783 şi magistraturii 669, emis în 20 aprilie 1807: „…potrivit or-
dinului ilustrisim, transmis în ziua de 13 a lunii trecute, este per-
mis ca de acum înainte Guberniul să dea dispense şi pentru
interdicţia ca doi membri cu legătură de sânge să poată ocupa
demnităţi dacă unul dintre ei este membru în Consiliu, iar celălalt
în corpul aleşilor. Acest lucru se aduce la cunoştinţa domniilor
voastre pentru a şti că sunteţi obligaţi a vă adresa Guberniului cu
solicitări de dispensă, dacă aveţi astfel de cazuri“.
Capitolul 2
Din hotărârile corpului juraţilor (communitas)
1. De acum înainte în consiliul nostru să nu vină judecători

de altă naţionalitate ca să pronunţe sentinţe asupra naţionalităţii
noastre armeneşti, decât dacă sunt invitaţi de întreg consiliul.
2. De acum înainte leafa judelui nostru primar – oricine ar
fi el – va fi de 200 fl., 40 de vedre de vin şi o claie de fân1
3. Judele primar nu poate oferi daruri nimănui, fără ştiinţa
unui membru al consiliului sau a unui alt cetăţean al oraşului.
Dacă totuşi oferă un dar, este obligat să despăgubească oraşul din
averea proprie.
4. Să se desemneze un cetăţean pentru colectarea taxelor,
dărilor, arendelor şi a altor venituri ale oraşului. (Pe baza acestei
decizii se instituie funcţia de casier. Până la această dată (4 ia-
nuarie 1755) banii oraşului erau adunaţi de judele primar care
ţinea şi un registru pentru evidenţa lor.)
5. Oraşul însuşi să stabilească darea şi taxa pentru oraş şi
pentru Kandia (parte a oraşului).
1
Până în 1720 demnitarii serveau comunitatea din patriotism, fără nicio plată;
la începutul anului 1721 Tódor Dániel a declarat că „veţi avea judecător dacă
îl veţi plăti cu 100 de florini“. Oraşul a votat cei 100 de florini, dar nu l-au
ales jude primar pe Dániel, ci pe Salamon Simai. După aceea juzii primari
bogaţi erau pe deplin satisfăcuţi de leafa stabilită 100 de florini, în schimb
Tódor Dániel, care era de asemenea foarte bogat, punea întotdeauna condiţii
pentru acceptarea funcţiei de jude primar: „Numai dacă îmi daţi atât…“ S-a
întâmplat să vrea să ridice remuneraţia de 100 de florini la 100 de galbeni
(= 500 fl. ). Şi i s-a dat această sumă. Hotărârea de mai sus voia să pună capăt
acestei risipe. Măsura şi-a atins scopul, însă Dániel – deşi a mai fost ales – nu
a mai acceptat funcţia de jude primar. Deci cuvintele „Oricine ar fi el“ din
textul hotărârii înseamnă „chiar dacă ar fi Tódor Dániel…“
6. Să se concesioneze fierul, praful de puşcă şi sarea (mo-

nopolul asupra lor).
7. Să se afle exact care sunt hotarele oraşului, ca să ştim
precis până unde se întind ele. (Vezi, partea a II-a, p.187).
8. Să reglementăm postul de vagmistru [sergent] pentru a
avea un supraveghetor al străjilor.
Capitolul 3
Iniţiative şi cereri interesante
Principalele puncte ale discursului rostit de judele primar

Dávid Placsintár cu prilejul instalării în funcţie, la 1 ianuarie 1751:
1. Întâi de toate îi rog pe domnii consilieri, communitasul
şi oraşul să mă sprijine în această funcţie grea; să acţionăm în
mod unitar, să încurajăm binele oraşului, pentru că acest oraş este
al nostru, al tuturor („ze khaghakhe amenuns e“).
2. Îi rog pe domnii consilieri ca – potrivit obiceiului – să
fie alături de mine şi să mă sfătuiască în chestiunile la care nu
mă pricep, pentru ca oraşul să nu sufere lipsuri („or bagasuthiun
cihellahhaghkhin“). Cel pe care îl veţi desemna să mă însoţească
la Sibiu sau altundeva, pentru cauza oraşului, să vină cu mine cu
plăcere. Şi dacă, întâmplător, n-aş fi acasă atunci când am de
făcut un astfel de drum, să se ducă în locul meu un consilier sau
un membru al communitasului.
3. Pot accepta funcţia de jude primar numai cu condiţia de a
putea fi departe de oraş trei luni, pentru a-mi rezolva treburile.
4. Oraşul să-mi dea scutire, dacă îmi voi fi terminat socotelile.
5. Leafa mea de jude să fie doar atât cât au primit şi înain-
taşii mei.
6. Să instituim un post de econom al oraşului ca să admi-

nistreze chestiunile legate de scoaterea cailor de poştă, încarti-
ruire şi alte treburi legate de oraş.
7. Pe fiecare stradă să numim un căpitan (actualii caporali).
8. Putem chema un avocat (în oraş) pentru o cauză de 100
forinți maghiari, dar nu pentru orice mărunţişuri. Cine încalcă
această hotărâre să plătească o amendă de 40 de forinți maghiari.
9. Judecătorul să-i oblige pe meşterii de alte naţionalităţi
din oraş să ia ucenici şi dintre fiii noştri şi să-i înveţe meserie
fără plată. Meşterii care nu satisfac această cerere îndreptăţită să
plece din oraş. (Arhivele orăşeneşti, Őrmény Prot., vol. II, p.403)
Toate cererile acestui jude primar au fost satisfăcute şi toate
iniţiativele sale care vizau binele oraşului au fost adoptate.
Capitolul 4
János Simay, un prim-orator model
János Simay
Am să le prezint stimaţilor cititori pe cel mai bun dintre re-

marcabilii prim-oratorii ai acestui oraş.
János Simay s-a însurat la vârsta de 19 ani cu generoasa
Veronika Bogdánffy. Se ocupa cu comerţul de vite, vânzându-le
chiar şi la Viena. Purta în suflet interesele patriei, ale oraşului,
bisericii şi armenimii. În 1848 s-a numărat printre puţinii cetăţeni
ai oraşului care s-a dus personal în tabăra generalului [Karl von]
Urban, de la Suplacu, ca să depună chezăşie şi să risipească astfel
pericolul care păştea oraşul. În anii şaizeci [ai veacului XIX],
către sfârşitul vieţii, l-au reales în funcţia de prim orator (viceo-
rator fiind Dávid Placsintár, actualul primar), câţiva ani, în tot
răstimpul îndeplinirii funcţiei oficiale, a servit gratuit, renunţând –
în favoarea visteriei oraşului – la leafa de câteva sute de florini,
un lucru rarisim în vremurile moderne, care vădeşte nobleţea ade-
vărată a ceea ce numim „nobile officium“, deşi la retragerea şi ar-

derea bancnotelor Kossuth suferise o pagubă de douăzeci de mii
de florini.
În onoarea sa oraşul a emis următorul certificat:
„Nobilul János Simay, prim orator, ni s-a adresat în mod în-
dreptăţit să eliberăm un certificat atestator al măsurii în care s-a
străduit pentru propăşirea oraşului şi îmbogăţirea vistieriei sale.
Întrucât îndeplinirea unei cereri îndreptăţite aduce după sine apre-
cierea, prin prezenta depunem mărturie că în timpul celor 15 ani
de activitate publică şi cei 8 ani în care a fost prim orator, care
au întrunit mulţumirea generală, s-a străduit cu însufleţiree – atât
în calitate de cetăţean, cât şi în cea de oficialitate şi, mai ales, de
prim orator – pentru binele oraşului, fără a neglija nicio posibi-
litate de a întreţine cât mai bine oraşul şi de a-i îmbogăţi visteria.
Ba mai mult, dorinţa de sporire a avutului public şi-a dovedit-o
prin aceea că atunci când a fost ales prim orator a restituit comu-
nităţii şi visteriei, o bucată mare de pământ pe care înaintaşii săi
îl lucrau după încheierea mandatului“. (Arhiva Orăşenească,
1840, nr. 1148).
În ziua morţii sale cronicarul a consemnat următoarele:
„S-a stins din viaţă un demnitar puternic, care a iubit şi s-a
îngrijit de fiii acestui oraş, dăruindu-şi efortul şi sacrificându-se
pentru binele oraşului. Adesea poposea în mijlocul celor năpăs-
tuiţi şi asupriţi“. Cronicarul a folosit îndreptăţit cuvântul „sacrifi-
cându-se“, pentru că în 1848 s-a alăturat în mod voluntar celor patru
cetăţeni generoși şi iubitori ai oraşului care au fost trimişi drept os-
tatici la Urban, pentru a fi executaţi la cele dintâi tulburări!
„E un mare noroc să fii bogat şi de vază, mai ales dacă ori-
ginea se îmbină cu talentul şi bunătatea. Noile fapte merituoase
sporesc astfel meritele moştenite de la strămoşi“. Simay era un
om de vază, adăugând talent şi bunătate originii nobile, sporind
astfel meritele moştenite din familie. Iată de ce este binecuvântată
memoria sa!
Capitolul 5
Doi „cetăţeni devotaţi“
Am să prezint şi doi membri destoinici ai corpului juraţilor

(communitas).
Dávid Placsintár1 scrie următoarele într-un document în-
aintat consiliului: „Un om împovărat de ani şi bântuit de bătrâneţe
se declară slab, neputincios, pentru a-şi mai continua munca în
slujba acestui nobil oraş şi năzuieşte la odihnă. Ştiind că Atotpu-
ternicul l-a binecuvântat cu urmaşi care pot să slujească mai bine
şi să-l înlocuiască, renunţă la calitatea de cetăţean jurat. Timp de
treizeci de ani a servit acest oraş, cinci ani a îndeplinit cu abne-
gaţie funcţia de perceptor, fiind o vreme şi allod. perceptor. Poate
afirma cu mulţumire că a fost cetăţean util al acestui nobil oraş.
Îi mulţumeşte consiliului şi corpului aleşilor pentru afecţiunea şi
încrederea pe care i-au arătat-o de-a lungul celor 30 de ani. Cere
tuturor îngăduinţă, dacă i-a supărat vreodată cu ceva – fiind şi el,
ca orice om, este supus greşelii. Se desparte de Consiliu şi de corpul
aleşilor, rămânându-le mereu alături cu sufletul. În sfârşit, cere
Consiliului şi corpului aleşilor să-şi amintească de el cum se cu-
vine, dacă nu datorită meritelor sale, măcar din mărinimia celor
superiori. Timp de 30 de ani am fost un cetăţean dedicat din tot
sufletul acestui oraş şi de acum înainte – atâta timp cât Atotpu-
ternicul va fi favorabil vieţii mele – îi voi rămâne devotat până
la ultima picătură de sânge. Îi recomand pe fiii mei pe care sper
să-i primiţi cu afecţiune şi bunăvoinţă“. ( Arhiva orăşenească,
1828, nr. 70)
În 1795 Márton Korbuly, tatăl lui Bogdán Korbuly, era
membru al „communitasului“, în 1800 perceptor orăşenesc, func-
1
A fost rudă cu actualul nostru primar.
ţie pe care a îndeplinit-o lăudabil timp de un an, iar între 1806-

1807 a fost viceorator. În timpul războaielor franceze, la fel ca
întreaga ţară, şi oraşul nostru fost supus multor cheltuieli la care
a contribuit în calitate de proprietar înstărit. Într-adevăr, în timpul
războaielor franceze când cetăţenii oraşului nostru erau îndemnaţi
să facă donaţii, Márton Korbuly a oferit 500 florini. În calitate
de bun creştin a dăruit bisericii o ramă lată din argint, cântărind
1025 uncii, pentru tabloul Sfintei Fecioare Maria a Rosarului, în-
cadrată de doi îngeri; o casula cu dalmatice şi un pluvial din ca-
tifea neagră, având la mijloc o ţesătură argintie, împodobită cu
pasmant auriu, precum şi un acoperământ tombal din catifea ne-
agră, tighelit cu pasmant şi ciucuri aurii“. (Arhiva Orăşenească,
1829, nr.1127).
Capitolul 6
Modele de jurământ
Cu prilejul ocupării funcţiilor se depunea un jurământ. Câte

feluri de funcţii erau, atâtea feluri de jurăminte se rosteau. Eu am
să prezint doar două modele. Mai întâi jurământul judelui primar,
iar apoi cel al economului oraşului.
1. Eu Judele primar N.N. [nomen nescio, nume necunos-
cut], jur pe Dumnezeu cel viu şi pe sfânta lui dreptate – aşa să
mă ajute Dumnezeu Tatăl, Fiul şi Sfântul Spirit, Sfânta Treime
şi Preafericita Fecioară Maria, Sfânta Euharistie, toţi sfinţii,
sfânta cruce – că voi sluji oraşul cu credinţă, nu îi voi dăuna în
nici un fel, ci îi voi aduce foloase; voi judeca cu dreptate pe fie-
care. Nu voi lua în seamă nici rudă, nici frate, nici cumătru, nici
prieten, nici bogat, nici sărac, nici văduvă, nici străin, ci mă voi
purta cu toată lumea după cum cere dreptatea. Nu voi ţine seamă
de oboseală şi mă voi strădui ca nu care cumva trândăvia mea să
aducă pagubă oraşului. Nu voi da publicităţii hotărârile consiliu-

lui înainte de a fi afişate. Voi fi credincios şi îndatoritor faţă de
Casa de Austria şi mă voi supune ordinelor Guberniului. Nu voi
fi făţarnic; chiar dacă am fost supărat pe cineva, nu mă voi răz-
buna. Nu voi scrie scrisori fără ştirea consiliului. Aşa să mă ajute
Dumnezeu şi să-mi dea mântuire!
2. Aşa să mă ajute Dumnezeu cel adevărat, Tatăl, Fiul şi
Sfântul Spirit, întreaga Sfântă Treime, Dumnezeul unic şi veşnic,
aşa să-mi dea fericirea pământească şi mântuirea sufletului pe
lumea de apoi, dacă voi administra cum se cuvine, cu credinţă,
pricepere şi nicio restanţă economia oraşului care mi-a fost dată
pe mână. Nu voi favoriza pe nimeni, nu le voi lua bani restanţie-
rilor, nu voi administra nicio economie aparte în folosul meu, nu
voi pune oamenii domeniului să mă slujească, nu voi trimite je-
lerii în diferite locuri fără ştiinţa onorabilului domn inspector.
Aşa să-mi dea Atotputernicul împlinirea dorinţelor. Aşa să mă
ajute Dumnezeu!
Partea IX
Episcopul verzereskul
Capitolul 1
Copilăria şi studiile
Ciarorum virorum facta moresque

posteris tradere antiquitus usitatum
Salustius
„De multă vreme s-a înstăpânit buna uzanţă de a se scrie

pentru posteritate faptele, modul de viaţă, caracterul şi morala
oamenilor faimoşi“ – spune autorul clasic latin.
Verzereskul1 este cel mai mare armean autohton şi, în ace-
laşi timp, unul dintre bărbaţii cei mai remarcabili ai ţării. Lucra-
1
Episcopul însuşi şi-a semnat testamentul cu numele: Verzereskul. Sub singu-
rul său portret, care a rămas posterităţii şi se găseşte în proprietatea oraşului,
numele său e scris sub forma: Verzerescullus. Într-o scrisoare a lui Vartan
Human, arhiepiscopul armeano-catolic de Lemberg (1681-1715), care l-a in-
stalat în funcţia de episcop, foloseşte forma Verzeresco (Vezi Christophorus
Lukácsi, Historia Armenorum Transsilvaniae, p.71). La pagina 64 a lucrării
„Ortus et progressus variarum in Dacia gentium ac religionum“, de András
Illés, apare forma Oxendius Verzirescus. La paginile 25 şi 29, ale lucrării Nova
Dacia, de Ferencz Facshing, apare forma Virzireski. În vol. doi al lucrării
Transilvania, de József Benkő, p.560-561, apare sub numele Verzireski. Am
întâlnit şi alte moduri de ortografiere a numelui, dar cele mai corecte sunt cele
două forme folosite de el însuşi: (Verzereskul sau Verzár). În armeană îşi scria
numele Օգսէնտիոս Վրծարենց (Oxendius Vêzarenk). În limba română cu-
vântul Verzariu [vărzar] înseamnă plăcintă umplută cu varză şi lobodă. (Vezi
K. Szongott, A magyarhoni csaldok genealogija [Genealogia armenilor din
patria ungurească], p. 181). „Verzar“ era doar o poreclă a familiei care purta
numele de Stefanian (Stefánovics = Istvánfi). În 1742, protopopul paroh
Lukács Verzár, nepotul episcopului, utiliza ambele nume: Avakekhiereţ
kheeakheli Der- Chugsz Szdephanian Verdzereskul: protopop paroh Lukács
Verzereskul-Stéfánián (registrul căsătoriilor din Gherla, II, vol.I, p.1742).
rea mea se străduieşte să ofere o biografie şi o caracterizare de-

taliate – pe baza datelor de arhivă autentice care mi-au căzut în
mână – a celui mai important fiu al comunităţii noastre, a cărei
statuie de bronz în curând va împodobi centrul oraşului nostru.
Altfel „et voluisse sat est“.
Oxendius Verzereskul s-a născut în localitatea Botusán1
[Botoşani] în fosta Moldo-Vlahia (astăzi România). Tatăl său se
numea Lukács2. În 1670 a plecat să studieze la Roma3. A petrecut
14 ani în cetatea Eternă. În 1684 Sfântul Scaun îl trimite în Ardeal
pe Oxendius Verzereskul, preot romano-catolic de rit armean,
pentru a-i aduce pe semenii săi apostolici în sânul bisericii ro-
mano-catolice. Înainte de a vorbi despre binecuvântata sa muncă
de apostolat, am să citez trei scriitori autohtoni:
Iată ce scrie András Illés la pagina 64 a lucrării sale Ortus
et progressus variarum in Dacia gentium ac religionum [cum
principibus ejusdem] (Claudiopoli [Cluj], [Typis Academicis
Societatis Jesu], 1764): „Donec anno 1684 Oxendios Verzirescus
post navatam in urbano collegio sacris profanisque scientiiis
decem et quatuor annis operam, ac ejuratos in Palatio sacri officii
armenorum errores sacerdotio insignis reverteretur“[99].
În lucrarea lui Francisco Fasching, întitulată Nova Dacia
[ex probatis scriptoribus deprompta] (Claudiopoli, [Typ. Acad.],
1743, pag. 25 şi 29) citim următoarele: „Quartus jam supra octu-
1
În capitolul al doilea din istoria parohiei armeano-catolice din Gheorgheni,
preotul paroh Simon Theodorovics îl numeşte Oxendius Verzar Bocsánczi (=
Botusánczi, Botusáni)[Botoşăneanul] Օգսէնտիոս Վրծարենց Բօջանցի Ok-
szendios Vêdzaréncz Bcsánczi. (Vezi Istoria bisericii armeano-catolice din
Gheorgheni, manuscris în armeană). Afirmaţia mea este adeverită şi de
arhiepiscopul armeano-catolic Vartan Hunanian din Lemberg: „Doctor Ox-
endius Bocsanensis Verzeresko dictus“ (Vezi Kristóf Lukácsi, Historia Ar-
menorum Transsilvaniae, p.71)
2
Vezi József Benkő, Transilvania, vol. II, p.562.
3
Strămoşii noştri s-au refugiat din Moldova în 1669 şi abia în 1672 au venit
în ţară; până atunci pribegind în munţii Ardealului.
agesimum saeculi prioris volvebatur annus, ex quo Oxendius

Virzireski gente armenus, Romae annis 14 in collegio urbano de
Propaganda moribus et litteris excultus, ejuratis prius in Palatio
sacri officii fidei erroribus redux in Transylvaniam cum potestate
apostolici missionarii reducendorom ex. integro ad Romana
sensa Armenorum spem fecit“[100].
Iată câteva rânduri importante pentru noi, publicate în vo-
lumul doi al cărţii lui József Benkő, Transsilvania [sive magnus
Transsilvaniae principatus, olim Dacia Mediterranea dictus...],
[Vindobonae/Viena, Typis Kurzböck, 1778], pag. 560-561:
Donec a 1684 Oxendius Verzireski, armeno moldaviensi diae-
ceno natus et antecedenter dogmatibus graecis imbutus, post na-
vatam Romae (quo statim a 1670 concesserat) in Urbano
Collegio sacris profanisque scientiis per 14 annos operam, ac eju-
ratum ritum graecum1 cum potestate apostolic missionarii in
Transsilvaniam sacerdos reverteretur“2[101].
1
Strămoşii noştri încă o vreme după venirea în ţară au rămas ne-uniţi [cu
Roma]; Verzereskul era tot ne-unit atunci când a plecat la Roma, însă mai
târziu s-a dezis prin jurământ (= ejurare) de rătăcirile care sunt cuprinse în re-
ligia ne-uniţilor şi, păstrându-şi ritul armenesc (ritus armenus) a trecut la ro-
mano-catolicism.
Înainte era ne-unit de rit armenesc, iar acum s-a unit cu Roma, păstrându-şi
ritul armenesc. Astfel el nu a renunţat la ritul grecesc, pe care nu-l urmase
niciodată, ci la rătăcirile pentru care se înflăcărau pe atunci credincioşii de
alte naţionalităţi, care păstrau ritul grecesc (care nu era scutit de rătăciri). Aşa
erau pe atunci valahii din Ardeal; o parte dintre ei avea să se alăture bisericii
romano-catolice în veacul al XVIII-lea.
2
Toate cele trei citate greşesc afirmând că s-a întors („reverteretur“, „redux“)
în Ardeal. El nu plecase la Roma din Ardeal, ci ori direct din Botuşani
[Botoşani] sau indirect, dintr-un colţ al „Carpaţilor Ardeleni“ unde avusese
un adăpost vremelnic; deci nu e vorba de „redux“, ci a venit în Ardeal.
Capitolul 2
Îi converteşte pe armenii autohtoni
Armenii au fost primul popor creştinat din istorie. După

înălţarea la Ceruri a Domnului Isus Cristos, învăţătura mântuirii
era propovăduită în Armenia de apostolii Tadeus şi Barnaba. Dar
mai târziu armenii au recăzut la păgânism. În veacul al IV-lea,
însă Sfântul Grigorie Iluminatorul (Sanctus Gregorius Illuminator:
Surp-Krikor Lusarovici) a convertit din nou tot neamul la creşti-
nism.
Strămoşii armenilor autohtoni, care-şi aveau obârşia în ce-
tatea de scaun Ani, s-au rupt de biserica romano-catolică după
plecarea în pribegie. Când au sosit în Ardeal erau creştini de rit
armean, dar ne-uniţi cu Roma. Aici Oxendius Verzereskul şi-a
reconvertit conaţionalii.
Convertirea e descrisă cu următoarele cuvinte frumoase de
Lukács Bárány:
Eruditul bărbatul sosise de la Roma, în 1684, în calitate de
misionar dornic de a-i învăţa pe conaţionalii săi, plecaţi din Mol-
dova-România şi aşezaţi prin părţile Ardealului, dogmele religiei
catolice şi, convertindu-i, să-i aducă în sânul bisericii catolice.
Activitatea sa a fost împiedicată de preotul schismatic armean
Minász Zilifdar oghlu1, sub conducerea căruia veniseră în ţară
înaintaşii noştri dimpreună cu preoţii care-i erau subordonaţi“.
Oxendius propovăduia, prin cuvinte izvorâte din convin-
gere curată, dogme noi, contrare celor vechi; voia să aducă obi-
ceiuri şi instituţii noi, necunoscute alor săi, iar aceştia îşi păstrau
cu îndărătnicie şi rigiditate obiceiurile vechi, nedorind nicicum
1
Zilidar= Sziláhdár este un cuvânt de origine persană şi înseamnă soldat;
oghlu este un cuvânt turcesc şi înseamnă înseamnă fiu; Minász Zilifdár oghlu =
Minász fiul soldatului, în maghiară ar veni Katonafi Minász (Mihály).
să le înlocuiască cu cele noi, pe care – după cum spuneau – Oxen-

dius le adusese de la Roma.
Acest ataşament faţă de instituţiile străvechi îl regăsim în
stadiile de transformare socială şi religioasă a tuturor popoarelor;
şi vedem şi faptul că cei care se străduiesc să răspândească insti-
tuţiile noi primesc drept răsplată luptă, suferinţă şi neîncredere.
La fel a păţit şi Oxendius, pe care ai săi l-au învinuit de răzvrătire
împotriva religiei şi de tulburare a liniştii ţării. L-au pârât la au-
torităţi şi au cerut să i se interzică munca binecuvântată. El însă,
ca un adevărat apostol, nu şi-a precupeţit puterea şi nu a dat îndă-
răt în faţa primejdiilor care i-au stat în cale la Bistriţa unde – ase-
menea martirului Sfântul Ştefan – a fost lapidat şi era cât pe-aci
să-şi piardă viaţa. Primejdiile ameninţătoare nu i-au tăiat avântul,
ci l-au făcut şi mai cutezător. A respins cu demnitate şi fermitate
toate acuzele aduse împotriva sa. Timp de patru ani a propovăduit
neobosit printre ai săi dogmele catolicismului, ducându-se în lo-
curile unde se aflau cei mai mari vrăjmaşi ai acestei credinţe. În
sfârşit, sosi şi recunoaşterea deplină a muncii sale atunci când
tocmai cei mai înverşunaţi vrăjmaşi ai săi, cei care puseseră mii
şi mii de piedici în calea sa şi se erijaseră în judecătorii săi cei
mai îndreptăţiţi – Minász – episcopul schismatic care dimpreună
cu preoţimea şi o mare parte din populaţie se aşezase la Bistriţa
şi fusese episcopul armenilor din Moldo-Vlahia încă din 1649 –,
şi o parte din preoţi i-au întins mâna pentru împăcare, expri-
mându-şi intenţia de convertire. În 1686 Minász s-a convertit,
depunându-şi jurământul de credinţă festiv la Lemberg, în faţa
cardinalului Palavicini, nunţiul Papei Inocenţiu al IX-lea1.
1 „Hic ille est (Oxendius) Armenorum Apostolus, de quo non immerito du-
bitaveris: majoresne in popularium suorum conversione labores exantlarit, an
calamitates sustinuerit? Enimvero ut Armenos ad imperium Romane Ecclesiae
revocaret Oxendius, nullus labor tam arduus, quem non appeteret, nullum tam
anceps exstitit periculum, quod perhorresceret … Quadriennio pene integro
strenuus in vinea Domini operarius solos messuit patientiae fructus, →
Curând enoriaşii urmară exemplul episcopului lor şi conver-

tirea deveni generală1. Minász însă nu a supravieţuit mult timp con-
vertirii, decedând încă în anul depunerii jurământului de credinţă.
Pentru a veni în ajutorul nevoilor duhovniceşti ale credincio-
şilor rămaşi fără înaltul lor prelat, arhiepiscopul armeano-catolic
Vártán Hunanian din Lemberg, care „într-o oarecare măsură îşi
aroga calitatea de autoritate ecleziastică superioară“ – spune Lukács
Bárány2 – „asupra armenilor stabiliţi în Ardeal, în baza dreptului
cu care-l învestise patriarhul armean Melchisedek pe antecesorul
său Nicolae Torosovici (arhiepiscop de Lemberg 1626-1681)“,
printr-o diplomă de numire, datată 13 februarie 1687, l-a desemnat
pe misionarul Oxendius Verzereskul vicar general şi administrator
apostolic, până când Sfântul Scaun avea să numească un alt epis-
cop în locul celui decedat; în acelaşi timp i-a spus să adune şi să
ţină asupra lui averea episcopului decedat, până la noi ordine3.
→ quorum uberem satis campum Minas Episcopus cum clero aperuit. Ut

enim nihil de latis in cum censuris, nihil de calumnia dicam, qua Regni passim
et Religionis perturbator circumferebatur: Bistricii dum ageret, parum aberat,
quin immani lapidum vi a suis obrutus alter pro Christo Stephanus occum-
beret. Verum laetiora brevi tristibus his successere et divina miserante clemen-
tia spinae istae rosas germinarunt, dum apostolicis Oxendii laboribus pravum
dedoctus schisma ex. infensissimo Romanae Ecclesiae hoste gnavus propug-
nator evasit Minas“[102]. (Ortus et progresus…, p.65)
1
„Armenia“ anul al II-lea (1888), p.67-69.
2
Vezi „Armenia“, 1888, p.69.
3
„Vartanus Hunanian… cupientes populo ritus nostri, status et sexus utriusque
terrae Moldaviae et Valachiae, ad praesens stante hostilitate turcica, in Tran-
silvania degenti, uti et tamquam jurisdictioni et Regimini nostro… subjecto,
post obitum Domini Minas Vártábéd ejusdem loci Episcopi, recenter vita
functi, providere; te in vicarium et administratorem generalem loci ejusdem
(donec alius a S. Sede apostolica Episcopus constituatur) nostra Archiepisco-
pali et ordinaria authoritate, creandum, instituendum et ordinandum esse dux-
imus … Dantes et concedentes tibi plenariam facultatem… nec non defuncti
Domini Minas Vátábed substantiam, apud quascunque personas existentem
recuperandi, repetendi“[103]. (Benkő, Transsilvania, vol.II, p. 563).
Destoinicul Verzereskul, care de-acum avea o „autoritate“

mai mare, nu mai întâmpina nicio piedică în calea binecuvântatei
sale activităţi, astfel încât curând îşi încheie lucrarea de conver-
tire. Atunci adunarea armenimii din ţară l-a trimis la Lemberg pe
prelatul Ilyés Mendrul (Elias) în fruntea unei delegaţii de opt oa-
meni, unde cu acceptul cardinalului Cantelmus, urmaşul lui Pal-
lavicini, să se înfăţişeze arhiepiscopului armeano-catolic Vártán
Hunanian şi să depună jurământul de credinţă veşnică faţă de
sfântul părinte, în numele tuturor armenilor aşezaţi în părţile Ar-
dealului şi să ceară Papei Inocenţiu al XI-lea să-l numească epis-
cop pe Oxendius Verezerskul1.
Roma a răsplătit cu funcţia de episcop importantul serviciu
adus bisericii romano-catolice, de Verzereskul, cel cu firea de
apostol, prin convertirea a peste 3000 de familii armeneşti
(aproape 30.000 de suflete). Episcopul armenilor catolici din Ar-
deal a devenit cel mai merituos dintre ei: Oxendius Verzereskul.
Oxendius Verzereskul a fost sfinţit episcop în 30 iulie 1691,
de arhiepiscopul de Lemberg, Vartan Hunanian2, stabilind sediul
episcopiei la Bistriţa, unde locuise primul nostru episcop Zilifdar
oghlu Minás. Avea titulatura de episcop armeano-catolic hirotonit
la Alada (Episcopus Aladensis). Alada era o localitate din Spania,
care i-a dat titlul vestitului nostru episcop!
1
„Eliam sacerdotem armenum cum octo aliis Leopolim ad nuntium apostolicum
ablegarunt, ubi annuente Cardinale Cantelmo Pallavicini successore coram
Archeipiscopo Leopolitano Vártáno Hunániano totius armenae nationis Daciam
incolentis nomine…perennem Romano Pintifici subjectionem jurejurando
promiserunt. Litteras etiam ad Innocentium XI…exararunt, quibus ut armenis
novello Ecclesiae germini, fidelium Pater bene precaretur, et Oxendium, de
se quam optime meritum, episcopali honore insigniret, imis percibus exo-
rarunt“[104]. (Illés András, Ortus et progressus…, p.66)
2
Օգսէնտիոս վարդապետն ցէռնադրէցաւ եպիսկօպոս ի վարդանէն Արքե-
պիսկոպոսէն, 1691, ուլիսի 30: Oksendios (Oxendius) vartabed ţernatreţhav
iebisgobos i Vartanen Arkhiebisgobosen, 1691, ulisi 30 (Oxendius a fost sfinţit
episcop arhiepiscopul Vartan [Hunanian], în 30 iulie 1691. Din manuscrisul scri-
itorului contemporan Stefanovici, păstrat în biblioteca mechitariştilor din Viena.
Capitolul 3
Întemeiază oraşul Gherla
Saşii bistriţeni priveau cu invidie cum prindeau cheag ar-

menii aşezaţi în localitatea lor, motiv pentru care profitau de orice
prilej pentru a produce neplăceri şi pagube „veneticilor“. Epis-
copul vizionar care locuia în partea locului, împreună cu credin-
cioşii săi dragi şi devotaţi, cunoştea foarte bine situaţia care
devenise de neîndurat… şi tocmai de aceea era preocupat de a
aduna în câteva locuri populaţia armenească risipită prin ţară. În
clipa în care primi vestea că tătarii se apropiau de trecătoarea
Rodnei, renunţă la gândul mutării, luă arma în mână, adună o ceată
de luptători şi ieşi în întâmpinarea barbarilor. Reuşi să împiedice
năvala bandiţilor setoşi de sânge, dar într-o clipă de neatenţie, vi-
teazul episcop comandant căzu în mâna turcilor. Dacă în urmă cu
256 de ani, György Lépes, episcopul romano-catolic de Ardeal,
căzuse în lupta inegală din împrejurimile cetăţii Alba Iulia, bravul
episcop Verzereskul căzu prizonier, trăind trei ani de chin, plini
de lipsuri, la Constantinopol. Libertatea avea să şi-o redobân-
dească abia după pacea de la Karlovitz, din 26 ianuarie 1699.
Atunci se duse direct la Viena, în faţa regelui, cerându-i
permisiunea de a întemeia un oraş pentru „naţiunea armeană“.
Această solicitare a predat-o şi în scris, înaintând-o cancelarului
aulic. Documentul original, pe care episcopul l-a întocmit în ma-
nuscris, cuprindea următoarele:
„Puncte sau condiţii menite consolidării Naţiunii Armene
din Ardeal.
1. În ziua de 20 a lunii lui Măsălar [august] a anului 16961,
gloriosul şi preamăritul împărat Leopold Întâi, dorind să înteme-
1
Verzereskul venise prima oară în Ardeal în 1684 şi în câţiva ani a reuşit să-şi
însuşească limba maghiară: scria la fel de bine ca un maghiar nativ.
ieze o aşezare pentru Naţiunea Armeană1, a binevoit să dispună

arendarea pe mai mulţi ani din posesiunea domenială fiscală
reală, de la Sântimbrul Gurghiului sau Gherla, însă din pricina
vremurilor de urgie de atunci, Maiestatea Sa nu a mai binevoit
să întărească acest ordin milostiv; acum vremurile s-au schimbat
şi familiile neamului armenesc s-au înmulţit. Din acest motiv nea-
mul imploră cu smerenie o aşezare mai potrivită familiilor, pentru
a se putea dezvolta atât la Gherla, cât şi la Sântimbrul Gurghiului,
în primul ca într-un oraş regesc pe care îl va construi din temelii,
iar în al doilea, ca într-un târguşor unde se va supune puterii lumeşti.
2. Dat fiind că plata arendei mai sus pomenite, după voinţa
Maiestăţii Sale Serenissime, a adus vrajbă între neamul nostru şi
localnicii potrivnici rămânerii noastre pe aceste meleaguri, în anii
care au trecut am simţit o furie aproape de neîndurat din partea
oficialilor acelor domenii. Pentru a primi un domeniu sau altul,
să nu ne forţaţi prin lege să fim supuşi administratorilor acestora,
pentru că vrem doar pământul, fără a avea puterea să ridicăm vreo
cetate sau târg şi ferindu-ne de la cultivarea lui. Vrem să con-
struim case în interiorul ambele locuri, atât în oraş cât şi în târg,
iar în afara lor să ni se repartizeze câte un teren pe care Neamul
nostru să-şi poată rândui ferme şi grădiniţe. Vrem să construim
case în interiorul ambele locuri, atât în oraş cât şi în târg, iar în
afara lor să ni se repartizeze câte un domeniu pe care Neamul
nostru să-şi poată rândui ferme şi grădiniţe. În amândouă locurile
să fie şi fânaţe pentru păşune şi pădure pentru lemne de foc, co-
mune cu cei care locuiesc acolo, fără nicio neînţelegere. Să ţii
minte2 toate acestea, cu precădere, de dragul oraşului, de pildă
satul numit Gherla, care odinioară era lângă cetatea Szamos Uijvár
[Cetatea Nouă de pe Someş], iar acum e năruită în urma bătăliilor
1
Nu am reuşit să făsesc documentul original al ordinului împăratului Leopold I,
anexat de destoinicul nostru episcop petiţiei sale.
2
Se adresează cancelarului.
cu vrăjmaşii. Să-şi poată duce vitele la păscut pe tot domeniul de

acolo care odinioară ţinea de pomenitul sat Gherla. Să scoateţi
numai terenurile agricole care sunt în mâna fiscului şi să rămână
şi de acum înainte aşa cum au fost. Să le fie îngăduit să constru-
iască în locul convenit o moară pentru folosinţa oraşului.
3. Întrucât atât oraşul, cât şi târgul se vor clădi din temelii,
să le fie permis să taie lemne pentru construcţii din pădurile pu-
blice orăşeneşti din care taie lemne şi fiscul pentru construcţii.
4. Nimănui altcuiva, de altă naţionalitate sau religie re-
ceptă, să nu i se dea dreptul de a avea casă proprie în cele două
locuri, nici măcar armenilor necunoscuţi, rătăcitori sau aflaţi sub
bănuială, fără ca înainte să se înfăţişat oraşului sau târgului, să-şi
fi dovedit nevinovăţia şi să fi primit îngăduinţa acestuia. Şi pentru
că în toate locurile păstrarea binelui obştesc este cea mai impor-
tantă, atunci când ici şi colo se ivesc unele nelinişti care l-ar putea
primejdui, întotdeauna să-i dăm întâietate binelui obştesc. Din
această pricină, pentru binele obştesc, pentru binele şi folosul
Maiestăţii Sale şi al Principatului, şi pentru cinstea acestui Neam,
cumpăneşte că e mare nevoie să se dea o poruncă Imperială ca
toate familiile Armeneşti, mai cu seamă cele care odinioară au
locuit în Moldova, iar acum trăiesc ca venetici risipiţi în Ardeal,
să se adune după placul fiecăruia ori în oraşul regesc1 ori în târgul
Gurghiului, şi niciodată în altă parte, atunci când se întâmplă oa-
rece neplăcere.
Şi asta pentru că dacă în vremuri zbuciumate de război se
adună într-un loc, pentru a face negoţ, mai mulţi armeni din Ţinutul
Tătărăsc, Turcia, Persia sau alte locuri din ţinuturile turceşti, aceş-
tia pot fi bănuiţi că n-ar fi negustori cinstiţi ci iscoade şi să nu
cumva să umble cu bani calpi (cum s-a mai întâmplat în alte dăţi)
sau să facă alte fapte necurate, zicând că fac parte dintr-o familie
1
Sub numele de oraş regesc se subînţelege Gherla.
din partea locului, ceea ce ar supăra din cale afară Neamul. Dacă
însă familiile armeneşti se adună în locurile amintite, acei oameni
primejdioşi se pot găsi cu uşurinţă. Pentru că nimeni din familiile
adunate acolo nu s-ar duce în alte părţi, fără a se simţi în sigu-
ranţă, şi nimeni nu se întovărăşeşte cu veneticii primejdioşi. Dacă
cineva vrea să facă pe viteazul va plăti pentru fapta lui şi nu face
de ruşine întregul Neam. Toate acestea ne îndeamnă la o veghe
plină de sârg. De aceea, pentru binele obştesc, ar fi bine să locu-
iască împreună, precum familia noastră, decât să rătăcească îm-
preună primejdios prin toată Provincia“.
Regele nu numai că l-a primit cu o amabilitate deosebită
pe viteazul episcop care-şi slujise patria cu devotament pe me-
leagurile Radnei şi suferise trei ani lungi şi umilitori în temniţele
murdare ale turcilor nemiloşi, ci i-a îndeplinit necondiţionat ce-
rerea, permiţând ca armenii să-şi construiască un „oraş regesc“
în apropierea Cetăţii Ujvár de pe Someş şi un târg [oraş de câm-
pie] la Sântimbrul Gurghiului.
Şi-a împachetat frumos veşmintele preoţeşti deosebit de
preţioase pe care le primise în dar de la împărăteasa Eleonora, a
venit în Ardeal şi numaidecât a început să pună temelia oraşului
Gherla, în anul 1700. Primul care-şi construi casă pe acest teren
a fost însuşi episcopul1.
Întrucât în prima parte a acestei lucrări am tratat subiectul
într-un capitol aparte (V. Cap.2, p.103 – Cine a aşezat temelia
oraşului?), aici – pentru adeverirea afirmaţiilor mele – am să citez
doar doi autori.
La pagina 67 a cărţii Ortus et progressus…, András Illés,
coleg şi contemporan al episcopului nostru, spune următoarele:
1
Casa episcopului nostru care mai târziu a fost târnosită ca biserică, se afla în
curtea bisericii mari din piaţa centrală, chiar îndărătul prăvăliei lui Károly
Novák. Vezi la pagina 113 a acestei lucrări scrisoarea adresată de Verzereskul
judelui primar al Bistriţei.
„Sed en! praesul vigilantissimus vinctus pro Deo, pro Cae-

sare, pro Religione in Turciam abducitur: ubi triennium integrum
iis conflictatus miseriis, quas barbari christianis inferre solent, li-
bertate denum donatus est. Laudavit Oxendii virtutem Imperator
Leopoldus ac in Praesulem Deo, Caesari, Religioni fidelem, au-
gustos contestaturus favores jus extruendae Armenopoleos in
Transylvania petenti concessit. Probavit quoque digna tanto Cae-
sare conjux Eleonora, et episcopalibus ornatum indumentis Vienna
dimisit. Exstant ea hodiedum Armenopoli, et luculentum Augus-
tissimi in Oxendium, armenamque gentem favoris exhibent mo-
numentum“[105].
Iată ce scrie Kristóf Lukácsi în lucrarea sa (Historia Arme-
norum Transilvaniae, p.72): „Praesul, a Turcis Transilvaniam
concursantibus captus vinctusque in Turciam abducitur, unde
post toleratas integro triennio captivitatis aerumnas, liberatus in
praemium contestatae in Deum et Caesarem illibatae fidelitatis,
a Leopoldo Magno jus condendae urbis Armenopolitanae obti-
nuit. Cujus aedificandae locum Oxendius ad Szamosujvarinum
delegit, primusque ipse domum erexit, quae deinde in aedem con-
secrata,quoadusque moderna eodem in loco assurgeret Sactissi-
mae Trinitatis Basilica, pio fidelium cetui, sacra ritu armeno
obeunti inserviit“[106].
Capitolul 4
verzereskul, episcopul de rit armean,
guvernează dieceza romano-catolică de Ardeal
În Ardeal puterea a ajuns în mâna protestanţilor. Din

această cauză András Illés, episcopul romano-catolic de Ardeal,
care-şi ocupase jilţul în 16 ianuarie 1696, a fost nevoit să pără-
sească ţara la începutul lunii august din anul următor. În urma re-
zoluţiei Dietei din Turda, de la 30 iulie 1697, guberniul îi adresa

episcopului romano-catolice următoarele rânduri: „cerându-Vă
iertare cu afecţiune, aducem la cunoştinţa Domniei Voastre ex
officio nostro et commisione dominorum Statuum et Ordi-
num[107] să părăsiţi Patria noastră, fără supărare“. (Vezi Sche-
matizmus venerabilis cleri dioecesis Transilvaniensis 1844,
Claudiopoli, p.XXIX).
Însuşi episcopul exilat l-a rugat pe Verzereskul să guver-
neze dieceza în absenţa sa: „Nec ritu solum armenico, verum
etiam latino ab exule Transylvanorum episcopo rogatus, antistitis
religiosissimi munia plurimo cum animarum emolumento exer-
cebat“[108] (Illés András, Ortus et progressus, p.67). András Illés
a fost alungat din ţară, în schimb Verzereskul, cunoscut pentru
viaţa sa pilduitoare, firea apostolică, erudiţia şi tăria de caracter,
nu numai că a fost tolerat – deşi era un episcop catolic –, ci chiar
onorat cu semnele deosebite ale afecţiunii şi respectului.
În cele ce urmează am să enumăr – potrivit consemnărilor
lui Lukács Bárány – câteva dintre faptele sale în calitate de epis-
cop: Biserica armeano-catolică din Gherla are o piatră de altar
mobilă (altare portatile) consacrată de el. Pe spatele ei aflându-se
următoarea inscripţie: „Altare hoc consecratum est Rev. p. Oxen-
dio V. Eppo Al. et Vic. Aplico, cui inclusae sunt reliquiae SS.
M.M…. et 1695, 2. 7bris“. El l-a hirotonit pe preotul Jakab Czi-
fra-Luszig, timp de zece ani paroh armeano-catolic în Gheor-
gheni1. În 20 iulie 1708 l-a numit pe preotul János Edelbej în
funcţia de paroh al oraşului Dumbrăveni2.
1
Preotul Jakab Czifra-Luszig, sfinţit de Auxentius Verzár Bocsánczi, a slujit
aici ca preot timp de 10 ani. A murit aici, la Gheorgheni, în vremea ciumei, la
6 septembrie 1719 (Vezi istoria parohiei armeano-catolice din Gheorgheni)
2
„Jonas hic Sebastenus instituta anno 1721 die 10 junii Elisabethpoli visita-
tione, statuit inter alia, ut loci parochus Joannes Edilbej a piae memoriae Ar-
menorum Episcopo Oxendio anno 1708 die 20 julii in parochum nominatus,
duas tertias proventum dictae Ecclesiae partes percipiat“[109]. (Lukácsi, His-
toria Armenorum, p. 79)
Dar n-a îndeplinit atribuţii de episcop doar pentru credin-

cioşii armeni, ci şi pentru cei romano-catolici1. Oxendius a sfinţit
biserica ordinului franciscan de la Călugăreni2 [jud. Mureş – Mik-
háza], a sfinţit clopote în Ţinutul Secuiesc3, dar şi în alte locuri a
îndeplinit activităţi de înalt prelat4. În 26 martie 1701, cu un docu-
ment latinesc bine argumentat, declară nulă o căsătorie, încheiată
între soţi romano-catolici. Data şi semnătura de pe acest docu-
ment sunt următoarele: „Bistricij, 26 Martij, Millesimo septin-
gentessimo primo, propria manu subscriptione et sigillo munitum
[Bistriţa, 26 martie 1701, propria semnătură şi întărit de pecete].
(L.S.) Oxendius Virzirescus

Eppus Aladiensis et ad Armenos
Romano-Catholicos p. Transyl.
Vicarius Apostolicus“.
[Oxendiu Virziresc, episcop de Alada şi vicar apostolic

pentru armenii romano-catolici din Transilvania.]
1
„Pie defunctus Episcopus Armenorum Oxendius hic in Transilvania fuit mis-
sionarius apostolicus non solum armenorum, sed et catholicorum Romano-
rum“. (Din memoriul preotului armeano-catolic Simon Theodorovics din
Gheorgheni, datat în 23 octombrie 1735 şi adresat episcopului romano-catolic
György B. Zorger (1729-+ 1740).
2
„Oxendius… plura oratoria erexit. Ecclesias catholico ritu consecravit, inter
quas precipua numerator nostra Ecclesia Mikháyiensis“[110]. (Historia
Domus seu Conventus Szamosujvariensis).
3
„Anno 1710, die 19 octobris sfinţia sa episcopul armean Oxendius a sfinţit
3 clopote din Kisasszonymegye [zonă din Ţinutul Secuiesc care cuprindea
satele Rákos (Racu), Madéfalva (Siculeni), Göröcsfalva (Gârciu) și Vacsárcsi
(Văcăreşti)]. Clopotul mare l-a sfinţit în onoarea Fecioarei Maria, cel mijlociu
în onoarea Sfântului Iacob, iar pe cel mic care, acum, în lipsa bisericii – se
foloseşte pentru Sanctus (Sanctusra való), în onoarea Sfântului Iosif. Acest
clopot fără de biserică aparţine capelei pustii de la Siculeni, cumpărată odi-
nioară de nevasta lui András Szentes (Registrul parohial din Racu).
4
Vezi „Armenia“, an.1888, p.103-104.
Capitolul 5
Prestigiu şi influenţă
În Ardealul vremii puţină lume se bucura de prestigul şi in-

fluenţa lui Verzereskul. În memoriul din 14 martie 1701, adresat
cardinalului de Strigoniu, Kollonics (1695-1707), preotul Gabriel
Kapi, superiorul misiunii iezuite din Transilvania, arată că în ches-
tiunea uniunii vlahilor [românilor] a discutat cu episcopul arme-
nilor uniţi care, fiind un bun vorbitor de limbă vlahă, afirma că
în cartea publicată de episcopul Athanasios a găsit mai multe gre-
şeli atât în ceea ce priveşte dogma, cât şi unirea1.
Capitolul 6
Misiune importantă
Înainte de a vorbi despre importanta sa misiune, să vedem

ce spune despre evenimentele vremii un remarcabil istoriograf
maghiar:
„În 26 septembrie 1703, Francisc Rákóczi al II-lea îi scria
lui Ludovic al XIV-lea că a luat în stăpânire ţara până la Dunăre.
Şi până la «înmugurirea primăverii», pusese mâna pe mare parte
din teritoriile transdanubiene, astfel încât «imperialii» rămăseseră
doar cu teritoriul de dincolo de Drava, Transilvania şi o parte din
cetăţi. Tot atunci a dat publicităţii faimosul său apel care începe
1
„Sum hic locutus et ipse cum Domino Reverendissimo armenorum unitorum in
Dacia episcopo multo satis de toto hoc negotio valachico; qui linguae valachi-
cae peritus bene, ait repertos a se errores plures et contra fidem et unionem in
libro alphabetico, quem D. Episcopus Athanasius edi curavit“[111]. (Nilles
Symbolae, volumen I, pagina 163, „Relatio ac votum Gabrielis Kapu S.I. Supe-
rionis missionum dacicarum“).
cu fraza Recrudescunt vulnera inclytae gentis Hungariae (se re-

deschid rănile nobilei naţiuni maghiare), pentru a-şi justifica ata-
curile în faţa ţării şi lumii. Odată cu emiterea apelului Recrudescunt,
Curtea se văzu nevoită să înceapă tratativele cu Rákóczi, consi-
derat parte beligerantă. Arhiepiscopul de Kalocsa, Pál Széchényi
care, datorită simţămintelor sale patriotice şi strădaniilor de au-
tonomie, se bucura de stimă şi preţuire şi în tabăra adversă pri-
meşte împuternicire să poarte discuţii cu principele, în 2 ianuarie
1704, la Gyöngyös. Negocierile nu s-au soldat la nici un rezul-
tat“. (Aladár Ballagi, Pallas Lexicon, vol.14, p.378-379).
Iată ce spune un alt autor despre arhiepiscopul de Kalocsa:
„Pál Séchenyi se remarca în egală măsură prin patriotismul şi fer-
voarea sa religioasă. Bucurându-se de încrederea principelui şi
naţiunii, se arăta drept mijlocitor firesc în vremurile tulburi în
care răscoala lui Francisc Rákóczy al II-lea făcuse din ţară scena
unui nou război civil. La începutul anului 1704 regele Leopold
l-a rugat să facă o încercare de a-i împăca pe răsculaţi. Arhiepis-
copul se arătă gata să facă demersuri în această importantă îm-
puternicire… Însă strădaniile lui pline de însufleţire nu au dat
nici un rezultat“. (Dézsi Lajos, Pallas Lexicon, vol.15, p.488).
Şi Ardealul a avut un Pál Széchenyi, în persoana lui Oxen-
dius Verzereskul. Ardealul se afla în „mâna imperialilor“, în
schimb Ţinutul Secuiesc i se alăturase lui Rákóczi. Însă „ţara fră-
mântată de războiul civil înclina tot mai mult spre găsirea unui
compromis“ (Aladár Ballagi) şi nici „prestigiul regelui, împotriva
căruia se ridicaseră, nu pălise de tot în tabăra rebelilor“. (Aladár
Ballagi, Pallas Lexicon, vol. 15, p.581). Regele Leopold l-a tri-
mis să negocieze împăcarea Secuimii pe Verzereskul, „care se
bucura atât de încrederea suveranului, cât şi a naţiunii“. Potrivit
lui Aladár Ballagi, oastea lui Rákóczi era „pe jumătate despuiată“
(Pallas Lexicon, vol. 14, p 378-379), iar ostaşii din armata regală
din Ardeal îşi primeau solda doar din când în când, pentru că
banii luaţi împrumut de la populaţia nevoiaşă nu prea ajungeau.

„Nu se puteau impune dări cerându-i-se poporului să plătească şi
să şi servească în armată“. (Aladár Ballagi, Pallas Lexicon, vol. 14,
p.378-379). Din acest motiv cei doi înalţi prelaţi au lucrat în in-
teresul ţărilor lor (Széchenyi având în faţa ochilor interesul Unga-
riei, iar Verzereskul interesul Transilvaniei, întrucât în vremurile
acelea Ardealul nu era unit cu Ungaria!), acceptându-şi misiunile
din cale afară de primejdioase în vremurile acelea grele.
Iată cum prezintă Mihály Cserei misiunea lui Verzereskul:
„Generalul Rabutin1, aflând despre răscoala secuilor îi trimise pe
episcopul armean împreună cu Mihály Mikes, căpitanul com-
ndant din Ţinutul Trei Scaune, aflat pe atunci la Sibiu, să se ducă
în Ţinutul Secuiesc să încerce să liniştească rebeliunea secuilor.
Erau însoţiţi de câţiva nemţi. Când se apropiară de Braşov, curuţii
din Trei Scaune care se găseau în satul săsesc Hărman prinseră de
veste de sosirea lui Mikes şi le ieşiră înainte cu sutele; nemţii fu-
giră din calea lor, la Braşov. Mikes bolea, aşa că îl capturară îm-
preună cu episcopul armean… Îl scoaseră din Ardeal, ducându-l
la Rákóczi, unde curând intră în rândul curuţilor. Rákoczy încercă
să-l forţeze şi pe episcopul armean să treacă de partea lui, dar nu
reuşi. Îl ţinu mult timp în captivitate, dar până la urmă îi dădu
drumul. Se duse la Viena şi de acolo se întoarse în Ardeal“. (Mik-
lósvárszéki nagyaitai Cserei Mihály, História, p.326-327).
Sanctitatea cuvântului dat nu-i îngădui lui Verzereskul să
treacă de partea curuţilor; pe de altă parte, nu vroise să fie nere-
cunoscător faţă de domnitorul care îşi arătase, de mai multe ori,
bunăvoinţa faţă de armenii părăsiţi şi prigoniţi de toată lumea…
După ce îi arătă lui Rákoczi motivele adevărate ale neînduplecării
sale, acesta nu numai că nu se supără pe el, ci dovedi o mare
stimă şi admiraţie faţă de acest bărbat care se distingea prin eru-
1
Guvernatorul militar din perioada aceea a Transilvaniei.
diţie, un orizont larg al cunoaşterii, nepărtinire şi fervoare religi-

oasă, astfel încât îi dădu voie să-şi îndeplinească nestingherit în-
datoririle preoţeşti şi să se deplaseze liber prin Kassa [Kosice].
Capitolul 7
Armenii împrumută bani ţării strâmtorate
Visteria ţării se golise din nou, dar trebuiau achitate soldele1

oştenilor, aşa că guberniul ceru împrumut de la armeni cinci mii
de florini renani. Aflând despre această cerere Verzereskul le
spuse enoriaşilor săi: „Patria este în nevoie. Vă rog ca asemeni
fiului cel bun care îndeplineşte mai întâi nevoile mamei sale şi
apoi pe ale sale, ajutaţi-o şi voi pe maica voastră, ţara aflată în
nevoie“. În câteva zile armenii au adus suma cerută.
Guberniul a emis următorul document privind datoria:
„Înscris de datorie pentru 5 mii de florini.

Noi, Regescul Guberniu al Transilvaniei, recunoaştem prin
acest document că în condiţiile în care zgomotul şi confuzia re-
beliunii din Ungaria au dus la tulburări şi în Transilvania, o mare
parte a populaţiei refugiindu-se2, în timpurile acestea nu se poate
colecta impozitul de la populaţie, în schimb armata Maiestăţii
Sale împăratul şi regele, Domnul nostru milostiv, nu se poate lipsi
de soldă. Din acest motiv atât îndatorirea noastră faţă de Măria
Sa, cât şi binele poporului au pretins în mod indispensabil să ne
îngrijim ori de un avans (de impozit), ori să luăm un împrumut.
Din cele două modalităţi (am ales-o pe a doua), împrumutând de
la Compania Armenească, de la toţi (armenii) 5000, adică cinci
1
[Cuvântul maghiar pentru soldă este zsold]. Zsold este un cuvânt străin. Cu-
vintele nemţeşti Sold şi Soldat, provin din latinescul solvo (plătesc).
2
Mulţi armeni s-au întors atunci în Moldo-Vlahia, rămânând acolo definitiv.
mii de florini renani. Comisia noastră făgăduieşte că creditorii

noştri vor recăpăta această sumă, asigurându-i prin pecetea şi
semnătura obişnuită a Guberniului.
Alba Iulia, 6 septembrie 1703, (la şedinţa) Regescului Guberniu
conte György Bánffy conte Miklós Bethlen

conte István Apor (P.h.) conte István Haller
Sámuel Kerestesi János Hortereki Szász
Iată textul original latin al acestui înscris de datorie:
Nos Regium Transilv. Gubernium recongoscismus per prae-

sentes, quod quoniam Rebellionis1 in Hungar. ortae strepitu, et
confusionibus, turbata etiam Transilvania, et magna pars plebis
in fuga. acta est: et sic modernum tempus collectionem Contribu-
tionum a plebe non admittit: Interim Militia Suae Caes. Regiaque
Mttis. D. Dni Nostri Clemmi suis stipendiis carere non potest: ideo
tam servitio Suae Mttis, quam salute populi indispensabiliter sic
postulante, meditati sumus de aliqua anticipatione et muturtione
facienda. Duos inter mutuo accepimus a Compania Armenor. in
universu. fl. R. 5000: id este Quinque millia: de qua Summa per
Comissariatu. Nostrum eosdem Creditores plene contentandos
promittimus et assecuramus per praesentes, sub sigillio, et subs-
criptionibus Gubernij solitis.
Datum Albae Iuliae, ex regio Trans. Gubernio, die 6 7bris
1703.
C. G. Banffi C. Nic. Bethlen

C. Stephanus Apor C. Stephanus Haller
Samuel Kerestesi I. Sachs ab Hortelek
1
E vorba de răscoala lui Francisc Rákóczi (1703-1711).
După ani, când armenimea a cerut restituirea banilor îm-

prumutaţi, guberniul le-a dat un răspuns în dodii că „Doar atunci
ne vom primi banii când va veni rândul nostru“ („Resolutio, no-
mine Sua Majestatis ex Cancellaria Aulico Transylvanica, haec
data est ratione solvendi huius debiti: Per Nationem Armenam
anticipator fl. Rh. 5 million., rebus externis – velut in supplici li-
bello continentur – stantibus, contentionem et satisfactionem im-
pedenda esse: et quidem inter alios Anticipantes eo loco et ordine1,
quo anticipationem hancce praestiterunt“[112]).
Neprimindu-ne banii, destoinicul nostru episcop adresă ur-
mătoarea scrisoare către guvernul ţării:
„Excellentissime Dne! Cum nuper porrecto Suae Mtti August.
Supplici libello, de impetranda solutione summae 5 millio. fl. Rh.
per enim Natio Armena relegabitur ad colationem futuram natio-
nem Armenam Regio Transylvaniae Gubernio anticipative mutuo
praestita (uti in dorso hujus) Revolutio desuper tam inefficax ab
Inclyta Aulico Transylvanica Cancellaria extradata sit nomine
Suae Mttis (uti in huius eodem dorso) ut vel nunquam, vel saltem
post plurimos annos, vix rehabenda sit illa summa: semper ratione
loci, et ordinis alior. anticipantiu., quod nunquam: Interim Natio
quolibet anno solvit, et in posterum solvere tenebitur interesse
annuatim fl. R. 5000. Obligatoria vero Regii Transylv. Gubernij
sonat, ut Natio contendetur ex prima Regni contributionum
summa: utpote quae nec palmum terrae in illo Regno possidet:
Regni vero filii, cum anticiparint et ipsi; pro suis subditis, terris dis-
trictibusque anticiparunt; ideoque si exspectare debebunt, com-
modo suo, ac suorum exspertabunt: Idcirco
Humilime insto, quatenus Excella Va. innata sibi prudenti
dexteritate, et auctoritate ita disponere dignetur: ut, si sola sine
1
Sintagma „inter alios Anticipantes“ arată că ţara împrumutese bani şi de la
alţii. Iar sintagma „eo loco et ordine“ înseamnă că banii vor fi restitui mai
întâi celor care dăduseră împrumut mai devreme.
interesse requisito per supplicem Libellum, capitalis summa ex-

solvi debeat, exsolvatur quotitius juxta obligatorium: vel maxime
cum haec summa pro erigendis scholis in nova civitate Carolina15
sit Natione applicata. Deus erit remunerator.
Vtrae Excell humili et oblig. in Xto servus

Epus Armenor
p. Transylv.[113]“
Capitolul 8
Strădaniile neobosite în interesul enoriaşilor săi
La 1 august 1700 se înfiinţează societatea tăbăcarilor care

mai purta şi denumirea de Societatea Înălţarea Maicii Domnului2.
Despre această societate viguroasă care există şi azi am vorbit pe
larg în altă parte3. Această societate a înfiinţat 12 manufacturi la
Gherla şi alte câteva în Ungaria, unde se producea vestitul cor-
dovan. Exemplul nostru fu urmat şi de celelalte aşezări armeneşti.
1
Dat fiind că cetatea de lângă noul oraş purta numele de Szamosújvár (Cetatea
Nouă de pe Someş), episcopul a numit oraşul întemeiat de el „cetatea nouă
Carolină“, unde voia să ridice o şcoală cu cei cinci mii de florini restituiţi.
2
Pe prima parte a statutului acestei societăţi se poate citi (Մաշկագործի
եղբայրակցութեան... սահմանաց եւ կանոնաց մատենագրութիւն՝ զորս կար-
գաց մեծապայծառ եւ ամենապատիւ տէր Օգսէնտիոս Վրծարենց վարդապետ,
եպիսկոպոս Ալատինոյ եւ առ մերազինս, որք են ի սփուրս Դրանսիլվանիոյ,
սրբազան փափին վէգիլ եւ փոխանորդ: Յամի ներմարմնութեան փրկչին
1700. Օքոստոսի 1. Mașgakordzi ieghpairutian... sahmanaț iev ganonaț made-
nakrutiun zors garkaț medzabaidzar iev amenabadiv ter Oksendios Vărdzarian
vartabed, iebisgobos Aladino iev ar merazinăs, vork en i spurs Transilvanio, săr-
pazan papin vekil iev pohanort. Hami nermarmănutian părgcin 1700 Okosdos 1:
Cartea funcţionării şi statutului societăţii tăbăcarilor, redactată de înaltul prelat
dr. Oxendius Verzar, episcop de Alada şi vicar apostolic al nostru, al armenilor
stabiliţi în Ardeal).
3
L. Szongott, Szamosújvár a magyar-örmény metropolisz, p.33-43.
Şi astfel măsurile necesare luate de episcopul nostru grijuliu au

servit dezvoltarea industriei patriei, aducând foloase directe ar-
menilor şi indirecte întregii ţări.
Regina Eleonora, soţia lui Leopold I, a trimis o scrisoare
în interesul lui Verzereskul, dar nu cunoaştem nici destinatarul,
nici conţinutul şi nici concluzia acestui document. Sub introdu-
cere se poate citi doar anul când a fost datată (1712):
„Eleonora Magdalena Theresia Dei Gratia Romanorum Im-
peratrix, Regina Hungariae Vidua ac serenissimi ac potentissimi
principis Caroli tertij Mater … Exponitur Illustrati Nostrae in
Persona Reverendissimi Oxendii Virziresci Armenorum in Tran-
silvania Episcopi, qualiter Idem medio vestri ratione et praetextu
certorum quorundam negotiorum suorum coram declarandor. in
Praesentia Egregiorum Nobilum … hominum, videlicet Nostro-
rum Regior. pro Incin. suorum … Anno Domini Millesimo Sep-
tigentesimo duodecimo“[114].
În 1713 episcopul făcea diligenţe la Viena pentru se emite
cât mai repede diploma promisă oraşului nostru. Deşi, în calitate
de cel mai influent armean, era „persona gratissima“ la Curte,
acest demers din cale afară de costisitor se lovea de nenumărate
piedici de neînlăturat. Acasă îşi imaginase că va aranja totul în
scurt timp, dar se înşelase. Lunile s-au transformat în ani, iar şe-
derea îndelungată la Viena era foarte costisitoare, astfel încât,
până la primirea celor 5000 florini alocaţi prin vot de consiliul
oraşului, făcuse un împrumut de la un armean din Gherla care se
dusese la Viena să-şi vândă vitele. Iată traducerea din armeană a
înscrisului de datorie:
„Subsemnatul Oxendius dr. confirm, prin acest înscris de
mână, că am luat împrumut şapte sute de florini nemţeşti de la
Minász – din banii căpătaţi din vânzarea boilor săi –, bani pentru
cheltuielile şi darurile necesare obţinerii documentelor pentru
noul nostru oraş. Deîndată ce Minász ajunge în Transilvania, pe
baza acestui înscris de împrumut, să-şi ia cele şapte sute de florini

din cele cinci mii pe care le colectează oraşul. Dacă până în pre-
zent încă nu s-ar fi adunat nici o mie de florini din cele cinci mii,
prin acest înscris îl împuternicesc să ia de la oricine bani cu do-
bândă, până la completarea sumei pe care mi-a împrumutat-o.
Mă oblig să înapoiez întregul capital şi dobânda. Dacă Providenţa
divină m-ar chema să părăsesc această viaţă, zălogesc avutul meu
din Sântimbrul Gurghiului, astfel încât după moartea mea, moş-
tenitorii mei să nu poată pune mâna pe bunurile mele, până nu
achită această datorie pe care am făcut-o în interesul poporului
(vor elen seben arilim – prin cuvântul el înţelege armenimea!).
Pentru a confirma autenticitatea înscrisului de împrumut, îl sem-
nez cu propria mână şi cu sigiliul meu. Viena, 25 aprilie 1713.
Eu Oxendius episcop de Alada, doctor în teologie“.
Capitolul 9
Meritele lui verzereskul
Oxendius Verzereskul era cel mai important om din Tran-

silvania. În acele vremuri, nici un alt om din Ardeal nu a depus
atât de multe eforturi încununate de succes – în interesul catoli-
cismului şi tronului, al vieţii religioase, pe tărâmul politicii, di-
plomaţiei, în folosul propăşirii materiale şi spirituale a ţării şi
bunăstarea enoriaşilor săi – ca episcopul Verzereskul. Au mai fost
în ţară şi alţii care s-au remarcat într-un domeniu sau altul, însă
Verzereskul era excepţional în toate domeniile.
a) De la Sfântul Ştefan încoace, biserica maghiară a avut
nenumărate personalităţi bisericeşti remarcabile, dar niciuna nu
a făcut un serviciu atât de mare precum Verzereskul, care a con-
vertit o populaţie întreagă: („Natio Armena“, „Gens Armena“,
Populus Armenus“), cu toate că această muncă supraomenească
nu a fost uşoară, iar el a îndurat suferinţa fără a şovăi în faţa opre-

liştilor de netrecut sau a da atenţie zilelor chinuitoare. O dată a
fost lapidat, asemenea martirului Sfântul Ştefan din vechime, şi
totuşi nu s-a oprit la jumătatea drumului, propovăduind neabătut,
cu glasul convingerii, dogmele adevăratei credinţe… până când,
în sfârşit – spre marea lui satisfacţie –, s-au convertit episcopul
(Zilfidar oghlu Minász), preoţimea, demnitarii, tot poporul, po-
porul pe care episcopii romano-catolici din Ardeal l-au numit
floarea catolicismului („flos catholicitatis“). (Vezi adresa trimisă
de episcopul Batthányi către împăratul Iosif al II-lea.)
b) Află despre apropierea turcilor. Pune jos Scriptura ale
cărei învăţături le-a propovăduit cu mare succes de-a lungul ani-
lor, părăseşte casa lui din Bistriţa şi, alături de oamenii săi înar-
maţi, taie calea inamicului pustiitor. Turcii nu au putut pătrunde
în ţară, dar l-au capturat pe conducătorul cetei înarmate şi l-au
dus în robie. Verzereskul petrece în captivitate trei ani chinuitori,
însă zilele îi sunt alinate, devenind suportabile, datorită convin-
gerii că suferă pentru ţara lui. „Dulce et decorum est pro patria“ –
tormenta tolerare.
c) Văzând că enoriaşii săi risipiţi prin ţară, deşi descurcăreţi
şi pricepuţi la câştigarea banului, erau hărţuiţi sau cu greu toleraţi
– în ciuda chiriei pipărate pe care o plăteau – în satele şi oraşele
unde se aşezaseră. Cere permisiune de la stăpânire să constru-
iască un oraş regesc pe o bucăţică de teren de pe domeniul fiscal
de la Gherla (de un kilometru lungime şi cel mult cinci sute de
metri lăţime, pentru care armenimea a plătit un preţ exorbitant:
25.000 de florini), iar la Sântimbrul Gurghiului un târg. În aceste
locuri a aşezat mare parte dintre credincioşii săi. Capela din
Gherla, primul locaş armenesc de rugăciune din această ţară
[Ungaria] a fost ridicată tot din banii săi.
d) În acea vreme Ardealul era împărţit în două partide: cel
mai numeros, în fruntea căruia se afla cel mai bun patriot, guver-
natorul György Bánffi, era numit partidul paşnic, în timp ce par-

tidul mai mic („războinic“) era alcătuit din rebeli, adepţi ai lui
Rákóczi, care se conducea după principiul „Si vis pacem, para
bellum“ şi se înarmase în Ţinutul Secuiesc. Ambele tabere doreau
pacea, urmând căi de împăcare diferite. Partida paşnică vedea că
ţara era atât de săracă încât nu poate plăti nici soldele ostaşilor,
ştiind că a porni un război fără bani nu este altceva decât să pui
la mezat viaţa şi avutul populaţiei. Din acest motiv nu a pus mâna
pe arme, ba mai mult, ar fi dorit să-i liniştească şi pe răzvrătiţi.
Pentru atingerea acestui scop a găsit cel mai potrivit om, Verze-
reskul. L-a rugat pe cel mai prestigios om din Transilvania, înaltul
prelat armean care se bucura de un mare respect pe tot cuprinsul
ţării, să facă oficiile de pace. Dar întrucât şi biserica catolică se
conduce după aceleaşi principii ca şi partidul pacifist (în circulara
emisă la 24 iunie 1894, Sfântul Părinte Papa Leon al XIII-lea îi
îndeamnă pe suveranii şi popoarele lumii să urmeze principiul
„Si vis pace, para pacem!“), înaltul prelat aflat în afara partidelor,
care-şi iubea patria mai mult decât propria viaţă, a acceptă
această solie primejdioasă şi porni s-o ducă la bun sfârşit. Deşi
le propovădui cu vorbe meşteşugite binefacerile păcii, în com-
paraţie cu distrugerile războiului, rebelii nu numai că nu şi-au
depus armele, ci l-au luat prizonier, ducându-l în faţa lui Rákóczy.
Căpetenia a rebelilor, el însuşi un bun catolic, l-a primit cu mare
stimă pe înaltul prelat care obţinuse atâtea merite pentru ţară, în-
cercând totuşi să-l aducă în tabăra sa pe acest om cu un caracter
de neclintit. Văzând însă că toate strădaniile sale erau sortite eşe-
cului, i-a dat drumul să plece nevătămat.
e) În acele vremuri primejdioase, în care episcopul romano-
catolic al Ardealului mânca pâinea amară a exilului, Verzereskul
cârmuia două eparhii, într-un mod plăcut în faţa Domnului, mul-
ţumind deopotrivă domnitorul, ţara şi credincioşii. Era iubit cu
ardoare de armeni şi respectat de enoriaşii romano-catolici care
i se adresau încrezători cu necazurile lor.
f) A ctitorit biserici şi capele, a deschis şcoli, pentru a răs-

pândi credinţa, ştiinţa şi cultura. A înfiinţat manufacturi (բան-
տուն – pandun), pentru a dezvolta industria şi a stimula prosperitatea.
g) Adesea făcea drumuri lungi şi obositoare. A fost de mai
multe ori la Curtea din Viena, pentru a cere diplome şi privilegii
pentru noile oraşe înfiinţate de conaţionalii săi. Alţii băteau dru-
mul Vienei pentru a obţine titlul de arhiepiscop sau cardinal, însă
el nu a făcut nici un pas în interesul său, mulţumindu-se cu titlul
de episcop…
Capitolul 10
Din ce-şi acoperea verzereskul cheltuielile?
Verzereskul acoperea întotdeauna cheltuielile din banii pro-

prii, fie ele gospodăreşti sau impuse de activitatea preoţească pe
care o îndeplinea cu precizie şi conştiinciozitate, vizitându-şi atât
enoriaşii care trăiau risipiţi prin Ardeal, cât şi diferitele parohii
(canonica visitatio). Şi tot din banii săi proprii a plătit şi cele două
răstimpuri de prizonierat (cei trei ani de prizonierat la turci şi alţi trei,
petrecuţi împreună cu secretarul său, în captivitate la Rákóczi).
În schimb, atunci când interesul populaţiei armene îl trimi-
tea pe grijuliul înalt prelat la Curtea din Viena, la Alba Iulia la
guvernator (în primele decenii ale veacului XVIII-lea numele
maghiar al guberniului era „főigazgató-tanács“, consiliul superior
de direcţie) sau altundeva, banii de cheltuială erau adunaţi de cre-
dincioşii armeni; întotdeauna Gherla plătea cel mai mult, dar une-
ori contribuiau şi ceilalţi armeni ardeleni. Iată dovezile:
„În 1712 i-am dat vartabedului nostru Angsend (episcopu-
lui dr. Oxendius Verzereskul) două sute de florini nemţeşti bani
gheaţă, de cheltuială, pentru călătoria din luna iunie, la Viena:
thevin ռճկա (1000+100+60+1 = 1161 plus 551 face 1712) iepor
kănaț mer Angsend vartabedă Beceă hunisi amsun, na dăvink iren

hargi naght ăstag ergu harur (բ. ճ.) nemeți. (Örmény Prot., vol. I,
p.LV/55).
La paginile 54, 55, şi 56 ale aceluiaşi proces verbal se face
vorbire despre cheltuielile pe care doctorul („vartabed“) le-a făcut
în prilejuri diferite şi despre cheltuielile de călătorie, pe care ora-
şul le plătise, nu o dată, pentru Verzereskul.
„Armenii ardeleni au dat 150 florini din banii adunaţi pen-
tru doctor ( Verzereskul) (տվիլին Արտեալի Հայերը վարդա-
պետին համար քաղած ըսդըկէն: devilin Ardeali Haiere vartabedin
hamar khgadz estegen) marelui comisar, alţi 200 florini comisa-
rului Hann… Prim-curatorul a dat 61 florini, preotul Lázár (Bu-
dákovics) 80 florini maghiari, prim-curatorul de la Dumbrăveni
90 florini, prim-curatorul de la Gheorgheni 70 florini maghiari şi
armenii din Sântimbrul Gurghiului 60 florini maghiari“. (Örmény
Prot., vol. I, p.LV).
Capitolul 11
veniturile1 episcopului
Deşi Verzereskul avea o avere proprie semnificativă2, cre-

dincioşii săi iubiţi nu pierdeau nici un prilej potrivit (Anul Nou,
ziua onomastică, Crăciun, Paşti…) să-şi exprime cu daruri valo-
roase recunoştinţa pentru strădaniile sale nepreţuite, în interesul
lor. Armenii orientali le dau şi astăzi daruri preoţilor. El nu ac-
cepta aceste daruri din aviditatea de bani sau lăcomie, ci se su-
punea obiceiurilor din comunitate. Trebuia să le primească (altfel
1
Venituri: die Dortung, dotatio; beenficium.
2
La Gherla avea două case, pe una a transformat-o în capelă, cealaltă o folosea
drept locuinţă. La Sântimbrul Gurghiului avea o casă frumoasă, o moşie
întinsă, o moară, pământuri arabile, pădure, vite…
l-ar fi jignit pe cel care le dăruia din suflet); dar deîndată le şi

dona în scopuri de binefacere sau le împărţea între cei nevoiaşi…
Ţinea o gospodărie luxoasă, însă cu prisosul venitului său
venea în ajutorul celor năpăstuiţi. Toată lumea ştia cât era de în-
stărit, totuşi chiar şi statul îl recompensa pentru meritele sale ine-
galabile în folosul patriei, dându-i anual două mii de florini renani
din vistieria ţării.
Să vorbească, în locul meu, documentele grăitoare:
La 26 octombrie 1782, oraşul îi scria agentului („agens“)
său de la Viena:
„Placet advolvere hic sub littera A) documentum quoddam,
ex quo luculenter constat, quam multa Oxendius Verzerescus ob
Fidelitatem in Divum Imperatorem Leopoldum perpessus sit;
unde coram Imperatore tanto dignus favore extitit, ut non solum
in Transilvania Episcopatum gereret, sed anuatim bis mille Rhe-
nensibus beneficiaretur et ab Imperatrice Eleonora Episcopalibus
insignibus ornaretur, quae omnia hic in Parochiali Ecclesia con-
servantur et spirant certissimum documentum, tam favoris a
summo Imperatore in hunc Episcopum, ac consequenter hanc
etiam nationem, quam fidelitatis ab hoc Episcopo in summum
Imperatorem exhibitae…“[115] (Arhiva Orăşenească).
Capitolul 12
Moartea lui verzereskul
În 1712 a pleca pentru ultima oară la Viena. Era decis să

nu se întoarcă până nu avea să primească diploma promisă ora-
şului nostru. Cancelaria aulică transilvană îl împuternicise cu ela-
borarea proiectului diplomei, ceea ce şi făcu în scurt timp; a fost
în audienţă la rege; peste tot primea încurajări, însă întârziau cu
emiterea diplomei. Timpul trecea şi necazurile de acasă sporeau.
În sfârşit, în 2 ianuarie 1714, credincioşii săi armeni îi adresară

următoarea scrisoare:
„Către părintele doctor Oxendius. Ne e dor şi vrem să vă
vedem; aşteptăm să veniţi acasă, pentru a vă revedea poporul din
Ardeal, locuitor în Gherla, Gurghiu, Ebeşfalău [Dumbrăveni] şi
Gheorgheni, care se luptă cu griji şi necazuri… Noi cu toţii ştim
că sfinţia ta te osteneşti pentru noi toţi, ai umblat la împărat pen-
tru a rezolva treburile noastre de toate felurile, poate că chestiu-
nea impozitelor şi altele sunt de mult rezolvate, însă acum
conducătorii ţării ne despart de cei din Gherla şi ne obligă să plă-
tim şi pe noi, cei din Gurghiu, Ebeşfalău şi Gheorgheni. De aceea
te rugăm, Sfinţia Ta, să te întoarci, dacă se poate, cât de repede,
ca să vedem ce avem de făcut de aici înainte“1.
Zadarnic îl aşteptară enoriaşii pe atât de iubitul înalt prelat,
pentru că nu s-a mai întors niciodată… Pe 10 martie 1715, la
Viena, avea să fie otrăvit de familia care, pe această cale josnică,
voia să ajungă în posesia întinsei moşii din Gurghiu, care fusese
promisă eparhiei armene. Tristul eveniment cunoscut de toată
lumea este adeverit şi de scriitori:
Episcopul András Illés, contemporanul său scrie următoa-
rele: „Dum popularibus, quos ante suavissimo Christi jugo sub-
jecerat, libertatem procurat, conatui suo non sine veneni porrecti
suspicione immoritur“2[116].
István Roska-Stephanovici, marele prepozit din Stanislav,
pe care Verzereskul îl propusese drept urmaş pentru credincioşii
săi, scria următoarele în almanahul său – aflat astăzi în posesia
mechitariştilor din Viena: „Oxendius Verzereskul, episcop de
Alada, conducătorul bisericesc al armenilor ardeleni, s-a stins din
viaţă în 10 martie 1715 – nu fără suspiciunea de a fi fost otrăvit –,
1
Vezi „Armenia, anul II (1888), p.138.
2
Ortus et progressus…, p.69.
la Viena, unde stătuse timp de trei ani cu scopul de a obţine di-

ploma care confirma libertatea oraşului său nou înfiinţat, Gherla“.
Într-o scrisoare datată 2 august 1715, la Deva, Stainwille,
guvernatorul militar al Transilvaniei din acea vreme, aminteşte
că renumitul nostru episcop a decedat la Viena: „Ihr zu Wien er-
storbener Herr Bischoff“.
Kristóf Lukácsi precizează şi faptul că rămăşiţele pămân-
teşti ale lui Verzereskul sunt îngropate în biserica Ordinului
Misericordian din Leopoldstadt: „Oxendius… non sine veneni
porrecti suspicion immoritur aetatis plus minus sexagesimo…
Sepultus est Viennae in suburbio Leopoldino, in templo FF. S.
Joannis de Deo a Misericordia nuncupatorum“1[117].
Capitolul 13
Ce a mai consemnat Protocolul Armean
despre verzereskul?
În prima culegere de procese verbale întocmite în limba

armeană de administraţia oraşului nostru, pe cotorul căreia scrie
„Örmény Protocollum“ [Protocolul armenesc], sunt consemnate
următoarele în legătură cu Verzereskul:
„Se aşteaptă de la Alba Iulia testamentul2 episcopului
(armean)“. (Örmény Prot., vol. I, 21 mai 1716, p.28).
„L-am convocat (la Consiliu) pe János Gorove să depună
o mărturie cinstită despre ceea ce ştie. Acesta ne-a spus: «Ştiu că
doctorul3 a umblat mult în interesul lui Izsák (Lászlóffy), dându-şi
osteneala ca acesta să primească scrisoare armarială». Auzise şi
1
Historia Armenorum Transylavaniae, p.72.
2
Testamentul îl public mai jos.
3
În mai multe locuri din procesul verbal episcopul este pomenit doar cu ter-
menul de „doctor“ (vartabed).
faptul că doctorul s-ar fi lăudat că Izsák este inima lui; motiv pen-
tru care îi dăruise patru boi şi multe altele“. (Ţeneţhinkh ez Ova-
nese Gorovnie, or veghutiun da iren hokove, inşţh or kide na. Na
asasţh, the kidim or vartabede ghi khaler Seghagin sebe u sad aş-
ţhadile armalis al hanelu. Lesile or bardzenţhadz elar vartabede,
the Szehaghen iren sirden e, u iren ciors ieze başţheşile u al sad
ozga paner al).
„L-am convocat (la consiliu) pe preotul Minász (Theodo-
rovics) care a jurat cinstit că ar fi auzit la Viena, de la răposatul
doctor, că acesta s-ar fi ostenit mult şi pentru alte lucruri, în in-
teresul lui Izsák“.
„S-a prezentat în faţa scaunului nostru de judecată fiul că-
pitanului Izsák Násztur (= Lászlóffy), cerând de la fratele răpo-
satului doctor 110 galbeni, patru boi, o căruţă, opt maje de fier şi
un ceaun, întrucât – aşa spune – el i-ar fi dat cei 110 galbeni, ră-
posatului“. Consiliul a respins cererea sa, pentru că testamentul
exhaustiv nu aminteşte de aşa ceva. (Örmény Prot., vol. I, 18 mar-
tie 1725, p.272).
„La 6 iunie 1718, Mitkó Thumán (Mihály Tamási) se pre-
zintă la consiliu şi depune plângere împotriva fratelui răposatului
vartabed (doctor), István, spunând că răposatul i-ar fi lăsat prin
testament 100 (ճ.) florini maghiari, cu condiţia să-şi primească par-
tea după ce i se va fi vândut averea. Consiliul a hotărât că îşi va
primi partea din preţul primit după vânzarea averii“. (Örmény Prot.,
vol. I, p.58).
„În 30 iunie 1719 s-a prezentat în faţa scaunului nostru de
judecată István (Verzar), fratele doctorului împreună cu verii săi
Tódor şi Lukács“. (Örmény Prot., vol. I, p.101)
Capitolul 14
Lăsământul lui verzereskul
După înmormântare – din ordin superior – s-au făcut două

inventare privind lăsământul neuitatului episcop: într-un inventar
s-a trecut averea din Gherla, iar în celălalt averea din Sântimbrul
Gurghiului.
Oxendius Verzereskul
Iată conţinutul inventarului din Gherla, în limba latină:

Cum congregati fuissemus nos Iudex Szamosújváriensis
cum 12 Senibus Iuratis in domum Patris Lazari (Budakovics), ut
computum faceamus de rebus remansis in manibus nostris Rmi
Patr. Axenti Verzár, post mortem illius ut sciatur:
1-mo duo pocula argentea deaurata,
2. mantilia (ştergar, faţă de masă) suta cum fillo aureo,
3. decem ulnas (coţi) ex tela subtilissima Turcica, vulgo
Burundsuk,
4. unum frustum (bucăţi) de materia Turcica Zoffelicta co-

loris caerulei, in quo erant 25 ulnae (coţi),
5. sex ulnae materiae appellatae Kamoka, sutae cum flori-
bus rubris,
6. tres ulnae ex serica vulga Tafota,
7. sex paria chirotecarum (mănuşi) pro vernali tempore,
8. una vestis sacerdotalis obscura caerulea ex material Zoff,
9. una vestis episcopalis ex serico nigro, Tabliu dicta,
10. duo foderalia cultrorum,
11. una lagena flava ex succino bono (din chihlimbar),
12. decem paria pellium ex gutture vulpium,
13. duo angula ex argento, prateralia frustra argentea,
14. decem lotones aromatis safran optimi,
15. centum clavi pro plantis rotar. et aliud ferrum pretii 40 fl.,
16 lapides Rubin dictos variae quantitatis,
17. una pixis ex chalybe,
18. alia pixis ex osse elephantis,
19. unus annulus ex auro cum lapide albo,
20. unus annulus ex auro cum lapide caerulo sexangulari,
21 item annulus cum lapide rubro,
22. item annulus ex argenteo cum lapide flavo,
23. item una crux succineae (din agat sau chihlimbar),
24. unum horologium ex cupro ad parietem magnum,
25. una catena aurea valoris 25 aureorum,
26. decem ulnae de adamaska caerulea cum floribus,
27. duo annuli aurei, unus cum lapide,
28. una cum catena argentea deaurata. Has res dedit
P. Lázár (Budakovics) protopopae1,
29. unum horologium argenteum,
1
Acest inventar este tradus din limba valahă în latină, de aceea apare cuvântul
„protopopa“ (protopop).
30. unus annulus cum lapide nigro-caeruleo,

31. una crux argentea,
32. unam crucem argenteam dedit P. Athanasio.
Vestes Ecclesiasticae suae ipsi datae fuerunt ab imperio
Germano:
1. Tres vestes Episcopales cum tribus stolis,
2. Unam Tapetem, que sternitur ante altare sub pedibus sa-
cerdotis,
3. una mitra episcopalis,
4. duo paria Chriotecarum pro ceremonia Episcopali,
5. duo Missalia latina,
6. Nodi e filo aureo facti ad stolas.
Usque huc hae res datae sunt ab imperio.
7. duae albae Episcopales ex seria albo cum argento,
8. sex cingula pro celebranda missa,
9. casula una ex veluta (?) nigra cum sua stola,
10. una casula rubra,
11. una casula violacea,
12. una casula e Dolmalia,
13. unum par Tilialiorum pro Ecclesia,
14. unum fiolum ex serico pro altari,
15. unum pluviale ex serico,
16. Tapes ex velut suta cum auro pro altare,
17. unum par calceor. dum ceremoniam feceret,
18. unum baculum Episcopalem, unam et mediam occam
argenti continens,
19. una calix aurata cum patena pro missa,
20. unum par candelabrum pro altare,
21. unus orbis ex argento,
22. Venerabile magnum ex argento deauratum,
23. pixis una ex argento, in qua ferebatur Sacramentum pro
infirmis[118].
Consiliul oraşului Gherla a trimis inventarul la guberniu,

primind următorul răspuns: „Din documentul trimis de Compania
Armeană, se vede care este lăsământul defunctului episcop.
Luând în considerare că lăsământul unei persoane bisericeşti e
diferit de cel al unui laic, nu mă împotrivesc ca lăsământul, adică
bunurile mobile, să fie inventariate cu atenţie şi întocmai, să fie
păstrate sub cheie şi, pe cât se poate, îngrijit, iar mie să mi se tri-
mită o evidenţă asupra lor. Tot lăsământul să fie bine suprave-
gheat ca să nu se piardă nimic din el (verwenden), pentru a nu fi
păgubiţi moştenitorii interni, menţionaţi în testament; pe de altă
parte să se îndeplinească dorinţa episcopului defunct“. Formula
de adresare este: „Freundlich geehrte und liebe Herren“, iar
adresa de pe plic: Jenen edeleresten der löbl. Armenischer Com-
panie Richteren und Geschworenen meines freundlich geehrten
u. lieben Herrn Szamos-Wijvár. Semnătura: Freundwilliger Deva
1715, apr.16. Steinville“.
Comisia oficială trimisă la faţa locului a făcut următorul
inventar al lăsământului episcopului, de la Sântimbrul Gurghiu-
lui:
„Nos infra scripti 1716 die 30 Martii. Aflaţi la Sântimbrul
Gurghiului, din comitatul Turda, la nobila casă nemeşească a ră-
posatului episcop armean, fiind de faţă judele primar al compa-
niei armeneşti din Gherla, Jakab Keresztes (s-a tradus în
maghiară numele de Kristóf – Christophorus – adică Keresztes=
Kristóf, Jakab Keresztes = Jakbbfy – Jakabffy – Kristóf) şi cu ju-
ratul Salamon Todor (acest Salamon era fiul lui Todor Simai, pe
nume Salamon Simai, cel care a construit biserica din Gherla,
care astăzi îi poartă numele, Biserica Salamon) pentru ca alături
de comisia domnului Hán, să luăm la mână cu înscris bunurile
mobile şi imobile care aparţin de nobila casă din Sântimbrul
Gurghiului, a răposatului Episcop Armean, de la locatarii de
acum ai acestui nobil domeniu; Stephan Verzár şi văduva lui Vas-

zil Verzár.
1. Un loc de casă nemeşească cu două case. Într-una locu-
ieşte Stephan Verzár, în cea de a doua văduva lui Vaszil Verzár;
o cârciumă dimpreună cu crama, o biserică, două grajduri mici;
6 boi, două juninci gestante, un căluţ murg, un plug de simbriaş,
două fiare de plug ascuţite, 1 fier lung, 1 car de simbriaş, 1 sanie,
1 lanţ de argat 30 szembul(?) mari, 2 sum(?), unul mai mare, altul
mai mic, două topoare, doi sikvetjn(?), 11 fiare de huniade
(Hunedoara), 1 fierăstăru pentru două mâini, 1 ţeapă de fier, Pal-
nig(?), 2 coase, una cu mâner, un ceaun mic stricat, 2 tigăi mici,
grădina de zarzavat şi livada casei. Avere: 5 porci, doi stupi, şap-
tezeci de vedre de vin.
2. O moară cu trei pietre şi cu tot ce aparţine de ea, cu aco-
perită cu şipci de lemn roşu, 3 târnăcoape de zdrobit piatra, două
baniţe, o felderă; lângă moară o tăbăcărie: cu o cadă, lângă ea o fier-
bătoare de vinars cu un cazan de fiert vinars; lângă ea o berărie cu
un cazan de fiert bere de 30 de vedre; 4 căzi mari, 1 kalod(?)[sic],
loşniţă, o presă cu şurub, un călcător, 3 case răzeşeşti (seller), o şură
fără acoperiş, o grădină, o gheţărie, un pod peste apa Gurghiului
care mâna moara.
3. Două vii în podgoria de pe dealul Gurghiului.
4. Patru loturi de pământ arabil la cotitura de sus, în primele
trei câte 40-40 de baniţe de seminţe pentru semănătura de
toamnă, în cea de a patra, de primăvară, fâneaţă pentru un car.
5. În cotitura de jos cinci loturi de pământ arabil şi trei lo-
turi de fâneață.
La conacul nemeşesc s-au găsit într-o ladă 40 de baniţe de
porumb. La moară s-au găsit 9 baniţe de grâu de uium, 6 baniţe
de porumb, 6 baniţe de amestec de grâu şi porumb, neales. La
casă s-au găsit 30 de baniţe de ovăz.
Întărim acest inventar întocmit în faţa noastră cu semnătura

obişnuită întărită cu sigiliu.
Datum Die Anno ut supra
Almási Sigmond Kereszteszegi István

persoană nobilă locuitoare persoană nobilă locuitoare
de Görgény Sz. Imre în comitatul Turda
Comit. Tord. Görgény Sz. Imre

(P.H.) (P.H.)“
Aceeaşi comisie a întocmit şi următoarea declaraţie:
1716. die 30 Martij.

Am fost la Sântimbrul Gurghiului, din nobilul comitat
Turda, la casa Domniei Sale, astăzi locuinţa Domnului judecător
de curte Dániel Duma, având poruncă de la onorabilul domn Han,
să ne înfăţişăm la Sântimbrul Gurghiului, pentru a împăca nea-
murile răposatului Episcop Armean, cu privire la preluarea bunu-
rilor cuvenite, întrucât testamentul dispune să preluăm noi aceste
bunuri. Am şi preluat toate bunurile mobile şi imobile cu toate cele
aparţinătoare, afară şi înlăuntru, pentru ca apoi să le predăm. Pe
domnul Stephan Verzeresk şi pe văduva lui Vaszil Verzeresk i-am şi
împăcat frăţeşte, iar dacă una dintre părţi ar spune cuvinte necu-
viincioase alteia, văduva lui Vaszil l-ar sudui pe domnul Stephan
sau slugile acestuia, ambele părţi vor fi amendate cu 60 fl. Dacă
una din părţi ar rupe învoiala, oricare judecător armean poate să
le impute banii pomeniţi.
Am întărit cu semnătura şi sigiliul nostru, tot ceea ce am
scris despre cum s-au petrecut preluarea şi predarea, în faţa noas-
tră şi prin mijlocirea noastră cu dreptate şi credinţă.
Ես Ըսթւփանըս վարդապետի ախբար իմ խապուլն է այս
կապինը:
(Ies Ăstepanăs vartabedi ahpar im habulăn e ais gabină:

Această învoială s-a încheiat cu încuviinţarea mea, István, fratele
doctorului)
Ես Տօլգուցը վարդապետին հարսը, իմ խապուլն է այս
կապին:
(Ies Dolkuţă vartabedin harsă, im habulăn e ais gabin: În-
voiala s-a încheiat cu încuviinţarea mea, Dorottya, cumnata cea
mare a doctorului).
caractere
Ես Խաչիկarmeneşti
պիրօվ Կերլաի, caractere
Ես Սօղօմոն Դօտէրիarmeneşti
վկայ
վկայ այս բանիս:
Ies Cihacig birov Gherlai այս կապիս:
Ies Soghomon Toderi
Ies
vegahHacig birov Gherlai, văga
ais paniş Ies Soghomon Toderi ais văga ais
gabiş
ais
Eu panis.
Kristóf, judecătorul Gherleigabis.Eu Salamon Simai [Sala-
Eu Kristóf, judecătorul Gher- Eu Salamon
mon, fiul Simai [Salamon,
lui Tódor Simai]
lei, martor
martor în acest
în acest caz caz. fiul lui Tódor Simai] martor la
martor la această învoială
această învoială.
Vegah ies Geragos Thorosz Vegah ies birov Ovannes
Վկայ
Martor,եսeu
Կըրակոս
Thorosz Թորոս:
(=Dániel) Ţiril
Վկայ Martor
ես պիրովeu János,
Օվաննէս:judecă-
Văga es Găragos Toros. Văga ies, birovtor
Ovannes.
la Ebaşfalău
Martor eu, Toros (=Dániel) Martor eu János, judecător la
Ţiril. Ebaşfalău.
Corma nobis: Daniel Duma, Provis Dominii, Almási Sig-

mond nemeş de Gőrgény Sz. Imre [Sântimbrul Gurghiului], Ke-
resztszegi István, nemeş de Gőrgény Sz. Imre, István nemeş de
Gőrgény Sz. Imre.
Capitolul 15
Testamentul e atacat în instanţă
de rudele rămase în străinătate
Testamentul lui Verzereskul a fost atacat de nepoţii fratelui

mai mare după tată al răposatului episcop, care locuiau la Boto-
şani (Moldo-Vlahia).
Însă înainte de a publica documentele mai importante ale
acestui proces care s-a prelungit, dau publicităţii testamentul:
„Copia Testamenti tit. Episcopi Auxentii ex anno 1715 die

3-a Martii ex idiomate Moldavico traductum in latinum.
In nomine Patris et Filii et Spiritus Sancti. Amen.
Ego Auxentius Verzár Episcopus Alad. propter Plebem nos-
tram post Confessionem et Communionem in ultima hora vitae
meae scripsi hoc testamentum propria voluntate ... ante mortem
meam, donec adhuc non esset confusus intellectus, sicut est Spe-
cificatio infra.
Bona mea mobilia, quae spectant ad vitam sustentandam,
et quae pertinent ad animam, denominare non possum, non ha-
bentes Ecclesiam quid referrem pro Ecclesia nostra, quid vero
pro sustentanda vita mea necdum determinavi, sed om nia sunt
commixta.
Qua propter rogo vos Sacerdotes, Saeculares, sub mea
manu existentes per Deum vivum, ut accepta plenaria facultate
mea, et imperio ubicumque locorum existentia mea bona colli-
gatis, cistas (almariom), vestes et reliqua, usquae ad minimum,
etiam cistam illam, quae est apud Gubernatorem Sigismundum
Kornis, nam scribit mihi adhuc esse apud se, quae Cista est
magna alba et obsignata ligataque apud ipsum tit. Gubernatorem;
habeo in ligatura 9 ulnas (vulgo Refs) kamakal. materiam pul-
cherrimam cum floribus, hant donare promisi filiae fratris mei,

deberit illae dare. Cistam unam habeo apud fratrem Steinwell1;
unum Dolium habeo apud Palatsintár Szomosujvárini (vulgó
Gerle), in quo sunt Instrumenta ferrea varia, â famulls ducis s e
c. (secundi) Michaelis Apafi, misi unam Cistam fortificatam ferro
ubique apud Koposz János Ebesfolviensis Iudicem armenorum,
cista alia est apud Iudicem armenorum Szomosujvár missa no-
mine Popa Nyikolaj2 etiam in ista sunt domesticae ferreae; haec
omnia vos Sacerdotes officialesque saeculares colligatis, et quae
res sunt pertinentes pro Ecclesia, remaneant pro Ecclesia, quae
vero facta sunt in vita mea, distribuantur in 4 partes aequales,
unam partem Stephano, aliam filiis et orphanis Basilii3, tertiam
orphanis Cristi (Kristóf), quartam autem orphanis Theodori; et
eritis debitores dare rationem coram Deo, si inter hos orphanos
4 fratrum justitiam non feceritis; tum ex aere, fundis, jumentis,
tum ex rebus domesticis, qua propter vacandae sunt omnes 4 par-
tes et in conspectu illorum orphanorum divisis facienda et secun-
dum justitiam et post mortem meam.
Si fuerit Pater Stephanus4 in locum meum, detis ipsi 12
patenas ex stanno, et 12 orbes et 2 mappas, item 12 servitas. Si
vero non successerit ille, ponantur hae res ad praedictas quator
partes dividendas. Sunt adhuc duae cruces, quas portavi vel ges-
tavi ego, unica illorum detur Patri Stephano; item sunt 2 annuli,
unus cum lapide violaceo ametist nominato, et alter major cum
1
Guvernatorul militar al Transilvaniei.
2
Der-Nigolian = Miklós Pap. La pagina 203, cap.4, primul aliniat al acestei
lucrări afirmam că din cei şapte juzi primari care au condus oraşul între anii
1700-1714, a răma consemnat doar numele unuia singur (Kirkor Charib), şi
iată-l pe al doilea!
3
Numele corect al acestuia era László, dar a fost tradus greşit cu Basileus,
care în ungureşte este Balázs.
4
Dr. István Roska-Stefanovics.
lapide albo pretioso; una catena aurea, quam sorori meae detur
et etiam ex rebus domesticis ferietis aliquid.
Patri Lazaro1 in nomine Domini meum Horologium do, et
unum annulum cum lapide ceruleo quatrangulari et unam crucem
ad libitum; molendinam, domos, bona mobilia, immobilia habita
in Görgény, quae empta sunt cum 5000 florenis non darem, si
quando secutus fuisset successor aliquis meus; quam ob rem rogo
vos omnes, ut adhibentes diligentiam, quanto melius potueritis
vendatis, propter utilitatem orphanorum, et ex illa pecunia cuili-
bet sacerdoti2 100 flnos detis, sororis meae mamae (Annae?)
pariter 100 flnos, relinqua pecunia dividatur in 4 partes et cuilibet
parti veniat ad manus. Sic obligo Dominationes Vestras.
Specificatio de expensis factis et necdum so1utis.
Ego ex mea pecunia expendi 1647 fl. Rh. et ex illa pecunia
647 fl. sint donati Civitati postquam condonaverim hanc sum-
mam Civitati plusquam 200 fl. Rh. expendi pro domibus 1000
autem fl. Rh. Solvant cives hominibus meis, id est orphanis, nec
desidero ullum proventum supra pecuniam meam. Accepi 200 fl.
Rh. quam citissime debent solvere Dno Salamoni; item accepi a
Dno Gorovijo 300 fl. Rh., item ab eodem 30 aureos, a Ioanne
Popovics 150 fl. Rh.; hae (?) quam citissime armeni Transil-
vanienses solvant, cum propter ipsos sit facta expensa. Si aliter
non exsolverint, tunc ex proventibus trium annorum debent ex-
solvere. Dominus Deus diriget hoc negotium et det qualibet suam
protestatem, nec sit cum aliqua risa, cum proventus iste exsol-
vendus sufficienter prolongatus fuerit. In fine per me ipsum, cum
charitate remaneatis, remaneatque benedictio vobiscum, cum qua
etiam nunc vos ex toto corde benedico, ut gaudium Vestrum ma-
neat in securitate vestra; haec omnia mente integra et cum cogi-
tatione divina scripsi, sed tamen ego scribere non valens, curavi
1
Budákovics.
2
Fiecărui preot armean autohton.
mea instructione describi per meum fratrem Theodorum Buze-

sek1, propria manu tamen subscripsi et sigillo usuali corroboravi.
Viennae“[119].
După ce pretenţiile rubedeniei din străinătate, Todor Verzar

nu au avut sorţi de izbândă, acesta a depus o plângere la Carol
<Scarlat> Ghika, domnitorul Moldovei, care a susţinut interesul
petentului în următoarea scrisoare adresată guvernatorului militar
al Transilvaniei contele Wallis:
„Lator mearum praesentium Thodor Verzár natione arme-
nus, hujus Moldaviae Principatus Incola supplici libello mihi ex-
ponens portionem haereditatis suae juxta Testamentum Patrui sui
Axentij Armenorum Episcopi Anno 1715 Viennae defuncti, in
Transylvania detentam factis per tot annos in vanum quam plu-
rimis expensis non potuisse adipisci, mihi supplicavit, ut ipsi ad
jus suum consequendum litteras commendatorias concedere velim.
Ideo cum hisce meis ad Excellentiam Vestram sonantibus copias
Testamenti ac Inventarii continentibus commutor, quibus Excel-
lentia Vestra assistentiam at favorem requiro, hanc causam Excelso
Gubernio ad revidendum recommendandi ut pauperuculus valida
Ejusdem interpositione Ius suum possit assequi. Quibus perfecto
vicinali cultu plenissimoque voto maneo.
Excellentiae Vestrae obligatissimus servus

Iassis 20 Iulij 1758 Carolus Ghika[120]
Reclamantul Todor Verzar a venit cu acest document la gu-

vernatorul militar al Transilvaniei, care a scris următoarele, re-
feritor la acest caz:
1
Tódor Buzeskul, preotul armean care era secretarul său a scris acest testament
după dictarea episcopului.
Thedorus Verzar natione Armenus Principatus Moldaviae

incola penes literas Principis Recommendatorias in copiis una
cum adjectis instrumentis reverentur annexas, demisse causam
suam in puncto Testamenti contra et adversus quosdam armenos
Szamosúvárienses jam diu motam Inclyto Regio Gubernio re-
commendam exorans…
Civinij 15, 7bris 1758 F.W. Comes Wallis[121]
De îndată ce primi documentul trimis de guvernatorul mi-

litar, guberniul scria următoarele judelui primar al oraşului nostru:
„Armeanul Tódor Verzár, locuitor în Moldova, s-a prezen-
tat la Excelenţa sa Generalul Comandat cu o scrisoare de reco-
mandare a voievodului Moldovei, unde se face aluzie la luarea
unei hotărâri privind pretenţiile rămase în suspensie de mulţi
ani… prin autoritatea prezentei ordonăm ca, ascultând ambele
părţi după cum e rânduiala şi cercetând bine adevărul lucrurilor,
să încercaţi să împăcaţi părţile, iar dacă acest lucru nu s-ar în-
tâmpla, revizuiţi cazul şi decideţi. E Regio Princ. Trans. Gubernij
Cibinij die 18. 7 bris. 1758“.
Procesul s-a prelungit foarte mult. În 1788, doi dintre pâ-

râţi, consilierul János Verzár şi Auxentius Verzár, vicar de rit ar-
meano-catolic din oraş, s-au certat în sala de consiliu din cauza
partajului – deşi erau fraţi – şi au aruncat în sobă toate documen-
tele privitoare la proces. Funcţionarii care au intrat în fugă în sală
abia au reuşit să salveze câteva foi pe jumătate mistuite de foc.
Câte documente importante şi preţioase, privitoare la răposatul
episcop au căzut atunci pradă flăcărilor!
Capitolul 16
Memoria lui verzereskul
La 30 iunie 1719, în procesul verbal al consiliului au fost

înscrise următoarele în limba armeană: „Vă aducem la cunoştinţă
că dintre obiectele rămase de la doctor (= episcopul Verzereskul)
acestea sunt (în posesia noastră): o cruce cu şase pietre roşii şi
una albastră, o cruce cu unsprezece pietre verzi şi un mărgean,
un inel cu piatră albă, un inel de argint cu piatră galbenă; o piatră
albă de dimensiuni mari, două bucăţi de aur (nu sunt monede),
cinciszprezece bucăţi de torkos (cuvântul e trecut cu litere ma-
ghiare), un sipet de oţel. Acestea vor rămâne în lada consiliului,
pentru ca din preţul lor să se ridice ceva în amintirea sufletului
doctorului“. (Որնոր կի մնայ դատըսդնին սընտուկը, որ մէկ
հիշատակ մը անին վարդապետին հոգուն համար: Vornor ghi
măna tadăstănin săndugă, vor meg hișadag mă anin vartabedin
hokun hamar.; Őrmény Prot., vol. I, p.101).
Aceste obiecte au zăcut neatinse în ladă, până în epoca re-
gelui (împăratului) Francisc, când au fost scoase, vândute şi banii
obţinuţi au fost donaţi drept „ajutor de război“ pentru ţara strâm-
torată. Procesul verbal a fost pus de o parte şi astfel cazul, deloc
lipsit de importanţă, a fost dat uitării.
În sfârşit, cu câţiva ani în urmă, primarul Dávid Placsintár,
preotul paroh armeano-catolic Lukács Bárány, Kristóf Szongott
profesor şi redactor şi dr. László Esztegár au semnat un apel în
revista „Armenia“. Apelul (ai cărui semnatari nu aveau cunoştinţă
de conţinutul procesului verbal pomenit mai sus, a ajuns abia în
acest an în mâinile autorului acestei lucrări) arată că nu mai
putem întârzia cu ridicarea statuii lui Verzereskul.
Apelul însufleţit a avut ecouri favorabile. Administraţia
oraşului (deşi nu ştia că odată ce în urmă cu 180 de ani, acceptând
să păstrăze obiectele moştenite se şi obligase tacit să ridice un

monument în cinstea renumitului episcop) a votat alocarea a cinci
mii (5000) de forinţi, în vederea îndeplinirii acestui scop nobil.
La aceşti bani se adaugă frumoasa sumă strânsă în urma
generoasei colecte publice, astfel încât în curând comisia pentru
ridicarea statuii se va putea întruni şi pentru a încheia un contract
cu unul dintre sculptorii maghiari renumiţi, pentru ridicarea sta-
tuii lui Verzereskul.
Am să închei partea dedicată descrierii vieţii şi caracterului

marelui Verzereskul cu inscripţia de pe pocalul lui Széchenyi:
„Cel care rămâne în memoria compatrioţilor săi nu moare!“
Partea X
Episcopia armeană autohtonă
Capitolul 1
Cei doi episcopi de la începuturi
Armenii au sosit în Ardeal împreună cu episcopul lor. Afir-

maţia mea este întărită de istoria parohiei armeano-catolice din
Gheorgheni (capitolul II), în care citim următoarele: „La ieşirea
din Ţara Moldovei mulţimea armenilor era împreună cu episcopul
Minász, numit Zilifdar oghlu1, şi alţi preoţi. (Ապա մինչ եկն
բազմութիւն Հայոց երկրէն Պուղտանաց, եկն ընդ նոսա գերա-
պայծառ եպիսկոպոսն իւրեանց Մինաս վարդապետն Զիլիֆտար
օղլու կոչեցեալն եւ այլք բազումք քահանայք: Aba minci iegăn
pazmutiun Haioț iergren Bughdanaț, iegn ănt nosa kerabaidzar ie-
bisgobosăn iurianț Minas vartabedăn Zilifdar oghlu gocețialăn iev
ailk pazumk kahanaik. ). Minász (Mennas), care fusese episcopul
armenilor şi în Moldova, a cârmuit timp de 14 ani (1672-1686)
biserica armeană ne-unită (apostolică). În 1686 a revenit în sânul
bisericii romano-catolice; în acelaşi an a depus jurământul de cre-
dinţă la Lemberg; apoi a revenit acasă, dar curând sufletul său s-a
întors la Creator. Iată ce scrie almanahul lui Roska-Stefánovics
privitor la acest eveniment: „Minász, (fostul) episcop armean al
Moldovei, s-a întors din Lemberg prin munţii maghiari (Carpaţii
ardeleni); boala de care suferea de mult timp i-a pus capăt vieţii
(1686); a fost îngropat în ţintirimul vlahilor (la Bârgău sau Rodna
Veche?). A dus o viaţă de sfânt, plină de pocăinţă, în post şi rugă-
ciune; în fiecare zi rostea breviarul. Nopţile se scula şi se ruga
1
Minász Katonafi = Mihály Katona. Din această ramură se trag două familii
din Gherla: Katona şi Osztián. Din această din urmă familie provine notarul
şef al Gherlei, Kristóf Osztián, un om cu un condei de o rară frumuseţe.
plimbându-se în odaie. Acest lucru l-am văzut cu ochii mei de

multe ori“.
Arhiepiscopul armeano-catolic de Lemberg, Vártán Hunián,
„a venit în ajutorul nevoilor spirituale ale credincioşilor (ar-
meano-catolici ardeleni)“, la 13 februarie 1687 numindu-l admi-
nistrator şi vicar general pe misionarul Oxendius Verzereskul. La
3 octombrie 1690, Papa Alexandru al VIII-lea l-a numit episcop
de Alada1 şi vicar apostolic.
Episcopul Verzereskul a stat douăzeci şi cinci de ani în
fruntea bisericii armeano-catolice din Transilvania; pe 10 martie
1715 a murit otrăvit, la Viena. Deîndată după primirea veştii triste
a morţii renumitului lor episcop, enoriaşii săi îndureraţi au trimis
soli la Sibiu, la contele Zsigmond Kornis, guvernatorul civil şi
la contele István Steinwille, guvernatorul militar al ţării, cerând
permisiunea de a aduna convenţia lor naţională (conventus na-
ţionalis) pentru alegerea unui nou episcop.
În testamentul dictat pe patul de moarte, Verzereskul l-a re-
comandat drept succesor, pe dr. István Roska Stephanovics, pre-
pozitul de Stanislaw. („Coram Deo recommendo, ut omnes simul
congregati, rogetis sacram Congregationem et literas scribatis, ut
vobis Vicarium et Episcopum consecret D. Stephanum Stefano-
vics, hunc noscit et progeniem et ejus humanitatem scitis, ille
quoque inter vos existens, scit nostrae nationis veram naturam, ita
ut si probabimini Domino Stephano non invenietis alium, qui fiat
Pastor bonus et compatiens ovibus, et curam habens Ecclesiae
Ornamentorum“[122]; Lukácsi, Historia Armenorum, p.72-73).
La 20 mai 1715 armenii din Gherla, Dumbrăveni, Gheor-
gheni, Frumoasa, Gurghiu şi alţii, s-au adunat la Sântimbrul Gur-
ghiului, pentru a-şi alege un episcop. Dar nu au reuşit să cadă la
înţelegere. În sfârşit s-au învoit că vor lăsa totul la latitudinea Sf.
1
Alada este localitatea din Spania care i-a dat titlul episcopal, renumitului
nostru episcop, din acest motiv titlul corect al lui Verzereskul este episcop de
Alada şi nu Aladin.
Scaun, acceptând episcopul desemnat de Roma. („In eo tandem

omnes convenerunt, rem totam comittendam esse judicio et sa-
pientiae sedis Apostolicae, et quemcunque Roma ipsis dedisset
Episcopum, hunc cum filiali erga sanctam sedem devotione et
obedentia acceptare“[123]; Lukácsi, Historia Armenorum, p.73)
Capitolul 2
vicarii episcopali
După moartea episcopului lor, armenii ardeleni au rămas

sub ocrotirea şi sub supravegherea nemijlocită a Propagandei1,
însă Roma nu a numit niciun episcop, ci l-a numit protopop şi vicar
apostolic („Archidiaconus ArmenorumTransilvaniae et Apostali-
cus Vicarius“) pe preotul paroh Lázár Budakovics din Gherla.
Deşi vicarul nostru era învestit şi cu drept de sfinţire a preoţilor
(cum jure ordinandi), Gyögy Mártonfi, întâistătătorul Episcopiei
Roamno-catolice de Ardeal, restaurată în 1716, de Carol al III-lea,
se amesteca tot timpul în treburile bisericeşti ale armenilor, deşi
nimeni nu-l invitase şi nici nu-l însărcinase cu aşa ceva; o făcea
potrivit raţionamentului (incorect) că dacă Oxendius – episcopul
armean – avusese dreptul de a cârmui dieceza romano-catolică
de Ardeal (al cărei episcop fusese expulzat de protestanţi), de ce nu
1
„Armeni quemadmodum temporibus Oxendii Armenorum Episcopi, ita post
ejus quoque ex hac vita excessum, sub immediata steterunt permanseruntque
sacrae Romanae de Propaganda Fide congregationis cura et inspectione“[124];
Lukácsi, Historia Armenorum, p.74-75, )
2
„Episcopus Georgius Mártonffi ad sui pertinere partes credidit, Armenorum
Pastore orbatorum, donec proprium accepissent, pastoralem curam gerere.
Vicem se in hoc reddere arbitratus, piae memoriae Oxendio Armenorum Epis-
copo, qui in Latinorum Praesulem absentia, utilia Latini ritus fidelibus praesti-
tisset servitia. Igitur res Armenorum a morte Praesulis paulum dilapsas ordinare,
causas eorum ad se pertrahere, investigationes instituere, relationes de illis ad
sedem Apostolicum facere“[125]; Lukácsi, Historia Armenorum, p.74.
ar putea administra şi el parohia armenească rămasă fără episcop,

până când Roma le va numi unul?2 Bazându-se pe principiul re-
ciprocităţii trecea cu vederea că cele două situaţii difereau esen-
ţial1, întrucât Verzereskul a ajuns să cârmuiască dieceza, la
rugămintea înaintaşului său, András Illés, probabil la indicaţia
Romei sau măcar cu ştirea Sfântului Scaun, în timp ce Mártonffi
nu primise însărcinare de la nimeni pentru a administra şi che-
stiunile parohiilor armeneşti. Apoi, dacă Verzereskul vorbea şi în
limba credincioşilor romano-catolici: ştia bine latineşte, ungu-
reşte şi nemţeşte şi cunoştea temeinic ritul latin (întrucât studiase
la Roma), Mártonfi nu cunoştea nici limba şi nici ritul armean.
Între timp se tot trimiteau de la Alba Iulia adrese care de-
nunţau că Budákovics nu este un vicar destul de energic, permi-
ţând ca unii armeni să utilizeze „ritul vechi“ care nu era ferit de
erezii. Din acest motiv, în locul lui Budákovics, Sfântul Scaun l-a
numit pe Mihály Thedorovics, care studiase la Roma şi avea să
îndeplinească funcţiile de arhidiacon şi vicar apostolic, primind
şi titlul de protonotar apostolic (Protonotarius Apostolicus).
Capitolul 3
Carol al III-lea separă douăsprezece mii de florini
din suma de ipotecare a domeniului de la Gherla,
pentru fondul episcopului
Iată ce scrie în documentul „clonationalis“ emis de rege: „Nos

vero, ut Armenae in Transylvania Nationi Sanctae Romano-Catho-
licae Ecclesiae ibidem unitae, ex suo pariter unito Clero Episco-
pus admittatur, ejusdem denominatione et praesentatione Majestati
1
„Si duo faciunt idem, non est idem“ [Dacă doi fac la fel, nu este acelaşi
lucru].
Nostrae semper reservata, clementer re solverimus, ac pro inter-

tentione, seu mensa Episcopali annuatim sexcentos florenos Rhe-
nenses pendendos pro reali seu Hypothecario fundo autem in
capitali duodecim mille florenos Rhenenses ex supra fata Centum
Millium florenorum Rhenesium, pro Dominio Szamosújvár, ulti-
matim deponenda summa, prae manibus ip sius communitatis
quousq. fiscalia Bona, aut alius fundus ejusdem valoris accurre-
ret, relinquendos constituerimus, vigore benigne resolutionis nos-
trae, per cameram Nostram Aulicam de dato in hacce civitate
Nostra Vienna Austriae die octava mensis Maij, anni jam praeteriti
Millesimi Septingentesimi trigesimi septimi ad Regiam Cancel-
lariam nostram aeque Aulicam Transylvanicam intimatae, clemen-
ter danda, donanda, conferenda et inscribenda duximus“[126].
În aceeaşi chestiune, în anul 1775, oraşul „însuşi“ îi scria
următoarele episcopului romano-catolic de Ardeal: „Anno 1737
tunc piae memoriae Augustissimus Imperator Carolus VI. Domi-
nium Fiscale Szamosújváriense Communitati nostrae Armenop-
olitanae in 100.000 Rh. fl. jure inscriptitio, clementer cessisset,
eadem occasione ex supradictis centum mille Rh. florenis 12 m.
pro fundo Episcopi Armenia se denominandi clementer resolvis-
set, summamque m/12 communitati nostrae erga interusurium 5
pro cento reliquisset . . .“[127].
Capitolul 4
Scrisoarea Împărătesei Maria Tereza către trezorierul
Ignácz Bornemissza, baron de Kászon [Caşin]
„Maria Theresia von Gottes Gnaden Römische Kaiserin in

Germanien, auch zu Hungarn und Böheimb Königin, Erzherzo-
gin zu Österreich.
Wohlgeborener Lieber Getreuer! Wir haben auf dasz P.
Michaelis Theodorowich Proto Notarii Apostolici, Archi Diaconi,
und emerirten Armenischen Pfarrers zu Szamosujvár in Sieben-

bürgen, demüthigstes Bitten, wie auch der Armenischen Cum-
munität zu vorgedachten Szamosujvár in Copia beiligenden
Instrumenti selbsteigenes allerunterthänigstes Anlangen, dann
hirüber von unserer in Transylvanicis angeordneten Hof-Com-
mission gehorsamst abgestatteten Vortrag, aus besonderen
Beweg-Ursachen gnädigst entschlossen, dasz von denen jenigen
Zwölf Tausend Gulden, welche Wailand Unser Hochgeehrtester
Herr Vatter Hochseligen Andenkens der bemelten Armenischen
Szamosujvárer Communität als Kauffern der alldasigen Fis-
calisch Herrschaft, von dem bedungenen Kauffschilling in Han-
den, und auf widerholten Dominium Szamosujvár als ein Capitale
zur Fundirung des cath. Armenischen Bisthums in Siebenbürgen, an-
liegend erlassen. Die darvon a 5 per Cento abfallende Interessen,
in so lang bis etwo die Bestellung eines Catholischen Armenis-
chen Bischoffens in Siebenbürgen vor sich gehet, und zwar dem
obernannten P. Michaeli Theodorowich Iährlich fünfhundert Gulden,
auf Abschlag seiner an die Szamosujvárer Armenische Commu-
nität, wegen solicitirt und Auswirkung obigen HerrschaftsKaufes,
wie auch Errichtung des Arrnenisch. Bisthums habenden Prae-
sention abgereichet und die übrige jährliche Ein Hundert Gulden
zu Unterhaltung der Armenischen Catholischen Pfarr-Kirchen zu
Szamosujvár verwendet, wenn aber mitler Zeit ein Catholischer
Armenischer Bischof in Siebenbürgen bestellt wurde, und er-
sagten P. Michaeli Theodorowich in seiner Forderung noch etwas
rückständig verblieben wäre, solcher Überrest demselben so dann
von der Armenischen Szamosujvárer Comunität nachgetragen und
gut gemacht werden solle. Dir hiermit gnädigst anemfehlende,
dasz du hirnach das weitere an die Armenische Comunität zu
Szamosujvár verfügen, auch darob seyn sollst, damit diese unser
allergnädigste Resolution obsethender massen allergehorsamst
befolget, und vollzohen werde. Dann hirim beschiehet unser
gnädigster Willen und Mainung-Geben in Unserer Stadt Wiena
den Dritten Decembris im Siebenzehen Hundert Sechs und

Vierzigsten, Unserer Reiche im Siebenden Iahre.
Maria Theresia Ad mandatum Sac-ae Caes-ae

Ferd. K. Gr. v. Collourath Regiaeque Majestatis proprium
Matth. Martin Müller.
Collationirt, und ist gegenwärtige Abschrift seinem Origi-
nali ganz gleichlautend befunden. Wienn den 5-ten Decembris.
A-o 1746. Iohann Stephan Schels mp.

(L. S.) Kais. Königl. Hof-Camer
Registrator und Taxator[128].
Adresa de pe plic: „Dem Wohlgeborenen, unseren Lieben

getreuen Ignaz Ioseph Bornemissa Freyherre von Kaszon, un-
seren Thesaurario irn Fürstenthumb Siebenbürgen. Hermenstadt,
ex offo.“[129]
Capitolul 5
Dobânda celor 12.000 de florini destinaţi
fondului episcopal
Prin ordinul din 21 februarie 1747, Guberniul de la Sibiu a

adresat oraşului solicitarea ca din dobânzile celor 12.000 de florini
destinaţi fondului episcopal, să i se dea anual câte 500 de florini
lui Mihály Theodorovics, arhidiacon vicar apostolic şi paroh,
drept recompensă pentru serviciile aduse poporului armean, iar
cei 100 de florini rămaşi să se utilizeze pentru construcţia bis-
ericii parohiale armeano-catolice. Iată cuvânt cu cuvânt, acea
parte a ordinului care se referă la cele mai sus arătate:
„Praelibato Rdo Patri Michaeli in ipsius sustentationem et

quidem peculialiter in compensationem expensarum suarum,
quas pro itinerationibus et sollicitationibus Suis Viennensibus, in
negotiis ipsius communitatis factis et peractis, ab eadem com-
munitate sibi bonificandas praetendit eousque videlicet, donec
Episcopus Armenus creabitur et denominabitur“[130]
Iată ce scrie contele László Kollonicz, episcopul romano-ca-
tolic, într-un document întocmit pe 19 iunie 1779, la Vinţul de
Jos: „... velit resolvendo suo Parocho Successoribusque Ejusdem
quotannis ex interusurio summae per Felicis recordationis Aug.
Imperatorem Carolum sextum in rationem Episcopinationalis
clementer resolutae 150 Rh. fl. persolvere et postquam aedifici-
um Templi ad finem perductum fuerit, etiam domum Parochialem
aedificare velleque“[131].
Iată ce scrie guberniul către oraş, în aceeaşi chestiune a
dobânzilor: „Încă în 1737 Împăratul Carol al VI-lea a binevoit să
aloce suma de 12.000 de florini renani pentru întreţinerea episco-
pului armean al Marelui Principat, sumă care şi în prezent este
dată Oraşului Armenesc cu dobândă. În 1776 comunitatea de acolo
a obţinut ca acea sumă să rămână neatinsă, iar dobânda anuală să
fie alocată pentru construcţia bisericii şi întreţinerea clerului. Clerul
a fost de acord ca, atâta timp cât durează construcţia bisericii, să-şi
doneze partea cuvenită, pentru a contribui la ridicarea lăcaşului
de cult. Construcţia bisericii s-a încheiat în întregime în 1803, iar
clerul sus amintit a solicitat în mai multe rânduri jumătatea care
i se cuvine din aceste dobânzi, dar Domniile voastre au refuzat,
până în ziua de azi, acest drept al clerului. Excelenţa sa Episcopul
vă cere să daţi clerului dobânda care i se cuvine din capitalul aflat
în discuţie“. (Arhiva orăşenească, 1819, nr. 2061)
Iată răspunsul oraşului, către guberniu:
„Recunoaştem că, între-adevăr, împăratul Carol al VI-lea,
de fericită amintire, a alocat cu multă vreme în urmă, în anul
1737, 12.000 de florini renani pentru întreţinerea episcopului

armean şi că această sumă a fost dată cu dobândă, comunităţii
orăşeneşti locale. La fel de adevărat este că în anul 1776 comuni-
tatea a obţinut de la împărăteasa Maria Tereza, de neuitată memo-
rie, ca acel capital să rămână neatins, iar dobânda să fie folosită
pentru ridicarea bisericii, dar consiliul nu cunoaşte existenţa nici-
unei tranzacţii prin care, după încheierea construcţiei, jumătate
din dobândă i-ar reveni clerului, neexistând niciun punct sau
acord care să privească situaţia în care construcţia bisericii va fi
fost încheiată. Clerul nu poate pretinde un astfel de fond de
întreţinere, cu atât mai mult, cu cât ştie foarte bine că – deşi bise-
rica a fost târnosită în 1804 – construcţia încă nu s-a încheiat de
tot, nu sunt terminate turnurile, nici altarul cel mare, frontispiciul
bisericii mai trebuie rectificat şi nu avem orgă… 23 martie 1820“.
Capitolul 6
Maria Tereza îl numeşte pe Mihály Theodorovics
episcop armeano-catolic.
Cuvintele cu care se încheia adresa guberniului („donec

Episcopus Armenus creabitur et denominabitur“ – până când va
fi ales şi numit un episcop armean) – prezentată în capitolul an-
terior – le dădea armenilor autohtoni iluzia îndeplinirii – cât de
curând – a celei mai fierbinţi năzuinţe, permisiunea de a-şi alege
un episcop armean.
Şi iată că sosi şi momentul mult aşteptat: în 1758 Maria
Tereza îl numi episcop armean de Transilvania, pe merituosul
Mihály Theodorvics, aflat în graţiile marii împărătese. Însă con-
silierul regal Todor Dániel născoci, din pură invidie, învinuiri ne-
întemeiate împotriva lui. În vederea cercetării cazului au fost
trimişi la Gherla doi canonici de la Alba Iulia. Ei aveau de gând

să facă cercetările la biserica Solomon, însă femeile armene,
încredinţate că cele două feţe bisericeşti veniseră să-i forţeze pe
armeni să treacă la ritul latin, le-au tăiat calea strigând „nu trebuie
la noi saecula saeculorum“ (nu ne trebuie ritul latin); canonicii,
nereuşind să intre în biserică, s-au întors înapoi lăsând cazul ne-
rezolvat
Deşi ulteror i s-a dovedit nevinovăţia, dr. Mihály Theodorovics
nu avea să mai fie consacrat episcop, rămânând până la moarte
„vicar apostolicus“.
Dacă nu era Dániel, episcopia armeană ar exista şi azi! Dániel
s-a purtat duşmănos cu Theodorovici, pentru că dorea ca jilţul
episcopal să fie ocupat de fratele său, preot de rit romano-catolic.
Nu şi-a atins ţelul, dar a zădărnicit consacrarea lui Tehodorovici
în funcţia de episcop armean1.
Capitolul 7
Strădanii pentru reînfiinţarea episcopiei armene
Deîndată după aşezarea spre odihnă veşnică a rămăşiţelor

pământeşti ale merituosului Theodorovici, Gherla a şi scris la
Roma cerând un episcop pentru armenii ardeleni.
Dar să vedem ce spune despre toate acestea procesul verbal
armenesc întocmit la Gherla:
„Anno 1765, die 8 februarii. Onorabilul Consiliu s-a întru-
nit împreună cu întregul communitas, întrucât Guberniul a trimis
o comisie în chestiunea episcopiei, pentru a afla dacă oraşul tri-
misese o petiţie la Roma, la Sfântul Părinte (papa) sau nu trimisese
o astfel de cerere. Dacă oraşul doreşte să primească un episcop
1
Vezi Kristóf Szongott, Szamosujvár, a magyar-örmény metropolisz, p. 47-48.
sau nu doreşte acest lucru? În acest scop toată lumea (membrii

communitasului) să-şi exprime dorinţa în scris şi s-o semneze cu
numele său. Oraşul să întocmească răspunsul şi să îl înmâneze co-
misiei, pentru a fi depus la Guberniu. (Kaghvelov badveli telnadjă
povantag badveli kaghkoven, voronk vor alvar keradz in, vasăn co-
misiain hamar Guberniuine, vornor egile hai Iebisgobosutian hamar,
te kaghkin kererovă iegadz ălla inştanțian Herom sărpazan papin
mod, te ce; gam guze kaghakă iebiskobos unenalu, te ce? Asor hamar
amen hege, vor íren gamaczhe kore, ăzvotume irón anenovă guda,
ăzbadashană kaghakă gikere u guda komisiain vor dani Guberniuin).
Dániel Tódor, consilier (Hănganos voghormadz hoki To-
rosi, agha), Karátsonyi Bogdán, jude primar al Gherlei, Ասվա-
տուր ող. Խաչիկի Գրէջունեանց. պիրօվ Հայոցքաղաքի Asvadur
vogh. Chacihigi Kreciuneanţh. Birov Hajoţhkhághákhi), Novák
Kristóf, Placsintár Dávid, Simai Tódor a Gergelyé (Toder vogh.
Krikori Şimaian), Jakabffi Simon, primcurator (Dzerig Ciahcigi
iegegheţhpán) = [Jakabffi] Kristófnak fia Simon), Gorove Kris-
tóf, Lukács Emánuel (Manug Lukuţi), Simai Simon, László Emá-
nuel fia Bogdán (Asvadur Manughi Nasturi), Placsintár Jakab,
Jakabffi Miklós fia Kristóf (Ciacihig vogh Nikulai Jákobffian),
Novák Jakab, Dániel Ferencz (Frenkua Thorosian), Bogdan,
notar, fiul lui Dániel Longinus fia Bogdán (Asvadur Chenganosi
Danielian notar), Gábor, fiul lui Bogdán Gajzágó1= Gajzágó
Gábor (Գաբրիէլ Ասվատուրի Կաղսագօյեան: Kapriel Asvaduri
Gaghsakoian), Lázár, fiul lui Lukács Placsintár (Ghazar vogh.
Lusigi Plecsintarian), Kristóf Kasza (Chacihadur Khoszaian),
Dávid Szarokán (Tavit Saruchan-i), Gergely, fiul lui Szácha
Simon (Kirkor Dzerigi Sacha-i), Kristóf Mitko (=Kristóf Mihály),
1
Acesta a căpătat scrisoare armarială şi renunţând la numele de familie
(Gajzágó), şi-a luat numele de Gábor Bogdánfi. Deci familia Bogdánfi s-a rupt
din familia Gajzágó ramura Bogdánfi are titlu, în timp ce familia din care
provine (Gajzágó) nu posedă titlu nemeşesc.
Mihály Csokán (Mitko Ciokan-i), Kristóf, fiul lui Lukács Mol-

dován (Krisosdur Lusigi Moldovan-i), Vártán, fiul lui Gergely
Simai (Vartan Krikori Şimaian), János, fiul lui György Verzár
(Ohannes Keorki Verzarian), Joachim Placsintár (Ovagim Ple-
cintar-i), Gergely Szongott (Kirkor Songod-i), Lázár Jursa (Gha-
zar Jursá-i), Jereremiás Chácshum (= Jeremiás Kristóf, Eremia-i
Chacihurli), Kristóf Jakabffi (Chacig Agopşaian), Lukács Szaru-
kán, Márton, fiul lui János Bocsánczi (Mardiros Ohannesi Bo-
cianţhu), Tódor Kovrig (Thorosz Kovrig-i), Kristóf, fiul lui
Simon Jakabffi, (Chacihig Dzerigi Agopşaianţh), Kristóf, fiul lui
Lukács Karátsonyi (Karátsonyi Kristóf: Chacihig Lusig-i Krec-
suneanţ), Márton, fiul lui Emánuel Balta (Márton Balta: Mardi-
rosz Manugi Balta-i), Emánuel Novák, Jakab Korbuly (Agopşa
Korbul-i), István Násztur, Gergely fiul lui Ezaiás Drágomán
(Gergely Drágomán: Kirkor Isza-i Dragomanian), Gergely, fiul
lui Emánuel Álexa (Gergely Álexa: Kirkor Mánug-i Aleksaian),
Péter Ántonás (Bedrosz Antonasian), Kristóf Korbuly, Zachar,
fiul lui Vartán Czetz (Zachariás Czetz: Zachnoh Vartani Czetzi),
Dávid Gajzágó, Álexa Duha (Duha Elek: Alexa Duhaian)“.
(Arhiva orăşenească, Őrmény Prot., vol. III, p.68-70)
Capitolul 8
Scrisoarea Corpului juraţilor
către episcopul armean de la viena
„Nr. 2537 – 1858. Credem că ar fi binevenită reluarea pro-

punerii preşedintelui, jude primar Bogdán, adoptată în 28 august
1848, pentru a îndeplini dorinţa întregii naţiuni armene de a se
face diligenţe pentru restaurarea episcopiei armeneşti, înfiinţată
de maiestăţile lor de pioasă amintire Carol şi Maria Tereza, şi ră-
masă neocupată din cauza unor evenimente nefericite, intervenite
după decesul răposatului episcop Auxentius Verzereskul. Iniţia-

tiva, aflată în armonie cu dorinţa fiebinte, păstrată în colţul cel mai
tainic al inimii fiecărui membru al communitasului, este primită
cu mare mulţumire; Înainte de a purcede la vreo acţiune pentru
atingerea acestui ţel măreţ – pentru care Dumnezeu să ne dea să-
nătate şi putere! – credem că e necesar să-l rugăm pe sfinţia sa,
stareţul Mechitariştilor din Viena, să ne îndrume ce anume ar tre-
bui să întreprindă corpul aleşilor spre îndeplinirea interesului
ecleziastic al armenilor risipiţi în Transilvania şi Ungaria, şi sal-
varea lor de la dispariţie“.
Din procesul verbal al şedinţei din 20 noiembrie 1858, a

Corpului juraţilor Oraşului Liber Gherla. Secretar: Voith, János
Nagy, Gergely Czetz juraţi.
Iată memoriul adresat de corpul aleşilor arhiepiscopului ar-

meano-catholic de la Viena, care fiind originar din Asia, nu cu-
noştea limba maghiară:
„… Diese allerh. Gnade und väterliche Fürsorge Seiner Ma-

jestät beherziget den Magistrat und die Gemeinde der Stadt Sza-
mosujvár zur Anregung eines heiszersehnten Wünsches, dessen
Grundstein Se. Majestät glorreichen Andenkens König Carl der
III. im. Jahre 1737. gelegt und dessen Verwirklichung den Grun-
stein zur Sicherung des glücklichen Fortbestehens der in Sieben-
bürgen und Ungarn wohnhaften Armenier in circa 20000 an der
Zahl, so wie zur Bewahrung ihres Ritus und ihrer Sprache dienen
würde, und dies ist die Errichtung beziehungsweise die Restau-
rirung des armenisch cathol. Bisthums in Szamosujvár .
Nicht die Eitelkeit, noch weniger die Prachtsucht ist der

Grund, von welchem bei der Initiative dieses Wunsches, die Stadt
Szamosujvár geleitet wird. Die Armenier, welche sich in 17-ten
Jahrhunderte in Siebenbürgen niedergelassen, und in der Kirche
ihre national Sprache und ihren eigenen Ritus bis zum heutigen
Tage treu bewahrt haben, hatten nicht nur in Zeiten ihrer Ansie-
delung, sondern auch später hin ihre eigenen Bischöfe gehabt,
deren einer eine kurze Zeit lang selbst die Leitung der vacanten
römisch cath. Dioecese anvertraut, und unter deren Leitung so viele
Beweise der christlichen Tugenden, und der Unterhans-Treue
gegen das a. h. regierende Haus geliefert haben, dass sie der be-
sonderen Gnade und Protection der jeweiligen königlichen Ma-
jestäten sich erfreuen dürften. So zwar, dass Se. Majestät König
Carl der III. in der a. h. inscriptional Urkunde von 30-sten Jänner
1738 die Errichtung des armenischen Bisthums in Szamosujvár,
und die Dotirung desselben allergnädigst zu bewilligen geruthen
in den Worten:
«Nos vero ut Armenae in Transylvania nationi Sanctae ro-
mano catholicae Ecclesiae ibidem unitae ex suo pariter unito
clero Episcopus admittatur ejusdem denominatione et presenta-
tione Majestati nostrae semper reservata clementer resolverimus,
ac pro intertentione seu mensa episcopali annuatim sexcentos flo-
renos rhenenses pendendos, pro reali seu hypothecario fundo
autem in capitali duodecim mille florenos rhenenses ex suprafata
centum millium florenorum rhenensium pro Dominio Szamosuj-
vár ultimatim deponenda summa prae manibus ipsius communi-
tatis, quousque
fiscalia bona aut alius fundus ejusdem valoris occurreret,
relinquendos constituerimus vigore benignae Rosolutionis nos-
trae, per cameram nostram aulicam dedato in hacce Civitate nos-
tra Vienna Austriae die octava mensis Maji anni jam praeteriti
millesimi septingentesimi trigesitni septimi ad regiam Cancella-
riam nostrum aeque aulicam transylvanicam intimatae clementer

danda, donanda conferenda et inscribenda duximus».
Dieselbe hohe Absicht hatten auch Wailand Se. Majestät
Maria Theresia zeuge des hohen an den damaligen Thesaurarius
lgnatz Freiherrn von Bornemissza im Jahre 1746. 3-ten Dec. er-
lassenen Rescriptes in folgenden Worten:
«Wir haben auf das Y. Michaelis Theodorovics Protonotarii
apostolici, archidiaconi und emerirten armenischen Pfarrers zu
Szamosujvár in Siebenbürgen demüthigstes Bitten, wie auch der
armenischen Communität zu vorgedachten Szamosujvár laut in
Copia beiliegenden Instrumenti selbsteigenes allerunterthänigstes
Anlangen, dann hierüber von unserer in Transylvanicis angeord-
neten Hof-Comission gehorsamst abgestatteten Vortrag, aus be-
sonderen Beweg-Ursachen gnädigst entschlossen, dasz von denen
jenigen Zwölftausend Gulden, welche Wailand unser hoch-
geehrtester Herr Vatter höchsten Andenkens der bemerkten ar-
menischen Szamosujvárer Communität als Kaufere der alldaligen
fiiscalisch Herrschaft von dem bedungenen Kaufschilling in Han-
den und auf wiederhohlten Dominio Szamosujvár als ein Capitale
zur Fundierung des catholisch-armenischen Bisthums in Sieben-
bürgen anliegend erlassen, die darvon a. 5 percento abfallende
Interessen in so lang, bis etwo die Bestellung eines catholis-
chen-armenischen Bischoffens in Siebenbürgen vor sich gehet,
und zwar dem obergenannten P. Michaeli Theodorovich jährlich
Fünf-Hundert Gulden, auf Abschlag seiner an die Szamosujvárer
armenische Communität wegen sollicitir und Auswürkung obi-
gen Herrschafts-Kauffes, wie auch Errichtung des armenischen
Bisthums habenden Praetension abgereichet, und die übrige jährliche
Ein-Hundert Gulden zu Unterhaltung der armenischen-katolis-
chen Pfarr-Kirche zu Szamosujvár verwendet, vann aber mittler
Zeit ein catholischer armenischer Bischof in Siebenbürgen
bestellt würde und ersagtem P. Michaeli Theodorovich an seiner
Forderung noch etwas rückständig verblieben wäre, solcher
Überrest demselben sodann von der armenischen Szamosujvárer

Communität nachgetragen und gutgemacht werden solle . . .»
Die diesfälliger hohen Absichten der erhabenen Monarchen
scheiterten jedoch an den gegen das Emporkommen der arme-
nischen Nation andererseits emporgestiegenen Felsen. Die ein-
stweilige Dotation des Bischofs blieb zwar in den Händen der
Stadt Szamosujvár, deren Zinsen zu Folge des letztbelobten a. h
Resriptes Anfangs dem emerirten Pfarrer Theodorovich, weiter-
hin aber und zwar bis Heute in der Hälfte die hierortige Geist-
lichkeit armenischen Ritus und die andere Hälfte der armenischen
Pfarrkirche zugewiesen wird, und die gesammte Kirche armeni-
schen Ritus in Siebenbürgen wurde von Seite der a. h. Regierung
der Sorge des röm. cath. Bischofs in Siebenbürgen anvertraut,
der Ritus aber, wie eine mutterlose Waise sich selbst seinen ein-
heitlichen Typus, den Willkührlichkeiten und der individuellen
Auffassung einzelner Seelsorger überlassen, somit das ganze
Volk hinsichtlich seines Ritus hirtenlos geworden.
Die Folgen dieses verwaisten Zustandes wollen wir hier
nicht aufzählen, sei es nur erlaubt so viel zu sagen: dasz die Na-
tion bezüglich ihrer Kirche und ihres Cultus alle Leiden der stief-
mütterlichen Pflege genossen, und wenn ihn nicht bei Zeiten eine
radicale Abhilfe zu Theil wird, gänzlichen Zertörung zugeführt
wird.
Und dieser Umstand hat die Gemeinde der Stadt Szamo-
sujvár als des einstigen Sitzes der ehemaligen Bischöfe und als
die gröszte der in Siebenbürgen befindlichen armenichen Ge-
meinden, werche ihrer compacten Natur nach sich berufen fühlt
die Interessen der in Siebenbürgen und Ungarn zerstreiten Ar-
menier zu vertreten, dahin gewiesen zur Rettung der eigenen Kir-
che dahin zu trachten, damit das von denn Ahnen Sr. apostol.
Majestät glorreichen Andenkens zugesicherte, theilweise auch
gestiftete nationale Bisthum restaurirt werden möge.
Wir sind fest überzeigt, dasz Se. Majestät a. h. dessen

Gnade unserem Emporblühen zugeführt, auch der Kirche dem
Basis alles weltlichen Glückes, dieselbe Gnade zu ertheilen ge-
ruhen werden; damit in der ruhmreichen Restaurirung des mächti-
gen Reiches alles das, was a. h. Ihre Vorfahren zum Ziel gesetzt,
jedoch nicht Alles verwirklicht zum ewigen Ruhme höchst ihrer
glorreichen Regierung in Erfüllung gebracht werde. Dies mit
gnädiger Nachsicht Euer Hochwürden voraus lassend, unterfängt
der ehrfurchtsvoll unterfertigte Magistrat und Stadt-Gemeide
Euer Erzbischöfliche Gnaden in tiefster Ehrfucht und festem Zu-
trauen zu bitten, geruhen uns in diesem hochwichtigen Angele-
genheit jenen Weg gnädigst andeuten zu wollen, welchen wir mit
Zuversicht auf den günstigen Erfolg anzutritten haben, damit wir
unterstüzt durch die Leitung Eueren Erzbischöflichen Gnaden
und gestützt auf die a. h. Gnade Sr. apostol. Majestät des groszen
Kaisers zur Gründung unserer Zukunft, zur Sicherung der arme-
nischen Kirche und des Ritus und zur Lobe Gottes, das Werk bald
beginnen können.
Szamosujvár den 20-ten Nov. 1858. Vom originali mundirt
am 24/12 1858 Voith, Magistrats-Secretär.
Adresa de pe plic: Ad Nrum 2537-1858. Seiner Bischöflichen
Gnaden, dem hochwürdigsten Herrn Jacob Bosági, Erzbischof
von Caesarea, General-Abt der Mechitharisten-Congregation in
Wien“[132].
Capitolul 9
O nouă decizie a corpului aleşilor
Nr. 193 – 1860. Primarul, preşedinte al corpului aleşilor,

aduce în discuţie chestiunea reînfiinţării episcopiei armene din
Gherla, fondată de maiestăţile lor răposate Carol al III-lea şi
Maria Tereza, şi vacantată în urma decesului episcopului Auxen-
tius Verzeresko. Primarul, inspirat de hotărârea adoptată de com-
munitas încă în 20 noiembrie 1858, invită corpul aleşilor să se
pronunţe asupra chestiunii reluării acestui subiect şi întreprinderii
paşilor necesari pentru restaurarea episcopiei. Dacă sunt de acord
atunci ce sumă să se aloce din buget pentru realizarea acestui
nobil scop obştesc?
Corpul aleşilor, fidel punctului de vedere exprimat în do-
cumentul nr. 2537 din 1858, în asentimentul tuturor cetăţenilor
armeni şi în calitate de reprezentant al acesteia, hotărăşte în una-
nimitate să adreseze un memoriu Maiestăţii Sale Apostolice Im-
periale şi Regale, în baza principiilor enunţate în scrisoarea de
privilegii privitoare la permisiunea restaurării episcopiei, emisă
de împăratul Carol al III-ea, de pioasă amintire, la 30 ianuarie
1738. Se doreşte ca fondul necesar pentru înfăpătuirea acestui
nobil scop în interesul obştesc al armenilor să fie obţinut din do-
naţii publice. Până la începerea acţiunii de colectă publică – în
speranţa obţinerii aprobării de la cel mai înalt nivel – se votează
alocarea sumei de 20.000 de forinţi austrieci în obligaţiuni de
stat, a cărei dobândă de 5% va fi eliberată anual, la momentul
potrivit, de casieria primăriei, în scopul restaurării episcopiei.
Pentru ca hotărârea adoptată să poată fi dusă la îndeplinire, Con-
siliul este rugat să adreseze cât mai curând un memoriu Maiestăţii
Sale Imperiale şi Regale, solicitând permisiunea de la cel mai înalt
nivel în vederea organizării colectei publice, precum şi obţinerea
scutirii de timbru pentru toate documentele juridice, recipisele şi

certificatele de fundaţie, necesare acestui demers.
Din procesul verbal al şedinţei din 11 februarie 1860, a cor-
pului aleşilor din Gherla: cetăţeni juraţi Jakabb, Lászlóffy, Lászlo
Lászlo, cetăţean jurat Salamon Simai.
Decizia Consiliul are consemnată pe verso următoarea re-
zoluţie:
„Se aprobă şi se decide a se expedia memoriul către Ma-
iestatea Sa, prin intermediul sfinţiei sale Pater Ignácz Sükür, pro-
curator general al Congregaţiei Mechitariştilor de la Viena,
împreună cu scrisoarea de împuternicire pentru a face diligenţe
în vederea obţinerii aprobării paşilor necesari în deverea înfiin-
ţării unei şcoli de meserii în oraşul nostru.
Din şedinţa Consiliului ţinută la Gherla în 15 februrie 1860;
Lászlóffy“.
Capitolul 10
Adresa către Rege
K. K. apost. Majestät, allergädigster Herr und Kaiser!

Die allerhöchste Gnade und väterliche Fürsorge, die Euer
k. k. apost. Majestät jeder gemeinnützigen und umsomehr der
unentbehrlichsten und wichtigsten Anstalt der Cultus-Gemeinde
stets zu widmen geruhen, ermüthigt den Clerus, den Magistrat
und die Gemeinde der katholich-armenischen Stadt Szamosujvár
in Siebenbürgen Euer k. k. apost. Majestät allerunterthänigst die
ehrfurchtsvollste Bitte zu unterbreiten, deren Realisirung schon
Sr. Majestát Kaiser Carl VI. glorreichen Andenkens im Jahre
1738 angebahnt, und zu deren beabsichteter angestrebter
Verwirklichung die unvergeszliche grosze Kaiserin Maria The-
resia im Jahre 1746 einen weiteren Schritt gethan hat, und von
deren factischer Erfüllung und ins Lebentreten allein das glück-

liche Fortbestehen der in Siebenbürgen und Ungarn wohnhaften
katholischen Armenier von circa 20.000 Seelen – so wie die
Erhaltung ihres Ritus und ihrer Sprache hauptsächlich abhängig
ist; und diese allerunterthänigste Bitte beabsichtet die Errichtung
beziehungsweise die Restaurirung des armenisch katholichen
Bisthums in Szamosujvár von der unbegrenzten Huld und Gnade
Euer k. k. apost. Majestät zu erflehen.
Nicht Eitelkelt oder Prunksucht, sondern nur das dringenste
Bedürfnisz ist der Grund, welcher die Stadt Szamosujvár zwingt
dieselbe an den Stufen Euer k. k. apost. Majestät geheiligten
Thrones vertrauensvoll zu unterbreiten und auch folgende Um-
stände zur groszmüthigen Berücksichtigung Euer k. k. apost. Ma-
jestät allerunterthänigst vorzutragen.
Die katholischen Armenier, welche sich im 17-ten Jahrhun-
dert in Siebenbürgen niedergelassen, und in der Kirche ihre Na-
tional-Sprache und ihren eigenen Ritus bis zum heutigen Tage
treu bewahrt haben, hatten nicht nur in der Zeiten ihrer Ansiede-
lung, sondern auch späterhin ihre eigenen Bischöfe gehabt (deren
einen: Auxentius Verzaresko eine Zeit lang, selbst die Leitung de
vacanten römisch-katholischen Dioecese anvertraut war) und
unter deren Leitung sie viele Beweise christlicher Tugenden und
echter Unterthanstreue dem stets geliebten a. h. Regierenden
Hause Ősterreich geliefert haben, so dasz sie der besonderen
Gnade und Protection der jeweiligen k. Majestáten sich erfreuten.
Schon Sr. Majestät Kaiser Carl VI. hat in der a. h. Inscriptional-
Urkunde von 30-sten Jänner 1738 die Errichtung des katholisch-ar-
menischen Bisthums in Szamosujvár, und die Dotirung desselben
allergnädigst zu bewilligen geruht, wie die allerunterthänigst an-
geschlossene Copia des bezüglichen a. h. kaiserl. Rescriptes sub
A) nachweiset.
Dieselbe hochherzige Absicht verfolgte auch Wail. Ihre

Majestät Kaiserin Maria Theresia. wie es aus einem im Jahre
1746 den 3-ten Dec. an den damaligen Thesaurarius Ignac Freiherrn
von Bornemissza erlassenen Rescripte ersichtlich ist, dessen
Copia hier ebenfalls ehrerbithigst beigeschlossen wird sub B).
Diese wohlthätigen h. kaiserlich. Absichten scheiterten je-
doch an den gegen das Emporkommen der kathol. armenischen
Nation andererseits entsprungenen unüberwindlichen Hindernis-
sen. So kam es, dasz die gesammte Kirche kath. armenischen
Ritus in Siebenbürgen durch die Regierung provisorisch auf eine
kurze unbestimmte Zeit, untergeordnet, wodurch aber der kath.
armenische Ritus, wie eine mutterlose Waise sich selbst sein ein-
heitlicher Typus den Willkührlichkeiten und der individuellen
Auffassung eizelner Seelsorger überlassen, somit das ganze Volk
hinsichtlich seines kirchlichen Cultus und Ritus, seines Heilig-
sten, hirtenlos wurde. Es ist zwar nicht nöthig die traurigen Fol-
gen dieses verwaisten Zustandes zu erörtern, sie sprechen selbst
schon zu laut, durch die erzeugten Thaten. Nur sei es noch erlaubt
die traurige Thatsache hervorzuheben, dasz die kath. armenische
Nation bezüglich ihrer Kirche und ihres Cultus alle Leiden der
stiefmütterlichen Pflege zu ertragen hatte, und noch ertragen
musz; so zwar, dasz venn ihr nicht bei Zeiten eine radicale Ab-
hilfe zu Theil wird, dieselbe dem gänzlichen Verfall unvermeid-
lich anheim fallen musz.
Diese Umstände haben den Clerus, den Magistrat und die
Gemeinde der Stadt Szamosujvár, als des einstigen Sitzes der
ehemahligen kath. armenischen Bischöfe und als die gröszte der
in Siebenbürgen und Ungarn befindlichen kathol. armenischen
Gemeiden ermuthigt, sowohl im eigenen, als im Interesse der
übrigen in Siebenbürgen und Ungarn zerstreiten kath. Armenier
und Unterthanen Euer Majestät, die Eingangs allerunterthänigst
vorgebrachte Bitte zu wagen, und dadurch zur Rettung der eige-
nen Kirche dringend die Gnade Euer k. k. apost. Majestät dahin

anzuflehen, damit dasz von den glorreichen Ahnen Euer k. k.
apost. Majestät bereits durch kaiserliches Wort zugesicherte kath.
armenische Bisthum, durch die kaiserl. Macht und Gnade Euer
k. k. apost. Majestät wieder restaurirt und im Sinne und nach den
Andeutungen des unter A) ausgesprochenen kaiserlichen Willens
ins Leben gerufen verde.
Sowie wir einerseits einsehen, dasz die Dotation des zu res-
taurirenden Bisthums dem Staate nicht zur Last fallen darf, hegen
wir anderseits die feste Hoffnung, dasz diese Dotation mit ve-
reinten Kräften der in der Monarchie lebenden Armenier, sobald
zu diesem Zwecke die Sarnmlung solcher freiwilliger Gaben
(wozu wir die allerhöchste Genehmigung hiemit zugleich erfle-
hen) a. h. bewilligt wird, zu Ehren Gottes und zum Schutze des
a h. Thrones zusammen gebracht wird; umsomehr, dasz wir eine
schöne und groszartige Kathedral-Kirche in Szamosujvár bereits
besitzen, und die allertreueste Stadt Szamosujvár sub C) in An-
hoffung1 der a. h. Genehmigung 20 Tausend Gulden in Staats-Obli-
gationen zu dieser Dotation gewidmet hat, welche
christlich-patriotische That gewisz alle Gemeiden und Kinder der
Kirche armenischen Ritus zu solchartigen weiteren Opfern hin-
reiszen wird.
Wir leben getrost der festen Überzeugung, dasz Euer k. k.
apost. Majestät in gewohnter a. h. Gnade und Huld diese allerun-
terthänigste Bitte gewähren werden, wodurch unsere staats-
bürgerliche Existenz mehr gesichert, und dem Emporblühen
zugeführt, und der Kirche, als einzigen sicheren Basis alles wel-
tlichen Wohlstandes, Sicherheit, Festigkeit, Einheit und Lebens-
kraft, zum Heile der Nation und des von ihr stets mit Gut und
Blut geschützten und allverehrten Thrones Euer k. k. apost. Ma-
1
În germană cu există cuvântul Anhoffnung, numai Hoffnung.
jestät zu Theil werden, durch welche ruhmreiche Handlung der

Restaurierung dieses armenischen Bisthums unter Euer Majestät
mächtigen Scepter, auch alles das, was a. h. Euer k. k. apost. Ma-
jestät Vorfahren begannen, aber nicht verwirklichen konnten, in
Erfüllung gebracht werden würde.
Endlich erkühnen wir die a. h. Gnade Euer k. k. apost. Ma-
jestät dahin zu erflehen, dasz allen diesbezüglichen Verhan-
dlungs-Acten, auszustellenden Empfangsscheinen und Stiftungen
die Stempelfreiheit a. gnädigst gewährt werde. Szamosujvár am
15-ten Febr. 1860. Allerunterthänigster Diener und Unterthanen:
der Clerus, Magistrat und Gemeinde-Rath der k. Freissadt Sza-
mosujvár.
Gefertigt durch
Von Seite der Clerus: Von Seite der Gemeinde[133]:

Christoph Lukácsi mp. Adeodat Jakabb
mp. Bürgermeister,
Decan u. Stadt-Pfarrer. Anton Lászlóffy
mp. Magistrats-Rath,
Gregor Lengyel Martin Voith mp.
mp.cooperator,
Simon Kopár mp. Magistrats-Secretär.
Districts-Notar u. cooperator
Ladislaus László mp.
Anton Mártonffi mp. Salamon Simai mp.
Adeodat Csákány mp. cooperator. Lukas Turcsa mp.
Theodorus Papp mp. cooperator. Adeodat Duha mp.
Adeodat Bárány mp. cooperator. Lukas Merza mp.
Dr. Lucas Gajzágó mp.
Zacharias Gábrus mp.
Gregor Czetz mp.
Nr. 193 – 1860.
În legătură cu hotărârea adoptată de corpul aleşilor la 11 fe-

bruarie a.c., înregistrată cu nr. 193. privitoare la ideea restaurării
episcopiei armene din Transilvania, în urma indicaţiilor scrisorii
adresate domnului primar, de dl. Ignácz Sükür, secretar şi secretar
şi procurator general al congregaţiei Mechitariştilor din Viena, a
trebuit să adresăm un memoriu cardinalului prefect al Congrega-
ţiei Misionare din Roma [Propaganda Fide]: eminenţa sa Sándor
[Alessandro] Barnabo şi, pentru a înlesni acest lucru, să trimitem
o petiţie nunţiului apostolic de la Viena, Excelenţei Sale arhie-
piscopul Luca Antonius [Antonius de Luca], ambele, însoţite de
o petiţie aparte – în scopul de a fi transmise şi susţinute – către
înaltul minister al instrucţiunii şi publice; adresa şi petiţiile au
fost întocmite şi, în scopul de a fi depuse la forurile cuvenite, s-a
hotărât expedierea lor către domnul primar Bogdán Jakabb, aflat
în prezent la Viena, în calitate de consilier imperial.
Gherla, 6 iulie 1860.

Korbuly Lászlóffy.
Capitolul 11
Petiţia expediată către Propaganda [Fide]
Eminentissime Princeps S. R. Ecclesiae Cardinalis, Sacrae

Fidei Propagandae Congregationis Praefecte!
Domine Gratiosissime Benignissime!
Historica Ecclesiae nostrae perhibent monumenta, Arme-
nos Transylvaniae inde a tempore Unionis ipsorum cum Ecclesia
Romana, quae ipsa quoque opera et auspiciis ejusdem Sanctae
Sedis Apostolicae contigit, in cunctis arduis Ecclesiae nostrae ne-
gotiis opem semper et auxilium Sanctae Sedis Apostolicae et

S. Congregationis de Propaganda Fide, sub cujus innumerata (?)
cura et protectione steterunt, filiali cum fiducia implorasse, pa-
ternam semper experti ejusdem Sanctae Sedis et Summorum
Pontificum erga Se benevolentiam atque clementiam. Majorum
nostrorum inducti exemplo, et Sanctae Sedis piae omnium Gen-
tium Matris et Magistrae provocati benevolentia, nos devotissimi
Sanctae Sedis Romanae filii, in praesenti Ecclesiae nostrae cala-
mitate, qua lingua, ritus, liturgia et tractationes (?) Patrum nostro-
rum in manifestum adducti sunt discrimen, ad eandem Sanctam
Sedem Apostolicam et Sacram fidei Propagandae Congregatio-
nem supplices recurrimus, orantes, ut Eadem maternae pietatis
oculos in miserrimum Ecclesiae Armenae in Transsylvania sta-
tum convertere dignetur.
Debiles sumus Eminentissime Princeps Cardinalis, debi-
liores cunctis gentibus et Ecclesiis, inter quas vivimus, et tristis
temporum nostrorum conprobat experientia, quod debiles fortio-
ribus sacrificentur, — nos quoque si nobis ipsis et viribus nostris
relinquamur, elementis fortioribus, aliunde non bene erga nos af-
festis, nostrisque fidelibus et Ecclesiis inhiantibus, succumbamus
et in praedam cedamus oportet, ni nobis succurratur. In hac in-
firmitatis nostrae conscientia spem omnem p. . . . D. . . .(?) repe-
rimus in Sancta Sede Apostolica Romana et Sanctissimo Domino
nostro Romano Pontifice, atque in Augussissimo lmperatore et
Rege nostro Apostolico, firmiter confidi fore, ut summae hae Po-
testates, pro innata sibi erga humiles et subjectos pietate et clemen-
tia, vacillantes confirment, debiles sublevent, infirmos erigant,
nosque adversus assultus potentiorum ac insidias, tutos praestent
atque immunes.
Proinde officium propriae conservationis et existentiae
obligationem nobis imponunt petere:
Ut Ecclesia Armena in Transsylvania suum habeat Vica-

rium Apostolicum, qui sit consecratus Episcopus et sedem suam
Armenopoli habeat, quemadmodum fuit Episcopus consecratus
et hic habuit sedem immortalis memoriae Episcopus Aremnorum
Auxentius Verziresko, cujus Episcopalia insignia hodiedum exis-
tunt in Ecclesia nostra; – indignum enim reputamus. ut dum in
hac Patria praeter Latini et Graeci Ritus Catholicus, etiam Schis-
matici, imo etiam variarum sectarum asseclae, atque etiam ipsi
Israelitae suae gentis ritus et sectae habent superiorem Ecclesias-
ticum, soli Armeni Romano Catholici, qui in Transsylvania et
Hungaria ad 20. mille animas numerant, hoc privilegio, quo ante
Unionem cum Ecclesia Romana, et etiam post Unionem longo
tempore gavisi sunt, destituantur. Svadet id
a) damnum grave, quod ex neglectu et suppressione Ritus
et Ecclesiae Armenae, non tantum in nationem, verum et praeci-
pue in Religionem Catholicam redundaret
b) magnum bonum, quod e tali restauratione specialiter Ec-
clesiae Catholicae accresceret. Schismatici enim Armeni, qui in
vicina Bucovina, Moldavia, Valachia et Bessarabia numerosi
valde habitant, quibuscum frequens est Patriae nostrae filiis com-
mercium, si res Ecclesiasticae, Linguae, ritus et liturgiae nostrae
meliori loco constitutas et florentes cernerent, prout quemadmo-
dum nunc faciunt, ob horum neglectum, nos vituperarent et calum-
niarentur, ipsi quoque nobiscum et cum Sancta Ecclesia Romana
in fidei unitate conjungerentur, prout id conplures ex illis, cum
quibus hac de re consilia contulimus, non obscure declararunt.
Quapropter etiam atque oramus Eminentiam Vestram atque
obsecramus, ut more suorum praedecessorum humillimam nos-
tram Petitionem benigne acceptare, tueri et protegere dignetur;
quae petitio etiam Excelso Suae Majestatis Sacratissimae Guber-
nio nota est, cujus aequitas et magnus fervor gentis cujusque, in-
primis Romano-Catholicae bonum spirituale et temporale pro
viribus promovendi, est nobis pignus felicis exitus Causae nos-

trae certissimum, cupientes, ut omne tandem negotium, pro quo
necessaria quoque sumptuum dos ex parte jam procurata est, Deo
optimo favente, optatum finem consequatur.
Tandem Eminentiam Vestram demississime oramus, ut Ipsa
nos ad pedes Suae Sanctitatis adoratissimi Patris deferat, a quo
Sanctam et Apostolicam benedictionem humillime imploramus
cum venia deosculandi Sacram Ipsius purpuram, et obsecramus
insuper, ut Eminentia Vestra Reverendissima famulatum nostrum
submissa cum reverentia omnique filiali cum humilitate oblatum
acceptare
et conservare dignetur.
Gratiis et favoribus inpensissime devoti profundissimo Ve-
nerationis cultu manemus[134].
Eminentissimi Domini Cardinalis Praefecti

Armenopoli – Szamosujvár – 6-a Iulii 1860
in Transsylvania
humillimi servi:
Clerus, Magistratus et Electa
Communitas Liberae Regiaeque
Civitatis Szamosujvár.
Subscripserint a parte Cleri: Adeodatus Korbuly senator,

Christophorus Lukácsi, Antonius Lászlóffi senator,
Parochus Armenopolitanus, Martinus Voith secretarius,
Gregorius Lengyel cooperator, Dr. Lucas Gajzágó
Simeon Kopár cooperator, Zacharias Gábrus,
Adeodatus Csákány cooperator, Salamon Simai,
Antonius Mártonfi cooperator. Gregorius Czetz membra
Commnunitatis Electae.
Verso: Ad Eminentissimum Principem Cardinalem Domi-

num Alexandrum Comitem de Barnabo Sacrae Congregationis
de Propaganda fide Praefectum – humillime praeces Cleri, Ma-
gistratus et Communitatis Libcrae Regiaeque Civitatis Szamo-
sújvár (Armenopolis) in Transylvania – intuitu restaurationis ritus
Armeni Episcopatus in Transsylvania.
Capitolul 12
Petiţie către nunţiul apostolic de la viena
Excellentissime ac Reverendissime Domine Archiepiscope,

Nuntie Apostolice, Domine Gratiosissimc Benignissime!
Quum status Ecclesiae nostrae Armeno-Catholicae in
Transsylvania – e rationibus prope ante biennium, dum Excel-
lentiam Vestram Archiepiscopalem hic Szamosujvárini honorem
habuissemus venerandi, tum scripto, tum viva voce factis, Excel-
lentiae Vestrae Archiepiscopali apprime notos, ad hodiernum
usque haud emendatus, imo de die in diem adhuc labefactatus
sit; motivo existendi, et Ecclesiam, ritum, lingvam et institutiones
Patrum nostrorum conservandi, potenter inducti, ad S. Seden Ro-
manam et Sacram de Propaganda fide Congregationem humil-
lime preces fundere audemus.
Ast, ut praesentem nostrum humilem ac pium conatum
felix et optatus coronet successus, potens Excellentiae Vestrae
Archiepiscopalis patrocinium implorare haud desistimus, orantes,
et filiali cum fiducia rogantes Excellentiam Vestram Archiepis-
copalem, ut supplices nostras preces ad Sacram fidei propagandae
Congregationem demississime directas heic humillime adclusas
suo loco gratiose promovere, potenti Suo patrocinio fulcire, et nos,
causamve nostram justam et legitimam manutenere, commenda-
reve pro innata sibi benevolentia non dedignetur.
Excellentissime Domine Archiepiscope, Nuntie Aposto-

lice! Sicut malum e neglectu et suppressione Ecclesiae, ritus, lin-
gvae et institutionum nostrarum emergent, ita et bonum ex eorum
restauratione et conservatione enascens ingens est et pondero-
sum; res enim haec non nos solos, hujus Ecclesiae filios, sed et
praeprimis universam Ecclesiam catholicam respicit; in vicinis
enim, Transsylvaniae prope adjacentibus Provinciis, uti: in Bu-
covina, Moldava, Valachia et Bessarabia residentes, et oras has mer-
cimoniorum causa non semel petentes num erosi Armeni
Schismatici res nostras, Ecclesiastico respectu meliori loco positas
cernentes, nec ab unione, ut hucdum fecerunt, abhorrescere, nec
Ecclesiam Romanam vituperio et calumniis – quamquam indigne –
afficere, imo nobiscum et cum Ecclesia Romana uniri optabunt,
anhelabuntque; e contra, si res nostrae non tantum aliam, opta-
biliorem, non induerint faciem, sed plane in praesenti desolatu
statu manserint, lata aperietur Schismaticis Armenis via Eccle-
siam Romanam in posterum quoque calumniandi, et ab unione
se penitus subtrahendi.
Hoc igitur ex obtutu dignabitur Excellentia Vestra Archie-
piscopalis nos causamque nostram potenti suo patrocinio tueri,
quod iterum atque iterum e gratiosa Excellentiae Vestrae Archie-
piscopalis benevolentia filiali cum fiducia supplicantes, Gratiis
et favoribus commendati, in jugi profundae Venerationis cultu
perseverantes, sumus Excellentiae Vestrae Archiepiscopalis.
Armenopoli – Szamosujvár – die 6-a Julii 1860.

humillimi servi:
Clerus, Magistratus et Electa
Communitas Liberae Regiaeque
Civitatis Szamosujvár.
Subscripserint a parte Cleri: Adeodatus Korbuly senator,

Christophorus Lukácsi, Antonius Lászlóffi senator,
Parochus Armenopolitanus, Martinus Voith secretarius,

Gregorius Lengyel cooperator, Dr. Lucas Gajzágó
Simeon Kopár cooperator, Zacharias Gábrus,
Adeodatus Csákány cooperator, Salamon Simai,
Antonius Mártonfi cooperator. Gregorius Czetz membra
Commnunitatis Electae.
Verso: Ad Excellentissimum ac Reverendissimum Domi-

num Antonium de Luca, Archiepiscopum Tharsensem, Sanctae
Sedis Apostolicae apud Caesareo-Regiam aulam Austriacam
Nuntium – humillimae preces Cleri, Magistratus et Communitatis
L. R. Civitatis Szamosujvár (Armenopolis) in Transsylvania –
intuitu pro-Subscripserunt a parte Cleri: motionis Recursus ad-
clusi in objecto Restaurationis ritus Armeni in Transsylvania
Episcopatus[135].
Cele trei memorii publicate mai sus (către Maiestatea Sa

Regele, Nunţiul Apostolic de la Viena şi Propaganda [Fide]), ală-
turi de împuternicirea pentru Pater Ignátz Sükür au fost trimise la
Viena, renumitului nostru primar Bogdán Jakabb, care atunci se
afla în capitala imperiului, însoţite de următoarele rânduri ale
communitasului:
Onorabilului domn Bogdán Jakabb,
Viena, Heumarkt Nro 642 II. Stock
Vă expediem petiţiile în chestiunea restaurării episcopiei

armene de Ardeal, întocmite după modelul sugerat de venerabilul
secretar şi procurator general al congregaţiei Mechitariştilor, cu
unele modificări pe care le-am considerat de cuviinţă, cu rugă-
mintea de a binevoi să le semnaţi să le înaintaţi la forurile cuve-

nite şi să le susţineţi prin influenta Dvs. protecţie.
Gherla, 6 iulie 1860,

Korbuly Lászlóffy.
Iată textul scrisorii de împuternicire:
Împuternicire potrivit căreia înaltul prelat Pater Ignácz

Sükür, secretar şi procurator general al Congregaţiei Mechitariş-
tilor din Viena, este împuternicit şi însărcinat din partea şi în nu-
mele consiliului şi communitasul Oraşului Liber Regesc Gherla,
pentru a depune la forurile cele mai înalte şi de a face diligenţe
în locurile cuvenite, pentru rezolvarea favorabilă şi în folosul co-
munităţii oraşului, a celor două memorii extraordinare adresate
Maiestăţii Sale de comunitatea oraşului în vederea restaurării epis-
copiei armene înfiinţată de Maiestăţile lor Imperioale de pioasă
amintire Carol al VI-lea şi Maria Tereza, precum şi pentru „înfi-
inţarea unei şcoli de practică industrială“ (Practisch Real-Poly-
teknikum).
Întocmit la şedinţa Consiliului orăşenesc Gherla, 15 februa-
rie 1860.
Jakabb
Capitolul 13
Adresa din partea guberniului
Iată ce scrie guberniului în adresa cu numărul 9685-1862/1.88
În 6 iulie 1860 clerul armeano-catolic şi comunitatea din

Gherla au adresat o petiţie preşedintelui congregaţiei Propaganda
Fide, respectiv Sfântului Scaun, implorând restaurarea episcopiei
catolice de rit armean care ar avea sediul la Gherla. Clerul ar-
meano-catolic, consiliul şi communitasul au trimis copia aceleaşi
adrese şi la Ministerul imperial şi regesc al cultelor şi instrucţiunii
publice, solicitând ca ministerul s-o avizeze favorabil şi s-o trans-
mită pe cale oficială preşedintelui congregaţiei Propaganda fide.
La 28 septembrie 1860 Ministerul imperial şi regesc al cultelor
şi instrucţiunii publice a retrimis adresa cu numărul 11384/3375
către fostul Guberniu Imperial şi Regesc, cu scopul ca acesta să
facă un raport privind faptul dacă solicitarea comunităţii arme-
nilor din Gherla este împărtăşită în general de credincioşii armeni
din Transilvania. Şi dacă susţinerea unei asemenea cereri este de
dorit din punct de vedere politic. Şi, în final, să constate ce per-
spective există cu privire la asigurarea dotaţiei vicarului apostolic
de rit armeam, fără a se recurge la trezorerie. Înainte de a răspun-
de solicitării ministerului cultelor şi instrucţiunii publice, în 30
noiembrie 1860, fostul Guberniu Imperial şi Regesc a trimis do-
cumentele referitoare la acest subiect, cu numărul de înregistrare
20271/3026, episcopului de Ardeal, dr. Haynald, pentru a-i cere
părerea. Raportul privitor la opinia episcopului a fost depus la
noi în sub numărul de înregistrare 2069/1861 şi înaintat, sub nu-
mărul de înregistrare gubernial 10616/1861, Maiestăţii Sale Apos-
tolice Imperiale şi Regeşti; de acolo ne-a fost retrimisă adresa
regală cu numărul aulic 962/1862, prin care se solicita guberniu-
lui să întocmească un raport către cele mai înalte foruri, arătând

dacă sunt perspective pentru asigurarea dotaţiei episcopiei inde-
pendente de rit armean, fără a se recurge la casieria statului, ştiut
fiind că pentru dotaţie există doar un fond de 12.000 de forinţi
convertibili, cu dobândă anuală de 240 de foriţi de argint. Dacă
acest capital, a cărui dobândă în prezent se foloseşte pentru ne-
cesităţile bisericii armeano-catolice din Gherla, ar fi reorientat
către scopul său său iniţial, adăugându-i-se şi obligaţiunile de
amortizare ale ipotecii în valoare de 40.000 de forinţi, oferite de
comunitatea din Gherla, mai precis dobânda anuală de 2000 de
forinţi a acestora, fără nicio îndoială această sumă ar fi insufi-
cientă pentru susţinerea demnităţii episcopale şi cheltuielile afe-
rente acestei funcţii; în consecinţă este necesar să se stabilească
anticipat salariul anual pentrui personalul auxiliar, sursa din care
se vor aloca banii necesari şi să se scoată în evidenţă dacă popu-
laţia armeană din ţară, numărând doar opti mii de suflete – din-
colo de binecunoscuta-i fervoare religioasă – este capabilă şi
dornică să suporte cheltuielile necesare. În concluzie se dispune
nobilului Consiliu din Gherla, ca în acord cu comunitatea de rit
armean, să ne scrie o declaraţie privitoare la efectivul personalul
auxiliar preconizat pentru episcopia armeană din Gherla şi care
ar fi sumele necesare pentru asigurarea salariilor anuale ale epi-
sopului şi consiliului, respectiv pentru susţinerea demnităţii epis-
copale, precum şi care sunt sursele de venituri din care se vor
aloca şi cum se va asigura permanenţa plăţilor fără a se apela la
bugetul statului.
Din procesul verbal al şedinţei Guberniului Marelui Prin-
cipat la Transilvaniei, din 23 mai 1862.
Papp Moga
Iată răspunsul oraşului către guberniu:

776-1862,
Către Guberniul Suprem Regesc Maiestatic!

În legătură cu ordinul preagraţios din 23 mai, cu numărul
de înregistrare 9685/I.88, pe care aţi binevoit să ni-l trimiteţi, de
vreme ce se pomeneşte de raportul conţinând opiniile episcopului
catolic de Ardeal, dr. Lajos Haynald – trimis de Domnia Sa, încă
din 1861, sub numărul 2069, către Guberniul Suprem Regesc
Maiestatic – înaintat, în acelaşi an, cu numărul de înregistrare
10616, către Maiestatea Sa imperială, regală şi apotolică, şi apoi
retrimis de acolo, sub numărul de înregistrare aulic 967 – pomenit
în ordinul preagraţios cu numărul 9685 – nouă nu ne-a fost trimis
spre luare la cunoştinţă, iar în lipsa lui nu ne putem exprima o
părere riguroasă în legătură cu o chestiune de o importanţă co-
vârşitoare, de importanţă vitală pentru armenii ardeleni, şi ne e
imposibil să formulăm declaraţia solicitată astfel încât chestiunea
să fi fost analizată sub toate aspectele şi să fi fost găsite soluţii
temeinice pentru eventualele dificultăţi. Din acest motiv, implo-
răm cu profund respect Guberniul Suprem Regesc Maiestatic să
binevoiască a ne trimite cât mai urgent, dată fiind urgenţa ches-
tiunii, declaraţia Excelenţei sale Episcopului de Ardeal, înregis-
trată cu nr. 2069 – 1861, în original sau în copie.
Nutrind profund şi etern respect pentru Guberniul Suprem
Regesc Maiestatic,
Către Guberniul Suprem Regesc Maiestatic

Gherla, 1 iulie 1862, şedinţa de consiliu
servul Dvs. umil
Consiliul Oraşului Liber Regesc Gherla
Iată răspunsul dat de gubreniu adresei noastre:

15260 —1862
e. 131
Către Nobilul Consiliu al Oraşului Liber Regesc Gherla!

Nefiind posibil de a elibera un document pe care un Dicaster
l-a primit de la o autoritate politică sau ecleziastică în scopul in-
formării proprii, declaraţia privitoare la plănuita înfiinţare a epis-
copiei catolice de rit armean la Gherla, formulată de episcopul
de Ardeal dr. Haynald şi depusă la noi, nu poate fi făcută publică.
În consecinţă, ca răspuns la adresa înaintată de Nobilul Consiliu
Orăşenesc sub numărul 776 din 1862 solicităm răspunsuri la în-
trebările enumerate în ordinul gubernial nr. 9685 din 1862.
Din şedinţa Guberniului Suprem Regesc Maiestatic al Ma-
relui Principat al Transilvaniei,
Cluj 16 aug. 1862
secretar, Kovásznai
Capitolul 14
Trei procese verbale
Procesul verbal al şedinţei comunităţii armene din Gherla,

din 7 mai 1863, prezidată de judele primar Antal Lászlóffy. Sunt
prezenţi: Antal Mártonfi capelan, Lukács Bárány consilier, Dávid
Korbuly consilier, Kristóf Szongott jr. consilier, precum şi cetă-
ţenii juraţi: Lukács Merza, Miklós Voith, János Dájbukát, Bogdán
Bárány, János Mártonfi, Kristóf Szongott senior, János László,
Dávid Placsintár, László Pál, Dr. Lukács Gajzágó, Péter Dsehez,
Emanuel Abrahám, Miklós Bányai, Kristóf Nyegrutz, Márton
Kopár, Simon Moldován, Márton Simai senior, Kristóf Duha jr.,
Tódor Simai jr., István Haragai, Antal Flora, Gergely Deák, Kaj-
tán Turcsa, Zachariás Gábrus, prim-notar Márton Voith, grefier.
Judele primar Antal Lászlóffy prezintă conţinutul adresei
guberniale din 3 aprilie care, în baza ordinului din 23 mai, anul
trecut, cerea consiliului ca, în acord cu comunitatea de rit armean
din Gherla, să dea o declaraţie privind chestiunea episcopiei de
rit armean din Gherla, solicitată de clerul şi enoriaşii armeni din
Gherla, precizând ce personal auxiliar ar dori să aibă aceasta şi
care ar fi suma necesară pentru cheltuielile cu episcopul aparte,
cu personalul auxiliar aparte şi cu întreţinerea demnităţii episco-
pale, la cât s-ar ridica lefurile anuale ale acestei instituţii şi din
ce surse pot fi acoperite, fără a împovăra bugetul de stat.
Din acest motiv a considerat oportun să se ţină o adunare
preliminară în această chestiune care interesează toţi armenii ar-
deleni şi, salutându-i pe cei prezenţi, le-a adresat rugămintea să
îşi exprime opiniile privind subiectul în discuţie, propunând
totodată să se numească o comisie care, de comun acord cu preo-
tul paroh de rit armean şi preoţii vicari, să întocmească şi să îna-
inteze o propunere amănunţită şi argumentată care va fi supusă
unei viitoare dezbateri, în vederea formulării un răspuns temeinic
la toate problemele cuprinse în ordinul mai sus amintit.
Propunerea este aprobată de comun acord, domnii Lukács
Bárány, dr. Lukács Gajzágó, dr. Simon Moldován, Tódor Simai
jr., Zachariás Gábrus şi prim notarul Márton Voith, în calitate de
grefier, sunt numiţi cu însărcinarea ca, împreună cu preasfinţitul
protopop paroh Kristóf Lukácsi şi sfinţiile lor preoţii locali, să
elaboreze o propunere detaliat argumentată şi s-o înainteze cât
mai repede posibil (până în ziua de 12 a acestei luni). În acest
sens s-a adresat o rugăminte aparte preasfinţiei sale preotul paroh.
Către preasfinţia sa protopop paroh Kristóf Lukácsi. Loco
Printr-un ordin al Înaltului Guberniu Suprem Regesc Ma-

iestatic al Transilvaniei, trimis consiliului local al oraşului nostru,
anul trecut în data de 23 mai, ni s-au adresat următoarele între-
bări:
Ce personal auxiliar va deservi episcopia de rit armean care
urmează a fi înfiinţată la Gherla?
Ce sumă de bani ar fi necesară pentru întreţinerea instituţiei
episcopiei şi plata salariului aparte pentru episcop şi aparte pentru
personalul auxiliar şi din ce resurse materiale ar urma să fie alo-
cată şi asigurată permanent, în aşa fel încât să nu se împovăreze
bugetul statului? Pentru a putea da un răspuns satisfăcător la
aceste întrebări care privesc speranţa fierbinţi nutrită de un lung
şir de ani, de toţi cetăţenii vorbitori de armeană din Gherla:
la şedinţa preliminară de astăzi ţinută de consiliu şi corpul
juraţilor, în prezenţa a numeroşi cetăţeni ai oraşului, a fost numită
o comisie alcătuită din consilierul Lukács Bárány, juraţii dr. Lu-
kács Gajzágó, dr. Simon Moldován, Tódor Simai jr., Zachariás
Gábrus şi prim-notarul Márton Voith care, de comun acord cu
preasfinţia sa protopul paroh şi sfinţiile lor preoţii de rit armean,
să dea cât mai grabnic, dacă e posibil până în data de 12 a acestei
luni, un răspuns cât mai amănunţit, exhaustiv şi argumentat la în-
trebările care ni s-au adresat.
Vă adresăm cu toată încrederea rugămintea de a lua parte la
această comisie, în care prezenţa preasfinţiei voastre este indispen-
sabilă, şi de a colabora în vederea atingerii scopului comun. Ră-
mânem cu deosebit respect.
Către Preasfinţia sa dl. protopop paroh,

Din procesul verbal al al şedinţei din 7 mai 1863, Gherla,
al dumneavoastră devotaţi: Márton Voith, grefier.
Proces verbal al şedinţei de comisie din 10 mai 1863. Sunt

prezenţi următorii membri numiţi în consfătuirea preliminară a
comunităţii de rit armean, prezidată de judele primar al oraşului:
preşedinte preasfinţia sa Kristóf Lukácsi, protopop al parohiei de
rit armean. Din partea clerului armeano-catolic, preoţii vicari:
sfinţia sa Gergely Lengyel, sfinţia sa Simon Kopár, sfinţia sa
Antal Mártonfi, sfinţia sa Adeodat Csákány; din partea adunării
generale: Lukács Bárány consilier, dr. Lukács Gajzágó, dr. Simon
Moldován, Tódor Simai jr., Márton Voith.
Subiect: Potrivit procesului verbal al consfătuirii prelimi-
nare, această comisie a fost numită pentru a da un răspuns ordi-
nului Guberniul Suprem Regesc Maiestatic, primit anul trecut în
23 mai… (vez mai sus).
Opinie: Comisia, luând în considerare atât toate circum-
stanţele prezente, cât şi evenimentele petrecute de-a lungul unui
lung şir de ani şi după o matură cumpănire, îşi sintetizează opinia
în privinţa chestiunii înfiinţării episcopiei de rit armeano-catholic
în oraşul Gherla, în felul următor:
1) Episcopia care urmează a se înfiinţa aici să fie episcopia
diecezană a tuturor armenilor ardeleni şi, în această calitate, per-
sonalul său auxiliar să fie alcătuit din: un prepozit, trei canonici,
dintre care unul să fie întotdeauna parohul din Gherla, iar al doi-
lea parohul din Dumbrăveni, şi un secretar; pentru ca episcopul
să-şi exercite funcţia cu demnitatea cuvenită şi să aibă la dispo-
ziţie instrumentele necesare pentru acoperirea cheltuielilor pre-
tinse de această instituţie, comisia consider că:
Episcopul să beneficieze de un salariu anual de 6000 forinţi
bani gheaţă şi de o locuinţă pusă la dispoziţie gratuit de comuni-
tatea oraşului Gherla, prepozitul să benficieze de o retribuţie
anuală de 2000 forinţi, fără asigurarea locuinţei; primul canonic
1400 fl. fără locuinţă, al doilea şi al treilea canonic, în persoana
preoţilor parohi de rit armean, din Gherla şi Dumbrăveni – să pri-
mească leafa şi locuinţa cuvenite funcţiilor lor oficiale cumulate

cu demnitatea de canonic, cu convingerea că aceasta nu poate fi
mai redusă decât salariile mai sus pomenite.
Cât priveşte sursele din care s-ar putea finanţa cheltuielile
enumerate, comisia este de părere că:
Dat fiind că dobânzile celor 20 de mii de florini din casieria
fermei [gospodăriei oraşului], alocaţi prin vot de corpul aleşilor
Gherlei, încă din 11 februarie 1860, adunate cu cele ale capitalul
de bază de 12.000 florini – donat pentru fondul episcopului ar-
mean, de Maiestatea sa Carol al VI-lea, în 30 ianuarie 1738 – nu
ar acoperi dotaţia necesară acestui scop, comisia consideră de
dorit, ba chiar şi consiliul şi corpul aleşilor din Gherla şi-a ex-
primat cu căldură susţinerea ca şi ceilalţi 20 de mii de florini vo-
taţi simultan cu cele 20 de mii mai sus pomenite, în scopul înfiinţării
unei şcoli industriale (Polytechnicum) – a cărei existenţă, alături
de şcoala (gimnaziul inferior) care funcţionează în prezent în
oraş, atât de aproape de Cluj, nu este indispensabilă – vor fi alo-
caţi de comunitatea oraşului, tot pentru funcţionarea episcopiei.
În plus comisia speră că fervoarea comunităţilor armeneşti din
Transilvania, a altor fii ai neamului ardeleni sau trăitori în Ungaria,
precum şi cunoscuta generozitate şi capacitatea de sacrificiu a
înalţilor prelaţi ai bisericilor maghiare şi, mai presus de toate, mi-
lostivenia părintească a Maiestăţii Sale, dovedită şi faţă de alte
biserici, vor contribui la realizarea dotaţiei necesare episcopiei,
şi pe bază de colectă publică. Suntem de părere că ar trebui de-
marate diligenţele necesare pentru obţinerea aprobărilor colectei
publicele în ambele patrii maghiare.
Până când se va aduna capitalul necesar pentru cheltuielile
creionate mai sus, luând în considerare urgenţa înfiinţării epis-
copiei, comisia consideră că ar fi deajuns ca funcţiile enumerate
mai sus să fie doar sistematizate, pentru început să se ocupe doar
postul de episcop, cele două posturi de canonic atribuite parohilor
şi un post de secretar, în timp ce ocuparea posturilor de prepozit
şi prim canonic să fie amânate până în momentul în care fondu-

rile adunate – din diferite surse – vor permite acest lucru.
Pe de altă parte comisia consideră important de menţionat
că în cazul episcopiei de faţă, nici cheltuilelile necesare pentru
construcţia catedralei şi nici a seminarului teologic nu ar mai îm-
povăra pe alţii, de vreme ce Gherla posedă deja o biserică destul
de frumoasă şi fonduri materiale suficiente pentru numărul ne-
cesar de seminarişti.
În continuare, invocând aceste cuvinte din Privilegiul emis în
1738 de Maiestatea Sa Carol al VI-lea, suveranul de pioasă amintire:
„Nos vero, ut Armenae in Transsylvania nationi S. R. Catholicae
ibidem unitae ex suo pariter unito Clero Episcopus admittatur
ejusdem denominatione et praesentatione Majestati Nostrae sem-
per reservata clementer“[136] comisia conchide că este oportun
să se adreseze Maiestăţii Sale imperiale, regale şi apostolice ru-
gămintea de a binevoi să permită ca armenimea din Gherla să în-
ainteze pentru numire la cel mai înalt nivel, un episcop ales din
propriul său cler secular.
În final comisia îşi exprimă dorinţa ca toate memoriile în
chestiunea episcopiei armene, înaintate la forurile superioare,
precum şi cel de faţă, să fie semnate şi de preoţimea de rit ar-
mean.
Cu acestea procesul verbal s-a încheiat şi s-a semnat.
Gherla, 10 mai, Duminica Samarinencei, 1863.
Lukácsi Kristóf Lukács Bárány consilier

preot paroh de rit armean din Gherla, Simon Moldován
cetăţean jurat
Gergely Lengyel capelan Dr. Lukács Gajzágó cetăţean
jurat,
Kopár Simon diacon, Márton Voith prim notar, în
Csákány Adeodat, diacon, calitate de grefier al comisiei
Mártonfi Antal diacon,
Gherla, 2 iunie, 1863, procesv verbal al şedinţei mixte a

consiliului şi corpului de juraţi, prezidată de judele primar Antal
Lászlóffy. Din partea consiliului au participat: Tódor Govrik,
Kristóf Szongott, Lukács Merza consilieri, Márton Voith prim-notar.
Din partea corpului aleşilor: János Simai orator şef, Dávid Plac-
sintár viceorator, Gergely Czetz, Kristóf Duha, János Beteg, Bogdán
Bárány, Kristóf Szongott senior, Miklós Voith, Bálint Placsintár,
dr. László Gajzágó, dr. Lukács Gajzágó, Miklós Szappanyos,
János Mártonfi, Simon Moldován, Kristóf Szenkovics, Izsák Gaj-
zágó, Gergely Kasza, Tódor Szappanyos, László László, János
László, Gergely Simaisenior, Márton Simai senior, Tódor Simai,
János Dájbukát, László Pál, Péter Dsehez, Mózes Pakulár.
675 – 1863. Judele primar, preşedintele de şedinţă, pune să
se citească procesul verbal al şedinţei din 10 mai, cuprinzând opi-
nia privitoare la presonalul episcopiei armene care urmează să se
reînfiinţeze cu sediul la Gherla, salariile acestuia şi sursele de fi-
nanţare, formulată de comisia numită în şedinţa din data de 7 a
aceleaşi luni.
Adunarea generală hotărăşte intenţia de a enunţa, într-o de-
claraţie care urmează a fi înaintată Guberniului Suprem Regesc
Maiestatic, că deşi împărtăşeşte opiniile comisiei desemnată să
stabilească împreună cu clerul structura episcopiei, a personalului
acesteia, fondurile necesare pentru plata lor, precum şi sursele
din care ar fi alocate, pe de o parte fiind perfect de acord cu ideea
de a nu împovăra bugetul de stat atât de încărcat, iar pe de altă
parte neavând încredere că armenimea ar putea suporta singură
cheltuielile anuale care se ridică la o sumă considerabilă, până
când s-ar putea înfiinţa episcopia pe baza colectei publice şi a
contribuţiei binevoitoare a Maiestăţii Sale imperiale, regale şi
apostolice – aşa cum propunea comisia sus amintită – întrevede
o soluţie satisfăcătoare prin alegerea unui vicar apostolic şi con-

firmarea cum jure ordinandi, care în această calitate ar fi într-o
funcţie independentă de episcopul diecezan de rit latin din Ardeal
şi a cărui remuneraţie anuală s-ar finanţa din dobânzile celor 12
mii de florini donaţi de Maiestatea Sa Carol al VI-lea, plus a celor
20 mii de florini alocaţi de oraş în acest scop şi a celor 20 de mii
de florini destinaţi şcolii politehnice.
Vizat de: Merza preşedinte Voith prim-notar
Înainte ca oraşul să fi ţinut şedinţele amintite, guberniul a

trimis următoarea adresă către consiliu:
31161-1863
e 70
Către Nobilul Consiliu al Oraşului Liber Regesc Gherla!

Anul trecut, prin adresa gubernială nr. 9685 din 23 mai, s-a
dispus nobilului consiliu orăşenesc să depună o declaraţie privind
înfiinţarea episcopiei de rit armean din Transilvania solicitată de
cler şi comunitate, însă nici până acum nu a îndeplinit această
dispoziţie, pe care guberniul regesc consideră că trebuie în mod
serios grăbită, cu atât mai mult cu cât, decretul regesc preagraţios
cu numărul aulic 1466, din 27 a lunii Mărţişor [germănor] solicită
urgentarea aceluiaşi răspuns.
Din şedinţa Guberniului Suprem Regesc Maiestatic, ţinută
la Cluj, în 30 aprilie 1863.
Crenwille Sándor Páll

Capitolul 15
Iniţiativa primarului Gergely Simay
254 – 1868. Primarul preşedinte de şedinţă iniţiază acţiunea

necesară şi îndreptăţită a reînfiinţării episcopiei armene care a fi-
inţat acum aproape două sute de ani, la aşezarea armenilor în
această ţară şi a mai funcţionat un răstimp, rămânând neocupată
din cauza condiţiilor vitrege. În acest scop:
Să se adreseze o cerere către onorabilul minister regesc
ungar al cultelor şi instrucţiunii publice în interesul reînfiinţării
pe bani publici, a episcopiei armene cu sediul la Gherla, pe baza
următoarelor:
a) Vitregia şi insuccesul înaltei păstoriri eterogene şi opor-
tunitatea restaurării conducerii bisericeşti naţionale
b) Măsurile parţiale luate în acest scop de suveranii
Carol al VI-lea şi Maria Tereza.
c) Legile din 1848, privitoare la egalitatea în drepturi a bi-
sericilor, care şi-au redobândit valabilitatea odată cu restaurarea
constituţiei.
d) Contribuţia noastră substanţială la impozitele statului.
e) Analogia ritualului bisericesc asemănător şi, luând în
considerare cele de mai sus
f) Îndreptăţirea de a pretinde ajutorul bisericesc de stat.
Preşedintele asociază această iniţiativă cu declaraţia prin
care arată că pentru înlesnirea consfăturii privind un subiect de
atare importanţă, cererea va fi formulată în cadrul unei prelegeri
în faţa adunării generale, supunând dezbaterii şi hotărârii acesteia
atât chestiunea episcopiei, cât şi redactarea petiţiei.
Adunarea generală văzând în iniţiativa primarului oglindi-
rea fidelă şi expresia simţămintelor şi dorinţelor sale celor mai
fierbinţi, recunoscând importanţa iniţiativei şi socotind imperios
necesară restaurarea episcopiei armene, care în calitate de bise-

rică naţională este singurul garant al dăinuirii noastre, şi-au ma-
nifestat admiraţia generală şi au adoptat în unanimitate atât
iniţiativa, cât şi redactarea textului ei, hotărând înaintarea documen-
tului către onoratul minister regesc ungar al cultelor şi instrucţiu-
nii publice, cu menţiunea ca înainte de depunerea documentului
să se adreseze în această chestiune naţională concretă, adminis-
traţiei oraşului liber regesc înrudit Dumbrăveni, precum şi comu-
nităţile bisericeşti din Gherogheni şi Frumoasa, rugându-le să-şi
anunţe poziţia în această chestiune, până în 20 martie, cu atât mai
mult, cu cât după această dată înaintarea petiţiei nu mai poate su-
feri amânare, întrucât ar fi de dorit şi foarte avantajos dacă si-
multan cu dezbaterea bugetului afacerilor interne în parlamentul
ungar, şi cererea sus amintită ar ajunge la înaltul minister regesc
ungar al cultelor şi instrucţiunii publice.
Din adunarea generală a comunităţii oraşului Liber Regesc
Gherla, ţinută în 22 februarie 1868.
Bárány judecător superior, Simay, primar
Czetz deputat Voith prim notar.

Capitolul 16
Oraşul nostru adresează un apel
celor trei localităţi armene frăţeşti
254–1868
Onoratei comunităţi a Oraşului Liber Regesc Elisabetpolis

[Dumbrăveni]
Elisabetpolis
Onoratei bisericii armene a nobilului târg Gyergyó Szt. Miklós

personal presfinţiei sale parohul AntalMerza.
[Gheorgheni]
Gyergyó Szt. Miklós
Onoratei biserici armene a nobilei comune Csík-Szépvíz perso-

nal preasfinţiei sale parohul Tivadar Pap.
[Frumoasa]
Csík-Szépvíz
Dragi prieteni şi neamuri,

Dacă cei cărora le adresăm aceste cuvinte n-ar fi copiii ace-
leaşi mame, n-ar fi fraţii noştri, a căror inimă tresaltă de bucurie
atunci când adastă cu gândurile asupra trecutului glorios al nea-
mului nostru, sperând să poată scruta măcar o rază din strălucito-
rul său soare scăpătat, adică cei care împărtăşesc cu noi jalea şi
bucuria comună, nu ne-am adresa vouă cu glasul sincer al simţă-
mântului de rudenie şi al iubirii fraterne, ci cu argumentele reci
ale logicii convingătoare.
Stârnirea însufleţirii în cei care au aceleaşi obârşii ca noi,
nu ar fi altceva decât să ofensăm geniul naţiunii noastre şi să ne
îndoim de sentimentele cele mai sfinte.
De aceea ne putem dovedi încrederea neţărmurită în dragii

noştri prieteni şi neamuri, dându-vă de ştire, fără niciun comen-
tariu, cauza naţională pentru îndeplinirea căreia am hotărât să
facem diligenţe la forurile superioare.
În acest scop anexăm textul redactat şi clauzele cererii pen-
tru restaurarea episcopiei care a existat, dar din cauza vremurilor
potrivnice, a rămas neocupată până în zilele noastre, cerere pe
care adunarea noatră generală din 22 februarie a adoptat-o în una-
nimitate şi a transformat-o în rezoluţie, dar a hotărât să suspende
înaintarea ei către ministerul de resort, până când nu va fi infor-
mată de rezultatul luării de poziţie în această chestiune, a dragilor
noştri prieteni şi rude. Dând şi prin asta o nouă dovadă a preţuirii
relaţiei de rudenie care ne leagă de ambii prieteni dragi şi rude,
veriga de nedesfăcut a iubirii frăţeşti şi a interesului comun.
Lăsând la alegerea lor înţeleaptă şi bazată pe sentimentele
naţionale, dacă vor susţine cu însufleţire petiţia noastră sau vor
înainta la rândul lor cereri individuale, adresăm prietenilor şi fra-
ţilor noştri dragi rugămintea amicală să binevoiască a ne trans-
mite hotărârea lor în această chestiune, până cel târziu în 20 martie,
ca deîndată să înaintăm cererea noastră. Acest lucru este de dorit
şi, mai ales avantajos, ca să se dea curs discutării petiţiei nostre
simultan cu dezbaterea în parlament a bugetului afacerilor in-
terne.
Rămânem cu nealterate sentimente frăţeşti faţă de dragii
noştri prieteni şi neamuri
Din şedinţa comunităţii Oraşului Liber Regesc Gherla, ţi-
nută în 22 februarie 1868, neamurile Dvs. serviabile şi prietene
Prim notar Voith

Capitolul 17
Petiţia Oraşului Elisabetpolis
Către Înaltul Minister Regesc Ungar al Cultelor şi Instruc-

ţiunii Publice!
Constituţia restaurată de Maiestatea Sa Imperială, Regală
şi Apostolică, asigurând egalitatea în drepturi a tuturor religiilor
şi confesiunilor din patria maghiară, ne aduce în fericita situaţie
în care nimic nu mai poate împiedica să ne adminstrăm singuri
fără amestecul altor religii sau confesiuni. Legea din 1848, sco-
ţând unele confesiuni religioase din starea lor anterioară şi stipu-
lând prevederi mai largi în privinţa asigurării egalităţii în drepturi,
le încurajează speranţa în îndeplinirea cererilor lor legale, în timp ce
cetăţenii catolici de rit armean sunt nevoiţi să îndure situaţia umi-
litoare de a fi excluşi de la dreptul de a-şi administra cauzele sub
cârmuirea unui guvernator bisericesc propriu, fiind singurii care
doar tânjesc să se bucure de aceleaşi drepturi ca celelalte confe-
siuni.
Nădăjduim, totuşi, că în concordanţă cu principiile consti-
tuţionalităţii şi spiritul legii, ni se va acorda şi nouă ceea ce ni-
meni nu doreşte să conteste vreodată unei confesiuni religioase,
ceea avem şi noi dreptul să obţinem, şi anume restaurarea epis-
copiei armene existentă odinioară in Transilvania.
Îndrăznim să ne adresăm cu profund respect înaltului mi-
nister regesc ungar al cultelor şi învăţământului public să bine-
voiască a elabora o propunere de lege privind fondul acestei
episcopii şi să facă diligenţele pentru a fi înaintată atât Maiestăţii
Sale Imperiale Regale şi Apostolice, cât şi parlamentului ţării.
Cererea noastră se bazează pe următoarele argumente:
1) În anul 1672, când s-au stabilit în Transilvania, sub dom-
nia principelui Mihály Apafi, armenii aveau deja un episcop,
unindu-se cu Roma sub păstorirea acestuia şi abia după moartea

episcopului vicar [sic]Varzeresko – din cauză că membrii adună-
rii armeano-catolice întrunite, la chemarea suveranului de atunci,
pentru a-şi alege episcopul, nu s-au pus de acord în privinţa per-
soanei alese – enoriaşii au rămas fără cârmuitor spiritual, epis-
copul romano-catolic de Ardeal fiind însărcinat temporar cu
guvernarea credincioşilor armeni.
Provizoratul acestei măsuri este dovedit şi de scrisoarea de
privilegii pentru comunităţile Gherlei şi Dumbrăvenilor, emise de
maiestăţile lor de pioasă amintire Carol al VI-lea şi Maria Tereza,
în care este cuprinsă şi promisiunea numirii unui episcop armean şi
o oarecare înzestrare pentru acesta, în acelaşi timp emiţându-se şi
un ordin către toţi episcopii romano-catolici de Ardeal, din toate
timpurile, să se îngrijească de păstrarea nealterată a ritului ar-
mean, lucru care se poate observa citind punctul a) al documentu-
lui. De aici reiese limpede că trecerea armenilor sub guvernarea
episcopiei de rit latin [romano-catolic] a fost o măsură provizorie.
Provizoratul este dovedit şi de faptul că în perioada în care
jilţul episcopal armeano-catolic din Ardeal era vacant, Însuşi
Sfântul Scaun Apostolic de la Roma s-a îngrijit de satisfacerea
nevoilor sprituale ale enoriaşilor armeni, pregătind preoţi pentru
ei la colegiul Propaganda Fide din Roma şi tot prin intermediul
acestei instituţii îşi exercită direct jurisdicţia asupra bisericii ar-
meano-catolice din Ardeal. Niciodată jurisdicţia asupra bisericii
armeano-catolice din Transilvania nu a fost transferată episcopiei
transilvane de rit latin! Nu se poate arăta nici un document pri-
vitor la acest transfer. În consecinţă Sfântul Scaun de la Roma
şi-a rezervat posibilitatea de a restaura oricând – cu acordul gu-
vernului – această episcopie.
Faptul că în ciuda acestor preliminarii favorabile, episcopia
armeano-catolică de Transilvania nu a putut fi restaurată nici până
în zilele noastre, ne îndurerează sufletele, pentru că nu putem să
nu ne amintim de condiţiile nefericite care au pricinuit discordie

între credincioşii armeano-catolici, zădărnicind paşii pentru res-
taurarea episcopiei armeano-catolice şi oferind prilejul episcopiei
de rit latin din Transilvania să transforme îndatorirea de ocrotire
vremelnică a enoriaşilor catolici de rit armean, în drept de juris-
dicţie cu intenţii de permanentizare.
Credem însă că a sosit timpul ca în condiţiile în care în vre-
muri mai apropiate au fost înfiinţate şi ridicate mai multe episcopii
de rit grecesc şi noi credincioşii catolici de rit armean avem drep-
tul să solicităm şi să sperăm restaurarea episcopiei armeneşti care a
existat odinioară şi niciodată nu a fost desfiinţată! Da, a venit vre-
mea potrivită pentru că ne întrebăm cum am fi putut să adresăm o
astfel de cerere în vremurile când constituţia era supendată şi în-
deplinirea dorinţei noastre se putea obţine doar pe calea compro-
misului politic? Însă cetăţenii catolici de rit armean – în calitate
de patrioţi încrezători în constituţie – nu voiau să-şi îndeplinească
nici cele mai sfinte drepturi, pe căi neconstituţionale care con-
travin datoriei patriotice! Nutrim încrederea că ministerul ma-
ghiar regal şi constituţional va considera de datoria lui să înduplece
bunăvoinţa paternă a Maiestăţii Sale în vederea îndeplinirii ce-
rerii noastre şi acest simţământ ne încălzeşte sufletele
2) Îndrăznim să enumerăm motivele pentru care restaurarea
episcopiei armene este imperios necesară:
E drept că religia nostră este aceeaşi cu religia catolicilor
din toate celelalte neamuri, însă de la începuturile creştinismului,
deşi era unită în credinţă, întotdeauna a constituit şi constituie o
secţiune de sine stătătoare a Bisericii Catolice. Ritul armean ce-
lebrează serviciul divin după o liturghie diferită atât de cea latină,
cât şi de cea greacă .
Doar această biserică de sine stătătoare a păstrat până astăzi
limba armeană în patria strămoşească, după ce-şi pierduse exis-
tenţa politică şi a ajuns sub tirania puterilor străine.
Această biserică de sine stătătoare a păstrat limba înainta-

şilor noştri nevoiţi să-şi părăsească patria străbună cu veacuri în
urmă, şi această biserică de sine stătătoare dăinuie şi astăzi! Oare
stăvilirea destrămării instituţiilor bisericeşti străvechi nu este cea
mai sfântă îndatorire a noastră? Da, acest drept este consfinţit de
o tradiţie milenară, pe care dorim s-o transmitem neştirbită ur-
maşilor noştri. Dar acest lucru nu-l putem înfăptui decât prin res-
taurarea episcopiei catolice de rit armean, în calitate de condiţie
esenţială şi unică a prezervării naţiunii noastre, întrucât sub gu-
vernarea bisericerască, provizorie, în afara voinţei acesteia, bi-
serica armeană poate fi supusă stricăciunii şi destrămării.
Necunoscând nici limba şi nici ritul nostru, o altă biserică nu are
pregătirea de a-şi exercita autoritatea bisericească în aşa fel încât
să ocrotească păstrarea nealterată a unităţii şi uniformităţii ritului
şi liturghiei, în diferitele comunităţile religioase. Într-adevăr, se
poate observa deja o urmare păguboasă a inexistenţei episcopiei
armene care face să avem aproape atâtea feluri de oficiere a litur-
ghiei, câte parohii armene sunt în ţară. Această situaţie este cau-
zată de lipsa unui înalt prelat conducător, cunoascător al ritului şi
limbii armene, care să joace rolul de verigă de legătură, să supra-
vegheze ca ritul armean să se păstreze pretutindeni, în puritatea
sa originală, şi să asigure preoţi pentru enoriaşii săi. În condiţiile
în care episcopul de rit latin nu are dreptul să hirotonisească
preoţi, aceştia sunt nevoiţi să plece pentru a fi consacraţi la Roma,
Veneţia, Viena sau Lemberg.
O altă stare de lucruri şi mai îngrijorătoare şi mai pericu-
loasă în ceea ce priveşte viitorul este aceea că zi de zi o parte din
populaţia armeană părăseşte oraşele armeneşti de origine, stabi-
lindu-se în alte locuri şi, neexistând un episcop armean care are
îndatorirea de a înfiinţa parohii noi, armenii migranţi sunt nevoiţi
să renunţe la ritul armean întrucât nu au preoţi de acest rit şi trec
sub autoritatea preotului de rit latin căruia îi sunt arondaţi. O ur-
mare a acestei situaţii este faptul că numărul enoriaşilor de rit ar-

mean aflaţi sub autoritatea de rit latin este egal cu cel al armenilor
rămaşi în parohiile armeneşti, sub autoritatea pereoţilor de rit ar-
mean. Continuând acest raţionament nu este dificil să calculăm
timpul rămas până când ritul armean va dispărea, contopindu-se
cu cel latin. Suntem datori să împiedicăm cu toate forţele dispa-
riţia bisericii armeano-catolice din Transilvania, un fenomen pe
cale să se petreacă sub ochii noştri. Suntem convinşi că în con-
diţiile în care toate naţionalităţile cer nu numai drepturi reli-
gioase, ci şi politice, dorind să le lărgească pe acestea din urmă,
noi – care în toate împrejurările, în vremuri de noroc şi nenoroc,
sub încercări mai vechi sau mai noi, ne-am păstrat şi dovedit de-
votamentul faţă de patrie şi rege, cei care vedem asigurate drep-
turile politice constituţionale şi libertatea poporului, doar îmbinate
cu păstrarea neştirbită a unităţii patriei, cei care niciodată nu am
avut şi nici nu vom avea de gând să formăm o naţionalitate sepa-
rată din punct de vedere politic, ci suntem ataşaţi din adâncul su-
fletului la idealul apartenenţei la naţiunea maghiară, în spiritul
paragrafului 61 din legislaţia Dietei Transilvane din 1791 – toc-
mai noi nu putem să fim atât de nenorociţi, ca numai nouă să ni
se refuze restaurarea episcopiei ritului nostru şi îndeplinirea cu
credinţă a datoriei patriotice să ne fie recompensată cu pedeapsa
ca – după ce, din proprie voinţă, am devenit, din punc de vedere
politic, parte a naţiunii maghiare atunci când alte naţionalităţi
obţin drepturi politice – să fim văduviţi şi de păstrarea instituţiilor
noastre bisericeşti, nereuşind să obţinem din partea unei guver-
nări constituţionale, nici măcar posibilitatea împiedicării destră-
mării religiei noastre milenare; e inadmisibil să presupunem aşa
ceva şi din acest motiv nădăjduim, plini de încredere, că înaltul mi-
nister maghiar regesc, luând în considerare motivele mai sus enu-
merate, va binevoi să susţină deznodământul favorabil al cererii
noastre.
3) Îndrăznim să aducem în discuţie şi faptul că episcopia

armeană nu poate fi restaurată fără înzestrare şi putem avea o pre-
tenţii legale pentru acordarea acestei dotaţii de către guvern.
Ştim foarte bine, şi acest lucru este cunoscut şi în ţară, că
nu am fi în stare să susţinem o episcopie singuri, din forţele noas-
tre, pe de o parte, pentru că debitarea armenilor catolici nu este o
sursă sigură permanentă, pe de altă parte, o astfel de debitare nici
nu ar acoperi în totalitate cheltuielile, din cauza numărului nu
prea mare al enoriaşilor şi sărăcirea unei părţi importante a aces-
tora. Ne simţim obligaţi să declarăm, cu cel mai profund respect,
că alături de restaurarea episcopiei armene, solicităm şi dotaţia ei,
pentru că permisiunea restaurării unei episcopii lipsită de dotaţie,
susţinerea ei fiind pusă pe umerii credincioşilor armeano-catolici,
ar fi echivalentă cu negarea ideii de restaurare în sine, întrucât
cheltuielile ar depăşi puterea financiară a enoriaşilor.
În condiţiile în care bisericile altor culte beneficiază de fi-
nanţare guvernamentală, şi cea armeano-catolică poate pretinde
acelaşi lucru, întrucât şi enoriaşii acesteia contribuie la bugetul ţării
exact în aceeaşi măsură ca şi alţii, numărul lor mai redus fiind
compensat de activitatea comercială, în aşa măsură încât merită cu
prisosinţă dotaţia cerută. De altfel, efectivul mai redus nu este o
scuză pentru a ni se refuza episcopia şi înzestrarea ei, ci dimpotrivă,
este favorizantă în măsura în care fiind mai slabi avem nevoie de
ocrotire, cu atât mai mult cu cât legea nu împarte egalitatea în
drepturi, în mod proporţional cu populaţia, ci pe baza principiului
constituţionalităţii care acordă drepturi egale şi fără discriminare
tuturor confesiunilor religioase.
N-o să avansăm nicio sumă în ceea ce priveşte mărimea
dotaţiei şi nu ne aşteptăm la o finanţare exorbitantă: cererea nos-
tră modestă este să fie acoperite sumele necesare pentru cheltu-
ielilor strict necesare întreţinerii episcopului la nivelul cerut de
prestigiul unui cap al bisericii, ceea ce sperăm că merităm să ni
se acorde de către ţară şi Maiestatea Sa, la recomandarea înaltului

minister regesc maghiar.
4) Adresându-ne cu această smerită cerere, străduindu-ne
să obţinem asigurarea autonomiei bisericii armene, nu putem să nu
declarăm că nu dorim să restrângem autonomia personală a eno-
riaşilor armeano-catolici din celelalte parohii, după cum nici noi nu
le permitem să ia, fără voia şi participarea noastră, măsuri care pre-
tind o dezbatere în sânul întregii comunităţi de rit armeano-catolic.
Din acest motiv solicităm cu respect smerit înaltului minis-
ter maghiar regesc cererea ca o dată cu diligenţele pentru restau-
rarea episcopiei, să binevoiască a convoca o consfătuire preliminară
armeano-catolică mixtă, în care reprezentanţii bisericeşti şi cei
laici să dezbată toate chestiunile legate de restaurarea episcopiei
şi cele asupra cărora s-a căzut de acord să fie înaintate spre avi-
zare; numai în acest fel putându-se asigura atât respectarea auto-
nomiei şi drepturilor întregii biserici armeano-catolice, cât şi a
fiecărei parohii în parte şi a înţelegerii frăţeşti dintre ele.
Onorat înalt minister maghiar regesc al cultelor şi instruc-
ţiunii publice!
Noi solicităm o dreptate legală şi nădăjduim ca ea să ne fie
acordată prin funcţionarea unui minister menit să ocrotească
drepturile care ni se cuvin, fiind convinşi că avem toate motivele
pentru a o primi.
Aşteptăm îndeplinirea unor promisiuni vechi şi sfinte ale
suveranilor şi din acest motiv nu ne îndoim de bunăvoinţa părin-
tească a Maiestăţii Sale, Regelui Nostru, continuator generos al
faptele glorioşilor săi înaintaşi întru fericirea popoarelor lor.
Ne bizuim pe egalitatea în drepturi pe care guvernul con-
stituţional maghiar n-o poate nega cetăţenilor armeni catolici pro-
fund devotaţi constituţiei şi naţiunii maghiare.
Din acest motiv înaintăm cererea noastră cu cea mai mare

încredere înaltului minister maghiar regesc al cultelor şi instruc-
ţiunii publice, rămânând cu profund respect,
Dumbrăveni, 7 aprilie 1868
Servii Dvs, umili, comunitatea oraşului Liber Regesc Dum-

brăveni [Elisabetpolis].
Acest text deosebit de interesant ne-a fost trimis de oraşul

nostru frăţesc, în tovărăşia următoarelor rânduri:
Onorată şi nobilă comunitate orăşenească!

Stimaţi prieteni şi rude! Vă trimitem, anexat în copie, me-
moriul nostru, privitor la restaurarea episcopiei armeano-catolice,
adresat înaltului minister maghiar regesc al cultelor şi instrucţiu-
nii publice, pentru a vă face cunoscute vederile noastre şi a putea
face, de comun acord, paşii necesari în vederea realizării acestei
năzuinţe atât de importante. Ne-am adresat arhipiscopilor de rit
armean de la Kalocsa şi Viena, precum şi arhiepiscopului de rit
latin din Transilvania, cu rugămintea de a ne susţine la forurile
cuvenite. În final, am solicitat ajutorul unor parlamentari pe a
căror prietenie oraşul Dumbrăveni poate conta. În rest, îndepli-
nirea acestui obiectiv depinde – într-o oarecare măsură de Dum-
neavoastră – şi aveţi latitudnea de a face demersurile pe care le
credeţi de cuviinţă.
Rămânem cu respect prietenii sinceri ai

Onoratei comunităţi a nobilului oraş, ai prietenilor şi ne-
amurilor noastre
Dumbrăveni [Elisabetpolis], 7 aprilie 1868

János Karácsonyi, jude primar
Antal Joseffi, vicenotar
504 – 1868
Comunitatea oraşului Dumbrăveni ne-a trimis, sub nr. 84

din 7 aprilie, copia memoriului nr. 254 din anul curent, înaintat
ministerului cultelor şi instrucţiunii publice, solicitând restaurarea
şi înzestrarea episcopiei armene din Transilvania.
Acest memoriu fost adus la cunoştinţa de comunităţii ora-
şului liber regesc Gherla, în adunarea generală din 7 mai 1868.
Bárány jude primar, Bogdán Korbuly consilier, Voith prim-notar.
Capitolul 18
Şi Frumoasa se raliază cauzei
Onorat Consiliu!
Nobilul communitas al Gherlei a atins un subiect însufle-
ţitor, dorind să readucă strălucirea adevărată a trecutului nostru;
ideea iscată din bătaia inimilor simţitoare în interesul naţiunii şi
religiei este conştiinţa că odinioară, acolo la poalele Araratului, stră-
moşii noştri alcătuiau o naţiune mare, puternică şi independentă.
După ce neamul lui Haik sau acea fărâmă din naţiunea noastră
armeană, ai căror urmaşi suntem şi noi, s-a refugiat în Ardeal pen-
tru a-şi salva cauza religiei din calea furiei şi pustiirii osmane şi
tătare, aşezându-se mai cu seamă în patru localităţi, a fost încor-
porată între popoarele acestei Patrii, faţă de care naţiunea noastră
a nutrit întotdeauna ataşament şi recunoştinţă.
Prin planul de a restaura episcopia existentă odinioatră în
inima oraşului Gherla, nobila urbe ne dovedeşte şi astăzi că cea
mai sfântă dorinţă a sa este lucrarea pentru cauza naţiunii şi sfin-
tei noastre religii – năzuinţă pe care o nutrim cu toţii – însă fiind
o comunitate mai mare şi mai tenace, nu s-a dezis niciodată de

rolul său conducător.
Iată de ce le trimitem din depărtare aceste rânduri simple, iz-
vorâte din cea mai fierbinte recunoştinţă, celor mai dragi neamuri
întru naţiune şi limbă şi merituoşilor cetăţeni ai patriei noastre.
Să fie respectaţi nu doar de noi, ci şi de generaţiile viitoare, pen-
tru marea virtute de a păstra întregi verigile strădaniei pentru tot
ceea ce e frumos şi bun, ţinând într-o legătură strânsă trecutul, pre-
zentul şi viitorul unei naţiuni, fiind încredinţaţi că acesta este sin-
gurul mod de a salva de la pieire orice naţiune, că numai în acest
fel poate progresa pe plan material şi spiritual, apropiindu-se de
culmea ţelurilor sale morale.
Din aceleaşi raţiuni ne arătăm dornici, în cea mai mare mă-
sură, să susţinem această cauză sfântă, alături de Oraşul nostru
Mamă şi să mergem înainte pe această cale minunată care ne-a
fost hărăzită de Creator.
Fraţilor! Fie ca lucrarea neabătută a fervorii noastre să fie
pătrunsă de recunoştinţa neamului şi să ne ajute Dumnezeu ca
cererea noastră să fie consfinţită de înaltul Tron şi de parlamen-
tarii patriei, şi mult visata restaurare a episcopiei noastre să fie
îndepinită, strădaniile noastre să fie încununate de succes. Astfel
diligenţele bărbaţilor care s-au dedicat cu însufleţitor acestui
obiectiv să se înscrie glorios, nu numai în inimile noastre şi ale
urmaşilor noştri, ci şi în paginile istoriei, neacoperite de colbul
uitării!
Am fost de acord şi am acceptat memoriul în întregime şi
vi-l retrimitem cu semnătura noastră respectuoasă.
Rămânem cu aceleaşi sentimente frăţeşti, din şedinţa epi-
tropiei armenilor de rit catolic din Frumoasa, ţinută in 8 martie
1868.
Servii Dvs. fraterni şi prietenii

Tivadar Papp, preot
János Száva, notar
Planul Orașului Gherla

Extras din procesul verbal cu nr. 13 din 8 martie 1868 al

şedinţei epitropiei de rit armean din Frumoasa [Csík-Szépvíz].
Propunere. S-a dat citire scrisorii nobilei comunităţi a Ora-
şului Liber Regesc Gherla, cu nr. 294/1868 din 22 februarie, adre-
sată comunităţii armene din Frumoasa, precum şi întregului
conţinut al memoriului înaintat ministerului maghiar regesc al
cultelor şi instrucţiunii publice, în care se solicită restaurarea
episcopiei armene.
Hotărâre: Nobila comunitate a primit şi şi-a însuşit, cu cea
mai mare însufleţire şi în unanimitate, memoriul înaintat de no-
bila comunitate a oraşului Liber Regesc Gherla către ministerul
maghiar regesc al cultelor şi intrucţiunii publice, în chestiunea
restaurării episcopiei armene.
Eliberat de János Száva, notar al şedinţei epitropiei de rit
armean.
Nr. 11
1868
Onoratului minister maghiar regesc al cultelor şi instruc-

ţiunii publice!
Memoriul adresat înaltului minister maghiar regesc al cul-

telor şi intrucţiunii publice, privitor la restaurarea fostei episcopii a
tuturor armenilor ardeleni, întocmit în baza hotărârii din 22 fe-
bruarie a.c., a nobilului oraş liber regesc Gherla, a fost trimis po-
pulaţiei de limbă şi rit armean din Frumoasa, în 4 martie a.c. şi i
s-a dat citire în faţa adunării noastre generale, convocată în acest
scop, în data de 8 martie. Acest document foarte temeinic şi mul-
ţumitor a fost adoptat cu însufleţire şi fără nicio excepţie, în tot
cuprinsul ei, aprobat şi însuşit de şedinţa comunităţii noastre,

lucru adeverit de extractul anexat al procesul verbal al adunării
cu acest subiect.
O decizie favorabilă a acestei cereri peste măsură de im-
portante ar asigura viitorul dăinuirii noastre, motiv pentru care
considerăm că susţinerea petiţiei este o datorie sfântă.
Având în vedere cele arătate mai sus, ne adresăm cu deplin
respect onoratului minister regesc maghiar al cultelor şi instruc-
ţiunii publice cu rugămintea de a face diligenţe pentru a înainta
Înaltului Tron, aderarea noastră festivă la această petiţie de im-
portanţă vitală pentru noi.
Repetând cele cuprinse în petiţia pe care v-am înaintat-o
cu cea mai mare smerenie, vă implorâm cu adâncă plecăciune să
aveţi bunăvoinţa de a sprijini cauza sus amintită a restaurării epis-
copiei armene.
Frumoasa [Csík-Szépvíz], 10 martie 1868.
Servii Dvs. cei mai umili:

Tivadar Papp preot de rit armean, Kajtán Száva, Gergely Száva,
Antal Száva, Izsák Zachariás, Lukács Zachariás primcurator,
István Száva şi fiii, Kristóf Száva senior, Dávid Dájbukát senior,
Zaki Zakariás, Bogdán Ámirás, Márton Zakariás şi fiul său Joa-
chim, Antal Potoczki, János Máxin, Lukács Lázár, János Mánya,
Kajtán Lázár şi fratele său, Antal Lukács, István Fejér, István
Dájbukát, János Császár, Lukács Jakab, Zachariás Száva, József
Mánya, Gergely Szentpéteri şi fiul, Mihály Szentpéteri, Antal
Szentpéteri, Antal Szentpéteri jr., Antal Száva jr., László Lázár,
Lázár Lázár senior, Jakab Dájbukát, Kristóf Zakariás, Antal Po-
toczki, senior, văd. lui Lukács Zakariás şi fiul, Antal Zakariás,
Dávid Zakariás, Péter Szebeni, Márton Szebeni, József Potoczki,
János Dobál, Antal Izsák, István Jakab, Miklós Fejér, János Struttán
şi fiii, Antal Dobál, József Száva, Izsák Szentpéteri, Lukács

Ázbej, János Lukács, János Száva senior, Gergely Száva senior,
Alajos Potoczki, Zachariás Száva, Gergely şi János Potoczki,
Péter Potoczki, nevasta lui Márton Mánya, Antal Fejér, Antal
Dániel, Antal Lázár, Antal Máxin, János Ázbej, Lukács Zakariás
senior.
Capitolul 19
Contribuţia Gheorgheniului
nr. 44
1868
D.a J.K.! [Lăudat fie Isus Cristos! ]
Onorat nobil Consiliu şi Corp al aleşilor!

În şedinţa nr. 254 din 22 februarie anul curent Onoratul
nobil Consiliu şi Corpul aleşilor ne-a adresat un apel amical şi
frăţesc, ca dacă dorim să sprijinim doleanţa, respectiv petiţia, lău-
dabilă şi îndreptăţită, a nobilei comunităţi din oraşul Gherla, adre-
sată înaltului minister maghiar regesc al cultelor şi instrucţiunii
publice de a mijloci la Maiestatea Sa imperială, regală şi aposto-
lică restaurarea episcopiei armene din Transilvania şi înzestrarea
ei – o cauză imperios necesară naţiunii şi ritului nostru – să ne
alăturăm cererii formulate la Gherla, ori să facem diligenţe de
sine stătătoare.
La adunarea general ţinută în această chestiune, în ziua
de15 martie a anului curent, sub preşedinţia mea, cei prezenţi şi-au
exprimat cu însufleţire, prin voinţă comună şi nici o părere po-
trivnică, sprijinul şi dorinţa de a se alătura acestui document cu
adăugirea şi condiţia ca petiţia noastră smerită să fie înaintată mi-
nisterului cultelor, într-un înscris separat, prin mijlocirea onora-

tului consiliu al oraşului Gherla. Originalul îl anexăm onoratului
Consiliu, sub formă sigilată, iar copia într-un exemplar deschis,
pentru a putea fi citită şi luată la cunoştinţă.
Rugăciunea noastră de zi cu zi sună astfel: Să dea Dumne-
zeul iubirii şi dreptăţii ca acest plan omenesc să fie încununat cât
mai curând de îndeplinirea prin voinţa divină şi să avem bucuria
s-o vedem cu ochii noştri!
Exprimându-mi mulţumirea plină de recunoştinţă pentru
încrederea pe care ne-aţi acordat-o, rămân îndatorat înaltei voas-
tre bunăvoinţe dimpreună cu enoriaşii mei, cu aceeaşi stimă din-
totdeauna servitorul devotat al Onoratului nobil Consiliu şi
Corpul aleşilor,
Gheorgheni [Gyergyó-Szt-Miklós], 30 aprilie 1868.
Antal Merza,
preot de rit armean
arhidiacon titular
Onoratului minister maghiar crăiesc al cultelor şi instruc-

ţiunii publice!
Subsemnaţii, cetăţeni de naţionalitate armeană şi confe-
siune de rit armean din Gherogheni şi împrejurimi, privim cu în-
credere la numeroasele şi foarte merituasele măsuri începute de
înaltul guvern maghiar regesc şi menite a aduce pe calea dreaptă,
a constituţionalităţii, interesele publice încurcate de evenimentele
tulburi din trecutul apropiat; dorim să ne exprimăm această în-
credere, ridicându-ne glasul cu sinceritate şi modestie, pentru o
cauză strâns legată de interesul vital ale naţionalităţii armene,
cauza episcopiei armene din Transilvania – respectiv restaurarea

acesteia.
Pătrunşi de sentimentul legitimităţii şi respectării legalităţii,
suntem încredinţaţi că înfiinţarea episcopiei armene de Transil-
vania, a cărei lipsă am resimţit-o cu tristeţe, este un ţel posibil de
realizat.
Menţionând faptul istoric că armenii ardeleni avuseseră un
episcop naţional în Transilvania, a cărui întreţinere era asigurată
de diplomele şi promisiunile principilor, respectiv ale Sfântului
Scaun de la Roma.
Fiind încredinţaţi că cetăţenii de naţionalitate armeană ai
acestei patrii, care-şi unesc puterile şi glasul implorator pentru a-şi
cuceri autonomia şi independenţa religioasă, nu se împotrivesc
nici unităţii ţării şi nici constituţionalităţii ei, ci dimpotrivă, prin
ridicarea naţionalităţi armene şi a confesiunii de rit armean, la
rang egal cu celelalte naţionalităţi – în ceea ce priveşte cârmuirea
bisericească – se acţionează în spiritul exigenţelor timpurilor mo-
derne, al principiilor libertăţii şi egalităţii.
Luând în considerare că restaurarea episcopiei armene va
servi drept imbold şi argument, pentru sporirea iubirii faţă de pa-
tria maghiară şi constituţia ei, precum şi a încrederii frăţeşti nu-
trite în suflet de fiecare armean şi, în sfârşit, observând şi
convingându-ne – din experienţa de zi cu zi – de consecinţele dău-
nătoare ale abuzurilor cauzate de vitregia cârmuirii bisericii de
rit latin ce împovărează peste măsură religia noastră, instituţiile
bisericeşti şi şcolare, ba chiar însăşi fibra naţionalităţii noastre,
în condiţiile în care conaţionalilor noştri, care au părăsit comu-
nităţile mamă şi s-au stabilit în aşezări aflate la doar câteva verste,
li se interzice practicarea ritului armean şi sunt trecuţi sub juris-
dicţia bisericii de rit latin; toate acestea conducând spre o lentă
dispariţie a religiei şi naţionalităţii noastre.
Din toate cele enumerate mai sus reiese că restaurarea epis-

copiei armene este imperios necesară şi vitală pentru noi.
Îndrăznind cu smerenie să atragem atenţia înaltului guvern
asupra memoriului formulat în această chestiune de nobila co-
munitate a oraşului Liber Regesc Gherla şi adoptat în cadrul adu-
nării generale din 22 februarie, documentat şi argumentat în mod
corespunzător şi înaintat, în data de 7 aprilie a.c., înaltului mi-
nister maghiar regesc al cultelor şi instrucţiunii publice, ne ală-
turăm cu inima curată celor arătate în memoriul depus de
conaţionalii noştri şi comunicat nouă, cerând, cu respect şi ple-
căciune, înaltului minister regesc maghiar al cultelor şi instruc-
ţiunii publice ca, luând în considerare legitimitatea cauzei noastre
şi principiile de bază ale constituţionalităţii actuale, să facă toate
diligenţele pentru ca Maiestatea Sa imperială, regală şi apostolică
să dispună restaurarea şi înzestrarea episcopiei de rit armean din
Transilvania, atât de mult întârziată de vitregia vremurilor şi îm-
prejurărilor potrivnice.
Rămânem supuşii respectuoşi şi devotaţi ai înaltului minis-
ter regesc maghiar al cultelor şi instrucţiunii publice.
Gyergyó-Szt-Miklós [Gheorgheni] 15 aprilie 1868
Antal Merza, preot de rit armean şi protopop titular, Gerő Száva,

Antal Lázár, Kristóf Nádas, János Nádas, Zakariás Zakariás,
Kristóf Merza, Antal Száva, János Novák, Gergely Fejér, Kristóf
Bocsánczi, Gergely Lázár, Lukács Kritsa, Zaki Lázár jr., Jakab
Eránosz, Kristóf Keresztes, Jenő Kápdebo, Péter Frunkucz, Lajos
Vákár, Kristóf Vákár, János Drótos, Márton Kritsa senior,
Ferencz Czifra, Antal Kopacz, István Ávéd, Imre Temesvári,
János Tarisnyás, János Bogdán, Alojzi Karácson, Gergely Vákár,
István Urmánczi, Gergely Urmánczi, Lukács Nuritsán, Márton
Kritsa jr, Jakab Bogdán jr., István Császár, Kristóf Ávéd, István
Csiki, Kristóf Bodó.
Potrivit hotărârii adunării generale din 7 mai 1868, memo-

riul a fost expediat parlamentarilor Salamon Gajzágó şi Gergely
Simai, la Budapesta.
Nr. 591 – 1868. Judele primar preşedinte de şedinţă anun-
ţând că, în urma apelului nostru nr. 254 din 22 februarie, două
dintre comunităţile armene (Dumbrăveni şi Frumoasa) şi-au ex-
primat mai demult adeziunea în favoarea restaurării şi înzestrării
episcopiei armene de Transilvania, în timp ce comunitatea din
Gheorgheni a făcut-o de-abia în scrisoarea sosită astăzi, face apel
către participanţii la adunarea generală să ia măsuri pentru de-
mararea procedurii convenite.
Ca urmare a acestui apel se decide ca memoriul nr. 254,
adoptat în şedinţa din 22 februarie, precum şi petiţiile bisericilor
de rit armean din Frumoasa şi Gheorgheni, trimise nouă sub nu-
merele 401 şi 504, să fie înmânate conaţionalilor noştri, parla-
mentarilor Salamon Gajzágó şi Gergely Simai, cu rugămintea de
a binevoi să le depună la locul cuvenit, să le sprijine şi să obţină
sprijinirea lor, cu aceeaşi râvnă pe care au dovedit-o şi până acum
în susţinerea interselor comunităţii noastre
În continuare se hotărăşte ca memoriul aflat pe tapet să fie
tipărit într-un număr suficient de exemplare pentru a fi trimis –
împreună cu cererile de protejare a demersului nostru – corpului
preasfinţiţilor episcopi maghiari şi ardeleni, conaţionalilor noştri
deputaţi şi, în final, pentru a fi adus la cunoştinţa conaţionalilor
noştri din Ardeal şi Ungaria, din comunităţile mai mari de ar-
meni.
Din lucrările adunării generale a comunităţii Oraşului Liber

Regesc Gherla, din 7 mai 1868: Bárány jude primar, Bogdán
Korbuly consilier, Simon Kopár deputat, Voith prim-notar.
Capitolul 20
Cererea noastră
Înaltului minister maghiar regesc al cultelor şi instrucţiunii

publice!
nr. 254 – 868
Constituţia restaurată de Maiestatea sa imperială, regală şi

apostolică a redat sieşi fiecare naţionalitate, biserică şi confesiune
religioasă trăitoare în ţările coroanei maghiare.
Naţiunea armeană trăitoare în patria maghiară, dornică a
se bucura de aceste binecuvântări constituţionale, îndrăzneşte să
se adreseze cu profund respect înaltului minister maghiar regesc
al cultelor şi instrucţiunii publice, pentru a face diligenţe din cele
mai eficiente pe lângă la Maiestatea Sa imperială, regală şi apos-
tolică, în vederera restaurării şi înzestrării episcopiei armene de
Ardeal existente odinioară la Gherla, un factor esenţial al susţi-
nerii şi dăinuirii existenţei şi identităţii noastre naţionale.
Considerăm că episcopia armeană este o condiţie esenţială
pentru existenţa naţională şi dăinuirea noastră şi implorăm cu
smerenie restaurarea ei din următoarele motive:
Naţiunea armeană, chiar dacă s-a unit în credinţă cu bise-
ricile romană şi greacă, a constituit, încă de la începuturile creş-
tinismului, o parte de sine stătătoare a bisericii creştine, celebrând
serviciul religios după ritul care-i poartă numele şi a cărui litur-
ghie, oficiată în limba maternă, diferă substanţial de cea latină şi
grecească.
După pierderea existenţei sale politice în patria străbună,
naţiunea se menţine doar prin biserica sa, atât în patria de origine,
cât şi peste tot unde trăieşte risipită prin lume.
Biserica a fost aceea care a prezervat până astăzi limba şi

naţionalitatea armenilor din Gherla, Dumbrăveni şi pe toţi ceilalţi
armeni transilvăneni. Însă biserica împreună cu naţionalitatea
noastră, legată organic de ea, se pot confrunta cu destrămarea
dacă nu va fi susţinută înfiinţarea cât mai grabnică a Episcopiei
armene din Transilvania.
Armenii care au sosit din Moldova în Transilvania, în 1672,
pe vremea principelui Mihály Apafi, aveau în fruntea lor un epis-
cop.
Sub conducerea unui episcop s-au unit cu biserica de la
Roma.
Oraşul Gherla a fost întemeiat de vicarul apostolic Auxen-
tius Verzereskul, episcop armean de Alada, care a cârmuit bise-
rica armeană până la săvârşirea sa din viaţă.
După moartea lui Verzereskul, până la numirea unui nou
episcop, care urma să fie ales de naţiunea armeană, armenii ar-
deleni au fost încredinţaţi jurisdicţiei episcopului de Ardeal de
rit latin; dar numai provizoriu şi cu condiţia expres formulată de
a se îngriji de menţinerea neştirbită a ritului armean la Gherla şi
pe tot cuprinsul Ardealului. Toate acestea dovedesc că era o mă-
sură pur administrativă, izvorâtă din dreptul superior de supra-
veghere a bisericii, cuvenit Maiestăţii Sale, domnitorul ţării; acest
fapt reiese şi mai limpede din decizia cu adevărat părintească a
impăratului apostolic Carol al VI-lea, de glorioasă amintire, prin
care, la 8 mai 1737, dispunea cu cea mai mare bunăvoinţă res-
taurarea episcopiei armene de Ardeal, o decizie suverană confir-
mată prin documentul de donaţie, emis în 30 ianuarie 1738,
privitor la domeniul ipotecat al comunităţii armene din Gherla,
fondând totodată un capital de 12 mii de florini pentru întreţine-
rea episcopului, până în momentul în care se va fi găsit o altă
sursă fiscală sau un alt fond, în acest scop. Cele relatate sunt do-
vedite de pasajul referitor la acest subiect, pe care îl anexăm în

copia A, cu cel mai profund respect.
Aceeaşi intenţie a nutrit-o şi fiica împăratului, Maiestatea
sa Maria Tereza, de glorioasă amintire, care, într-o adresă impe-
rială datată 3 decembrie 1748 şi adresată trezorierului său, baron
Ignácz Bornemissza, pomeneşte de cât mai grabnica numire a
episcopului armean de Ardeal. Anexăm cu respect şi copia B a
acestui interesant document.
Pe de altă parte şi Sfântul Scaun de la Roma i-a ocrotit şi
consolat cu blândeţe maternă pe armenii ardeleni uniţi, îngri-
jindu-se de nevoile lor duhovniceşti. A tipărit pe cheltuială pro-
prie cărţi bisericeşti şi a pregătit preoţi în renumitul colegiu al
societăţii misionare de la Roma.
Niciodată Sfântul Scaun de la Roma nu a subordonat
această biserică jurisdicţiei episcopulor de rit latin – deşi aceştia
au încercat de mai multe ori să obţină acest drept – ci a păstrat-o
sub propria sa juridicţie exercitată prin „Propaganda“ [Fide], con-
siderând-o, o staţie importantă a misiunii catolice, vizând nume-
roşii armeni ne-uniţi, trăitori în principatele dunărene învecinate
şi mai la răsărit de aceştia.
În acest scop le trimitea, din când în când, vizitatori apos-
tolici, angajând preoţi de ai lor pentru misiuni în străinătate.
Prin atitudinea adoptată şi măsurile luate, Sfântul Scaun
Apostolic şi-a rezervat dreptul de jurisdicţie şi a lăsat deschisă ca-
lea restaurării a episcopiei armene în orice moment în care s-ar
fi primit aprobarea guvernului în acest sens.
În ciuda acestor preliminarii favorabile, nu s-a purces la
restaurarea episcopiei armene, pe de o parte, din pricina vicisi-
tudinilor alegerii episcopului şi vitregiei vremurilor care au
urmat, iar pe de altă parte, mai ales, din cauza intenţiei episcopi-
lor transilvănei de a-şi anexa credincioşii armeano-catolici din
dieceza lor şi apoi de a îngloba biserica armeană, părăsită şi lip-
sită de ocrotire, prin anihilarea străvechiului rit armean şi a tutu-

ror instituţiilor sale; această intenţie i-a determinat să dejoace –
atât la Viena, cât şi la Roma – strădaniile pentru restaurarea epis-
copiei armene din Transilvania şi împlinirea unei năzuiţe legi-
time, nutrită mereu de armenii ardeleni.
Este un fapt dovedit de istorie, dar n-o să purcedem la de-
monstrarea lui şi nici la înşirarea consecinţelor funeste pe care
le-a avut asupra noastră. Ele sunt prezentate pe larg şi argumentat
în lucrarea de istorie [a lui Christophorus Lukacsy] Historia Ar-
menorum Transilvaniae [a Primordiis Usque Nostram Memo-
riam e Fontibus Authenticis et Documentis Antea Ineditis
Elaborata, Viennae, 1859] şi Addenda, anexele C şi D.
E suficient să menţionăm, cu respect, că în urma acestor
tendinţe de fragmentare a unităţii bisericii armene, o mare parte
dintre credincioşii ei s-au îndepărtat de ritul străvechi, fiind ane-
xaţi de biserica de rit latin. Practicarea cultului armeano-catolic
a fost îngrădită prin diverse măsuri menite să grăbească desfiin-
ţarea ritului armean în comunităţile armene izolate. În consecinţă
am avut şi mai avem parte, de un tratament abuziv, rezervat de
obicei orfanilor şi celor abandonaţi.
Nu vedem altă cale de salvare a bisericii noastre din situaţia
precară în care a adus-o asuprirea sistematică, decât aplicarea
principiilor constituţionale prevăzute în articolul XX din consti-
tuţia maghiară, respectiv în articolul IX, din constituţia ardeleană –
adoptate în anul 1848 – adică, urmând exemplul altor biserici si-
milare, şi biserica noastră să fie restituită sieşi, restaurându-i-se
unitatea, prin adunarea elementelor ei îndepărtate şi separate cu
forţa, sub conducerea unui episcop naţional; biserica noastră să
fie scoasă de sub jurisdicţia exercitată până în prezent de o con-
ducere bisericească străină care, necunoscându-ne limba şi ritul,
nu este îndeajuns de competentă pentru a-şi exercita autoritatea
asupra noastră, neavând nici drept de hirotonire asupra preoţilor
noştri care sunt nevoiţi să plece la Viena sau Lemberg pentru a fi

consacraţi. În concluzie: Fiat restitutio in integrum!
Toţi locuitorii patriei, cu limbă şi religie recunoscute, au drep-
tul la înalţi prelaţi din confesiunea lor. De ce ar fi frustraţi doar ar-
menii de această consolare şi binefacere constituţională?
Chiar dacă numeric suntem mai puţini decât naţionalităţile
de alte confesiuni ale patriei, în ceea ce priveşte patriotismul, nu
suntem cu nimic mai prejos decât oricare dintre acestea. Am atins
o treaptă a maturităţii politice şi civice care ne îndreptăţeşte să
pretindem eliberarea de sub tutoriatul unei biserici străine şi po-
sibilitatea de a ne administra interesele cele mai sfinte şi mai greu
de înstrăinat: biserica, şcoala şi fundaţiile.
În acelaşi timp, măsura contribuţiei noastre la bugetul sta-
tului ne dă dreptul, ca asemenea celorlalte biserici, şi episcopia
noastră armeană să beneficieze de susţinere din bani publici.
În funesta epocă a absolutismului, abia încheiată, când de-
legaţiile diferitelor naţionalităţi din Ungaria şi Transilvania se
ducea la Viena cu petiţii, obţinând de la guvernul de atunci înfi-
inţarea arhiepiscopiilor şi episcopiilor, eram şi noi ispitiţi de pri-
lejul oferit şi, dacă doream restaurarea episcopiei noastre naţionale,
ar fi fost deajuns să urmăm pilda celorlalte naţionalităţi. Însă noi
ne-am ferit să facem acest lucru, nedorind să ne atingem scopul
prin negarea simţămintelor noastre constituţionale şi să purcedem
la o acţiune incompatibilă cu trecutul, principiile şi convingerile
constituţionale mărturisite dintotdeauna. Deci am răbdat în pace,
aşteptând cu credinţa nestrămutată că odată cu restaurarea con-
stituţiei maghiare, de a cărei înfăptuire nu ne-am îndoit niciodată,
ne vom fi atins ţelul pe căi constituţionale, prin mijloace legale şi
cu conştiinţa împăcată; credem cu sfinţenie că nu ne vor fi înşe-
late aşteptările.
Suntem încredinţaţi de dreptatea şi legitimitatea cauzei

noastre care, departe de orice alte consideraţiuni şi interese, vi-
zează doar emanciparea bisericii noastre.
Obiectul cererii pe care îndrăznim s-o adresăm nu este de
sorginte nouă, întrucât episcopia armeană are un trecut istoric în
Transilvania, restaurarea ei fiind întărită de cuvântul suveranilor
de glorioasă amintire Carol al VI-lea şi Maria Tereza. Tocmai de
aceea nu ne îndoim că dacă vom avea norocul de a câştiga de
partea cauzei noastre bunăvoinţa înaltului minister maghiar re-
gesc al cultelor şi instrucţiunii publice, atunci Maiestatea Sa im-
perială, regală şi apostolică – datorită bunăvoinţei părinteşti, pe
care o nutreşte faţă de toate popoarele monarhiei, fervorii apos-
tolice de care dă dovadă, precum şi pietăţii purtate faţă de me-
moria măreţilor şi glorioşilor săi înaintaşi, care i-au recompensat
cu favoruri regale pe armenii întotdeauna gata de sacrificii pentru
dinastia regală şi patria comună – va considera drept o nobilă da-
torie împlinirea promisiunii împăratului Carol al VI-lea şi reali-
zarea planului favorit al împărătesei Maria Tereza, care din
pricina vitregiei vremurilor au rămas atâta vreme neîndeplinite.
De altfel, restaurarea episcopiei noastre ar fi vitală şi dacă
ne-am fi bucurat de cel mai favorabil tratament din partea scau-
nului episcopal din Transilvania, întrucât bunăstarea naţiunii,
dezvoltarea şi progresul ei se plămădesc doar în umbra instituţi-
ilor libere, dăinuirea noastră fiind asigurată numai prin autonomie.
Şi niciuna dintre naţionalităţile trăitoare în aceeaşi patrie
cu noi, să nu ne ia în nume de rău dacă dorim să trăim alături şi
printre ele, cu spiritul liber, păstrându-ne limba şi ritul tradiţional,
măcar în bisericile şi şcolile noastre. Pentru că dacă orice naţiune,
cât de nepretenţioasă ar fi ea, are dreptul la o viaţă morală, cu
atât mai îndreptăţită este fărâma unei naţiuni care încă din anti-
chitate juca un rol în istoria lumii şi avea o literatură vastă, aşa
cum este armenimea din Transilvania care niciodată nu şi-a se-

parat interesele proprii de interesele benefice ale patriei maghiare.
Conştienţi de slăbiciunea noastră, ştim că existenţa ne este
periclitată dacă rămânem singuri, dăinuirea noastră poate fi ga-
rantată doar de constituţionalitate şi litera legii, fără de care nu avem
sorţi de izbândă, întrucât constituţionalitatea are rolul de a pro-
mova şi pune în aplicare egalitatea în drepturi bazată pe lege, în
sânul tuturor confesiunilor, fără nicio deosebire. Restaurând epis-
copia armeană din Transilvania, guvernul maghiar al Maiestăţii
Sale imperiale şi apostolice, făcând dreptate unei biserici asupri-
te, pe de o parte îşi va dovedi intenţiile serioase de a îndeplini cere-
rile legitime ale tuturor naţionalităţilor şi confesiunilor din regiunile
aparţinând Coroanei Maghiare, pe de altă parte va stârni o caldă
simpatie faţă de guvernul Măriei Sale printre milioanele de cona-
ţionali ai noştri tăritori în principatele dunărene şi la Răsărit, asupra
cărora, reînfiinţarea episcopii armene, eliberarea ei de sub ocâr-
muirea unei biserici străine şi neavenite vor exercita, fără nicio în-
doială, o impresie din cele mai favorabile.
Cât priveşte suma anuală pe care armenimea din Transil-
vania îndrăzneşte s-o ceară de la stat, în baza legii, în lipsa altor
resurse pentru restaurarea episcopiei şi asigurarea autonomiei bi-
sericii armene – după cum reise din documentul E, anexat –
având o biserică frumoasă şi clădiri pentru sediul episcopal şi
pentru şcoală, nu mai este nevoie de ridicarea niciunei construcţii,
astfel încât întreţinerea episcopului şi personalul său, la nivelul
cerinţelor lor modeste, nu ar depăşi suma de 20 mii de florini.
Pe baza argumentelor îndreptăţile şi legale, menţionând şi
faptul că, luând în considerare relaţiile politice al Ungariei, res-
taurarea episcopiei armene din Transilvania constituie un factor
uriaş în consolidarea intereselor naţiunii maghiare,
Ne adresăm cu profund respect înaltului minister maghiar
regesc al cultelor şi instrucţiunii publice să binevoiască prin spri-
jinul său patriotic – de care, de altfel, nu ne îndoim nicio clipă –

să înlesnească soluţionarea favorabilă a memoriului nostru înain-
tat Maiestăţii Sale imperiale şi apostolice.
Cu etern şi profund respect faţă de înaltul minister maghiar

regesc al cultelor şi instrucţiunii publice, rămânem umilii Dvs.
servitori.
Comunitatea oraşului Liber Regesc Gherla

Gherla, din adunarea generală din 22 februarie 1868
La acest memoriu, sprijinit în mod unanim de toate locali-

tăţile armeneşti din Transilvania, nici până astăzi nu am primit
răspuns.
Partea a XI-a
Biserica armeană din Ungaria
Capitolul 1 Parohiile armene
Nici o altă naţiune din Asia nu este atât de mândră de ori-

ginile sale precum armenii. Toţi armenii din Asia cunosc istoria
glorioasă a frumoasei lor patrii. „Sunt mândru că sunt armean“ –
le spun străinilor fraţii noştri din Asia – „pentru că pământul nos-
tru roditor este udat de apele a patru râuri din Eden: Eufratul,
Tigrul, Araxul şi Dsorul. Paradisul e în ţara noastră. Arca lui Noe
s-a oprit la poalele Araratului. Eroii, precum Aram, Tigran, Vartan,
cântaţi de marii scriitori lumii, au fost născuţi de mame armence.
Armeana este una dintre cele mai minunate şi mai bogate limbi
ale lumii. Nachicevan (cea dintâi coborâre, prima descensio1),
primul oraş construit după potop are nume armenesc şi se găseşte
în patria noastră. Armenia este de patru mii de ani patria noastră.
Odinioară, când grecii şi perşii încă nu se închegaseră ca naţiuni,
noi armenii alcătuiam deja o naţiune care avea un stat organizat“.
În 1672, la sosirea în Ardeal, înaintaşii noştri aduseseră cu ei
multe amintiri preţioase; am putea să ne fălim cu ele, dar n-o facem,
în schimb ne mândrim cu faptul că suntem primul neam creştinat.
Regele nostru, Abgar, a fost primul cap încoronat care a mărturi-
sit credinţa lui Cristos; a fost muritorul care s-a bucurat de norocul
nepreţuit de a fi citit cu ochii lui scrisoarea adresată de Însuşi
Mântuitorul Nostru. Învăţătura sfântă s-a răspândit rapid, încol-
ţind în sufletele însetate. Probabil că nicăieri în lume nu s-au construit
mai multe biserici şi mănăstiri ca în Armenia (Cetatea Ani avea
o mie şi una de biserici). Sute de oameni depuneau legământul
1
Vezi istoria lui Josephus Flavius.
ordinelor bisericeşti. Ţara devenea puternică, întinsă şi prosperă;

se răspândea ştiinţa, se dezvolta industria, înflorea negoţul. Fru-
moasa limbă îşi trăia epoca de aur… Însă zilele senine fură ur-
mate de ani înneguraţi; au năvălit vrăjmaşii pizmaşi: perşii, sarazinii,
mongolii… smulgându-i regelui tronul şi frumoasei ţări, inde-
pendenţa. Armenia a fost împărţită în trei părţi: Armenia persană,
Armenia Rusească şi Armenia Turcească. Un singur lucru nu le-au
putut smulge armenilor – religia.
Înaintaşii noştri au urmat pilda lăudabilă a strămoşilor drept
credincioşi, părăsindu-şi averile din Crimeea, Polonia şi Moldo-Vla-
hia, dar luând cu ei comorile cele mai de preţ: religia, limba şi ritul
armean. Au venit însoţiţi de un episcop şi numeroşi preoţi. Aici
au înfiinţat o episcopie şi patru parohii. După moartea marelui
Verzereskul, jilţul episcopal a rămas vacant, iar cele patru parohii
(mai târziu s-a înfiinţat şi cea de a cincea – de Újvidék [Novisad] –
ai cărei enoriaşi s-au redus foarte mult) înfloresc, Slavă Domnului!
Capitolul 2
vicari şi vizitatori
După moartea lui Verzereskul biserica armeană din Tran-

silvania a fost guvernată de un vicar episcopal. După decesul pri-
mului vicar, Lázár Budákovics, această demnitate a fost obţinută
de Mihály Theodorovics. Vicarii noştri fiind numiţi de Sfântul
Scaun, purtau titulatura de „vicarious apostolicus“ şi aveau drep-
tul de hirotonire al preoţilor (cum jure ordinandi). Cele afirmate
sunt adeverite de următorul document care mi-a căzut în mână:
În 12 iulie 1718 (ռճկէ: 1000+100+60+7 = 1167+551 =
1718), judele Novák (Avák), Nigol Chonthikhár, Simon Mégér-
dicsh, Gergely Chonthikhár, Vártán Chácsherész, Jakab Simon
şi Márton Zachariás (Zachnon) scriu la Gherla rugându-l pe ar-
hidiaconul Lázár (Budakovics) Տէր-Խազար Ավաքէրեց: Der

Acházár Avakereţh (cuvântul Ղազար este scris cu խ şi nu cu ղ!)
ca să-l hirotonească pe fratele lor Simon, purtătorul scrisorii.
(քահանայ օրնիք khahana or[th]nikh). Episcopul locuise la Gherla,
în consecinţă, timp de 45 de ani (1715-1760) şi vicarii cârmuiau
tot de la Gherla treburile bisericii armeneşti ardelene. Ambii vi-
cari au fost mai întâi parohi de Gherla. În 1741 Theodorovics a
renunţat la parohie, păstrându-şi însă titlul de „Archidiaconus Ar-
menorum Transilvaniae“ şi îndeplinindu-şi sarcinile vicariale
până la moartea sa (1760).
Pe vremea celui de al treilea paroh, Lukács Verzár, în ca-
drul diecezei romano-catolice de Ardeal s-a înfiinţat districtul
Solnocului Interior (districtus Szolnok interioris), episcopul
roman-catolic de Ardeal numind primul arhidiacon al acestuia,
în persoana lui Lukács Verzár. Gestul său era îndreptăţit, pentru
că respectarea, recunoaştereaşi răsplata meritului nu sunt numai
posibile, ci obligatorii. În schimb acelaşi episcop a procedat ile-
gal, confirmându-l pe acelaşi Lukács Verzár în funcţia de paroh
al oraşului, în mod tiranic, pentru că nu avea acest drept. Nu pri-
mise acest drept nici de la Roma, care ea însăşi oferise dreptul
de autonomie al diferitelor rituri şi nici de la patron, pentru că
alegătorii armeano-catolici din oraş nu înzestraseră cu acest drept
episcopul romano-catolic. Şi dacă nu primise acest drept de la
nimeni, cum a ajuns totuşi să-l exercite? A aplicat principiul re-
ciprocităţii – destul de incorect – raţionând în felul următor:
„Dacă în lipsa episcopului de rit latin (romano-catolic) dieceza a
putut fi guvernată de un episcop de rit armean, de ce n-aş putea
guverna eu biserica de armeană, în lipsa unui episcop armean?“.
Iar raţionamentul a fost urmat deîndată de fapte, deşi între cele
două proceduri erau diferenţe esenţiale. În primul caz puterea din
Ardeal fusese luată de protestanţii care îl respectau pe Verzereskul
pentru faptele sale excepţionale în slujba statului, în timp ce pe
episcopul romano-catolic András Illés îl expulzaseră. Acesta din

urmă, temându-se că biserica sa avea să rămână fără cârmuitor,
l-a rugat pe Verzereskul să-i guverneze dieceza, până când Dum-
nezeu va schimba în bine soarta bisericii romano-catolice din
Ardeal. Astfel Verzereskul nu s-a amestecat nechemat în treburile
bisericii de rit latin, fiind abilitat de rugămintea omologului său.
La asta se mai adăuga şi competenţa sa, pentru că Verzereskul
învăţase la Roma, cunoştea atât limba latină cât şi ritul latin, în
timp ce episcopul Mártonfi se amesteca abuziv în treburile noas-
tre bisericeşti, neavând împuternicire din partea nimănui, nu-l ru-
gase nimeni, fiind şi incompetent întrucât nu cunoştea nici limba
şi nici ritul armenesc. Şi totuşi acest amestec s-a transformat într-o
practică (nu era uz, ci abuz), pe care Alba Iulia a transformat-o
într-o obligaţie. De atunci toţi episcopii romano-catolici – din ca-
re nici unul nu ne cunoştea nici limba şi nici ritul – îşi exercită
acest drept asumat în mod ilegitim. Ba mai mult, unii dintre ei
au încercat să uzeze şi de dreptul de hirotonire, dar fără succes.
(Vezi mai jos, printre parohii noştri, pe Kristóf Bogdánffi).
În epoca episcopilor vicari, Roma le trimitea armenilor ar-
deleni şi vizitatori din confesiunea noastră, însă după încetarea
vicariatului, nimeni nu a mai întreprins „canonica visitatio“ în co-
munităţile noastre, în afara episcopului romano-catolic de Ardeal,
necunoscător al ritului armenesc.
Primul nostru vizitator a fost Chácsádur Arachel (în tradu-
cere Kristóf Apostol). Străinilor le era greu să-i pronunţe prenu-
mele armenesc Ciaciahdur (= Kristóf, cruce datus) şi îl numeau
în mod greşit: Cacciadur. Numele său apare greşit şi în cartea
merituosului Lukácsi, deşi acesta cunoştea numele corect, dar a
urmat forma utilizată de autorii străini (Historia Armenorum
Transilvaniae, p.79).
Lukácsi afirmă că deşi dr. Ciaciahdur (= Cacciadur) era un
visitator trimis de Sfântul Scaun, niciodată nu umblase prin Tran-
silvania („Cacciadurum incertum quare Transilvaniam nunquam

est ingressus saltem nullum illius in monumentis nostris, ut
harum partium visitatoris deprehendere vestigium“[137]; Historia
Armenorum Transilvaniae, p.70), dar autorul acestei cărţi a dat
de urma dovezilor pe care Lukácsi nu le-a găsit. Iată scrisoarea
adresată de nunţiul apostolic de la Viena, judelui primar de atunci al
oraşului nostru: Salamon Simai (= Salamon al lui Tódor, Salamon
fiul lui Tódor Simai), din care reiese clar că Ciaciahdur nu numai
că umblase prin Transilvania, dar poposise chiar aici, la Gherla.
Iată scrisoarea originală care laudă pioşenia şi fervoarea religioa-
să a judelui primar şi a tuturor armenilor, mulţumind pentru pri-
mirea generoasă şi solicitudinea binevoitoare cu care a fost primit
de comunitatea din Gherla.
„Perillustris et eximie Domine. Dnus Cacciaturus Arachiel
missionarius Apost. tam multa de singulari pietate, zeloque D. V.
Perillustris, istiusque Populi Armeni in suo reditu mihi narravit,
ut singulari amore erga ipsos illico sim accensus. Quapropter per-
suasum esse volo D. V. Perillustri me posthac libenter amplexurum
occasiones omnes, quibus Communitatem istam catholicam innare
possim, eique patefacere quam grata mihi fuerint plurima illa hu-
manitatis officia, quibus praefatum Dominum Cacciaturum com-
plexa est: Interim D. V. Perillustri felicia ac fausta queque ex
animo apprecor. Vienae 5 Decembris 1719 D. V. Perillustris –
officiosus ad omnia. Archiep. Casavae, Nunt. Apt.“
Dedesubt: „D. Salamoni de Theodor supremo Judici Arme-
norum“.
În exterior se află adresa: „Perillustri et eximio Dno Dno
Sálomoni de Theodor supremo Judici Armenorum“[138].
Pe plic, deasupra adresei sunt scrise aceste cuvinte în limba
armeană, cu caractere armeneşti: „Beci nunţin ţhergadz thur-
chthen e“: scrisoare trimisă de nunţiul de la Viena. Cel de al doi-
lea vizitator a fost episcopul armeano-catholic Jonas de Sebaste

(acum Sivas).
Cel de al treilea vizitator a fost dr. Mihály Baronian (Barun)
(vartabed Der Minász Baronian), care a stat mai mulţi ani la noi1,
primind şi o plată de la oraş. „Leafa anuală a doctorului misionar
este de 160 fl.“ (Őrmény Prot., vol. I, p.562), însă trăia atât de
luxos încât nu-i ajungea leafa pe un an şi se împrumuta: „Docto-
rul misionar (era doctor în teologie – Dr. theologiae) e dator ora-
şului cu 20 de florin maghiari (bardi vartabed misionar fl.
madsari khaghkhin; Őrmény Prot., vol. I, p.228).
Cel de al patrulea şi ultimul vizitator a fost István Roska
Stephanovics, succesorul desemnat pe patul de moarte, de epis-
copul Verzereskul, şi pe care Roma l-a trimis în două rânduri
(1721 şi 1729) să-i viziteze pe armenii din Transilvania.
István Stephanovics vizitator apostolic
1
Vezi Szongott, Szamosujvár, a magyar-örmény metropolisz, p.55.
În sfârşit, la 13 februarie 1732 clerul şi poporul armean îi

adresează Propagandei [Fide] rugămintea de a-i permite lui István
[Stephan] Stephanovici, prepozitul de rit armeano-catolic de
Stanislav (Polonia) să vină la Gherla şi să rămână acolo timp de
doi-trei ani: din necesitatea de a stabili normele practicii ritului
armean care, deşi unit, încă nu se perfecţionaseră…, promiţând
că vor achita cheltuielile de drum ale eruditului cărturar, asigu-
rându-i toate cele necesare pe timpul cât va rămâne la Gherla:
„Clerus et populus Armenus per Transilvaniam effusi eminent. et
Reverend. Vestr. gratiam genu flexo supplices exoramus, quatenus
cum per Spiritus Sancti gratiam coelestem cum sancta Romana
Sede apostolica unio sic statuta et confirmata, itaque cum ad hoc
usque tempus S. Eccl. Romanae Ritus eo Norma S. unionis prae-
tactae, nec tum foret in perfectissimo firmamento ac statu ob pres-
byterorum spiritualium carentium, qui doctrina, ac scientia
pietateque deberent preesse (bonis exemplis) plebi Armeno. Qua-
propter demississime ab Alma et Venerabili S. Romanae Eccl.
congregatione de Propaganda Fide petimus instando: Reveren-
dissimum Dominum, in Christo Patrem Stephanum Stephanovich
(nunc in Polonia Stanislaviae) Armenorum unit. praepositum,
scientia et doctrina profunde edoctum (saltem pro duobus et tri-
bus annis) in civitatem nostram Armenopolim, nobis gratiose ad
concedendum exoramus translocandumque nostris propriis sum-
ptibus ex Polonia ac translaturum intertenendum esse unanimiter
obligamus“ [139]. (Arhiva Orăşenească, 1732).
Capitolul 3
Ritual şi directoriu
În 1731 preoţimea şi poporul armean din Transilvania

(„Clerus et populous Armenus per Transilvaniam diffusi“) a cerut
permisiune Propagandei să-şi tipărească la Veneţia manuscrsul
armenesc al ritului şi directoriului în limba armeană („.. ut rituale
nostrum Armenum, quod etiam aliquas orationes, benedictiones
et exorcismos ex latino desumptos continet, et quo a principio sanc-
tae unionis hucusque utimur, sicut etiam directorium nostrum,
Venetiis pro nobis et Armenis in Polonia degentibus typis man-
detur“[140]).
Nici astăzi nu avem un ritual tipărit, în schimb directoriul
întocmit de arhidiaconul János Kapdebo, parohul de la Dumbră-
veni, la ordinul lui Ignácz Szepesi, episcop de Ardeal – după ce
l-a prezentat şi clerului din Gherla –, a fost tipărit în 1824 la că-
lugării antonieni (mechitarişti) de la Viena.
Capitolul 4
„Clerul“ armean
Atâta timp cât exista un episcop, „clerul armean“ era for-

mat din totalitatea preoţilor armeni din Transilvania, însă de când
s-a instituit vicariatul, doar preoţii din Gherla utilizează – în mod
legitim – denumirea de cler. Iată două dovezi în acest sens:
Episcopul de Ardeal, László Kolonits, într-o adresă datată
Alba Iulia, 28 martie 1779, adresată Consiliului din Gherla, scria
următoarele: „Cum D. Lucas Verzár e vivis ereptus sit, alium e
Clero suo pro Parocho hujus Civitatis mihi praesentat canonice
investiendum“[141].
Şi episcopul baron Ignácz Szepesi pomeneşte preoţii din

Gherla drept „clerus Armenopolitanus“ (Vezi Őrmény directo-
rium, redactat de János Kápdebó – Garkavoruthiun asduadzain
basdamanţh –, p.4).
Dacă denumirea de „clerus“ [cler] nu li s-ar fi cuvenit preo-
ţilor din Gherla, cu siguranţă nici respectivii înalţi prelaţi nu i-ar
fi pomenit cu un titlu necuvenit (incompetent). Preoţimea ar-
meană din Gherla a utilizat acest termen în mod legitim pentru
că aici se afla sediul episcopal, aici locuiau vicarii şi tot aici stă-
teau cel mai mult timp vizitatorii canonici. În plus şi cei doi vicari
care aveau drept de hirotonire (cum jure ordinandi) erau parohi
în Gherla, însă atât datorită studiile lor înalte (în veacul trecut
toţi preoţii armeano-catolici din Gherla studiaseră la Roma, re-
venind cu titlul de doctor, unii chiar cu două astfel de titluri) şi
operei scrise, cât şi efectivului lor (întotdeauna numărul preoţilor
de aici depăşea suma preoţilor din toate celelalte parohii arme-
neşti) erau demni de a reprezenta clerul armean. Noi utilizăm şi
în prezent denumirea de dieceză, adunarea noastră mixtă, alcă-
tuită din persoane sacre şi laice, nu poartă numele de adunare pa-
rohială, ci adunare diecezană.
Poporul atribuie termenului de cler o semnificaţie şi mai
îngustă, referindu-se doar la preoţii care activează pe tărâmul păs-
toririi, în timp ce preoţii profesori, care se ocupă doar de educaţie
„nu fac parte din cler“: (gheluri meci cihe).
Capitolul 5
Preoţimea din Gherla şi adunarea mixtă
a comunităţii oraşului
Parohul şi reprezentantul preoţimii (mai târziu protonota-

rul) au făcut parte de la început din adunarea mixtă cu drept de
vot la alegeri, însă adunarea generală a interpretat diploma emisă
în 1839, în termenii că preoţimea nu-şi mai păstrează vechile
drepturi, care i-au fost retrase prin această nouă diplomă. Aceasta
din urmă, pe motivul că „a fost exclusă cu forţa, de la un drept
acordat de mai mulţi principi“ – a depus un memoriu contestator
în care spune că –, diploma s-o interpreteze Suveranul care a
emis-o, şi nu adunarea generală, în acest fel măcar vor fi excluşi
de la drepturile lor pe cale legală şi nu via facti“. Adunarea ge-
nerală a considerat „contestaţia drept un document care ştirbeşte
autoritatea diplomei“, întrucât „prin revendicarea drepturilor sale
doreşte violarea drepturilor incontestabile ale comunităţii“, pe
acest motiv contestaţia nu a fost introdusă în procesul verbal. (Ar-
hiva Orăşenească, 1839, nr. 783).
Preoţimea nu a renunţat la revedicări, ci s-a adresat foruri-
lor superioare, de la care a primit următorul răpuns:
„Privitor la memoriile domniilor voastre, referitoare la re-
centul incident dintre corpul aleşilor locali şi clerul armean din
localitate, petrecut la adunarea de alegeri din 23 ianuarie 1839 şi
referitor la influenţa preoţilor în alegerea membrilor consiliului
local, pe baza noilor privilegii regale preagraţioase, obţinute de
curând, vă aducem la cunoştinţă că memoriile adresate de ambele
părţi Guberniului Suprem Regesc Maiestatic au fost trimise la
cel mai înalt nivel. În Ordinul Aulic Preagraţios nr. 66 din 12 ia-
nuarie se arată că subiectul inegalităţii dintre domniile voastre şi
corpul aleşilor locali a fost prezentat îndeaproape Maiestăţii Sale
Domnului nostru, cu specificarea că privilegiile, din timpurile

vechi care permiteau preotului armean local (parohul) şi capela-
nului să înfluenţeze alegerile au fost declarate nule; Ordinul aulic
preagraţios de faţă, emis din cea mai înaltă poruncă regală, drept
răspuns la memoriile înaintate nouă în trei rânduri, în chestiunea
sus pomenită, conţine adăugirea că – având în vedere că inegali-
tatea mai sus menţionată a fost declarată nulă – suspendarea adu-
nării de alegeri nu mai are obiect. E. regio M. Princ Trans. Gubernio
Claudiopoli die 9 febr. anno 1843. Comes Iosephus Teleki,
C. Ladislaus Lázár, Dániel, Kabos [Din Guberniul Regesc al Ma-
relui Principat al Transilvaniei, Cluj, 9 februarie 1843. Comitele Jo-
seph Teleki, C. Ladislau Lázár, Dániel Kabos] (nr. gubernial 1383 –
1843).
Capitolul 6
Clerul armean şi celibatul (coelibatus)
La vremea stabilirii în Ardeal (1672), toţi preoţii care în-

soţeau armenii erau căsătoriţi. Curând armenii autohtoni s-au unit
cu Roma, dar nici unul dintre preoţi nu a fost obligat să se despartă
de nevasta lui, ba mai mult şi preoţii hirotoniţi după stabilire s-au
căsătorit. Iată citatele care dovedesc adevărul afirmaţiilor mele:
„Ginerele doctorului Dániel“ (=Mihály Theodorovics, arhi-
diacon şi paroh) (Donig vürlabadin pheszan. Őrmény Prot.
Volumul I. p. 140, 20 ian 1721). „Nevasta preotului Szulimán
(Suliman derderin ghine. Registrul botezurilor din Gherla, volu-
mul I. p.35, poziţia 205, anul 1723)“ Lukács, nepotul doctorului
Mihály Theodorovics (arhidiacon şi paroh) (Lusig vartabedin ne-
pote. Őrmény Prot. volumulI. p. 141, 17 ian. 1721). „Miklós, fiul
domnului arhidiacon“ (Նիկօլը տր ավաքիրիցու որդին: Nigole
der avakiriţhu vertin. Őrmény Prot., vol. I, anul LXXV, 1, 1725).
„Sfinţia sa preotul Miklós a botezat-o pe fiica preotului Nerszesz“

(badveli Der-Nigole megerdeţh ez Der-Nerszeszin tusztren, Re-
gistrul botezurilor din Gherla, vol. I, p. 29, poziţia 190). „Eu preo-
tul Kristóf Emánuel îl botez pe fiul fiului preotului Aszvádur
Nerszesz“ (Ies Der Ţhacihig Manughian megerdeţhi ez deghán i
Asvaduren Der nersesian. Gherla, Registrul botezurilor, vol. II,
poziţia 84, anul 1743).
Începând din 1743 se vorbește numai despre copiii fiilor
sau fiicelor preoţilor (după cum dovedeşte ultimul exemplu), de
unde putem trage concluzia că celibatul preoţilor armeni autoh-
toni a fost introdus în primii ani ai domniei Mariei Tereza.
În prima parte a secolului trecut, călugăriţele armence se mai
puteau căsători: „Simon, soţul călugăriţei“ (մարապետին էրիկը,
ծէրիկը: marabedin erige, Dzerige; Őrmény Prot., vol. II, p.207,
anul 1738). Mai târziu sunt pomenite doar călugăriţe celibatare…
Capitolul 7
Liturghiile din zori
„Oraşul nostru fiind comercial – scrie consiliul către arhi-

diacon – toţi locuitorii săi fiind negustori care pleacă în fiecare
dimineaţă după negoţul lor, oameni pioşi şi plini de ardoare reli-
gioasă înnăscută care nu se îndură să plece la treburile zilnice
fără să fi participat la mesă şi fără să-şi fi săvârşit penitenţa.
Dimineaţa nu ai de ce s-o lungeşti cu îmbrăcatul şi întrucât
toată lumea se scoală devreme, nu numai negustorii, ci şi meşterii
şi slugile lor, dacă prima liturghie de dimineaţă s-ar oficia în zori,
oamenii s-ar duce bucuroşi la biserică pentru a-şi arăta recunoş-
tinţa. S-ar întoarce acasă cu sufletul împăcat şi ar munci mai cu
spor. Altfel, neavând vreme să meargă la slujbele religioase ofi-
ciate mai târziu, curând s-ar obişnui să uite de Dumnezeu, le-ar
fi lene să mai meargă la biserică şi apoi nici nu s-ar mai îndemna

să îndeplinească poruncile lui Dumnezeu şi ale maicii biserici,
primejduindu-şi astfel sufletele“.
Ca urmare Consiliul îi adresează arhidiaconului rugămintea
de a lua măsuri pentru oficierea liturghiei dimineaţa devreme şi,
constatându-se că elevii nu se duc zilnic la biserică, să instituie
obligativitatea elevilor de a frecventa biserica.
„Pentru educarea tineretului este nevoie, în primul rând, să
se stârnească teama şi iubirea – izvoarele şi pietrele de temelie
al oricărei morale – care se cer revigorate. Aceste două senti-
mente pot fi cel mai uşor aprinse în inimile tinerilor, prin ascul-
tarea liturghiei în fiecare zi; dacă însă tinerii sunt lipsiţi de ele,
neavând pilda conducătorilor buni şi virtuoşi, vor avea sufletul
îngheţat faţă de credinţă şi nu mai putem nădăjdui să devină creş-
tini cu frica lui Dumnezeu, pentru că ştim din experienţa noastră
că lucrurile şi obişnuinţele însuşite la o vârstă fragedă, se păstrea-
ză toată viaţa“. (Arhiva orăşenească, 1824, nr. 1714).
Capitolul 8
Biserica şi parohul primesc dijmă
Timp de douăzeci şi cinci de ani (1700-1725) oraşul nostru

n-a avut nici o palmă de hotar; începea cu primele case ale unui
şir de străzi uniforme şi se termina cu ultimele casă. În 1725 in-
fluentul nostru arhidiacon, dr. Mihály Theodorovics, s-a dus la
Viena, s-a prezentat la cancelaria aulică a Transilvaniei unde a
relatat că fiscul i-a păcălit pe înaintaşii noştri aflaţi la strâmtoare,
întrucât dacă de la alţii ceruse 50.000 de florini pentru tot domeniul
Gherlei, de la armenii gherleni a încasat 25.000 de florini pentru
o parte nesemnificativă a ei, care nu făcea nici un kilometru pă-
trat; din acest motiv solicita cancelariei să rupă un hotar cât de
mic din terenul aflat în vecinătatea oraşului, aflată în posesia fis-

cului. Atunci s-a anexat Gherlei (Örményváros, Oraşul armenesc)
terenul din jurul lui, care până în ziua de astăzi formează hotarul
îngust al oraşului; totodată am fost obligaţi să plătim o zeciuială
din recoltele acestui teren (dijmă) bisericii şi parohului. Biserica
primea trei pătrimi din ea şi o pătrime îi revenea parohului. Iată
cum suna textul ordinului respectiv: „Quandoquidem Natio Ar-
mena Szamosujváriensis hactenus et ab initio suae fundationis
semper immunitata fuerit a decimis fructuum, ex assignato sibi
territorio provenientium (prin „assignatum territorium „ trebuie
să înţelegem gospodăriile de“sub munte ), hinc inter eandem Na-
tionem hodie amicabiliter conventum est, quatenus deinceps
unusquisque concivis (hotarul a fost împărţit între locuitori, pen-
tru folosinţă) decimas praestare teneat, ex quibus tres partes pro
Ecclesia, quarta pars vero pro ordinario Parocho seu Plebano
cedat. Szamosújvár 9. 7bris J. David Uhlein“ (acesta era un func-
ţionar fiscal)[142].
Astfel destoinicul Theodorovics obţinea dintr-o lovitură trei
surse: hotarul oraşului imperios necesar şi se îngrijeşte de primele
venituri ale bisericii şi parohului.
O parte a hotarului a fost plantată cu viţă de vie (Dealul
viilor, Dealul Şapte Cruci), a doua parte era folosită ca teren ara-
bil, iar a treia ca fâneață.
Din această dijmă – potrivit înţelegerii încheiate în 1731
între Theodorovics şi oraş – parohul primea patru părţi, iar bise-
rica armeano-catolică trei părţi: „Anno Domini millesimo sep-
tingentesimo trigesimo primo, die decima septima mensis Augusti
in congregatione Senatus Oppidi Armenopoliensi praesente Re-
verendo Domino Michaele Theodorovich Presbitero et Seniore
memorati oppidi Catholicae Ecclesiae inter partes solit, eundem
Reverendum Dnum Patrem et Senatum conclusum inviolabile ac
deinceps semper practisandum hujusmodi est factum:
Quandoquidem Excelsa Camera Aulica Transylvanica

Dominis Armenis Territorium ad statum Oppidum pertinens ara-
bile, erga praestandam Fisco Regio decimam donaverit et contu-
lerit, ex speciali tamen gratia Altae fatae Camerae obvenientem
decimam ldem Fiscus Regius Zelo erga Dominum Deum moto
Ecclesiae Catholicae Oppidi , Armenopolitanae concessit ... Ex
decimis quarta pars cedet Domino Plebano, tres autem partes
Ecclesiae ad manus curatoris deveniendae et consignandae“[143].
(Őrmény Prot., vol. II. p.19).
„I-am dat arhidiaconului dijmă de struguri de opt şuştaci“
(Dăvi Avakierețin ը [8] sămak ekină. Vezi între documentele tă-
băcarilor, 11 noiembrie 1738).
În 1782 dijma s-a desfiinţat. De atunci începând atât paro-
hul, cât şi biserica primeau despăgubire de dijmă: biserica a intrat
sub protecţia oraşului, iar clerul primea leafă.
Capitolul 9
Lefurile parohului şi ale preoţilor
Mult timp după stabilirea în Ardeal (1672-1782, 110 ani),

potrivit obiceiului răsăritean, înaintaşii noştri nu şi-au plătit preo-
ţii. Aceştia trăiau din venitul obţinut pentru liturghii, banii de pa-
trafir (botez, cununie, înmormântare) şi sfeştania casei, dar nu
erau strâmtoraţi, ci trăiau în respect şi belşug, pentru că niciunul
din izvoarele de venituri nu era cu ţârâita, curgea din belşug. Pri-
meau destul de mult pentru liturghie. Erau destui miri care
recompensau cu zece galbeni binecuvântarea preotului de la cu-
nunie. La botez – pe lângă alte daruri – fericiţii părinţi îi dădeau
popii măcar doi galbeni. Sfeştania aducea preoţimii cel mai gras
venit. Casele se sfinţeau de două ori pe an de Crăciun şi de Paşti.
Deşi nu era o taxă fixă, toată lumea recompensa cu prisosinţă os-
teneala preotului. Ce să mai spunem de alte daruri oferite, cu pri-

lejuri diferite, preoţilor şi bisericii? Dacă negustorul se întorcea
cu câştig de la târgul de vite, mai întâi se ducea la biserică să-I mul-
ţumească Domnului pentru asta şi de acolo îi pica câte ceva şi
parohului; apoi îi dăruia şi bisericii dacă nu odăjdii, măcar câţiva
pfunzi de lumânări. Răsfoind vechile registre îngălbenite ale Aso-
ciaţiei Tăbăcarilor sau Negustorilor, găsim o mulţime de infor-
maţii care adeveresc cele de mai sus:
„Când a sosit arhidiaconul ne-am dus să-l vizităm şi i-am
dus în dar patru galbeni de Körmöc (roşietici), un saftian şi i-am
plătit de şase liturghii“ (Ierpor egav Der-Avakiereţă, kănaţink
handăbelu, na darink bashăs դ [4] kermeţ oski garmir, meg sah-
tian mă, զ [6] badaraki. Vezi Socotelile tăbăcarilor din anul 1738,
poziţia pentru ziua de 13 iunie).
„I-am dat şase galbeni preotului capelan“ (Devi Der-hore
der-kapellanin véţh oski. Vezi documentul tăbăcarilor din 11 no-
iembrie 1738)
„Anul trecut i-am dat capelanului 63 de florini maghiari.
(Dăvadz e anţadz dari der-kapellanin կգ madjri, vezi un docu-
ment al tăbăcarilor, datat în 11 noiembrie 1738).
„I-am trimis domnului paroh (Mihály Theodorovics), de la
Debreţin la Viena, opt legături de saftian care, împreună cu cele-
lalte patru trimise mai înainte, fac 12 legături“ (Hărgheţink De-
breţinen ը tuch sahtian kerharkeli der-horă Beceă, u araci al
hărghileink դ, na gane ժբ. Ibidem).
În mod excepţional, drept recunoaştere a meritelor sale în
favoarea oraşului, dr. Mihály Theodrovics primea şi bani, dar ei
nu reprezentau o leafă, ci mai degrabă o recompensă. „Consiliul
şi oraşul a găsit de cuviinţă să-i dăm sfinţiei sale Der Minász
(Theodorovics) o leafă 175 de florini din visteria oraşului, care îi
vor fi plătiţi în trei rate. Aparte să mai primească de Crăciun şi
de Paşti, să mai ia din banii de sfeştanie, astfel încât leafa lui să
se întregească la 200 de florini“ (Asbes kădav tălnadjă u kaghakă,

ov badvedi Der-Minasin plebanuşin dank hah (հախ) kaghkin ăs-
tăghen 175 fiorin iriek ankam u basha arnu donin dunorthnekin
12 fiorin 50 haci, u zadghin dunorthnechin alvă 12 fiorin 50 haci, or
lămănna 200 fiorină; Őrmény Prot., vol. II, p.6, 3 ianuarie 1731).
Această plată i se cuvenea numai persoanei (quo ad personam),
preotul paroh care i-a urmat ne mai primind-o.
Dobânda de 600 de florini, a celor 12.000 de florini extraşi
de Carol al III-lea din valoarea inscripţională a domeniului Gher-
lei, pentru a constitui fondul episcopal şi lăsaţi în administrarea
communitasului cu o dobândă de 5% se împărţeau în felul urmă-
tor: 500 se plăteau lui Theodorvics, restul de 100 de florini fiind
dat capelanilor. După începerea construcţiei bisericii celei mari
(1748) aceşti ultimi 100 de florini s-au alocat construcţiei, iar
după decesul lui Theodorvics, toată dobânda anuală, în valoare
de 600 de florini a revenit construcţiei catedralei.
Iată ce citim în procesul verbal al şedinţei communitasului
din 15 iulie 1758: „Parochi et Parochiae per totam Transilvaniam
beneficiis provisi sunt, unde vivere possint, nostri autem nec
unius oboli beneficio gaudent“[144].
Un alt proces verbal din acelaşi an consemnează: „Proven-
tus annuos Parochus, aliique ministri et eoadjutores nullos peni-
tus habent, solum modo ex stipendio sacror et ex stola vivunt“
[145].
Motiv pentru care în 1779, episcopul adresa oraşului urmă-
toarele: „Se Parochum (János Jakabfi) non confirmaturum, nisi
domus aedificetur Parochialis et annuum aliquod designetur sa-
larium“, iar oraşul îi răspundea: „Domum Parochialem propter
sumptus in duo inperfecte haerentia in gremio oppidi Templa ne-
cessarios et summos erigi pro nunc non posse, prius quam alterum
saltem eorundem templorum extruatur; salarium autem in illa
quantitate, quam Elisabethopolitani solvunt, annuatim designan-
dum et solvendum“[146].
În anul 1782 oraşul şi clerul au ajuns la următorul acord:

1) De acum înainte oraşul întreţine 6 capelani (vicar – cooperator).
2) Parohului şi celor 6 capelani li se promite în total o plată de
1050 de florini, cu condiţia să nu mai primească bani de sfeştanie
sau botez (amenevin ikhme taksa gam honorarium cihi arvi sub
quoqunque titulo). 3) Parohul îşi extrage banii cuveniţi din cei
1050 de florini („honorifice excindat anelov ez competentian“),
iar restul îl împart, în mod egal capelanii între ei („capellannere
aequaliler ex supernatanti participat ellan“. (Arhiva Orăşenească,
1782, nr. 209).
În 1784 oraşul a plătit parohului 159 de fl. din visteria pro-
prie. Banii de patrafir s-au ridicat la 500 fl., 4 creiţari şi jumătate.
Cei doi cantori au primit 145 de florini şi 50 cr., din visteria ora-
şului, plus 36 de baniţe de grâu. Banii de patrafir erau alcătuiţi
din taxele de botez, cununie şi înmormântare. („Caeterum tam
hos, quam fixos stolares 500 fl. 4 1/ 2 xr. constituentes Rev. Dom.
Parochus cum suis sex capellanis aequaliter dividit. Duo cantores
occasione copulationis et baptizmi suas taxas praeter memoratum
fixum, percipiunt“[147]. Arhiva Orăşenească, 1784, nr.125).
În 1815 leafa parohului era de 450 de florini, iar cei şase
capelani primeau în total 600 de florini. (Arhiva orăşenească,
1815 – 1752).
Iată ce a hotărât adunarea generală cu privire la plata preo-
ţilor:
1. Salariul ordinar de 1050 de florini să rămână în vigoare
şi de acum înainte.
2. Salariale adjunctum să se plătească şi în continuare.
3. Jumătate din dobânda celor 12.000 de florini să se dea
clerului, iar cealaltă jumătate să se aloce pentru construcţia bise-
ricii parohiale, până la desăvârşirea acesteia.
4. Parohului să i se mai plătească în natură (retribuţia în
natură) încă doi stânjeni de lemne de foc şi 24 de baniţe de grâu, în
afara celor 4 clăi de fân şi 4 stânjeni de lemne de foc, iar capelani-

lor curatori să li se dea anual, câte 2 stânjeni de lemne de spărtură
lungi şi 12 baniţe de grâu. (Arhiva orăşenească 1820; nr. 1571)
„Am primit spre aprobare – scrie baronul Ignácz Szepesi
către consiliul orăşenesc – cu emoţie, bucurie şi multă gratitu-
dine, acordul încheiat între nobilul magistrate, corpul juraţilor
aleşi şi preoţii local, cu privire la sporirea hranei preoţilor şi la
alocarea unei jumătăţi din dobânda celor 12.000 florini către cler,
iar a celeilalte jumătăţi pentru necesităţile bisericii“, 21 august
1820. (Arhiva orăşenească, 1820, nr.1655).
În acelaşi document episcopal mai putem citi următoarele:
„Pentru administrarea mai precisă a fondurilor destinate obiecti-
velor sacre, astăzi am dispus ca clerul local să numească o per-
soană din mijlocul său pentru a se îngriji de acestea şi a da seama
de toate dificultăţile ivite, la şedinţa anuală a protopopiatului, la
care vor fi invitaţi domnul jude primar şi curatorul ecleziastic,
după care socoteala lui îmi va fi trimisă şi mie pentru o verificare
mai temeinică“.
În prezent (anul 1900) salariul parohului se ridică la 1100
forinţi, iar al capelanului la 400 de florini, plătiţi din bugetul ora-
şului.
Capitolul 10
Casa parohială
Deşi în procesele noastre verbale se face vorbire în mai

multe locuri despre casa parohului („domus parochialis“, vezi
procesul verbal încheiat în 7 martie 1729 despre incidentul ne-
plăcut petrecut între Theodorovics şi Ilyés Kapitány din Bon-
cznyires [Bogata]), însă până în anul 1782 parohii noştri nu aveau
o locuinţă de serviciu, casa numită „parohială (pentru că acolo
locuia parohul) nefiind a parohiei, ci casa proprie sau închiriată
de paroh.
În 28 martie 1741 „Domniile lor Simai Gergely şi Lukács,
în calitate de patroni ai fundaţiei răposatului Salamon Simai, au
îngăduit ca Pater Mihály Theodorovics să locuiască în casa fun-
daţiei Salamon, usque ad Pascha 1742 inturbate“ (vezi Őrmény
Prot., Vol. II, p.280).
În sfârşit, în 1779 episcopul scria consiliului local că nu-l
va confirma în funcţie pe János Jakabffi, parohul ales, până când
nu construieşte o casă parohială (nisi domus aedificetur Paro-
chialis) şi nu se adoptă decizia unui salariu anual pentru paroh.
Oraşul a îndeplinit ambele condiţii; e drept că nu a construit
o casă parohială nouă, ci a cumpărat casa în care locuieşte şi as-
tăzi [1900] parohul.
Partea a XII-a
Parohii oraşului nostru
Capitolul 1
Lázár Budakovics
Puţinelor oraşe le-a hărăzit Providenţa parohi atât de învă-

ţaţi, prestigioşi, inteligenţi şi de o moralitate pilduitoare, cum au
fost cei care au cârmuit viaţa spirituală a Gherlei.
Şirul merituoşilor noştri parohi a fost deschis de Lázár Bu-
dakovics (Ղազար Պուտախեան: Ghazar Budachian). Mai întâi
a fost preotul armenilor din Alba Iulia, dar mare parte a acestora
s-a mutat la Gherla, împreună cu preotul lor care avea să fie ales
parohul gherlenilor.
Protocolul armenesc (Őrmény prot., vol. I, p. 32) spune ur-
mătoarele: „Scriu această scrisoare la Gherla, în 10 aug. 1716, în
timpul protopopului lui Lázár (Budakovics) (քահանայութեան
Տր-Ղազարին: kahanaiutian Der-Ghazarin) şi a bogatului jude
primar Kristóf (Jakabfi). Acelaşi „protocol“ mai pomeneşte şi în
alt loc despre Budakovics… „Am împrumutat 30 de florini ma-
ghiari de la preotul Lázár“ (Őrmény prot., vol. I, p. LIV, anul
1717).
Budakovics nu era doar parohul din Gherla, ci vicar epis-
copal şi arhidiacon al tuturor armenilor din Ardeal. („Erat id tem-
poris – 1716 – Vicarius et Archidiaconus omnium per Transilvaniam
Armenorum Lazarus Budákovics Parochus Armenopolitanus“
[148]; V. Lukácsi, Historia Armenorum Transilvaniae, p. 75).
Budakovics a cârmuit şi celelalte parohii din Transilvania,
fapt care reiese clar din cuvintele rostite de însuşi Budakovics:
„Ego Lazarus Budákovics Archidiaconus et Vicarius Armenorum
Transilvaniae ratihabeo et confirmo quaecunque in hoc scripto

continentur, et quiquid Armenopolitani, Elisabethopolitani, Gyer-
gyoenses, ceterique Albae Carolinae congregati decreverunt“
[149]. (Vezi Lukácsi, Historia Armenorum Transilvaniae, p.77).
În 1721, după retragerea sa, scaunul parohial a fost ocupat
de Mihály Theodorovics.
Capitolul 2
Mihály Theodorovics
Mihály Theodorovics (Todorovics Տր-Մինաս Թորոսեան:

Der Minas Thorosian) s-a născut în 1690 (În1735, cu prilejul de-
punerii unei mărturii în faţa completului de judecată din Gherla,
a declarat că avea „45 de ani“, de unde deducem că se născuse în
1690). În 1725 era deja pomenit ca şi preot (vezi lucrarea de faţă,
p. 152).
Nici cel de al doilea paroh al nostru, nu era doar arhidiaco-
nul armenilor ardeleni, ci şi vicar episcopal. Iată cum semna un
document din 1726: „Ego Michael Thodorovics plebanus Sza-
mosújváriensis ac Archidiaconus Armenorum“ [Eu, Mihail Tho-
dorovics, pleban de Szamosújvár şi arhidiacon al armenilor]
(Arhiva orăşenească, anul 1726). Mai târziu „Propaganda“ [Fide]
avea să-i acorde şi titlul „protonotar apostolic“. Iată semnătura
sa pe un certificat din 1735: „Theodorovics Michael protonota-
rius et plebanus Armenopolitanus“ (Arhiva Orăşenească, 1735).
Cererea în limba latină adresată de Bogdán Placsintár către „In-
clytum supremum Tricesimale officium“ (Înaltului Oficiu Trice-
simal Suprem) are pe verso următoarea inscripţie: „Reverendissimo
Domino Michaëli Thodorovics Prothonotario Apostolico et Ar-
menor. Ecclesiar. per Principat. Transilvaniae Vicario Perrenali,
nec non Plebano Armenopolitano, ubique zelantissimo et in
Christo Patr. colendissimo“[150].
Din cauza discordiei dintre P(ater) Minász (Theodorvics)

şi P. Mihály, cauzată de slăbiciunile omeneşti, a fost formulat un
document, datat 27 mai 1724, semnat de episcopul ales János An-
talffi şi vicarul general János Demeter şi „adresat nobilului şi cin-
stitului judecător al Oraşului Armenesc Gherla care doreşte să
stârpească şi să plivească discordia de la primele sale mlădiţe“.
În 25 decembrie 1725 Theodorovici este trimis la Viena de
consiliul orăşenesc, pentru a aduce prima diplomă caroliană ob-
ţinută prin mijlocirea sa. În acest scop duce cu sine 8600 (ըռզճ)
florini maghiari; în afara acestora i se vor mai trimite 7600 (ռէճզ)
florini maghiari şi încă 2260 de florin „pentru daruri“. (Őrmény
prot., vol. I, p. 301).
Deşi avea un venit limitat, comparativ cu funcţia înaltă pe
care o deţinea, a făcut mult bine atât rudelor, cât şi străinilor.
Rudele sale István şi Miklós făceau negoţ în Banat, dar au
venit acasă cu o pagubă de 1130 de florin. „Pater Mihály nu avea
nici o altă afacere, trăind de pe urma funcţiei sale preoţeşti…, însă
rubedeniile sale şi-au tot mărit datoria, aşa încât Pater Mihály,
din proprie voinţă, s-a obligat să-i ajute achitându-le datoria de
200 de florin, defalcată pe patru ani, în rate de câte 50 de florin
[in defalcationem Restantiar]. (Arhiva Orăşenească, 1725, die 6.
9bris).
Oamenii importanţi au duşmani şi pizmaşi. Theodorovics
avea destui, nu s-a răzbunat pe niciunul dintre ei, deşi datorită
funcţiei sale înalte şi influente ar fi avut destule modalităţi s-o
facă. Nu s-a răzbunat pentru că nu era numai un om cu suflet
nobil, ci şi un preot exemplar. El nu se rezuma la rostirea cunos-
cutelor cuvinte din Tatăl nostru: „Şi ne iartă nouă greşalele noas-
tre, precum şi noi iertăm greşiţilor noştri“, ci acţiona după învăţătura
lor. Iată un caz: Ilyés Kapitány, persoană nemeşească din locali-
tatea Boncznyires [Bogata], l-a insultat pe parohul Theodorovics
chiar în casa parohială („in Domo Parochiali“), ameninţându-i
pe armeni cu jupuirea. Nefericita întâmplare a fost adusă în faţa

subprefectului. Acesta a cercetat cazul şi a ascultat martorii pa-
rohului; dat fiind că toţi cei nouă martori au mărturisit în acelaşi
fel, subprefectul a pus să-l prindă pe Kapitány. Martorii lui Theo-
dorovics: 1. János Szöcs, armean din Gherla; 2. Samu Pap, jelerul
(inquillinus) contelui György Bánffy din Nagydevecser [Divi-
ciorii Mari]; 3. Dániel Stephánovics, armean din Gherla; 4. Péter
Gábor, armean din Gherla; 5. Ászlán cojocar, armean din Gherla;
6. Tódor Gergelyfi, armean din Gherla; 7. István Zuki, locuitor
din Gherla; 8. Mihály Koller, dirgintele poştei din Orăştie (care
atunci se afla la Gherla); 9. Kristóf Tatrosi vameş din Gherla.
Atunci s-au prezentat în faţa „cinstitului magistrat al Oraşului
Armenesc“ oamenii de vază din Boncznyires [Bogata] şi au în-
cheiat o învoială scrisă (7 martie 1729) care, printre altele, cu-
prinde următoarele: „S-a întâmplat că numitul Ilyés Kapitány din
Boncz Nyires, nobil portionatus, s-a îmbătat în oraş şi după ce a
suduit într-un mod josnic, jignindu-l pe sfinţia sa preotul paroh
chiar la parohie, spunând că nu se lasă, până nu va jupui cu mâna
lui unul sau doi armeni, chiar dacă apoi va fi pus în cătuşe şi legat
de butuci, greşind atât împotriva religiei, cât şi parohului şi bise-
ricii a fost prins pe drept. Luând în considerare necazul ce s-ar
putea ivi din această cauză, după intervenţiile noastre la paroh şi
la cinstitul magistrat, s-au învoit să se împace hic et nunc [aici şi
acum] şi, după ce a depus o chezăşie de 20 de florini maghiari,
l-am eliberat sub următoarele condiţii scrise [infra scriptis con-
ditionibus]: 1. Nobilul Ilyés Kapitány se obligă să nu mai repete fap-
tele sale rele nici pe faţă şi nici în taină, iar dacă se va observa o
astfel de răutate, acest pact îşi va pierde valabilitatea …“. Parohul
mărinimos l-a iertat pe făptaşul Kapitány de amendă.
Subsemnaţii am căzut la înţelegere cu preasfinţia sa arhi-

diaconul Mihály Theodorvics ca în locul dijmei de vin (proprie-
tarii viilor erau datori să-i dea arhidiaconului o pătrime de recoltă –
una din patru vadre de vin), să-i predea în fiecare an, pe tot timpul
vieţii sale, câte cincizeci de baniţe de grâu, patruzeci de vadre de
vin şi două sute de florini maghiari, drept recompensă pentru mul-
tele servicii pe care le-a înfăptuit în favoarea oraşului nostru; dar
urmaşul preasfinţiei sale nu poate formula aceleaşi pretenţii pen-
tru că noi facem acest dar doar preasfinţiei sale Mihály Theodorvics.
Această înţelegere s-a încheiat în 29 octombrie 1734, în faţa con-
siliului (Mink al var kărealkăs aisbes kontetovat eghank hed bad-
veli Der-Avakieriţin Der-Minas Torosian, vor vorovhedev meg
kani darov mă araci ekăstănnun kvarta tăgăduit arilink iren
hărmonţă incivani abri na, nămanabes ievăs kontetuvat eghank
hed Der-Hoiră ţorenin sebă, vor unenank iren hărmonţă amen
dari 50 mirţa ţoren dalu kvartain sebă incivani abri na, mink al
făgăduit gălank dalu desnelov ziren hărmonţă şad turlu aşha-
dankă kaghkin; iren hărmonţă edevanţ successoră askiţ heci meg
pretensiomă ci bi unena, zeram ais miain badveli Minasin baș-
hilink, gudank amen dari meg karsănoţmă kini. Ais ieghev
tălnadjin timaţ, nămanabes gudank 200 madjri, incivană abri na).
Eu Gergely Simai, judecătorul armenilor, dimpreună cu cei dois-
prezece consilieri juraţi: (Ies Krikor Toderi birov haioţ im 12 [ժբ]
iertial dzerov), László Gergely tanácsnok (agha Kirkor Nastur-
jánţh), Gergely Bogdán consilier (agha Kirkor Asvaderi), Longi-
nus Todor consilier (agha Chenganos vogh. hoki Thorosi), Kristóf
prim-curator (ieghegheczhpan Chacihig), Alexa Pap-Gergely con-
silier (agha Álexá Der-Kirkori), Salamon Duha consilier (Sala-
mon, fiul lui Kristóf Duha: agha Soghomon Duhai Chacihaderi),
Emánuel Gajzágó membru în adunarea generală (aghaciha Mánug
Gaghsakoi), Tódor Gergely membru în adunarea generală (agaciha

Toderás Kirkori).
Drept răspuns la acest acord, Theodorovics a adăugat urmă-
toarele, în limba armeană:
Cele enumerate mai sus scrise de onoraţii şi stimaţii domni
armeni, onoratul domn judecător şi stimaţii domni consilieri, în
favoarea umilei mele persoane, s-au petrecut din voinţa mea şi
mi s-au dat cu bunăvoinţă şi gratuit în folosinţă, până când Dom-
nul mă va chema la El. Eu preotul Mihály Theodorvics, parohul
Oraşului Armenesc, arhidiacon şi protonotar apostolic al arme-
nilor ardeleni. Այս վվերոյ գրեալ պայմաններն, որնոր անար-
ժանիս համար գրեցին մեծարելի եւ պատվելի մեր հայոց իշխաններն
այսինքն մեծարելի պիրօվ, եւ մեծարելի աղաներն, իմ կամաւն
եղեւ, մինչեւ զիմ առ Ասուված փոխելն վս գայս վերոյ գրեալքս
ինձ շնորհաց է, բաշխս, կամաւ: Ais vero kărial baimannerăn, vor-
nor anarjanis hamar kărețin medzareli iev badveli mer haioț işhan-
nerăn, aisinkăn medzareli birov iev medzareli aghanerăn, im gamavăn
ieghev, mincev zim ar Asdvadz pocelăn, vasăn zais vero kărialkăs
inţ şănorhaț e, başhăs, gamav Ես Տր-Մինաս Թրսն եւ բլէպանուշ
Հայոցքաղքի եւ արքիտիգօն հայոց Դրանզիլվանիօյ եւ բրօդօնօ-
դարիուշ առաքելական: Ies Der-Minas Torosăn plebanuș Haioţ-
kaghki iev arkidikon haioţ Tranzilvanio iev protonotariuș arakelagan.
Arhiva Orăşenească; Prot. arm. vol II. p. 139 ).
La 6 iulie 1736, Mihály Theodorvics a fost scutit de oraş
de activităţile de paroh, în locul său fiind ales un paroh nou
(Lukács Verzár). Din acel moment Theodorvics s-a ocupat numai
de „vicariat“. Iată versiunea tradusă a hotărârii adunării generale,
redactată în limba armeană:
Vă aducem la cunoştinţă că în 6 iulie 1736 ne-am adunat
onoratul consiliu, communitasul (aleşii juraţi, suta ) împrenă cu
clerul şi am hotărât ca de acum înainte (յիմպիկուցէն: himbi-
guţhen) preasfinţia sa Domnul Theodorovics (Der Thorose) să
nu mai slujească poporul: (օչ իքմը չի ունէնայ ծարութիւն
անէլու ժօղովըրդին: oci ikmă ci unena dzarutiun anelu jog-

hovărtin). Emanuel Násztur consilier, Lukács Simai (Şemaianţh)
consilier, Béczás orator, Keresztes (Kerestiş) orator, Kristóf
Donovák, Szaruchán, János Gorove, Dávid Álexa; Miklós, sta-
rostele societăţii negustorilor, (saresta), Tódor Péter (Toder Bedrosi),
Emanuel János (Mánug Ohánnesi), Gergely Simon (Kirkor Dze-
righi), Jakab Karátsonyi (Ágopşá Kéréciuni), Emánuel Lukács
(Mánug Lukuţi), Bogdán Bághcshá (Kertész) (Asvadur Baghci-
hai), Kristóf Páskul (Chacihkoh Paşkuli), Kristóf Kákicz (Ko-
vaci) (Chacihadur Kakiţi), Péter Kasza (Bedros Khosái),
Várteresz Gusát. (Arhiva Orăşenească, proces verbal din 1736).
„În 1746 sfinţia sa părintele arhidiacon Mihály Theodorvics

(kerharkeli der haire Der-Minase) a călătorit la Viena pentru a
duce reginei scrisoarea de recomandare a onoratului consiliu
orăşenesc. Oraşul i-a dat lui Theodorovics 300 de florini pentru
osteneala (vezi Örmény Prot., vol. II, p.349) de a se interesa şi a
desluşi cui i se cuvine dobânda celor 1200 de florini depuşi de
Maiestatea Sa (Maria Tereza) pentru întreţinerea episcopului
(fundaţia episcopului: iebisgobosuthean fundaţia), nouă sau
«cămării» (trezoreriei) care o pretindea de la oraş. Regina a dis-
pus ca dobânda sumei pomenite să-i revină pe viaţă mijlocitoru-
lui, a adică preasfinţiei sale părintelui Thedorovics (care a şi adus
cu sine ordinul în cauză). Astfel oraşul care administra cei 12.000
florini îi datora preasfinţiei sale, domnului Theodorvics 575
(cinci sute şaptezeci şi cinci) de florini maghiari. Însă onoratul
consiliu, communitasul şi întreg oraşul s-au învoit cu preasfinţia
sa, ca în loc celor 575 de florini anual, să-i dea partea de proprie-
tate din Fizeşul Gherlei (Ördöngös-Füzes), comitatul Solnocul Inte-
rior, ca să beneficieze de recolta de aici, în schimbul căreia preasfinţia
sa renunţă la salariul de paroh şi nu ridică alte pretenţii“.
Dr. Mihály Theodorovics
Eu Emánuel Pap (Ies Manug „Der-“ Kirkorján), judecăto-

rul oraşului armenesc, adeveresc că acest fapt s-a hotărât dimpre-
ună cu consilierii mei, cu consiliul şi oratorii. Longinusz Toderás
(Chengenos voghorin. hoki Thorosi), Gergely Simai a lui Todor
(Kirkor Toderi Şimaian), Lukács Simai membru în adunarea ge-
nerală, Kristóf Karácsonyi (Chacihig Kreciuni) membru în adu-
narea generală, Gergely Bogdán (Kirkosá Asvadri), membru în
adunarea generală. Eu Gergely Násztur, Kristóf Novák (membru în
adunarea generală) (Arhiva Orăşenească. Őrmény Prot., vol. II,
p. 361, 28 martie 1747).
La începutul anului 1747 Theodorovics a plecat la Roma,

în tovărăşia judelui primar Emánuel Pap şi a soţiei acestuia, pe-
trecând acolo Săptămâna Mare. Povestea acestui eveniment reli-
gios demn de menţionat am auzit-o din gura sfinţită a lui Tivadar
Pap, parohul din Frumoasa, care trăieşte şi astăzi printre noi şi
dimpreună cu legenda, a păstrat şi frumoasa icoană pe care i-o
adusese străbunicul din Cetatea Eternă.
Maria Tereza l-a numit episcop pe Theodorvics (vezi Szon-

gott, Szamosújvár, a magyar-örmény metropolisz, p. 45-47).
A fost parohul nostru timp de cincisprezece ani (1721-1736), în-
deplinindu-şi atribuţiile vicariale până la moarte. A trăit şaptezeci
de ani. S-a stins din viaţă la 3 ianuarie 1760. (Vezi Registrul de-
ceselor din Gherla, vol. II, p. 96, poziţia 4).
Capitolul 3
Lukács verzár
A fost ales paroh în 6 iulie 1736. „Verzar“ era doar o

poreclă, numele de familie al preotului fiind Stephánian, Ste-
fanovics (= Istvánfi). Din acest motiv, în registrele de stare civilă,
numele armenesc al remarcabilului paroh apare când sub forma
de Ghugász Vérdzárján1, când Gughász Stephanián (Lukács
Stephánián). S-a născut în 1701. Antecesorii săi îndepliniseră atât
funcţia de vicar, cât şi de arhidiacon al armenilor ardeleni. Verzár
era arhidiacon şi paroh. Pentru calităţile sale ieşite din comun,
episcopul de Ardeal l-a distins cu titlul de canonic. (Arhiva
Orăşenească, 1784, nr. 408, Post Mortem)
În 2 august 1777 a celebrat liturghia de aur2. A trăit 78 de
ani, trecând la cele veşnice în 27 decembrie 1778. (Vezi registrul
1
Concetăţenii săi îi spuneau doar Der-Ghugász (popa Lukács). În vremurile
mai moderne, în armata rusească a servit un comandant erou care purta tot nu-
mele strămoşului său preot Der-Gughasian (fiul preotului Luca), în schimb
ruşii îl numeau Terkufassof.
2
A fost primul dintre preoţii armeni autohtoni care a celebrat o liturghie de aur,
ultimul fiind preot liturghisitator Tivadar Pap. (Vezi K. Szongott, Szamosujvár,
a magyar-örmény metropolisz, p.87). Sursa documentară în care am descoperit
această informaţie îmbucurătoare utilizează termenul de „liturghie de argint“,
însă liturghia de argint a excepţionalului nostri paroh fusese celebrată în 1751,
aşa încât am corectat termenul de „liturghie de argint“ cu „liturghia de aur“.
decedaţilor din Gherla, vol. II, p. 223, poziţia 142). A fost parohul
oraşului nostru timp de 42 de ani, 5 luni şi 21 de zile. Este în-
mormântat în sanctuarul bisericii Solomon.
Capitolul 4
Der-Chácshádur Jészáján
În 1742 în oraş bântuia ciuma. Preoţii se speriaseră şi ei.

Pentru ca muribunzii să nu se săvârşească din viaţă lipsiţi de
mângâierea ultimei împărtăşanii, oraşul l-a rugat pe preotul
Kristóf Gajzágó să-i spovedească pe „ciumaţi“, însă fricosul
Gajzágó, în ciuda avantajelor făgăduite, nu s-a înduplecat să
îndeplinească acest serviciu pe care ar fi fost dator să-l facă prin
natura funcţiei sale… În schimb şi-a asumat-o în mod voluntar
Der-Chácshádur Jészáján (Iszáján, Iszáj sau Izai). Dumnezeu şi-a
ferit de boală slujitorul devotat. El s-a bucurat de avantajele pro-
mise lui Gajzágó şi utiliza titlul de „paroh onorific“, conferit de
administraţia oraşului, din recunoştinţă pentru inima sa curajoasă.
I s-a făgăduit că dacă îi va supravieţui lui Lukács Verzár, avea să
fie ales paroh. (Őrmény Prot., vol. II. p. 209). În procesele verbale
ale administraţiei oraşului este pomenit în mai multe locuri cu
formula „Kerharkeli Der-Chácshádur Jészáján“: Preasfinţia sa
Kristóf Iszáj. Armenii folosesc titlul de „kerharkeli“ numai atunci
când e vorba de parohi; în concluzie, Jészáján, fiind pomenit
drept „kerharkeli“, era paroh (onorific). De aceea m-am simţit
dator să-l amintesc şi pe el în această parte dedicată parohilor.
S-a stins din viaţă cu trei ani înainte de parohul Lukács
Verzár, motiv pentru care oraşul nu şi-a putut îndeplini făgădu-
iala. A decedat la 1 mai 1775 (vezi Registrul deceselor din
Gherla, vol. II, p. 189, poziţia 43).
Capitolul 5
János Jakabffy
După moartea lui Lukács Verzár, mai mulţi preoţi doreau

să ocupe importantul post de paroh; toţi pretendenţii erau potri-
viţi, însă şansele îi surâdeau lui János Jakabffy căruia oraşul îi emi-
sese în 7 ianuarie 1779 acest frumos certificat:
„Nos judex primarius (Martinus Novák) caeterique sena-

tores ac notarii, tota item communitas privilegiati oppidi Arme-
nopolitani memoriae commendamus tenore praesentium omnibus
et singulis, quorum interest praesentibus ac futuris: Quod cum
nos die 7-ma mensis Ianuarii anni cur. 1779 ad tractanda publi-
cum civitatis nostrae statum ac emolumentum concernentia
quaedam negotia, in domo pretoriali congregati fuissemus, eo
tum praesentato coram nobis supplici suo libello Adm. Rev.
Dominus Joannes Jakabffy Ecclesiae hujatis Parochialis coadju-
tor Capellanus, petierit humillime publicum sibi ad defensionem
existimationis suae, per nonnullos, uti semet certo ex rumore in-
tellexisse, asseverabat, graviter laesae deserviturum per nos ex-
tradari de anteactae suae vitae modo ac ratione testimonium;
cujus justa hujusmodi petitione in considerationem sumpta, siq-
uidem justa petenti assensum denegandum non esse, sed et insu-
per vitam ac famam pari passu ambulare probe sciamus; ex eo
praesentibus fide nostra publica mediante testamur eundem prae-
laudatum Adm. Rev. Dominum vitam suam per exactos in gremio
nostri 27 sacerdotii sui annos ita conformasse, ut illa legibus pro-
bitatis, honestatis, sobrietatis item ac pietatis apprime conformis
fuerit, munus vero suum in obeundis Ecclesiasticis muniis ea cum
accuratione tractasse, ut nihil omnino eorum in se desiderari pas-
sus sit, quo saluti animarum in hoc oppido, quin in ditionibus
Turcicis per obitam inter summa pericula missionem promoven-

dae emolumento pietatis per impetratas a sancta sede Romana
indulgentiis procurando, incremento item Divini honoris per con-
ciones et Catecheses in condignum statum ponendo, utilitati et
decori Ecclesiae, per elemosinas munificentiam labores et vig-
ilias augendae et conservandae idoneo ac necessario advertit . . .“
[151].
Curând s-a întrunit adunarea de alegeri: Jakabbfy a primit

20 de voturi, Karátsony 9, Kristóf Duha 5 şi Káringetz un vot.
Jakabffy a fost confirmat în funcţia de paroh.
Jakabbfy a fost ales în 24 iunie 1779 şi instalat în 10 iulie
1779, sub asistenţa arhidiaconului János Karátsony din Dum-
brăveni (Registrul stării civile Gherla, vol. II, p. 515)
Consilierul Tódor Dániel şi judele primar Márton Novák
au sosit de la Sibiu, unde au fost în calitate de delegaţi, şi ne-au
vestit că episcopul a confirmat alegerea în funcţia de paroh a
preasfinţiei sale János Jakabffy, stabilindu-i de comun acord cu
episcopul, un salariu de 150 florini. („…in electionem Dni Adm.
Reverendi Joannis Jakabffi concensisse, illamque confirmasse,
tractatum ibique et de annuo ejusdem salario, quod ubi in 150
Rh. florenorum fixum fuisset“[152]).
Referitor la acelaşi subiect, în procesul verbal al şedinţei
din 22 mai 1779, citim următoarele: „Nos magistratus et Com-
munitas Privileg. opp. Armenop. in Transilvania virtute praesen-
tium declaramus et obstringimus nosmet ad tenorem conventionis
circa confirmationem denominati in Parochum Adm. Rdi Dni
Joannis Jakabffi cum Excellmo Illmo ac Rmo Dno Praesule nos-
tro Gratiosissimo Ladislao e comitibus Kollonitz de Kollegrad
per deputatos nostros hoc in passu delegatos Magnificum Dnum
Reg. Consiliarium Theodorum Dániel et Spectabilem Dnum Ju-
dicem Primarium Martinum Novák initae ac celebratae eidem
Dno Adm. Rdo Joanni Jakabffi, successoribusque ejusdem futuris

Parochis nostris ex Cassa Communitatis nostrae annuatim 150: cen-
tum quinquaginta Rh. flor. soluturos; ac Domum etiam Parochi-
alem, ubi aedificium Templi nostri absolutum fuerit, aedificaturos.
In quorum uberiorem fidem ac amplius robur praesentes solita
auth. munitas extradedimus. E sessione Magist. et confluxu Com-
munitatis die 22 junii 1779 celebr. Martinus Novák judex primarius,
Joannes Kádár notarius ord.“[153].
În scrisoarea adresată oraşului de „Ladislaus C. a Kollonicz
Episc. Alvincz 1779 die 19 Junii“ [episcopul Ladislau C. Kol-
lonitz, Vinţul de Jos, 19 iunie 1779] citim următoarele: „...una
rogare, ut Parochiali ibidem Ecclesiae nunc Pastore suo destitutae
D. Joannes Jakabffy Parochus praeficiatur“[154]. În 1779 Jaka-
bffy devenea protopop-paroh. Arhidiaconul armeano-catolic din
Dumbrăveni a dat citire diplomei de numire, în faţa mulţimii de
credincioşi adunaţi la biserica parohială. Peste un an (1780) a
obţinut şi titulatura de canonic. Jakabffy a înaintat o adresă către
oraş solicitând ca – în baza unui document mai vechi, dar aflat în
vigoare – să expulzeze „călugării“ unor ordine din afară care um-
blau din casă în casă, împovărând localnicii. Consiliul a acceptat
cererea, confirmând-o printr-un răspuns redactat de prim-notarul
Márton Balta.
În 1780 episcopul cerea oraşului să-i dea parohului, sub ti-
tlul de „canonico portie“, 20 de iugăre de pământ arabil şi o fâ-
neață cu o producţie de 15 căruţe de fân. Oraşul răspunde acestei
solicitări arătând că hotarul oraşului e strâmt şi neroditor: „Ac-
cedit, quod nos cum Parochis nostris jam inde ab antiquo Accor-
dam et ligamen intuitu stolarum ac proventuum Parochialium
contraxerimus, et quidem suis in punctis ab Exsimo quondam
Episcopo Zorger ratihabitum et confirmatum; quae stola non, ut
in locis aliis, tenue et per exiguum quid importat, sed honestis
(bene pingvibus) subrixa est proventibus, ex quibus nostri Parochi
sese sustinere potuerint“[155]. Acesta era textul trimis de oraş, drept

răspuns, către Ignácz Battyáni, care ocupase locul lui Kolonitz.
Péter Mártonfi adresase episcopului o reclamaţie împotriva
lui Jakabffy. Oraşul a redactat un text întru apărarea lui Jakabffy,
numindu-l pe trădător „homunculus“ (om mărunt, nevolnic). Iată
cum era caracterizat parohul: „Veneranda canicies integerrimi opti-
mique Patris“... „Patris nostri optimi et Parochi zelantissimi
justissimique integritas“ [156]. (Arhiva Orăşenească, proces ver-
bal din 1783).
În scrisoarea din 31 martie 1784, redactată în limba
armeană şi adresată judelui primar, János Jakbffy1 spune urmă-
toarele: „Scriindu-vă nu-mi fac decât datoria… Să stabilim o dată
convenabilă şi să ne întrunim clerul şi onoratul communitas pen-
tru a ne sfătui ce am avea de făcut pentru a ne termina construcţia
bisericii. (որ հատիր տէսնունք զժամը: vor hadir desnunk ăz-
jamă). Dacă noi vom fi binevoitori faţă de Casa Domnului, atunci
şi El ne va dărui spor în muncă şi în negoţ“. (Զէ թէ որ մինք բարի
իղձով ըլանք Աստուծոյ տանը վրա, նա Աստուած ալ արա-
տութիամբ պի շնորհէ մէզիկ մեր բանին, գործգին ու արու-
տուրին մէջ զիրեն աջողութիւնը: Ze te vor mink pari ighțov
ălank Asdudzo dană văra, na Asdvadz al aradutiamp bi șănorhe
mezig mer banin, kordzin u arudurin meci ziren acioghutiună).
Iată un alt certificat emis de oraş, privitor la Jakabbfy:
„Nos Magistratus Liberae Regiaeque Civitatis Armenopolis
tenore praesentium damus pro memoria significantes, quibus ex-
pedit universis, quod Rdsimus D. Joannes Jakabffi Parochus Ar-
menopolitanus in observando Divinorum Ordina et in muneribus
Ecclesiasticis obeundis, pro uti nobis notorium est, et sui con-
portatione et exactitudine, per universos Plebaniatus sui annos
semet probaverit, ut adversus supplicantem Rdmum D. Porochum
1
Capelanii din 1787: Bogdán Káringetz, Kelemen Korbuly, plătiţi cu câte o
leafă de 150 de frt. fiecare, parohul având un salariu de 450 frt.
J. Jakabffi nulla omnino a Magistratu querela formata unquam

fuerit; quod hujusmodi testium Rsimi Dni Parochi Arme-
nopolitani sigilli nostri munimine roboratum dandum et conceden-
dum duximus“[157]. (Arhiva orăşenească, 20 iunie 1789, nr. 172).
S-a stins din viaţă la 3 septembrie 1791 (vezi Registrul de-
ceselor din Gherla, vol.II, p. 113). Meritosul nostru paroh ne-a
păstorit 12 ani, 2 luni şi 10 zile.
Capitolul 6
Adeodát Moldován
În ciuda faptului că majoritatea voturilor fuseseră în

favoarea numirii lui János Jakabffy în funcţia de paroh (Jakabbfy
primind 20 dintre cele 35 de voturi, iar restul candidaţilor 15 vo-
turi în total), episcopul nu a vrut să-l confirme în funcţie pe Jak-
abffy – întrucât se înaintase o reclamaţie împotriva sa – ci a cerut
ca oraşul să facă o altă propunere de paroh, din rândul clerului
(„clerus“). Iată ce scria oraşului episcopul László Kollonits, în
documentul datat 18 martie 1779, Alba Iulia: „Cum D. Lucas
Verzár e vivis ereptus sit, alium e Clero suo pro Parocho hujus
Civitatis mihi praesentat canonice investiendum“[158]. Oraşul a
luat poziţie în favoarea lui Jakabffy şi nu a trimis („praesentat“)
alt preot. Atunci episcopul l-a numit paroh pe preotul asistent (co-
operator) Adeodat (Ászvádur – Bogdán) Moldován care nu prim-
ise nici măcar un singur vot şi nu se număra printre cei trei
(ternarium) mai bine clasaţi. Această numire este adeverită – prin-
tre altele – de adresa gubernială din 17 august 1780, în care găsim
această expresie foarte clară: „Plebanus Adeodat Moldován“.
(Preotul Moldován, derulând un proces îndelungat împotriva
oraşului, numele său apărea destul de des în faţa guberniului.
Arhiva Orășenească, 1780, nr. 161). Oraşul nici nu voia să audă
de numele lui Moldován, care nu fusese alesul comunităţii, şi

trimise deîndată doi delegaţi, consilierul Tódor Dániel şi judele
primar Vártán Novák, întru „mai buna informare“ a episcopului.
Delegaţii au precizat şi faptul că episcopul nu are drept de numire
a parohului, ci numai de confirmare a celui ales. arătând că oraşul
nu l-ar accepta niciodată în scaunul parohial pe Moldován, cel
care prin fapta comisă cu prilejul unei delegaţii (la Viena) îşi înti-
nase caracterul. În sfârşit cerură înaltului prelat să-l confirme în
funcţia de paroh, pe Jakabffy, un preot „destoinic, cinstit şi blând“
care – potrivit speranţelor – avea să devină unul dintre cei mai
buni parohi. Episcopul s-a lăsat convins de pledoaria lor şi … l-a
confirmat pe Jakabffy. Moldován – care niciun moment nu a fost
parohul nostru adevărat (instalat) – a continuat să uzeze de
această titulatură.
Capitolul 7
Dr. Kelemen Korbuly
S-a născut în 1746, tatăl său purtând numele de Emanuel.

Deşi numele său de botez era Anton, utiliza numele cu care fusese
miruit preot (Kelemen – Clemens). A învăţat la Roma, asemenea
înaintaşilor săi. Iată ce scria la 6 mai 1769, într-o scrisoare, în
limba armeană, adresată din Cetatea eternă, judelui primar al ora-
şului nostru: („Spectabili ac Generoso Domino Christophoro Jakabfi,
Privilegiati Oppidi Armenopolitani Judici Primario mihi pluri-
mum colendo. Per Mantuam, Viennani Austriae, Budam, Claudi-
opolim – Szamosujvár in Transylvania“[159]) scria următoarele:
„Sper că peste trei săptămâni – cu ajutorul lui Dumnezeu – am
să reuşesc să adopt gradele sacramentale şi dacă bunătatea
nemărginită a Domnului mă va face demn să fiu primit în ordinul
ecleziastic, atunci prima liturghie urmată de Sfântul Rozariu am
s-o celebrez în Basilica Sf. Petru pentru binele trupesc şi spiritual
al oraşului nostru“ (Կի յուսամ, դէ իրեք շաբդեն վրա Ածային

օգնութբն պի սկսիմ զ սբ աստիճանքը ընդունէլու, եւ թէոր Այ
անհուն բարութիւնը զիս արժանի անէ քահանայական կարքին,
նա զառջի թիվ պատարագըս Սբ-Բէտրոսա Եկեղեցուն մէջ պի
ասիմ մեր պատվելի քաղքին թէ հօգէւոր եւ թէ մարմնաւոր
յաջողութեանը համար: Ghi husam, te irek şapten văra Asdva-
dzain oknutiampăn bi ăsgăsim ăz surp asdidjankă ăntunelu, iev teor
Asdvadzain anhun parutiună zis arjani ane kahanaiagan garkin, na
zarci tiv badarakăs Surp-Bedrosa Iegheghețun meci bi asim mer bad-
veli kaghkin te hokevor, iev te marmănavor hacioghutiană hamar).
Oraşul a emis pentru Kelemen Korbuly, pe care lumea îl
numea Der-Géghmosz, următorul certificat de excelenţă
„Nos Magistratus Liberae Regiaeque Civitatis Armenopo-
lis, vigore praesentium damus pro memoria, significantes quibus
expedit universis, A. R. D. Clementem Korbul curatum hujus
Civitatis Capellanum, per 20 annos in cura animarum isthic posi-
tos, talem se se tulisse semper, ut incumbentibus obligationibus
suis perfectissime responderit, et in spargendo Divino ex cathe-
dris Templorum ad populi concionem semine, non modo facun-
dum, sed in fructu operis, messeque spirituali colligenda foecundum
quoque cum lucro animarum, Divinae gloriae zenotem semet
probaverit, in laboribus spiritualibus invicto semper et infracto spi-
ritu praecedens, in cura animarum disponendisque moribundis noctu
diuque desudans, bonum odorem, exemplum perfectionis aedi-
ficationis normam ubique relinquens, Lucernam virtutum arden-
tem et lucentem se se exhibuerit adeo, ut coram Deo et hominibus
merito dilectus habeatur, insuper promptitudinem et dexteritatem
suam ad cuncta Ecclesiastica negotia cooperando Magistratui in
Altissimis, praesertim circa Ecclesiastica jussis, quandocunque
requisitus extitit extendisse. Super quibus modo praevio recensitis
praesentes Litteras nostras testimoniales, futura A R. D. Clemen-
tis Korbul sui pro legitimatione deservituras authentici sigilli nos-
tri munimine roboratas dedimus“[160]. (Arhiva orăşenească, 19
august 1789, nr.230).
După moartea vrednicului Jakabbfy, enoriaşii l-au ales

drept paroh pe renumitul Kelemen Korbuly. Iată ce spune contele
Ignácz Battyáni despre noul paroh: „Pentru purtarea poverii paro-
hiei a fost ales un bărbat cu o viaţă într-adevăr curată, neprihănită
(asemenea răposatului Jakabffy), fiind şi eu de părere că a obţinut
merite în lucrarea sa pentru Casa Domnului“.
În continuare redau conţinutul documentului de confirmare
emis de episcop: „Amplissime Magistratus! Dilecti in Christo
Filii! Redditae sunt mihi Amplissimi Magistratus litterae, quibus
electionem Honorabilis Clementis Korbuly in Parochum suum
mihi significat, confirmandumque proponit. Elegerunt sane virum
integrum, oneri pastorali ferendo parem, et meo quoque judicio
de Ecclesia Dei bene meritum, Cujus electio sicut mihi accepta
est, ita eandem accepto et confirmo, subin. Investitura, hanc meam
voluntatem testaturus. Iisdem Honorum gradibus, quibus Admo-
dum Reverendus condam Joannes Jakabffy, dum viveret Parochus
Armenopolitanus gavisus est, titulis, insignibus et praerogativis
novum hunc Parochum suum ornare non deero; Amplissimum
itaque Magistratum Paterne hortor, ut praedictum Honorabilem
Clementem Korbuly, donec haec omnia suo modo expediantur,
et deinceps etiam Pastorem suum audiat, reversatur, ac etiam pro-
tegat, et ab iis, quorum interest, omnem reverentiam et obedien-
tiam prostrari faciat. Caeterum Paternam Episcopalem meam
benedictionem impertiens, maneo Amplissimi Magistratus Clau-
diopoli 18. 7bris 1791. verus Pater: Ignatius Episcopus Trans.
Comes de Battyán“[161]. (Arhiva Orăşenească, 1791, nr.139 ).
În 18 septembrie 1791 episcopul a confirmat alegerea în
funcţia de paroh a lui pe Kelemen Korbuly1, iar în luna decembrie
1
Iată lista capelanilor din 1792: Bogdán Káringetz, Katán (Adeodat)Moldován,
Péter Novák, Auxentius Verzár, Simon Korbuly, Mihály Antalffy, Kristóf Már-
tonfi, Lukács Simai, Kristóf Bogdánffi. (Őrmény Prot., vol. III, p.490). Dar în
1799 aveam doar şase capelani: Péter Novák, Auxentius Verzár, Simon Kor-
buly, Mihály Miron, Lukács Simai şi Kristóf Czetz (Mártonfi).
a aceluiaşi an l-a numit arhidiacon şi canonic onorific. Iată textul

acestei numiri: „Amplissime Magistratus! Plura pro sua pietate
DVtras in Bonum Ecclesiae praestitisse quoties apud me tacitus
recolo, toties loetitia perfundor, spemque concipio fore, ut ampli-
ora in Ecclesiam conferant pietatis documenta, non ultimo loco
commemorandum mihi illud est, quod nuper absque ulla accep-
tatione personae libera suffragia sua in hodiernum contulerint
Parochum intuitu cujus liberalitatem DVrum modo majori spe
fretus etiam provocare debeo; perspicuum quippe est, quod quid-
quid in Eum collaturi sunt, in Bonum Ecclesiae, cui propterea
deservit quodammodo redundabit, Eum per me honore Canonici
Ecclesiae meae Cathedralis auctum, atque etiam munere Archidi-
aconi ornatum“[162].
Oraşul a emis din nou un frumos certificat în onoarea lui
Kelemen Korbuly, din conţinutul căruia publicăm următorul frag-
ment: „Rssimus Dnus Clemens Korbully SSae Theol. doctor.
Cathedr. Eccl. Albo. Carolinensis canonicus, Archidiaconus Szol-
nokiensis et Parochus... Quapropter Rssimum Dnum, qua capella-
num et per quator annorum curriculum scolarum hujatum
Latino-hungaricarum professorem, quam qua Archidiaconum et
parochum muniis sibi concreditis laudabili cum dexteritate, zelo
indefessa, sedulitate muneris omnibus absoluta, ex asse absque
ullo defectu, – ad omnium et singulorum usque complacentiam
quoad functiones Archidiaconales et parochiales, quam quoad
regimen scholarum – satisfecisse adeo, ut quamvis circa pro-
movendam Parochialis Ecclesiae fabricam ad solatium singulo-
rum occuparetur, nihil tamen eorum, que ad praeattactas parochiales
functiones et scholarum directionem attinent, praetermittat. Unde
eundem Rssimum Dnum Clementem Korbully quoad omnem ra-
tionem praecipuo amore, favore, honore ac muniis eidem collatis
omnino dignissimum esse. Super quibus praerecensitis qualitat-
ibus ac caeteris etiam peculiaris animi dotibus, eximiis item virtu-
tibus et exemplariter traducta ejusdem vitae ratione vere ac cons-

cientiose attestari non dubitamus“[163]. (Arhiva orăşenească,
1800, nr.734, procesul verbal al adunării generale orăşeneşti din
26 iulie 1800).
„În afara celor patru clăi de fân pe care oraşul i le dă anual
domnului arhidiacon (deşi nu are datoria de a da canonica portio),
ex consideratione meritorum îi oferă [în original applacidal…
„applacidează“] cu de la sine dorinţă patru stânjeni de lemne“.
(Arhiva orăşenească, 1801, nr.617).
A îndeplinit funcția de paroh timp de optsprezece ani, 3 luni
şi 20 de zile. A murit în 7 ianuarie 1810. (Vezi Registrul deceselor
din Gherla, vol.II, p. 457).
Treimea din lăsământul lui Kelemen Korbuly, revenită
rudelor se ridică la 9024 fl. 33 cr. Documentul de împărţire redac-
tat în limba armeană, a fost întocmit de următorii preoţi: Kristóf
Czetz (Mártonfi) (Der-Chacig Czetzian), Lukács Simai (Der- Lusig
Simaian) şi Kristóf Gajzágó (Der-Chacig Gaghsakoian). (Arhiva
Orşenească, 1811, nr. 1008)
Capitolul 8
Kristóf Bogdánffi
După decesul lui Kelemen Korbuly (7 ianuarie 1810),

oraşul îi trimitea episcopului următorul text prin care îşi anunţa
intenţia de a organiza alegeri cât mai curând:
„Excellentissimo Dno Episcopo Jos. Mártonffi. Rev-
erendissimum Dnum Clementem Korbuly, dum vixisset hujatem
Parochum et Archidiaconum zelantissimum et virum quoad
omnem rationem omni laudae dignissimum, die 7-ma praesentis
mensis (január) et anni supremum obiisse diem, demisse referimus,
candidationem etiam ad hanc vacantem sedem jure Patronatus
instituendam quo cicius submissuri“[164]. (Arhiva orăşenească,

13 ianuarie 1810, nr.46).
Alegerile au avut loc curând, rezultatul fiind trimis spre
confirmare episcopului, însoţit de următorul raport:
„Reverendissimo Dno Clemente Korbuly, dum vixisset
hujus civitatis parocho, canonico Albensi gremiali, item ac simul
districtus Szolnokiensis Archidiacono die 7-a praesenti mensis
januarii 1810 fatis cedente, magistratus cum jurata Communitate
in eo coaluit, ut haecce vacantia consveta modalitate restauretur,
ita quidem, ut vota ad singulos Rdos Dominos tam capellanos,
quam professores, tam denique intra vel extra gremium consti-
tutos armeni ritus presbiteros extendatur; quorum nomina se-
quentur hunc in modum:
1. Reverendus D. Christophorus Duha missionarius; 2.
Nicolaus Karátson emeritus capellanus; 3. Auxentius Verzár
emeritus capellanus; 4. Simon Korbuly capellanus; 5. Michael
Antalffy capellanus; 6. Christophorus Mártonffi capellanus;
6. Lucas Simai capellanus; 8. Christophorus Bogdánffi professor;
9. Christophorus Gajzágó capellanus; 10. Christophorus Keresztes
capellanus; 11. Gregorius Keresztes.
E quibus facta votisatione obtinuerunt vota taliter:
Rdus D. Christoph. Mártonffi obtinuit vota 14
Lucas Simai 6
Christophorus Bogdánffi 5
Michael Antalffi 2
Nicolaus Karátsoni 1
Auxentius Verzár 1
Et hac ratione cum plura vota Rdus D. Christ. Mártonffi
obtinuisset unanimiter conclusum est, ut Etissimus D. Episcopus
Josephus Mártonffi demisse requiratur super eo, ut eundem
Rdum Christophorum Mártonffi pro parocho confirmare ac om-
nibus iis titulis, dignitatibus, que antecessori fuerunt collata, hunc

etiam condecorare gratiose dignetur“[165].
Raportul a fost predat episcopului de senatorul Tódor Kovrig
şi oratorul în retragere Bogdán Markovits care au cerut şi prin viu
grai ca în funcţia de paroh să fie confirmat Kristóf Mártonffi care
obţinuse cele mai multe voturi. (Arhiva Orăşenească 1810, nr. 170)
Însă Episcopul a preferat să numească în funcţia de paroh
o altă persoană dintre cei trei nominalizaţi şi anume pe Kristóf
Bogdánffi care primise doar 5 voturi.
„Etsi autem in ternario duo alii candidati hunc aliquot votis
superabunt, iique tam mihi accepti, quam etiam reipsa digni ad
hoc munus et omnino apti fuerint, hunc tamen eligendum censui,
non solum jure meo usus, verum etiam Benignis Decretis Regiis
permotus, quibus partim in genere professores diu juventutis in-
stitutioni insudantes prae coeteris adplicare jubentur, partim
autem de Do. Christophoro Bogdánffi peculiariter mihi injungi-
tur, ut eum condigne adcommodare satagam. Duobus igitur aliis
candidatis, eamque fortasse non multum remotam consolationem
policeor, et amplissimo Magistratui ceterisque fidelibus meis,
quos omnes in Christo amplector, pacem, concordiam, chari-
tatem, sine qua nulla Ecclesia est, commendo. Claudiopoli febr.
9. 1810. addictissimus in Dno serv. Josephus Mártonffi, Epcus
Josephus Mártonfi
Epcus Trans.“[166]
(Arhiva Orăşenească 1810, nr. 207)
Oraşul, nemulţumit de procedura aplicată de episcop, trimi-

te un memoriu în care îl roagă pe episcop să ignore numirea lui
Kristóf Bogdánffi, confirmându-l în funcţia de paroh pe Kristof
Mártonffi care ocupase primul loc pe lista candidaţilor. Iată răs-
punsul episcopului: „Jus quidem esse Civibus in hac Civitate tres

proponendi ad vacantem Parochiam, sed perinde jus esse Epis-
copo ex his tribus aut eligendi unum, aut rejiciendi, si Canonicae
adsint causae, omnes quosdam; si enim jus esset Civibus eum sibi
deposcendi, qui plurima vota habuit, tunc non proponerent tres, aut
plane sex, sicut hic factum est“[167]... şi a rămas la opinia ini-
ţială, nemodificând procedura. (Arhiva Orăşenească 1810, nr. 236).
Atunci oraşul – deşi dreptatea era de partea noastră – nu s-a
încontrat cu episcopul, lăsând lucrurile după voia acestuia şi,
împăcându-se cu situația, mai ales că enoriaşii nu aveau nimic
de reproşat destoinicului Kristóf Bogdánffi, i-a scris următoarele
rânduri noului paroh, în acea vreme profesor la Sibiu:
„Preasfinţite Domnule Paroh! Enoriaşii ecleziei noastre au
un administrator merituos (Kristóf Mártonffi), dar nu şi un paroh.
Ne adresăm cu respectul cuvenit parohului nostru, numit cu aproa-
pe doi ani în urmă de Excelenţa Sa, episcopul József Mártonfi de
Mindszenti; întrucât îndeobşte oile nu pot rămâne fără păstor, vă
rugăm să veniţi cât mai curând pentru a vă lua în primire turma
şi a o îndestula cu hrană spirituală, dându-ne şi nouă de ştire din
timp termenul sosirii domniei voastre. 10 decembrie, 1811, cor-
pul aleşilor din Gherla“ (Arhiva Orăşenească, 1811, nr. 1788).
Drept răspuns la frumoasele rânduri cu care era invitat, Bog-
dánffi le dădu de ştire că la sfârşitul lunii ianuarie 1812 avea să vină
acasă pentru a-şi ocupa postul. (Arhiva Orăşenească 1811, nr. 1788).
Trecu termenul indicat, ba mai trecură încă două luni, şi el
tot nu veni. Din acest motiv, în 7 aprilie 1812, comunitatea îi
scrise episcopului cu rugămintea de a-l soma pe [sic] să-şi ocupe
postul cel nou. (Arhiva Orăşenească. 1812, nr. 537).
Văzând că Bogdánffy nu se prezintă să-şi ocupe „parohia“
nici la termenul fixat de episcop, oraşul îşi rugă episcopul să
numească un alt preot armean pe postul rămas vacant… (Arhiva
Orăşenească, 1812, nr. 827).
Capitolul 9
Kristóf Czetz (Mártonffi)1
Kristóf Bogdánffy nu era ofensat că nu obţinuse numărul

cel mai mare de voturi la alegerile parohiale, ci îl durea că atât de
îndrăgitul său oraş natal nu primise numirea sa în funcţia de paroh
cu plăcere, ci mai degrabă din obligaţie. Judecând mai temeinic
situaţia, regretă faptul că anterior fixase un termen pentru ocu-
parea funcţiei şi scrise oraşului pentru a doua oară, rugându-şi
concetăţenii să considere vacant postul de paroh pentru că el nu
avea să-l ocupe niciodată…
De astă dată episcopul făcu pe placul oraşului care anterior –
deşi fără prea mult chef – îndeplinise dorinţa înaltului prelat…
şi îl numi în funcţia de paroh pe Kristóf Czetz (Mártonffi) cel
care fusese ales.
Noul paroh („Cristophorus Mártonfi Parochus Szamosuj-
váriensis et Archidiaconus Szolnokiensis“) trimise o adresă con-
siliului să ia măsuri ca în zilele de duminică şi de sărbători prăvăliile
să fie închise, să nu se lucreze în ateliere şi să nu se sacrifice
porci. (Argumentarea adresei, exprimată într-o latinească fru-
moasă, se află la Arhiva Orăşenească, 1812, nr. 1833 – 1844).
În 1819 Kristóf Mártonffi a devenit canonic. Acest lucru
este adeverit de următorul document emis de episcopul Rudnay
(care la ora aceea fusese deja numit arhiepiscop de Strigoniu):
„Amplissime Magistratus et electa Communitas !
Dolenter perspecta ex advoluto in origine erga remissionem
Archi-Diaconi Szolnokiensis et Parocho Armenopolitani sollici-
tudine illa, quam eidem per Suam Majestatem Smam honorato
causavit angusta domi supellex, Amplissimum Magistratum et
electam Communitatem condigne hisce requiro, ut eum honor
1
Vezi numele său pe lista preoţilor.
dignissimo huic Viro delatus, in totam Civitatem, imo in totam

redundat inclytam nationem, exiguam in Rfnis 113 c. consisten-
tem taxam unde repurare, me vero eatenus quantocius informare
velit, qui condigno cultu maneo, Felső-Páid die 23 oct. 1819 ad
officia paratus Alexander Princeps a Rudna“[168]. (Arhiva
Orăşenească, 1819, nr.1901).
Kristóf Czetz (Mártonfi) a fost administrator parohial timp
de doi ani (1810-1812) şi paroh timp de zece ani (1812-1822). A
murit (de apoplexie) la 14 octombrie 1822, la vârsta de 70 de ani
(vezi Registrul deceselor din Gherla, vol.II, p. 22).
În 1815 la Gherla erau următorii preoţi armeni: „Chris-

tophorus Mártonfi parochus Szamosújváriensis et Archidiaconus
Szolnokiensis; Christophorus Gaizágo curatus capellanus, Gre-
gorius Keresztes curatus capp., Emanuel Czetz cur. capp., Joannes
Korbuly cur. capp., Martinus Korbuly praesbyter, Tamási
Dominicus praesbyter“. (Arhiva Orăşenească, 1815, nr.1093).
Capitolul 10
Lukács Simay
După moartea lui Kristóf Mártonffi, adunarea orăşenească

„l-a desemnat drept candidat pentru postul vacant de protopop
paroh pe merituosul curatus cappelanus Lukács Simay, hotărând,
fără a mai vota, să se adreseze Excelenţa Sale episcopul de Ardeal,
cu rugămintea de a-l confirma în funcţia de paroh pe sus amintitul
preot, binevoind a-l învesti şi cu celelalte funcţii deţinute de
răposatul paroh“. (Arhiva Orăşenească 1822, nr. 2203).
Iată ce conţinea, printre altele, scrisoarea, privitoare la noul
paroh, trimisă episcopului de adunarea orăşenească: „Omnium
in mixta sessione praesentium mens, ratio, et consilium in eo con-

cludit votis concordibus, ut Admodum Redum Dominum Lucam
Simay, velut virum exemplarem, toti proinde civitati charum, tam-
quam a scientia, doctrina, non minus etiam ac cumulata per plurium
annorum decursum experientia superioribus necessaria clarum,
omni modo ornatissimum pro Parocho hujus civitatis nostrae pro-
ponamus, prout proponimus etiam, ac simul demisse et filiali de-
votione unanimi consensu supplicamus Excellentiae Vestrae:
quatenus praelaudatum Admodum Rdum Dominum Lucam
Simay, virum omni ratione et undiquaque conspicuum dignissimum-
que pro Parocho nostro benignissime confirmare omnibusque iis-
dem honoribus, characteribus non minus ac dignitatibus, quibus
denatus ejusdem piae memoriae Praedecessor usque ad dies vitae
gavisus est, condecorare ac in tesseram Paternae suae Clemen-
tiae, bonitatis et innatae sibi Benignitatis beare non dedignetur“
[169]. (Arhiva orăşenească, 1822, nr.2203).
La puţin timp după trimiterea frumosul memoriu, oraşul
primi următorul răspuns din partea episcopului:
„Amplissime Magistratus! Quamquam ad vacans Bene-
ficium Parochiale a Patrono plures idonei proponi debeant; atta-
men concordibus votis Amplissimi Magistratus et Electae
Communitatis solummodo Lucam Simai Districtus Szolnokiensis
notarium Pastore viduatae Parochiae Armenopolitanae praefici
expetentibus tanto promtius satisfacio, quanto certius mihi con-
stat, nominatum virum sicut aetate, ita etiam doctrina, meritis,
vitaeque integritate ceteros collegas suos antecellere.
Idcirco tam ad Parochiale, quam Archi-Diaconale munus
auspicandum necessariam Investituram Eidem hodie tradidi;
canonici autem Honorem tunc a Regia majestate impetrare cona-
bor, dum eos, quorum causa haud pridem preces meas exhibui,
hac dignitate condecoratos esse accepero.
Ceterum – virum omni veneratione dignissimum Amplis-
simi Magistratus et Electae Communitatis Favoribus atque
Benevolentiae impense commendo ... Claudiopoli 14. nov. 1822.

ad obsequia paratissimus B. Ignatius Szepesy. Eppus“[170].
Iată cum îşi aminteşte prim cantorul Kristóf Görög de acest
paroh cu viaţă de sfânt:
„În copilărie l-am cunoscut foarte bine pe protopopul
Lukács Simay. Era un bărbat bine făcut, de înălţime mijlocie, un
preot cucernic, aproape în fiecare duminică eram ministrantul lui
la liturghia mare şi cântam lecţia la biserică. Era un om de o
blândeţe şi o bunătate atât de mare, încât cetăţenii armeni ai ora-
şului (pe atunci aproape toţi cetăţenii erau armeni) spuneau că
era un sfânt. În calitate de director al şcolilor, în fiecare joi vizita
şcoala şi-i învăţa pe copii. Fiind un om evlavios, atunci când un
copil căsca, îi poruncea să-şi facă cruce peste gură. Avea o voce
minunat de curată şi cânta desăvârşit saraganele, întrecându-i pe
toţi saraganşii şi se îngrijea ca nimeni să nu le cânte greşit. Nu
suporta dacă cineva le cânta prost. La sfârşitul liturghiei îi aduna
pe cei care greşiseră la cântatul saraganelor şi-i învăţa cum să
ţină notele muzicale.
Ţin minte când şi-a rostit secunditia, atunci predica era
rostită de preotul armean Kristóf Keresztes. Simay lăcrăma, dar
lăcrăma tot auditoriul, atât de adevărate erau cuvintele cu care a
caracterizat purtarea şi faptele piosului preot.
Cu 8 zile înainte de a muri, m-a rugat să mă duc la Der Dominik
(preotul Domokos Tamási) şi să-l rog să vină să-l spovedească.
Pe vremea aceea preotul care mergea îmbrăcat în ţinută de slujbă
trebuia să fie însoţit de un ministrant. M-am dus cu el să-l spo-
vedească; după ce i s-a dat ultima cuminecătură, ne-am dus acasă –
iar el nu a mai avut puterea să meargă a doua zi la biserică. În ul-
timele ore pe care le mai avea de trăit se ridică din pat şi privi pe
fereastră, privirea îi întâlni biserica şi râse. Bătrâna maică învă-
țătoare (Rózsi Várbéd), cea care i-a fost menajeră timp de mai
mulţi ani, se afla lângă el şi-l întrebă: Incig idzidzaghis? (De ce

râdeţi?) Várbéd! Ghi dzidzaghim ez aşcharkhe; gi naim ez jáme,
uruch ies adcha dari anţuţilim (Învăţătoare! Râd de lume, privesc
biserica în care am petrecut atâta timp). Se culcă şi nu se mai
trezi niciodată. Ochii săi nevinovaţi se închiseră pe veci.
Muri şi-l plânseră cetăţenii oraşului, săracii care-şi pier-
duseră binefăcătorul. Pentru că în fiecare sâmbătă, întorcându-se
de la vecernie, răposatul le împărţea bani săracilor, cu mâna lui“.
Avea doi prieteni buni: Kábdebó, parohul de la Dum-
brăveni, care – din câte ştiu – fusese colegul său de şcoală şi dis-
cutau adesea chestiuni bisericeşti. Kápdebó l-a şi vizitat de mai
multe ori. Celălalt prieten era profesorul Zakhar. Nu trecea o zi
să nu fi discutat cu Zakhar Gabrus.
Lukács [sic] a trăit 85 de primăveri, sufletul său bun şi
binecuvântat ridicându-se la cer la mijlocul lunii noiembrie 1838.
În ziua morţii sale au scris despre el următoarele: „Era un om
binecuvântat cu o blândeţe îngerească, de aceea îl iubea toată
lumea. Ar fi meritat o viaţă mai lungă, dar e şi mai demn de viaţa
veşnică“. („Vir angelica gracilitate praeditus et hint omnibus
clarissimus. Longiori vita dignus, sed dignior aeterna“. Vezi His-
toria Domus a mănăstirii franciscane locale).
Curând după ce rămăşiţele sale pământeşti îşi aflară locul
de odihnă veşnică episcopul scrise oraşului următoarele:
Onorat Consiliu!
„Am primit cu inima întristată vestea morţii lui Lukács
Simai, fost arhidiacon de Szolnok şi paroh de Gherla, care prin
comportamentul său exemplar, precizia şi fervoarea cu care îşi
îndeplinea funcţia de paroh a câştigat simpatia generală şi în-
treaga mea mulţumire. Odihnească-se în pace acest moşneag
adormit întru fericirea veşnică şi binemeritată, acest om al bise-
ricii încărcat de merite! Şi pentru ca protopopia Gherlei să-şi
aline cât mai curând greaua pierdere suferită, prin instalarea unui
paroh cât mai bun, adresez în mod oficial onoratului Consiliu şi

nobilul corp al aleşilor rugămintea ca, în baza dreptului patronal,
să-mi înainteze cât mai grabnic candidaturile a trei preoţi meri-
tuoşi… Cluj, 1835, ianuarie 25, Servul vostru obligat, episcopul
de Ardeal, Miklós Kovács“. (Arhiva orăşenească, 1839, nr. 101).
Adunarea generală de alegeri a propus pe primul loc can-
didatura lui Kristóf Keresztes, fost capelan de Gherla, profesor
la Târgu Mureş care obţinuse 21 de voturi; cel de al doilea can-
didat propus era capelanul local Kristóf Gajzágó, cu 17 voturi,
iar pe locul al treilea se afla János Korbuly, parohul de rit armean
din Gherla, care primise 7 voturi. István Bárány a primit un vot.
Episcopul l-a numit pe Kristóf Gajzágó.
Capitolul 11
Kristóf Gajzágó
Capelanul şi notarul parohial Kristóf Gajzágó a fost con-

firmat de episcop în funcţia de paroh, cu următoarele cuvinte:
„Onorat Consiliu! Am luat cunoştinţă cu bucurie şi cu cea
mai deplină satisfacţie de candidaturile înaintate nobilului Con-
siliu pentru ocuparea funcţiei de paroh, prin adresa emisă în 31
ianuarie curent, pentru că în această funcţie au fost aleşi cu ma-
joritate de voturi preoţi care s-au distins nu numai prin serviciul
îndelungat, ci şi prin capacitatea de a duce povara unei parohii.
În acelaşi timp am înţeles cât de mult doresc atât onoratul şi no-
bilul consiliu, cât şi corpul aleşilor să recompenseze strădaniile
bărbaţilor mânaţi de avântul dedicat binelui public. Călăuzit de
aceste raţiuni, luând în considerare silinţa plină de râvnă, compor-
tamentul exemplar şi munca neobosită depusă de Kristóf Gajzágó,
în cei 42 de ani de preoţie, ţinând cont şi de faptul că atunci când
se numea un paroh, înaintaşii mei acordau o mare atenţie slujito-
rilor mai vârstnici şi mai merituoşi, îl numesc astăzi în funcţia de

paroh al Gherlei, pe susnumitul Kristóf Gajzágó, candidatul pro-
pus şi de onoratul şi nobilul consiliu, nădăjduind că prin serviciul
său riguros şi comportamentul exemplar, va corespunde atât aştep-
tărilor mele, cât şi ale onoratului şi nobilului consiliu şi corp al
aleşilor locali. Rămân cu aceeaşi bunăvoinţă obligat al onoratului
şi nobilului Consiliu. Cluj, 1 Germănar [martie, Mărţişor] 1839,
Miklós, episcop de Ardeal“. (Arhiva orăşenească, 1839, nr. 302).
Noul paroh a fost instalat de István Kedves, călugăr paroh
din Cluj, în ziua ridicării la Cer a Domnului Nostru, 9 mai 1839.
Curând oraşul i-a trimis la Cluj pe cetăţenii juraţi Márton
Novák şi Márton Govrik, să-l roage pe înaltul prelat să-l numeas-
că protopop pe parohul nostru.
La începutul anilor 50 [ai veacului XIX], Gajzágó îmbă-
trânise şi boala îl ţintuise la pat, fiind suplinit în activitatea paro-
hială de János Korbuly.
Capitolul 12
vicarul parohial János Korbuly
Acest preot care trăia în spiritual lui Cristos, avea o înaltă

pregătire şi era foarte erudit. A fost profesor la Alba Iulia, a scris
lucrări dogmatice pe care le-a dus personal la Oradea unde epis-
copul Ferencz Szániszló îşi arătase intenţia de a contribui la cos-
turile de publicare a lucrării. Manuscrisul a rămas la Oradea, la
Mihály Fogarasi, cel care mai târziu avea să devină episcop al
Ardealului, iar cu timpul, din păcate, pentru literatura teologică,
i s-a pierdut urma. Cei care au apucat să răsfoiască lucrarea aces-
tui om destoinic, spun că era menită să completeze multe lacune.
În timpul liber se ocupa cu multă pasiune de stupărit. Cartea
sa de apicultură, scrisă în limba maghiară, a văzut şi lumina tipa-
rului. Din câte ştiu este prima (?) lucrare în limba maghiară având
acest subiect.
În urma unei predici de sărbătoarea Sfântului Ştefan, con-
siliul oraşului i-a tăiat salariul preotului armeano-catolic gherlean,
János Korbuly, şi l-a reclamat atât la episcop cât şi la guberniu. Gu-
berniul a respins reclamaţia consiliului, declarând că episcopul
va rezolva problema, iar episcopul care fusese rugat să-l mute pe
preot din parohie, a răspuns cu următoarele cuvinte:
„Am luat în nume de rău faptul că onoratul şi nobilul con-
siliu care îmi adresase o plângere împotriva sfinţiei sale parohul
János Korbuly a făcut plângere la înaltul Guberniu fără a mai
aştepta rezoluţia mea. Confirm cu desăvârşire continuarea
funcţiei şi primirii salariului parohial (pe care nici nu-l pierduse),
considerând o faptă necuvenită să vă ridicaţi glasul împotriva
acestui om cu un comportament atât de lăudabil şi cunoştinţe re-
marcabile, din pricina unei erori mărunte, provenită mai degrabă
din faptul că subiectul predicii de Sfântul Ştefan, referitoare la
îndatoririle demnitarilor şi ale supuşilor, nici măcar nu fusese ales
de el, ci ordonat de mine“. (Arhiva orăşenească, 1821, nr. 2105).
În 1838 au venit la noi delegaţi din Gheorgheni pentru a-l

invita pe János Korbuly să ocupe locul rămas vacant după
moartea parohului lor. Corpul aleşilor din Gherla răspunse astfel:
„Având în vedere că în rândul clerului local numărul capelanilor
nu-l depăşeşte pe cel necesar, nefiind nimeni disponibil pentru a
fi mutat în alt loc, corpul aleşilor locali, analizând intenţia sfinţiei
sale János Korbuly (care a spus că e gata să plece dacă episcopul
ar emite un ordin de tranfer pe numele său ), a decis să se adrese-
ze din timp Excelenţei Sale, domnului episcop, rugându-l să nu con-
firme plecarea sfinţiei sale János Korbuly, întrucât sunt alte feţe
bisericeşti care ar putea fi propuse pentru funcţia sus amintită.

La discuţiile din consiliu J. Korbuly a spus că «va pleca cu
siguranţă, dacă episcopul îi dă ordin» astfel încât lucrurile rămân
în suspensie până când episcopul nu ia măsuri“. (Arhiva
Orăşenească, 1828, nr. 300 Tempora mutantur: în 1821 îi cereau
episcopului să-l transfere, iar acum nu voiau să-i dea drumul!).
În paralel consiliul trimise episcopului următorul document:
„Excelenţa Sale, dl. Miklós Kovács de Csíktusnád, episcop

de Ardeal.
Avem informaţii sigure că Excelenţa Voastră aţi binevoit
să-l alegeţi şi să-l numiţi pe sfinţia sa János Korbuly, preotul
paroh de rit armean în oraşul Gheorgheni. Cu toate că nutrim o
stimă infinită faţă de măsura înţeleaptă şi apostolică luată de
Excelenţa Voastră de a vă îngriji ca credincioşii, coreligionari de-ai
noştri, din acea localitate să aibă parte de un paroh atât de meri-
tuos din toate punctele de vedere, vă aducem la cunoştinţă că în
prezent, din cei şase capelani pe care, în calitate de patroni, îi plă-
tim cu regularitate de mulţi ani din casa alodială, funcţionează
doar patru întrucât unul e bătrân şi altul bolnăvicios, iar al treilea –
supraveghetorul tradiţiilor bisericeşti (István Bárány) – fiind ocu-
pat din pricina acestei funcţii împovărătoare, tustrei au nevoie de
ajutor. Având în vedere că actualul nostru paroh, preasfinţia sa
Lukács Simay, arhidiacon de Szolnok este slăbit din pricina
vârstei înaintate, numai preotul mai sus pomenit ne este de ajutor
în situaţia dată. În consecinţă avem nevoie de un preot atât de
sârguincios şi exemplar precum domnia sa, atât în prezent, cât,
mai ales, în viitor, în cazul decesului oricăruia dintre preoţii mai
vechi. De altfel, populaţia oraşului nostru, mai ales cea săracă –
pe care o ocroteşte atât prin exemplul său bun şi cu învăţătura,
cât şi prin generozitatea de a le dărui o parte din averea sa – nu-
treşte faţă de el o mare încredere. În final merită remarcat şi faptul

că a fost hirotonit preot în numele patrimoniului propriu şi trebuie
să întreţină şi să îngrijească un tată de 80 de ani şi o mamă aflată
la o vârstă înaintată, cu care ar fi greu să pornească la un drum
atât de lung şi obositor, fără a le primejdui viaţa sau măcar sănă-
tatea. Din acest motiv astăzi, întruniţi adunarea generală comună
cu corpul juraţilor, vă implorăm, Excelenţa Voastră, să aveţi în
vedere şi nevoile noastre şi să le înţelegeţi măcar parţial, binevo-
ind a schimba hotărârea luată în cazul preotului în cauză, în aşa
fel încât să nu-l transferaţi nici pe el, nici pe altul dintre ceilalţi
capelani ai noştri“. (Arhiva orășenească, 1828, nr. 395).
La care episcopul dădu următorul răspuns:
„Onorat nobil Consiliu! Deşi mă bucur mult să aflu din
preţioasa scrisoare, din 24 a lunii curente, adresată mie de onorata
şi nobila Magistratură, faptul că prin comportamentul exemplar,
sârguinţa neobosită, râvna în educaţie şi alte calităţi lăudabile,
capelanul János Korbuly din Gherla a câştigat iubirea şi stima
credincioşilor, pentru că tocmai aceste raţiuni m-au determinat
să-i recompensez meritele numindu-l parohul credincioşilor ro-
mano-catolici de rit armean din Gheorgheni, care au nevoie de
un paroh cu astfel de calităţi. Din acest motiv nu pot să în-
deplinesc cererea onoratei Magistraturi, ci reconfirm ordinul pe
care l-am dat în legătură cu acest preot.
Onoratului şi Nobilului Consiliu,

Alba Carolina [Alba Iulia], 27 mai 1828
Servitorul Dvs. îndatorat
Miklós Kovács, episcop de Ardeal“.
(Arhiva Orăşenească 1828, nr. 408).

A plecat la Gheorgheni unde a funcţionat mai mulţi ani ca

paroh, după care a părăsit parohia şi a revenit acasă. Cauza şi
condiţiile acestei plecării le găsim descrie foarte frumos în nuvela
Blestemul de Klára Kritsa, publicată în revista „Armenia“, IV,
1890.
La întoarcerea lui János Korbuly (Der-Ohánnesz), parohul
nostru Kristóf Gajzágó era bolnav la pat, astfel încât oraşul l-a
desemnat locţiitor (administrator) pe Korbuly, care a îndeplinit atri-
buţiile de paroh şi după moartea lui, până la alegerea lui Kristóf
Lukácsi (1855). În 1850 era deja vicar parohial. („În 1850 János
Korbuly era vicar parohial“, Arhiva Orăşenească, 1850, nr. 30)
Capitolul 13
Kristóf Lukácsi
Kristóf Lukácsi, unul dintre parohii noştri excepţionali, a

fost hirotonit preot de rit armean la 20 decembrie 1827, la Viena.
Tatăl său, Joachim Lukácsi, a desemnat drept fond patrimonial
preoţesc prăvălia de sub Casa Sfatului. Mai întâi a fost capelan la
Gherla, dar apoi episcopul i-a ordonat să plece ca profesor la Alba
Iulia, întrucât avea nevoie de un om înzestrat pentru această func-
ţie. Atunci oraşul i-a adresat următoarea scrisoare episcopului:
„Excelenţa Sale episcopului de Ardeal, Miklós Kovács de

Tusnád,
Societatea privilegiată a negustorilor din oraşul nostru liber
regesc comercial, corpul juraţilor şi breasla tăbăcarilor au înaintat
adunării noastre publice de astăzi petiţiile pe care vi le anexăm
şi în original, rugându-ne să intervenim la Excelenţa Voastră pen-
tru a obţine rămânerea printre noi a preotului cooperator Kristóf
Lukácsi, vestea viitoarei sale plecări provocând o mare tristeţe
în rândurile lor. Purtăm în suflet fericirea oraşului, cultivarea

spirituală şi religioasă a cetăţenilor noştri, ceea ce ne-a determinat
să fim de acord şi să salutăm solicitarea societăţilor menţionate,
pe care o considerăm importantă şi îndreptăţită, hotărând de
comun acord să ne adresăm Excelenţei voastre cu atât mai mult,
cu cât cunoaştem foarte bine meritele remarcabile, comportamen-
tul exemplar şi celelalte calităţi rare ale capelanului sus pomenit;
nutrim în suflete speranţa că Excelenţa Voastră, în calitate de câr-
muitorul bisericesc căruia i s-a încredinţat îndestularea spirituală
şi păstorirea turmei Domnului, nu o veţi despărţi de un preot co-
operator neobosit şi un cultivator sârguincios al viei Domnului.
Preasfinţia voastră, a trecut un secol şi mai bine de când
parohia noastră de rit armean înfloreşte în eparhia acestui Mare
Principat şi până acum s-a putut lăuda cu norocul rar întâlnit, de
a avea parohi ridicaţi din sânul său care au învăţat la Roma la
Colegio Urbanum şi Propaganda Fide sau la Centrale Seminarium
de la Lembeg, iar de curând la universitatea de la Viena şi, în cali-
tate de oraş-mamă al naţiuni noastre, a furnizat preoţi şi celorlalte
parohii armene ardelene, ba mai mult, a dat patriei şi eparhiei mai
mulţi savanţi şi profesori cu vaste cunoştinţe. Constatăm cu durere
că numărul preoţilor noştri s-a împuţinat într-atât, încât oraşul
nostru, alcătuit în întregime de locuitori romano-catolici fervenţi,
resimte împuţinarea capelanilor, al căror număr fusese stabilit cu
bunăvoinţă de forurile superioare.
Potrivit ordinelor superioare, precum şi înţelegerii şi hotă-
rârii înaintaşilor noştri, în orașul nostru trebuie să funcţioneze un
paroh şi 6 capelani, dar în momentul de faţă, în afara preasfinţiei
sale părintele paroh, avem doar 4 capelani, printre care se numără
şi sfinţia sa capelanul Kristof Lukácsi.
Ceilalţi trei sunt bătrâni, bolnăvicioşi şi greoi, neputând în-
deplini în mod satisfăcător toate îndatoririle sfintei lor vocaţii
preoţeşti, pe care le presupune un oraş ca al nostru. Până în pre-
zent sârguinţa neobosită a domnului Lukácsi, modul corect şi rigu-

ros cu care îşi îndeplineşte îndatoririle au făcut să nu se resimtă
numărul insuficient de capelani; ne temem însă că după plecarea
acestui slujitor al altarului plin de râvnă, nu va mai fi cine să taie
pâinea vie a Evangheliei pentru copiii care cerşesc înfometaţi hrana
spirituală şi să-i călăuzească la izvorul mântuirii pentru a-şi potoli
setea. În aceste condiţii, peste un timp, în pofida scopului şi con-
ţinutului privilegiilor sfintei bisericii mamă faţă de ritul armean,
această floare frumoasă – pe care strămoşii noştri au stropit-o
chiar şi cu sângele lor şi au ocroti-o cu trupul lor – se va ofili în
grădina sfintei biserici mamă din Ardeal. La ce altceva să ne
aşteptăm după acest caz întâmplător privitor la sfinţia sa Kristóf
Lukácsi, care îi poate descuraja atât pe tinerii – care visează la
statutul preoţesc şi doresc să-L slujească după ritul armenesc pe
Domnul şi pe semenii lor, aici în oraşul nostru – cât şi pe părinţii
lor mai înstăriţi, cărora cazul şi exemplul lui Lukácsi le va da de
gândit dacă merită să-şi mai irosească banii pe cheltuieli inutile?
Ce altceva i-ar fi putut îndemna pe părinţii lui Lukácsi să-şi
cheltuiască mare parte din avere pentru cultivarea morală şi spi-
rituală a fiului lor iubit, dacă nu dulcea speranţă şi încrederea
alinătoare că el le va fi sprijinul şi mângâierea la bătrâneţe?
Din dorinţa de a stăvili scăderea ritului armean de pe urma
unei astfel de cauze, prezentul Consiliu şi Corpul aleşilor cărora – prin
punctul 11 al privilegiilor conferite de împăratul Carol al VI-lea
de glorioasă amintire, în 17 octombrie 1726, şi reconfirmate de
împărăteasa Maria Tereza, de nepieritoare memorie, la 17 aprilie
1758 – li s-a conferit dreptul de patron al parohiei locale, cu con-
diţia ca să se îngrijească de un personal bisericesc de rit naţional,
bine pregătit şi suficient. Din acelaşi punct 11 al privilegiului
reiese limpede şi îndatorirea sacră a oraşului de a se adresa înal-
tului guberniul maiestatic, pentru a cere aprobarea cheltuielilor
din casa alodială a oraşului, necesare pentru sprijinirea tinerilor
ce îmbrăţişează carierea preoţească, în speranţa ca diligenţele

pentru această cauză nobilă să-şi găsească o soluţie favorabilă.
Până atunci, dat fiind că oraşul nostru cu populaţie numeroasă
nu poate rămâne fără preot (ceea ce se poate întâmpla destul de
lesne, prin moartea subită a unuia sau a doi dintre ei), iar în ceea
ce-l priveşte pe domnul capelan K. Lukácsi – care îşi înţelege
foarte bine vocaţia preoţească şi o îndeplineşte cu fidelitate şi
rigoare, care timp de 5 ani de zile a purtat a purtat cu tărie
sufletească povara soarelui şi arşiţei, asemenea unui lucrător har-
nic şi sârguincios în via Domnului, potrivit Sfintei Scripturi –
prin viaţa sa fără prihană atât de rară şi pilduitoare la o vârstă atât
de tânără, comportamentul blând şi plăcut, precum şi predicile
pline de tâlc şi ardoare, mai ales în preajma bolnavilor şi muri-
bunzilor, prin truda sa neostenită în timpul molimei de gălbinare
care bântuise în oraşul nostru, prin toate acestea a câştigat în aşa
măsură iubirea, tragerea de inimă şi încrederea întregii populaţii,
încât cu toţii ne unim, străduindu-ne trup şi suflet, să-l păstrăm
pe domnul capelan în oraşul nostru. Vox populi, vox Dei spune
dictonul, iar dl. Lukácsi fiind îndrăgit şi dorit de tot oraşul – ceea
ce reiese şi din petiţiile societăţilor sus amintite – o implorăm cu
smerenie pe Excelenţa Voastră să binevoiască – luând în conside-
rare toate motivele, circumstanţele, meritele capelanului nostru –
să nu-l clintească de aici, ci să ordone rămânerea sa în mijlocul
nostru pe toată durata vieţii sale. Reînnoind petiţia noastră umilă,
rămânem cu cea mai profundă stimă faţă de Excelenţa Voastră,
umilii Dvs. servitori din Gherla: Consiliul şi Corpul aleşilor“.
Episcopul nu satisfăcu această frumoasă cerere. Lukácsi se
văzu nevoit să plece la Alba Iulia unde a petrecut aproape 23 de
ani. („În 1841 Kristóf Lukácsi era profesor de filosofie la Liceul
episcopal din Alba Iulia“, Arhiva orăşenească, anul 1841).
La 11 februarie 1855, Kristóf Lukácsi, pe atunci profesor și

director la Alba Iulia, scria următoarele primarului nostru Bogdán
Jakab: „Aveam de gând să donez capitalul meu de 1000 pengei
[forinţi de metal], din casieria nobilului oraş Gherla, celor două
fiice ale fratelui meu Gergely Lukácsi, dându-i fiecăreia câte 500
de pengei atunci când se vor mărita“.
Pe 24 august 1855 s-a stins din viaţă protopopul paroh
Kristóf Gajzágó. „Am aflat cu tristeţe din informarea trimisă de
sfinţia sa gerantul protopopial Kopár, din ziua de 24 a lunii
curente, cu numărul 140, despre faptul că arhidiaconul Kristóf
Gajzágó, protopopul paroh local, a încetat din viaţă în ziua de 24
a lunii curente. Mă rog cu ardoare către Dumnezeu – scrie epis-
copul Lajos Haynald, în scrisoarea datată 26 luna lui Măsălar [au-
gust] 1855 şi adresată consiliului oraşului – să binevoiască a-l
învrednici cu recompensa meritată de slugile cele bune“. Apoi
adresează oraşului rugămintea, ca „în baza dreptului de patron
să binevoiască să propună trei candidaturi pentru ocuparea pos-
tului vacant de paroh“.
Alegerea noului paroh a avut loc în 4 septembrie. „La
adunarea ţinută de consiliu şi corpul aleşilor, în prezenţa unui pu-
blic numeros, plin de însufleţire şi determinare, pe primul loc a
fost desemnat – cu urale şi ovaţii – domnul Kristóf Lukácsi, di-
rector-profesor la Alba Carolina, fiind considerat cel mai capabil
să ocupe locul vacant, cel mai potrivit spiritualităţii vremurilor ac-
tuale, atât ca preot cât şi ca cetăţean“. (Arhiva Orăşenească, 1855,
nr. 2464).
Locul doi a fost ocupat de Simon Kopár, cu 16 voturi, iar lo-
cul trei de Gergely Lengyel, cu 12 voturi. János Korbuly a primit
doar 3 voturi. (Arhiva Orăşenească, ibidem).
În adresa trimisă episcopului, primarul Bogdán Jakabb

scrie, printre altele: „În urma binevoitorului Dvs. apel episcopal,
cu nr. 2328, din ziua de 26 a lunii Măsălar [august], consiliul are
bucuria de a vă înainta modul în care, în ziua mai jos pomenită,
în adunarea ţinută împreună cu corpul aleşilor, în chestiunea celor
trei propuneri privind ocuparea postului vacant de paroh – luând
în considerare situaţia actuală a naţiunii armene şi importanţa
postului de paroh –, corpul electorilor a cumpănit asupra perso-
nalităţilor potrivite pentru ocuparea postului în discuţie şi, într-o
unică voinţă comună izvorâtă din simţământul religios, încredere
deosebită şi entuziasm nestăvilit, şi-a exprimat, în mijlocul ura-
lelor şi ovaţiilor, următoarele opţiuni:
– locul 1: preasfinţia sa Kristóf Lukácsi, director-profesor
la Alba Carolina
– locul 2: sfinţia sa Simon Kopár, capelan, gerant protopo-
pial, cu 16 voturi
– locul 3: sfinţia sa Gergely Lengyel, capelan, cu 12 voturi
Rezultate pe care consiliul şi corpul aleşilor are norocul de
a le înainta cu încredere în neasemuita bunăvoinţă şi inteligenţă
a Excelenţei Voastre, însoţite de imploraţia ca în condiţiile în care
şi vederile înţelepte ale Excelenţei voastre, privind edificarea
sfintei bisericii mame şi a credincioşilor ei, ar sugera acest lucru,
să binevoiţi a-l dărui din nou oraşului nostru pe preasfinţia sa dl.
Kristóf Lukács, prin numirea în funcţia de paroh, consolidând
astfel însufleţirea stârnită în sânul corpului alegător, în favoarea
lui Kristóf Lukácsi…
Consiliul şi corpul aleşilor oraşului Gherla“. (Arhiva
orăşenească, 1855, 6, 9).
Oraşul a primit multe gratulări pentru această alegere. Iată
una transmisă în scris:
Antal Merza, parohul de rit armean din Gheorgheni (1855),
scrie următoarele: „Îndrăznesc să exprim adevăratele simţăminte
ale inimii mele sincere despre cât de plăcut m-a impresionat – în

calitate de fiu al Gherlei – recentele alegeri pentru postul de
paroh, când au fost luaţi în calcul cei mai erudiţi, mai activi şi mai
merituoşi membri ai corpului clerical de rit armean din eparhia
de Ardeal, domnii: Lukácsi, Lengyel şi Kopár. Gherla a dovedit
că a rămas aceeaşi, în toate privinţele, ştiind şi de astă dată să
aprecieze meritele feţelor bisericeşti“.
Peste câteva zile a sosit şi confirmarea episcopului. Rân-
durile îmbucurătoare sună astfel:
2592 Lăudat fie Isus Cristos!

1855
Onorat Consiliu şi Corp al juraţilor!

Pe cât de îmbucurător este să îndeplinesc deîndată dorinţele
iubiţilor mei credincioşi armeni, cunoscuţi prin pioşenia lor, iu-
birea şi ataşamentul faţă de sfânta noastră biserică mamă mântu-
itoare, pe atât de tare mă doare că memoriul trimis de Onoratul
Consiliu şi Communitas, privitor la candidaţii pentru funcţia de
paroh, aleşi în adunarea mixtă din ziua de 4 a lunii trecute, a ajuns
la mine, în timpul călătoriei episcopale, după mai multe săptă-
mâni întârziere, împrejurare care m-a împiedicat să satisfac după
dorinţa inimii mele, cât mai grabnic, cererea fierbinte ce-mi fuse-
se adresată.
Acum însă, luând în considerare fie declaraţia Nobilului
oraş, fie înclinarea mea de a fi gata oricând să îndeplinesc dorinţa
îndreptăţită a credincioşilor mei deosebit de îndrăgiţi, fie, în final,
talentele remarcabile ale preasfinţiei sale Kristóf Lukácsi, asesor
consistorial al episcopiei şi director al Şcolii Medii din Alba Caro-
lina, simt o chemare energică pentru a numi în locul răposatului
întru Dumnezeu, preasfinţia sa Kristóf Gajzágó, în funcţia de
paroh al credincioşilor armeni ai nobilului oraş Gherla, pe prea-

sfinţia sa sus pomenitul Kristóf Lukácsi.
Întrucât nu pierd nici o ocazie pentru a dovedi simpatia mea
specială faţă de enoriaşii mei de rit armean, am hotărât să-l în-
vestesc totodată şi în frumoasa funcţie de protopop al eparhiei
Solnocului Interior, documentele acestei duble distincţii acordate
prea sfinţitului Kristóf Lukács fiind emise cu data zilei de azi.
Consider o plăcută datorie ca împreună cu această înştiin-
ţare adresată Onoratului Consiliu al Nobilului Oraş şi Comunitate,
recomandând să-l primiţi pe preasfinţia sa protopopul paroh în
inimile şi sufletele voastre, să-mi exprim dulcea speranţă că lucra-
rea sa plină de râvnă va reuşi nu doar să păstreze, ci să şi întăreas-
că tot mai mult ataşamentul rodnic faţă de religia mântuitoare a
lui Isus şi biserica sa, precum şi faţă de frumuseţea vieţii creştine.
Rămân obligat cu bunăvoinţă plină de iubire faţă de Ono-
ratul Consiliu şi Corpul juraţilor.
Porumbac, 13 octombrie
[Mindszent honap luna Tuturor Sfinţilor] 1855.
Lajos, episcop de Ardeal.
Curând după ocuparea funcţiei, Lukácsi a adresat consili-

ului oraşului, următoarele rânduri:
Onorat Consiliu şi Corp al aleşilor!

Mă simt norocos şi totodată consider o îndatorire să prezint
onoratului Consiliu discursul rostit în catedrala noastră, în ziua
19 iunie, anul curent, cu prilejul sărbătorii Sfântului Grigore Ilu-
minatorul, în urma propunerii Onoratului Consiliu şi Corpului
Aleşilor de a fi publicat pe banii publici ai acestui nobil oraş.
Rog Onoratul Consiliu şi Corp al Aleşilor să primească în
ocrotirea lor această mlădiţă a muncii mele scriitoriceşti, precum
şi expresia celei mai sincere gratitudini, pentru recunoaşterea

manifestată faţă de discursul meu cu conţinut istoric şi atenţia cu
care mi-aţi onorat strădania. Toate acestea îmi vor servi drept im-
bold pentru a merita şi mai mult protecţia binevoitoare a Onoratu-
lui Consiliu şi a Corpului Aleşilor, prin scrierea mai multor
lucrări, mai ample, cu aceeaşi tematică.
Rog Onoratul Consiliu şi Corpul Aleşilor să-mi permită ca,
pentru a-mi dovedi stima şi recunoştinţa, să pot publica discursul
meu sub egida Onoratului Consiliu şi a Corpului Aleşilor, ane-
xând preţioasa scrisoare pe care mi-au adresat-o.
Rămân cu adâncă stimă, servitor supus al Consiliului şi
Corpului aleşilor,
Gherla, 24 noiembrie, 1858,
paroh, Kristóf Lukácsi.

Timp de douăzeci de ani (13 noiembrie 1855 – 26 octom-

brie 1876) Lukácsi a fost merituosul paroh al oraşului nostru.
Timpul liber şi-l valorifica în trei direcţii: a înfiinţat – în mare
parte pe spezele proprii – Orfelinatul de băieţi Sfântul Grigore
Iluminatorul din Gherla, a scris lucrarea întitulată Historia Ar-
menori Transilvaniae, prezentând pe scurt istoria armenilor şi
tratând schematic istoria bisericii armene autohtone şi, pe baza
izvoarelor istorice armeneşti, a scris „Strămoşii maghiarilor, nu-
mele purtate de ei şi locul unde au trăit odinioară“, precum şi un
Adaos al acestei lucrări şi, în final, s-a ostenit foarte mult pentru
restaurarea episcopiei armeano-catolice. Idealul măreţ care l-a
preocupat toată viaţa pe acest bărbat excepţional, l-a determinat
să plece la Roma în anul 1871. Iată cum sună documentul cu care
îl împuternicise oraşul:
„Nos magistratus et electa Communitas liberae regiaeque

Civitatis Szamosujvár olim Armenopolis in Transsilvania memo-
riae commendamus quibus expedit universis et singulis, quorum
interest, quod Reverendissimum Dominum Christophorum Lu-
kácsi parochum Armenopolitanum et Archidiaconum, – cui ad-
juncta Ecclesiae et ritus Armeni in Transsilvania apprime cognita
sunt, et qui pro defensione jurium Ecclesiae armenicae hucdum
etiam plurimum adlaboravit – tanquam nationis et Ecclesiae nostrae
deputatum Romam mittimus, ut supplicem nostrum libelIum – jus-
tas nostras querelas et petitionem constitutionis armeni ritus in
Transsilvania Episcopi continentem – Sanctissimo Domino nos-
tro Pio IX gloriose regnanti Summo Pontifici nostrum omnium
nomine exhibere bonum et utilitatem Ecclesiae nostrae apud
Sanctam Sedem Apostolicam Romanam, et si ita adjuncta tulerint
in ipso quoque Concilio oecumenico – pro contestato suo in rebus
gerendis zelo, dexteritate et prudentia – procurare et promovere
valeat.
Quamobrem praelaudatum dominum Christophorum Lu-
kácsi praesentium tenore litterarum – plena nostrum omnium et
parochiae nostrae nomine agendi instruimus facultate, atque
Sanctissimum Dominum ac sanctam sedem apostolicam roma-
nam, pro ut et omnes illos, ad quos eundem in causa ritus et Eccle-
siae armenae venire et se convertere contigerit, enixissimis oramus
praecibus, ut eundem, tanquam nostram repraesentantem, be-
nigne excipere, admittere et exaudire dignentur.
Datum e Sessione magistratus et electae jurataeque Commu-
nitatis liberae regiaeque Civitatis Szamosujvár in Transsilvania.
Anno r. s. 1871 die 12-ma Decembris celebrata“[171].
Armenimea autohtonă şi parohiile armeneşti i-au dat ur-

mătoare scrisoare de împuternicire:
„Cum ritus armeni in Transsilvania Ecclesia – proprii ritus

Episcopo a longiori tempore destituta – subsistere diutius in des-
olato, ad quem devenit, statu absolute nequeat, nostra vero, qui
patriis nostris ritibus et traditionibus cum pietate adhaeremus,
conservatio Ecclesiae nostrae plurimum intersit, nec aliud sup-
petat ejus conservandi medium aeque opportunum ac Episcopa-
tus armenici, qui olim in hac patria pro Armenis stetit, restauratio:
Christophorum Lukácsi parochum Armenopolitanum et Archi-
diaconum, cui adjuncta Ecclesiae et ritus armeni in Transsilvania
apprime cognita sunt, et qui pro defensione jurium Ecclesiae ar-
menicae hucdum etiam plurimum adlaboravit, – tanquam natio-
nis et Ecclesiae nostrae deputatum Romam mittimus, ut supplicem
nostrum libelIum, – justas nostras querelas et petitionem consti-
tutionis armeni ritus in Transsilvania Episcopi continentem, –
Sanctissimo Domino nostro Pio IX. gloriose regnanti Summo
Pontifici nostrum omnium nomine exhibere bonum et utilitatem
Ecclesiae nostrae apud Sanctam Sedem Apostolicam Romanam, et
si ita adjuncta tulerint, in ipso quoque Concilio oecumenico, – pro con-
testato suo in rebus gerendis zelo, dexteritate et prudentia – , procla-
mare et promovele valeat. Idcirco infrascripti Ecclesiae... Parochus
et fideles armenae nationis et ritus praenominatum Christopho-
rum Lukácsi praesentium tenore litterarum plena – nostrum om-
nium et parochiae nostrae nomine agendi instruimus facultate,
atque Sanctissimum Dominum ac Sanctam Sedem Apostolicam
Romanam, prout et omnes illos, ad quos eundem in causa ritus
et Ecclesiae armenae venire et se convertere contigerit, enixissi-
mis oramus precibus, ut eundem tanquam nostrum Repraesen-
tantem benigne excipere, admittere et exaudire dignentur“[172].
[Proces verbal] nr. 1930 din 1871. Primarul, în calitate de

preşedinte de şedinţă, prezintă şi pune să se dea citire textului in-
tegral al petiţiei – adresată în limba latină Sfântului Scaun de la
Roma – care, la propunerea preasfinţiei sale protopopul paroh

Kristóf Lukácsi, în cazul în care avea să fie adoptată de adunarea
generală şi semnată în numele ei de preşedintele de şedinţă şi de
notar, avea s-o ducă personal la Roma, încă în această iarnă, adă-
ugând că doreşte să ofere drept dotaţie pentru episcopie o moşie
în valoare de douăzeci de mii de forinţi, în afara celorlalte fonduri
pe care comunitatea oraşului le-a oferit până acum, urmând să
întocmească şi actul de donaţie pentru moşia sus amintită.
Adunarea generală socoteşte că documentul redactat este
excepţional, în integritatea lui – tălmăcind în mod fidel atât ne-
cesitatea şi legitimitatea episcopiei, cât şi dorinţa exprimată de
mai multe ori de adunarea generală a oraşului – adoptând în una-
nimitate conţinutul textului şi exprimându-şi mulţumirile şi recu-
noştinţa, consemnate în procesul verbal, pentru râvna şi capacitatea
de sacrificiu a preasfinţiei sale protopopul Kristóf Lukácsi. De
asemenea mandatează preşedintele şi notarul să semneze, deîn-
dată, în numele conducerii oraşului, împuternicirea menită să gră-
bească diligenţelor pentru înaintarea cererii.
Din adunarea generală a Comunităţii Oraşului Liber Re-
gesc Gherla, din 12 decembrie 1871: Gergely Simai, primar; Joa-
chim Gopcsa, consilier; Tivadar Simay jr., deputat; Márton Voith,
prim-notar.
În continuare public mai întâi scrisoarea de donaţie, iar apoi

petiţia dresată papei:
Ad Nr. 1930. 1871
Diplomă de înfiinţare a fundaţiei
Dat fiind că memoriul înaintat în 1868 Ministerului ma-

ghiar regesc al cultelor şi instrucţiunii publice, prin care comu-
nitatea armeano-catolică solicita restaurarea înfloritoarei episcopii
armeano-catolice de Ardeal de odinioară nu a primit răspuns nici
până în prezent. Dat fiind că repetatele încercări întreprinse de
parlamentarul nostru, Gergely Simay, pentru alocarea din bugetul
de stat o anumită sumă destinată obiectivelor cultului armeano-
catolic, nu s-au soldat cu niciun rezultat. Luând în considerare şi
faptul că singurul rezultat pe care am reuşit să-l obţinem pe tărâ-
mul ecleziastic a fost acela că în legea Uniunii Ardealului cu Un-
garia, adoptată la 2 decembrie 1868, biserica armeano-catolică a
fost învestită cu dreptul la autoguvernare şi declarată ca având
aceleaşi drepturi cu celelalte biserici şi confesiuni religioase exis-
tente în Ungaria şi în Ardeal, însă de această autonomie garantată
de lege nu putem uza decât dacă biserica noastră se eliberează
din relaţia nefirească şi apăsătoare pe care o are în prezent cu
episcopia de rit latin din Ardeal şi îşi alege un episcop din rân-
durile proprii. Dat fiind că până în prezent ţelul vieţii mele l-au
constituit eliberarea bisericii mele naţionale şi obţinerea statutului
autonom care i se cuvine, fiind gata şi acum să aduc orice sacri-
ficiu pentru realizarea lui, ofer domeniul meu din Hodiş, comi-
tatul Solnocul Interior, în valoare de douăzeci de mii de forinţi,
pentru cauza restaurării episcopiei armeano-catolice de Ardeal,
eventual fondării unui vicariat, obligându-mă prin prezenta:
1) Mă oblig ca în ziua în care va fi reînfiinţată episcopia

armeano-catolică, eventual vicariatul din Gherla, domeniul meu
(moşia din Hodiş) pe care îl predau acum pentru dotaţia [înzes-
trarea] episcopiei armene, să fie întăbulat pe numele episcopiei.
2) Având intenţia de a înfiinţa o dotaţie de 20 de mii de fo-
rinţi, în cazul în care, potrivit unei evaluări din momentul înfiin-
ţării episcopiei, bunurile din hotarul Hodişului, împreună cu
pădurea şi fâneața aferente, cu construcţiile aflate pe ele şi alte
proprietăţi impozabile, pe care de asemenea le predau, nu ar va-
lora douăzeci de mii de forinţi, mă oblig să completez suma lipsă
până la cei douăzeci de mii de forinţi promişi – în schimb dacă,
la vremea înfiinţării episcopiei averea de pe hotarul din Hodiş
împreună cu toate felurile de fundus instructus va fi evaluată la
mai mult de douăzeci de mii de forinţi, suma suplimentară să
intre tot în dotaţia episcopiei – înţelegându-se de la sine, că în
acest din urmă caz, posesiunile mele din afara hotarului sus amin-
tit sau din Gherla, nu vor fi incluse în suma oferită, ci voi dispune
de ele liber şi aparte.
3) Până la înfiinţarea episcopiei voi putea dispune liber de
veniturile proprietăţii mele din Hodiş, donate pentru fondul epis-
copal, însă nu pot dispune de dreptul de proprietate al acestui do-
meniu nici în viaţă şi nici prin testament, în afara clauzei de la
punctul 5, subînţelegându-se că o astfel de dispoziţie ar fi nulă.
4) Dacă episcopia sau eventualul vicariat nu se vor înfiinţa
în timpul vieţii mele, proprietatea din Hodiş să fie arendată şi
profitul ei anual să fie capitalizat; capitalul şi dobânda astfel ob-
ţinute să servească pentru acoperirea necesităţilor viitoarei epis-
copii. Încredinţez administrarea proprietăţii de la moartea mea şi
până la instalarea episcopului, parohului şi clerului de rit armean
din localitate; tot ei reprezentând, până la înfiinţarea episcopiei,
şi interesele proprietarului, ostenelile lor fiind onorate cu o sută

de florini austrieci, din venitul proprietăţii.
5) Dacă episcopia, eventual vicariatul, nu se vor înfiinţa şi
acest lucru se declară în timpul vieţii mele, proprietatea din Hodiş
îmi va reveni putând dispune de liber de ea, şi în lipsa unor alte
dispoziţii testamentare, să se procedeze potrivit punctului
6) Dacă Măritul Dumnezeu mă va chema să părăsesc
această viaţă înainte să se fi luat o hotărâre definitivă în privinţa
episcopiei armene, timp de zece ani consecutiv proprietatea din
Hodiş să fie administrată în modul descris la punctul 4. Dacă în
zece ani de diligenţe pline de râvnă, episcopia tot nu va fi înfiin-
ţată, fundaţia să rămână şi pe mai departe fondul episcopal ar-
menesc, însă venitul său, precum şi arenzile anuale capitalizate
în decurs de 10 ani, precum şi dobânda anuală a sumei rezultate
din dobânzile acestora, să fie împărţite în trei părţi egale:
O parte să revină Orfelinatului de băieţi Sfântul Grigore
Iluminatorul, pe care l-am fondat la Gherla. O treime s-o pri-
mească bisericile de rit armean din Ardeal şi preoţii lor, iar trei-
mea rămasă să se împartă în mod egal între cantorii, sacristierii
şi clopotarii bisericilor de rit armean din Ardeal.
Declar această fundaţie drept Societatea confesiunii ar-
meano-catolice din Ardeal şi doresc să fie considerată averea
bisericii armene şi administrată ca atare în toate timpurile, proprie-
tarul ei fiind reprezentat de episcop sau vicar dacă vom avea un
episcop, iar în lipsa lui de paroh, tot ei exercitând şi dreptul de
patronat.
Toate acestea fiind cuprinse în prezentul documentul [di-
plomă] de fundaţie, semnată cu mâna mea, în faţa martorilor con-
vocaţi, declarând că acest document a fost întocmit în trei exemplare
identice, primul anexat memoriului privind restaurarea episcopiei
armene, adresat Papei Pius al IX-lea, al doilea să fie păstrată în
Arhiva orăşenească Gherla, iar cel de al treilea, în arhiva parohiei

armeano-catolice din Gherla.
Gherla 12 decembrie, 1871
Kristóf Lukácsi, paroh
Martori:
Joachim Gopcsa, Tivadar Govrik şi Márton Voith
consilier orăşenesc consilier orăşenesc prim-notar
II
Petiţia adresată Sanctităţii Sale Papa Pius al IX-lea

Beatissime Pater!
Sanctitas Vestra ad Concilium Oecumenicum Vaticanum

convocare dignata est omnes quotquot in Orbe terrarum existent
Ecclesias christianorum, cujuscunque illae essent confessionis
aut ritus. Sola Ecclesia Armenorum catholicorum Transsilvaniae
carebit hoc Fidei suae solatio ut in universali totius ecclesiae con-
vent suum habeat repraesentantem, qui bonum Ecclesiae suae
procuret et jura defendat.
Hujus tantae nostrae calamitatis causam in eo repositam
esse advertimus, quod dum ceterae omnes per Orbem Ecclesiae,
quae Catholico censentur nomine sui ritus habeant Episcopum,
nos soli eo destituamur, atque in tristi hoc orbitatis statu nos ipsi:
Armenae scilicet nationis et ritus clerus populusque cogimur esse
solliciti de Ecclesiae ritusque nostri conservatione.
Ad sedecim usque viginti mille Armeni catholici, qui actu

in Transsilvania et adjacentibus partibus Hungariae inveniuntur
formam praeseferunt gregis dispersi, cui nullus adest Rector. Qui
eorum curam gerat; nullus Pastor, qui vocem ovium harum intel-
ligat; quare maxima eorum pars a patriis ritibus est avulsa. Qui avi-
tum ritum exercent Armeni, ad restantes adhuc quatuor parochias
restricti aegre admodum se se sustentant. Inter illos etiam deest in
Ecclesiasticis unitas, deest in cultu divino uniformitas, deest enim
superior Ecclesiasticus proprii ritus, et ni periclitanti huic Eccle-
siae de distincto, Armeni ritus Episcopo provideatur, brevi peni-
tus deficiet, cum ingenti rei catholicae detrimento et non minori
compromissione Sanctae Sedis Apostolicae Romanae.
Patres nostri dum ejurato sub finem Saeculi XVII-mi aus-
piciis Sanctae Sedis, schismate, unioni cum Ecclesia Romana
nomen dederunt, id ea, sub express a conditione fecerunt, qua
nostris his diebus Bulgari, ut nimirum hierarchia et ritus Armenus
salva illis ac integra post unionem permaneant.
Stetit quidem in principio intenta Hierarchia et ritus. Suum
quippe habuit Ecclesia Armenorum Transsilvaniae primum qui-
dem Episcopum Dioecesanum, dein Vicarium Apostolicum Epis-
copali insignitum ordine et jurisdictione; at vero non diu haec nostra
duravit felicitas, defuncto enim Anno 1715 Oxendio ultimo Arme-
norum Episcopo, Episcopi Transsilvaniae latini ritus, nihil inten-
tatum reliquerunt quo armenos catholicos sui ritus Pastore orbatos
sui redderent juris et suae annecterent Dioecesi. Quod ut facilius
consequerentur conatibus Armenorum suae gentis et ritus obtinendi
Episcopum sese omni virium nisu opposuerunt. Itaque conversio-
nis Armenorum sinceritatem, Fidei integritatem et intentionis puri-
tatem Viennae aeque ac Romae suspectam reddiderunt. Quibus
rebus Summorum terrae Principum et Regum Apostolicorum
praehabitas circa Armenos optimos intentiones irritas effecerunt.
Monumenta quippe litteraria tabularii Ecclesiae Nostrae irre-

fragabile perhibent testimonium CaroIum VI-tum Imperatorem
Episcopatus armenici in Transsilvania restaurationem edito spe-
ciali in eam rem Diplomate decrevisse, imo etiam fundum ali-
quem pro intertentione Episcopi constituisse. Haud absimiliter
constat Ejus filiam atque in Regno successorem gloriosae me-
moriae Reginam Hungariae Mariam Theresiam predictam piam
Patris sui Caroli VI-ti voluntatem effectui dare non una vice in-
tendisse atque eo jam perduxisse apud Sanctam Sedem Aposto-
licam, ut non nisi Episcopi superesset denominatio.
Impediverunt quidem Episcopi Transsilvaniae ne distitutus
pro Armenis nominaretur Episcopus, verum efficere non potue-
runt, quantumvis multum adlaborassent; ut a Santa Sede Apos-
tolica directam in Armenos Transsilvaniae obtinerent missionem
et jurisdictionem. Hanc quippe Santa Sedes sibi semper retinuit
exercuitque per Sacram Romanam Propagandae Fidei Congre-
gationem.
Sancta Sedes Apostolica novam hanc Ecclesiae Catholicae
in Transsilvania acquisitionem tanquam per opportunam missio-
nem Stationem ad propagandam unionem et catholicam veritatem
inter numerosos Armenos Schismaticos in provinciis Danubianis
atque in Oriente habitantes, singularis Maternae pietatis et bene-
volentiae signis est prosequuta.
Itaque Missale et libros liturgicos in usum Ecclesiae Arme-
nae Transsilvanae Romae typis Collegii de Propaganda Fide im-
primi curavit. Apostolicos ad eam propius invisendam deputavit
Visitatores. Clericos sacerdotio juxta ritum armenum initiandos
in celeberrimo totius Orbis CoIlegio Romano suis sumtibus edu-
cavit; e quibus deinde plures ad exteras deputavit Missiones in
Chersonesum Tauricam, in vicinam Moldaviam, Valachiam et
Bessarabiam. Denique nihil non egit, quo ritus Armeno- Catho-
licus apud Armenos Transsilvaniae in sua integritate et puritate
conservaretur. Arctior haec Armenorum Transsilvanorum cum

Sede Apostolica relatio stetit usque ad tempora Josephi II-di, sub
quo in sequelam infaustorum principiorum, quae tum invalue-
runt, omnis quidem communicatio cum Sede Romana restricta,
Armenorum vero penitus est interscissa.
Qua Ecclesiae Nostrae calamitate, Episcopi Transsilvaniae
in rem suam usi, jurisdictionem suam in Armenos, absque Apos-
tolica Missione propria authoritate extenderunt.
Atque utinam arrogatam sibi taliter potestatem exercuissent
in aedificationem et non in aestructionem Ecclesiae nostrae, at
vero facta hoc ultimum testantur.
Initium quippe singulari huic administrationi datum est a
divisione, nexus omnis ecclesiarum Armenarum inter se atque
unitas sublata. Sacerdotes noverca manu instar privignorum fi-
liorum Dioecesis tractati, itaque onera ferre, emolumentis Dioe-
ceseos carere coacti.
Non Clerici ritus Armeni, nisi pro se solvissent, studiorum
causa ad seminarium recepti. Non titulus illis ordinationis datus,
sed hunc ipsi sibi procurare coacti, non sumtus illis ad sacros or-
dines ritu Armeno Viennae aut Leopoli suscipiendos suppeditati.
Non denique sacerdotes morbo et aetate fracti sublevati,
sed sorti suae relicti, in residuos vitae dies in summa rerum om-
nium penuria exigere necessitati. Atrocitatem facti hujus atque
injustitiam auget illud, quod ad fidem Documentorum authenti-
corum, que prae manibus habemus indubie constet, Armeni ritus
sacerdotes ad fundum nascentis et deficientis Cleri Dioecesani
tum vita comite summas non temnendas contulisse, tum ex pos-
thuma eorum substantia certam partem in rationem dictorum fun-
dorum esse detractam.
His accesserunt diversae constitutiones episcopales: quibus
exercitium ritus Armeni diversimode est arctatum et circumscrip-
tum. Imprimis Armeni numerosi, qui in circumsitis parochiis
Armenis, vicis et oppidis sedes fixerunt, a proprii ritus Ecclesia,

ad quam spectata sua origine pertinebant abstracti, parochorum
latini ritus subjecti sunt jurisdictioni; remotius habitantes nullo
excepto sunt latinisati. Proles utroque parente Armeno natae, in
defectu sacerdotis armeni ritus, ritu latino baptisatae, Ecclesiae
latini ritus declaratae sunt fideles. Matrimonia inter armenos in
civitate Armenopolitana, et locis proximis, non attenta reclama-
tione proprii parochi armeni ritus, coram administratione paro-
chiae latinae ordinis S. Francisci celebrata sunt. E quibus quidem
matrimoniis, intra breve tempus, plane duo matrimonia, quod ea
contracta fuissent cum impedimentis dirimentibus, cum ingenti
scandalo et sacramenti profonatione sunt dissoluta.
Interim nolumus molesti accidere Sanctitati Vestrae, ube-
riore malorum nostrorum narratione, lucullentissimam eorum
praebent adumbrationem libelli historici argumenti, lingua latina
et hungarica exarati, heic reverentissime adnexi. Sed vel ex adduc-
tis sufficienter apparet, quanto in discrimine versetur, ecclesiae
et ritus Armeni in Transsilvania existentia.
Preces, obsecrationes et obtestationes saepius interpositae
ad sistendam indignam prorsus atque injuriosam cum clero et ritu
armeno agendi rationem effectu caruerunt. Provocationes ad sa-
cros Canones et Summorum Pontificum constitutiones editas pro
tuendis ritibus orientalibus, insuperhabitae imo cum indignatione
acceptae.
Is ex clero nostro, qui vocem quandoque attollere pro ritus
delensione ausi sunt, injuriis sunt affecti, traditores ex adverso
titulis et honoribus aucti.
Pronum est ex his Beatissime Pater! intelligere, oecono-
miam universam quam Reverendissimus Ordinariatus Transsil-
vanicus cum Armenis sibi obnoxiis adhibendam censuit, eo fuisse
directam, ut ritus Armenus in hac patria penitus exstirparetur et
residuae adhuc dicti ritus parochiae et populus Dioecesi annec-
terentur, ut jure cum Jeremia dicere possimus: „Misericordiae

Domini quia non sumus consumpti“. Armenae itaque nationis
clerus populusque, quem praedicti conatus eorumque tendentia
minime latebat, cum patrios suos ritus et avitas Ecclesiae suae
institutiones, quibus religiosa adhaeret devotione, in praesentis-
simo excidionis periculo versari videret, nec aliud suppeteret, iis
conservandis aeque opportunum medium, consilium iniit: restau-
randi, qui olim in Transsilvania viguit armenici episcopatus,
atque hac ratione praehabitam cum Sancta Sede Apostolica inti-
mam unionem et directam relationem restabiliendi.
Hoc fine exhibita anno 1868 Regio Hungarico cultus et In-
stitutionis Ministerio petitione, prae laudatum Ministerium eni-
xissimis exoravit precibus, ut justis nationis Armenae precibus
annuere faxere suaque interposita opera apud Caesareo Regiam
apostolicam Majestatem Regem Nostrum Clementissimum effi-
cere dignaretur: ut Eadem Caesareo Regia Majestas decretam a
gloriosae Memoriae Majoribus Suis, Carolo VI-to et Maria There-
sia Episcopatus Armenici in Transsilvania restaurationem et dota-
tionem benignissime effectui dare dignaretur.
Piis nostris conatibus non defuit Divina benedictio. In pu-
blicis quippe Regni Hungariae Comitiis Lex est condita et per
suam Caesareo Regiam Apostolicam Majestatem die 6 Decem-
bris Anni 1868 sanctionata, qua Ecclesia Armena sui juris est de-
clarata atque omnibus iis juribus et libertatibus donata, quibus
receptae in Regno Hungariae Religiones ritus et confessiones
gaudent. Iam vero Ecclesia Armena in Transsilvania esse sui juris
atque ab alia, cujusvis ritus et confessionis Ecclesia in cultus sui
exercitio independens nonnisi tunc et sic esse poterit, si quemad-
modum aliae Ecclesiae ritus et confessiones ita et ipsa proprium
habeat hae gentis et ritus Episcopum; quominus itaque predicate
legis fruamur beneficio, Episcopi nos impedit defectus.
Huic defectui ut per constitutionem Episcopi Armenici me-

dela adferatur a paterna gratia et benignitate Sanctitatis Vestrae
filiali cum devotione enixissimis oramus precibus.
Ad Ecclesiam Romanam magnam hanc gentium matrem et
magistram propter potiorem Ejus principalitatem omnis recurrit
Ecclesia Christianorum. Ad hane recurrimus nos quoque devo-
tissimi Ecclesiae Romanae filii et fideles in angustiis et necessi-
tatibus nostris, recurrimus autem pleni bonae spei atque fiduciae
confisi causae nostrae bonitati et aeqitati, ac una conscii debili-
tates nostrae quam nisi piissimae matris Ecclesiae Romanae suf-
fulciat benevolentia, sublevet pietas, protegat justitia et aequitas,
non obstante causae nostrae sanctitate et justitia, succumbendum
nobis esse probe perspicimus. Idcirco sublatis ad Coelum mani-
bus cum Sancto Petro oramus supplices. „Domine salva nos, quia
perimus!“
Sola Sancta Sedes Apostolica Romana, in specula univer-
sae Ecclesiae constituta novit ritus Orientalis armenici conserva-
tionem metiri, et aestimare ex utilitate Ecclesiae universalis; dum
Episcopus particularis Ecclesiae, eundem, secundum angustos
Dioecesis suae limites dijudicat, quo fit ut privatis respectibus et
propriis commodis magis, quam bono Ecclesiae intentus, multa
committat in particulari, quae universali Ecclesiae nocent. Cujus
rei luculentissimum sane praebet documentum, desolata Eccle-
siae armenae in Transsilvania conditio. Iam vero diu vix potest,
quantum noverca haec agendi ratio, cum armenis Ecclesiae Ro-
manae unitis, rei catholicae, signanter, negotio sanctae unionis
apud armenos schismaticos per totum Orientem nocuerit, quan-
tum ad obfirmandum eorum in schismate et erruribus animum
contulerit.
Non patiatur Sancta Sedes ut Orientales, qui rituum et con-
suetudinum suarum sunt tenacissimi, nostro exemplo ab unione
deterreantur. Non patiatur ut nostro exemplo possint comprobare,
haud carere fundamento, consuetas eorundem in Ecclesiam Ro-

manam criminationes, quasi Sancta Sedes non alia ex fine schisma-
ticis ad unionem perducendis in Oriente insudaret, quam ut eos
mox linguae, ritu et hierarchia exutos latinae adnectat Ecclesiae.
Non patiatur Sancta Sedes Apostolica ut dum hierarchia et
ritus Armenus reflorescit in Oriente, deficiat in Occidente, dum
in Oriente novae exurgunt sedes episcopales, pro Armenis unitate
fidei Ecclesiae Romanae junctis, in Occidente etiam illa, quae
aliquando exstitit, supressa permaneat, dicique jure possit res ar-
menorum catholicorum, quoad regimen ecclesiasticum, pejore
loco positas esse in Regno Christianorum ac in regnis infidelium,
atque signanter Armenos Catholicos Transsilvaniae, eo quod ab-
jurato schismate amplexi fuissent unionem cum Ecclesia Romana
tulisse gravem sane poenam amissionis quippe hierarhiae suae
nationalis. Absit Beatissime Pater ut tale quid vel cogitari quidem
minus adhuc dici jure posset. Verum negari nequit, recogitanti mul-
tiplices sane injurias et vexationes, quas in defectu proprii Epi-
scopi toleramus ultro se offere cogitationem. Quod si Patres
nostri in schismate et erroribus permansissent, salva nobis utique
nostra permansisset hierarchia. Certe Ordinariatus Transsilvani-
cus nullam se se in negotia armenorum ingerendi habuisset ansam
atque occasionem.
Sanctissime Pater! In civitate Armenopolitana recentioribus
temporibus Episcopi graeco catholici constituta est Sedes. Nos
tametsi de incremento praedictae Ecclesiae gratulemur, optasse-
mus tamen Sedem hujus Episcopatus defigi in loco nobis minus
importune praesertim cum locus alius magis idoneus in centro
novae Dioecesis inveniri facile potuisset.
Celare enim non possumus, quod erectio praefatae Cathe-
drae in civitate armena, ab armenis condita atque ab armenis po-
tissimum inhabitata, in qua olim armeni ritus resedit Episcopus,
praeterquam quod in se sit ominosa, sensum doloris nostri,
aliunde satis magnum quod proprii ritus careamus Episcopo, ni-
mium quantum anxit.
In hoc quippe eventu singulari non possumus non advertere

manifestationem, quamdam vilipensionis Ecclesiae armenae, qua
eadem infra ceterarum Ecclesiarum deprimitus conditionem et
dignitatem atque sorti Ejusdem aliunde satis afflictae nova addi-
tur afflictio.
Rebus nostris omni ex parte taliter desolatis consuli et con-
servationi Ecclesiae et ritus armeni inter tot pericula eidem un-
dique instantia prospici aliter nequit, nisi hierachiae restauratione.
Itaque Sanctitatem Vestram et Sanctam Sedem Apostoli-
cam instantissime oramus, ut siquidem, quod minime dubitamus
interest Ecclesiae catholicae, ritus armeni in Transsilvania con-
servatio, propter conversionem armenorum Orientalium a sacris
catholicis alienorum, tum vero Ecclesia dicti ritus, e depresso et
desolato in quo actu existit statu relevetur, atque in pari cum ce-
teris diversorum rituum Catholicis ecclesiis, intuitu hierarchiae
collocetur loco et dignitate, ut si quidem stat, stet ut decet Eccle-
siam religioni christianae coaevam et a Sancta Sede approbatam,
administretur eidem justitia, liberetur ab oppressione aliena atque
detur ei Episcopus e propria gente et ritu, qui linguam et liturgiam
Ecclesiae nostrae intelligat, qui fidei puritati, ritus integritati et
cultos divini uniformitati invigilet. Quem nos Patrem appellare
possimus, qui jura Ecclesiae nostrae apud Sanctam Sedem Apos-
tolicam et coram Dicasteriis defendat. Qui nos Ecclesiamque nos-
tram in concilio oecumenico repraesentet.
Valde enim triste esset Sanctissime Pater, si dum generale
celebratur concilium, ut si quae, temporum iniquitas Ecclesiae in-
flixit vulnera sanarentur, Ecclesia Armena Transsilvaniae, Eccle-
siae Romanae Fidei unitate conjuncta, queri jure merito posset,
se ad universalem hunc Ecclesiae Catholicae conventum se ne ad-
missam quidem, minus adhuc copiam eidem factam esse, ut jus-
tas suas querelas, quae promptam exposcerent medelam, effunderet
fiducialiter in sinum Sanctae matris Ecclesiae et communis fide-
lium Christianorum Patris, summi Pontificis.
Quin imo suavissimam spem fovemus, fore: ut quod favente

coeptis nostris supremo numire, a civili obtinuimus potestate, ut
Deputatos nostros pro Ecclesia Armena Transsilvaniae verba fa-
cientes in publicis Regni Hungariae comitiis benigne exaudiret, et
agnita causae quam defendebant aequitate, legem Ecclesiae Ar-
meno-Catholicae favorabilem conderet; Id ipsum a suprema po-
testate Ecclesiastica in spiritu Sancto in concilio congregata tanto a
fortiori obtineamus, quod causa quam propugnamus sit pure eccle-
siastica, respiciat bonum et emolumentum Ecclesiae universalis,
tendat ad majorem Dei gloriam et salutem animarum ac una invol-
vat honorem et reputationem Sanctae Sedis Apostolicae Romanae.
Dum itaque iterato atque de genu supplices oramus Sanc-
titatem Vestram ne nos Ecclesiamque nostram in tanti momenti
negotio destituere dignetur. Apostolicam Sanctitatis Vestra e im-
ploramus Benedictionem, atque paternae gratiae et benevolentiae
inpensissime commendati profundissimo cum venerationis cultu
inter oscula sacrorum pedum emorimur.
Sanctissimi Domini Nostri devotissimi filii et fideles[173].
Portretul lui Kristóf Lukácsi, cu semnătură

Am publicat o biografie exhaustivă a lui Kristóf Lukácsi

în publicaţia „Tudositvány“ a Gimnaziului romano-catolic infe-
rior din Gherla (1876). În afara acesteia, în revista „Armenia“ am
publicat un supliment despre Lukácsi (vezi „Armenia“, VII, p.
325-421). O parte din corespondenţa sa a fost publicată în revista
„Armenia“, iar restul corespondenţei urmează să apară în curând.
Capitolul 14
Simon Kópár

1876
Onorat Consiliu al Nobilului Oraş,

După săvârşirea întru Domnul, la sfârşitul lunii trecute, a
reverendisimului Kristóf Lukácsi, parohul de rit armean din
Gherla şi protopop de Solnoc, postul de paroh s-a vacantat atât ju-
ridic cât şi faptic. Dorinţa mea cea mai mare este ca acest excelent
post ecleziastic să fie ocupat cât mai repede pe cale legală, de o
persoană merituoasă şi competentă.
Din acest motiv fac apel la Onoratul Nobil Consiliu, ca în
baza dreptului de patron al corpul aleşilor să desemneze, după
regulament, trei propuneri pentru ocuparea postului vacant de
paroh şi să mi le înainteze.
Rămân cu sinceră şi benevolă dispoziţie. Către Onoratul
Nobil Consiliu, Alba Carolina, 8 noiembrie 1876.
Al Dvs. obligat, Episcop Mihály
Dat fiind că, până în 29 ianuarie 1877, oraşul nu a între-

prinsese nimic în legătură cu această chestiune, episcopul adre-
sează Consiliului următoarea scrisoare:
nr. 333 Lăudat fie Isus Cristos!

1877
Onorat Nobil Consiliu Orăşenesc,

În data de 8 noiembrie a anului trecut am avut onoarea, prin
documentul 3744, să atrag atenţia Onoratului Nobil Consiliu să
procedeze în mod regulamentar la alegerea parohului. Nu am cu-
noştinţă despre măsurile luate în vederea organizării alegerilor şi
nici despre motivul pentru care au fost amânate atât de mult. În
schimb doresc să atenţionez, cu tot respectul, Onoratul Nobil
Consiliu, că potrivit legilor ecleziastice dacă, într-un anumit in-
terval de timp (la parohiile mai mici trei luni), patronul nu uzează
de dreptul său de a alege, se instalează situaţia devoluției [dreptul
superiorului de a numi parohul în locul patronului] episcopului
revenindu-i dreptul de a numi un paroh după placul său. În cazul
de faţă, cele trei luni sau scurs, dacă le socotim de la data dece-
sului (24 octombrie), iar dacă ne raportăm la data apelului oficial
(8 noiembrie) mai sunt doar câteva zile până la împlinirea celor
trei luni. Luând în considerare cele amintite, fac apel, cu respectul
cuvenit, Onoratului Nobil Consiliu, să binevoiască a mă anunţa
cât mai grabnic despre măsurile pe care le-a luat sau intenţio-
nează să le ia, în ceea ce priveşte alegerea parohului, ca să ştiu
cum să procedez în viitor şi, eventual, să uzez de dreptul meu.
Rămân cu sinceră afecţiune
Către Onoratul Nobil Consiliu Orăşenesc, Alba Carolina
29 ianuarie 1877, al Dvs. obligat, episcop Mihály Fogarassy.
După primirea apelului oraşul a ţinut adunarea generală.

Iată fragmentul de hotărâre privitor la acest subiect:
În baza hotărârii 2127 - 1876 am fixat adunarea de desem-
nare a celor trei candidaţi de paroh pentru data de 10 a lunii cu-
rente, informând şi pe Excelenţa Sa dl. Episcop.
Din adunarea generală a reprezentanţilor Oraşului Liber

Regesc Gherla, ţinută în 3 februarie 1877: prim-notar Osztián.
Simultan aceeaşi adunare a adresat episcopului şi o altă
scrisoare: „Din acest motiv rugăm pe Excelenţa Voastră să
binevoiți a vă amâna decizia asupra ocupării locului vacant de
paroh până la încheierea procedurii de desemnare, al cărui rezul-
tat ne obligăm să vi-l anunţăm grabnic“. (Arhiva Orăşenească, 3
februarie 1877, nr. 366).
Alegerea (= desemnarea) a avut loc în 10 februarie.
Simon Kopár
Nr. 31 – 1877
„Confratele nostru preşedintele aduce la cunoştinţa adună-

rii că în baza hotărârii nr.22, a adunării din ziua de 3 a lunii cu-
rente, a fost convocată adunarea de faţă pentru a desemna, în
calitate de patron al bisericii, cei trei candidaţi propuşi pentru
funcţia de paroh devenită liberă în urma săvârşirii din viaţă a pa-
rohului armeano-catolic de neuitată memorie, Kristóf Lukácsi,

în ziua 24 octombrie a anului trecut. În acest scop preşedintele
face apel la membrii adunării să-şi predea buletinele de vot – care
trebuie să conţină un singur nume – comisiei de desemnare, al-
cătuită din persoana sa, consilierul Tivadar Govrik şi notarul
Kristóf Osztián.
În urma voturilor exprimate de cei 47 de consilieri şi repre-
zentanţi: Simon Kopár, capelan de rit armean şi vicar parohial a
obţinut 21 de voturi, Lukács Bárány, capelan şi profesor de gim-
naziu 18 voturi şi, în final, capelanul de rit armean şi profesorul
de gimnaziu Adeodat Csákány 7 voturi, un buletin de vot fiind
necompletat, se decide ca propunerea întemeiată pe rezultatele
votului să fie înaintată, prin intermediului consiliului, către Exce-
lenţa Sa Domnul Episcop.
Din adunarea generală a aleşilor oraşului, ţinută în 18 fe-
bruarie 1877, emis de prim-notar Osztián“. (Arhiva Orăşe-
nească).
Adresa din 19 februarie, privitoare la propunerile desem-
nate de adunarea generală pentru ocuparea postului de paroh,
spune printre altele:
„Pe de o parte din cauza durerii pricinuită de greaua pier-
dere care a lovit oraşul şi poporul nostru armean, pe de altă parte
din cauza reorganizărilor politice intervenite pe parcurs, corpul
aleşilor noştri a întârziat ceva mai mult exercitarea dreptului pa-
tronal care cere o cumpănire profundă, adunarea generală având
loc în 19 februarie. Tripla propunere a fost adoptată regulamentar
de o prezenţă numeroasă, consiliul fiind mandatat să înainteze
Excelenţei Voastre rezultatele finale.
În baza celor mai sus arătate, consiliul nostru, exprimându-şi
întreaga stimă şi consideraţie, vă transmite rezultatele alegerilor în
urma cărora pentru ocuparea postului vacant de paroh armeano-ca-
tolic din Gherla au fost desemnaţi următorii:
– locul 1 Simon Kopár, cu 21 de voturi

– llocul 2 Lukács Bárány, cu 18 voturi
– llocul 3 Adeodat Csákány, cu 7 voturi
Având onoarea de a înainta Excelenţei Voastre numele mai
sus amintite, rezultate în urma votului de încredere al comunităţii,
cu deplină încredere în binecunoscuta bunătate şi înţelepciune de
arhipăstor a Excelenţei Voastre, vă implorăm să binevoiţi a lua
măsuri pentru ocuparea cât mai grabnică a postului atât de im-
portant şi preţios pentru liniştirea spiritului public din oraş.
Cu adâncă stimă faţă de Excelenţa Voastră Gherla, din şe-
dinţa de consiliu ţinută în 15 Făurar 1877, servitorii umili ai Ex-
celenţei Voastre:
Primar – indescifrabil
Kristóf Osztián, prim-notar
Expediat de Szongott“. (Arhiva Orăşenească).
Peste câteva zile sosea răspunsul episcopului cu următorul

conţinut:
630
Onoratului Consiliu şi Corp al reprezentanţilor Nobilului

Oraş Gherla!
Onoratul corp al reprezentanţilor Nobilului Oraş care exer-
cită dreptul de patron al bisericii catolice de rit armean revenit
Communitasului are îndatorirea să desemneze, în urma alegerilor
regulamentare, trei preoţi liturgisitori de rit armeano-catolic, desem-
nare care mi-a fost înaintată de Onoratul Consiliu în data de 5 a
lunii curente, în adresa sub numărul de înregistrare 453.
Având în vedere că nu am nicio obiecţie faţă de modul de

organizare a alegerilor şi nici faţă de persoanele desemnate şi că
nici alţii nu le-au contestat, nu am vreun motiv să tărăgănez lucru-
rile, ba dimpotrivă, mă grăbesc cu bucurie să îndeplinesc cât mai
bine dorinţa alegătorilor, numindu-l în funcţia de paroh pe cel
care a întrunit cel mai mare număr de voturi, bucurându-se de cea
mai mare încredere a enoriaşilor, în persoana capelanului Simon
Kopár, notar protopopial şi asesor consistorial, ba mai mult, luând
în seamă atât importanţa parohiei, cât şi meritele demne de recu-
noaştere ale parohului, am hotărât să-l numesc şi protopop al pro-
topopiei Solnocului Interior şi, pentru a-mi confirma intenţia,
l-am şi numit începând de astăzi, ceea am onoarea de a anunţa
Onoratul Consiliu şi corp al reprezentanţilor.
Consider o plăcută obligaţie de a-l recomanda cu căldură,
pe parohul nou numit, atenţiei, ataşamentului şi iubirii Dumnea-
voastră binevoitoare, nutrind dulcea speranţă că activitatea sa
plină de râvnă va păstra, va spori şi va consolida în sufletele eno-
riaşilor mei de rit armean fervoarea, dragostea şi ataşamentul faţă
de religia mântuitoare a Domnului nostru Isus Cristos, însuşiri
prin care poporul de rit armeano-catolic s-a distins întotdeauna.
Rămân la dispoziţia dvs. cu sinceritate şi afecţiune Alba
Carolina, 20 februarie 1877, Al dvs. obligat episcop Mihály
Fogarassy.
Această adresă a fost pusă în discuţia şedinţei din 14 aprilie

a conducerii oraşului:
Nr. 59-1877. Se dă citire conţinutului adresei episcopale,

care este luată la cunoştinţă cu satisfacţie Se decide luarea măsu-
rilor necesare de către oficiul casieriei gospodăriei pentru ca re-
verendisimul Simon Kopár, de curând numit în funcţia de paroh
armeano-catolic, să poată beneficia de toate veniturile cuvenite
de care biserica armeano-catolică se bucură din partea comuni-

tăţii oraşului.
Consiliul este însărcinat să pună în aplicare această hotă-
râre.
Din adunarea generală a corpului reprezentanţilor oraşului

Gherla, din 14 aprilie 1877, emis de prim-notarul Osztián.
Iată cuvintele protopopului-paroh din acea vreme, prin care îl

recomanda pe Simon Kopár pentru obţinerea bursei fundaţionale:
„Tânărul Simon Kopár, bun şi cu frică de Dumnezeu, care

a progresat frumos în studiile sale, anul trecut a absolvit filosofia
(1833), iar în acest an practică dreptul – este foarte dornic să prac-
tice ritul nostru naţional, intrând în rândul preoţesc şi slujind Via
Domnului, aici în localitate.
Numărul slujitorilor spirituali din sânul oraşului fiind în
descreştere, cine ştie după cât de scurtă vreme vor scădea la un
număr mult prea mic pentru a ajunge şi a satisface toate îndato-
ririle, mai ales într-un oraş cu o populaţie atât de numeroasă, din
care majoritatea vorbeşte în limba maternă şi tot aşa ascultă şi
înţelege mai bine şi Cuvântul Domnului. În această chestiune (re-
comandarea lui Kopár pentru bursă) nu vorbesc în nume propriu,
ci în interesul comunităţii, cu dorinţa fierbinte ca după moartea mea
să nu fie lipsiţi de hrana spirituală“. (Din documentul înaintat
către Consiliul Orăşenesc de protopopul paroh Lukács Simay, la
29 iunie 1833; Arhiva orăşenească).
Kopár a fost protopopul nostru paroh doar 2 ani, 4 luni şi
24 de zile. În seara de 13 iulie 1879 şi-a făcut plimbarea, apoi s-a
culcat, dar noaptea i-a revenit vechiul astm (sufocările) de care
suferea, stingându-se într-o singură oră flacăra nobilei sale vieţi.
Capitolul 15
Lukács Bárány
Extras din procesul verbal al şedinţei corpului reprezentan-

ţilor oraşului Liber Regesc Gherla, din 11 septembrie 1879:
Nr. 125 – 1870. Se dă citire hotărârii cu nr. 122 – 1879,
adoptată în unanimitate, de adunarea generală din ziua de 6 a lunii
curente, privind ocuparea postului de paroh de rit armeano-catolic,
rămas vacant în urma decesului parohului armeano-catolic Simon
Kopár, în data de 14 iunie a anului curent. În baza dreptului pa-
tronal asupra bisericii armeano-catolice, comunitatea a convocat
pentru astăzi şedinţa corpului reprezentanţilor oraşului pentru a
formula tripla propunere care va fi înaintată Excelenţei Sale Epis-
copului, pentru a desemna viitorul paroh.
În consecinţă, preşedintele Dávid Placsintár atrage atenţia
adunării generale că tripla propunere are loc în urma unor alegeri
regulamentare, adică fiecare votant va trece un singur nume pe
buletinul de vot.
După citirea hotărârii adunării generale şi ascultarea ape-
lului celui care prezidează şedinţa, membrii adunării generale
purced la votul secret din care va rezulta tripla propunere; în acest
sens se numeşte comisia de adunare a voturilor prezidată de preşe-
dinte şi formată din Joachim Gopcsa, consilier economic şi Manó
Korbuly, căpitan de poliţie
Ca urmare a voturilor exercitate de 43 [corect 53] de mem-
bri cu drept de vot, din tot atâtea buletine de vot a rezultat urmă-
toarea ordine:
Numele lui Lukács Bárány, capelan de rit armeano-catolic,
a fost înscris pe 38 de buletine de vot, numele lui Adeodat Csákány
pe 12 buletine, numele capelanului Tivadar Pap, pe 2 buletine, iar
al lui Gergely Novák pe 1 buletin de vot.
Pe baza acestor rezultate adunarea generală formulează ur-

mătoarea propunere triplă:
Pe locul întâi este desemnat capelanul de rit armeano-catolic
Lukács Bárány, cu 38 de voturi;
Pe locul al doilea este desemnat capelanul de rit armeano-ca-
tolic Adeodat Csákány, cu 12 voturi;
Pe locul al treilea este desemnat capelanul de rit armeano-ca-
tolic Tivadar Pap, cu 2 voturi.
În acelaşi timp adunarea generală împuterniceşte consiliul,
ca în numele comunităţii oraşului să transmită Excelenţa Sale
episcopului rezultatele alegerilor şi rugămintea de a lua în con-
siderare faptul că – datorită caracterului confesional armeano-ca-
tolic al şcolilor din Gherla – postul de paroh este cumulat cu cel
de director de şcoală şi, din punctul de vedere al pregătirii inte-
lectuale, cel mai potrivit pentru funcţia de paroh este Lukács Bárány,
ocupantul locului 1; Excelenţa Sa să binevoiască a-l desemna pe
acesta, cu atât mai mult cu cât rezultatele alegerilor arată foarte
limpede că opinia publică este favorabilă acestui candidat, cu o
pregătire frumoasă şi multilaterală.
În final, adunarea generală îi împuterniceşte pe Miklós Voith,
procuror orăşenesc, Miklós Szappanyos şi Ferencz Gajzágó,
membri ai corpului reprezentanţilor, să înainteze personal Exce-
lenţei Sale episcopului, hotărârea adunării generale şi memoriul
redactat de consiliul orăşenesc, susţinând verbal în faţa Excelen-
ţei Sale numirea în funcţia de paroh pe cel care a întrunit în cea
mai mare măsură încrederea credincioşilor: capelanul Lukács Bá-
rány, liniștind astfel şi starea de spirit din oraş. Kristóf Osztián,
prim-notar.
Rezultatele alegerilor au fost înaintate episcopului, însoţite

de următorul memoriu:
Nr. 2348 – 1879
Excelenţa Voastră, domnule episcop!

Nu ne îndoim că şi Excelenţa Voastră a aflat vestea tristă a
morţii lui Simon Kopár, paroh armeano-catolic de Gherla şi pro-
topop al protoieriei [protopopiatului] Solnocului Interior, petre-
cută în data de 14 a lunii iulie anul curent, lipsind oraşul şi
enoriaşii săi de parohul merituos şi îndrăgit.
Adunarea generală din 6 iulie a corpului reprezentanţilor
şi consiliului oraşului Gherla a hotărât consemnarea în procesul
verbal a durerii şi tristeţii încercate de orăşeni şi totodată, în baza
îndatoririi izvorâte din dreptul de patron asupra bisericii ar-
meano-catolice, şi pentru a veni în întâmpinarea dorinţei enoria-
şilor armeano-catolici care au simţit puternic lipsa păstorului
spiritual, dar mai ales în interesul şcolii elementare şi gimnaziului
confesional, al căror director este întotdeauna parohul armeano-ca-
tolic al oraşului şi suferă de lipsa îndelungată a acestuia, am ho-
tărât de comun acord să purcedem cât mai repede la exercitarea
dreptului de a face tripla propunere pentru viitorul paroh.
Formularea triplei propuneri a fost stabilită pentru ziua de
azi, aceasta având loc în cadrul unei adunări generale cu o pre-
zenţă numeroasă care a învestit consiliul nostru cu onoarea de a
supune rezultatele votului înţeleptei decizii de arhipăstor a Exce-
lenţei Voastre.
Am fost împuterniciţi de a transmite Excelenţei Voastre ex-
trasul sută la sută autentic al procesului verbal încheiat la aduna-
rea generală de alegeri, organizată cu o corectitudine şi precizie
desăvârşite şi soldat cu tripla propunere pe care v-o înaintăm, îm-
preună cu omagiul comunităţii oraşului, la care alăturăm şi ex-
presia profundei noastre stime…
Preasfinţia voastră, domnule episcop! Suntem conştienţi de
dreptul Excelenţei Voastre de decizie, bazat pe înţelepciunea de
a aprecia situaţia; tocmai de aceea, pentru că ştim că înţelepciu-

nea şi bunătatea Excelenţei Voastre sunt călăuzite de interesele
credincioşilor şi sporirea lor spirituală, vă implorăm cu cea mai
profundă stimă, ca în postul vacant de paroh, să-l numiţi pe ca-
pelanul Lukács Bárány aflat pe locul întâi în ierarhia triplei pro-
puneri, nu numai pentru că dispune de avantajele spirituale
potrivite pentru a ocupa acest post de mare importanţă – care pre-
tinde o pregătire temeinică şi multilaterală îngemănată cu un ca-
racter desăvârşit pentru un patriot şi un preot care poate stimula
în mod favorabil progresul spiritual şi interesele bisericii – ci şi
pentru că rezultatele alegerilor oglindesc aprecierea comunităţii
care-l vede ca cel mai potrivit şi mai merituos pentru ocuparea
postului de paroh.
Aşteptăm plini de speranţă luarea în considerare a acestui
din urmă argument, cu atât mai mult, cu cât am avut prilejul de a
cunoaşte şi aprecia, în mai multe rânduri, sentimentele favorabile
libertăţii şi recunoaşterea importanţei opiniei publice care Vă ca-
racterizează, dar şi pentru că Excelenţa Voastră, urmând pilda
înaintaşilor de glorioasă memorie – in funcţia de înalţi prelaţi câr-
muitori ai episcopiei – care au binevoit a lua în consideraţie opina
publică a enoriaşilor lor armeano-catolici devotaţi, din Gherla,
aţi pus preţ pe ea, un exemplu în acest sens fiind şi desemnarea
răposatului paroh Simon Kopár. Din acest motiv reiterăm cererea
noastră, însoţită de expresia celei mai profunde stime, implorând
Excelenţa Voastră să binevoiţi a-l numi în postul vacant de paroh
pe capelanul de rit armeano-catolic Lukács Bárány şi astfel să li-
niştiţi starea de spirit a comunităţii şi enoriaşii armeano-catolici
ai oraşului patron al bisericii, Gherla.
Consiliul Oraşului Liber Regesc Gherla, 11 septembrie 1879.

Placsintár, primar
Placsintár, primar Osztián,
Osztián, prim-notar
prim-notar
Iată răspunsul episcopului:
3042 D a J Kr! [Lăudat fie Isus Cristos!]

1873
Onorat şi nobil Consiliu şi Corp al Aleşilor Oraşului Liber

Gherla.
Gherla
În urma decesului lui Simon Kopár, parohul armeano-ca-

tolic din Gherla, petrecut în data de 14 iulie anul curent şi vacan-
tarea legală a postului de paroh armeano-catolic din localitate, în
data de 11 a lunii curente corpul aleşilor locali, menit a-şi exercita
dreptul de patron al bisericii armeano-catolice din Gherla, a ţinut
adunarea de alegeri, Onoratul şi Nobilul Consiliu transmiţându-mi
prin memoriul cu numărul 2348, din data de 11 a aceleiaşi luni,
următoarele propuneri rezultate în mod regulamentar în urma ale-
gerilor: locul 1 Lukács Bárány, cu 38 de voturi, locul 2 Bogdán
Csokány [sic!] cu 12 voturi şi locul 3 Tivadar Pap, cu 2 voturi.
Dat fiind că nu am nici o obiecţie de tip canonic faţă de
preoţii liturgisieri de rit armeano-catolic aleşi, de data aceasta ac-
cept alegerea, respectiv desemnarea şi, având în vedere că Lukács
Bárány obţinuse un număr apreciabil de voturi deja la alegerile
din 1877, fiind plasat pe locul al doilea, iar de astă dată se află
pe locul întâi cu un avans respectabil, luând în considerare pro-
punerea Onoratului şi Nobilului Consiliu care îl distinge cu în-
crederea sa, precum şi speranţele pe care le nutreşte corpul aleşilor
privind munca lui plină de râvnă pe tărâmul bisericii şi al şcolii,
dar şi faptul că aveam deja cunoştinţă de activitatea sa remarca-
bilă, îl numesc în ziua de astăzi, prin documentul cu numărul de

faţă, preot de rit armeano-catolic la Gherla
Având plăcerea de a anunţa Onoratul şi Nobilul Consiliu
şi Corp al Aleşilor despre numirea sa şi a-l recomanda protecţiei
domniilor voastre, nu pot să nu vă transmit următoarele mele ob-
servaţii privind modalitatea desfăşurării şi influenţele exercitate
în prezent la alegerea parohului din Gherla.
a) Nimic nu e mai firesc şi valabil decât ca, acolo unde
există dreptul de patronat, alegerile să fie efectuate de corpul con-
fesional care are cel mai mare interes ca prin votul său să contri-
buie la alegerea persoanei care lucrează în favoarea cauzelor,
bunăstării spirituale şi intereselor sale
b) Probabil că Maiestatea sa apostolică dătătoare de privi-
legii, conferind comunităţii oraşului Gherla dreptul de a-şi alege
parohul – în cu totul alte vremuri şi relaţii politice – nu ar fi dorit
să deschidă astfel calea aleşilor locali necatolici, ca prin votul lor,
să influenţeze soluţionarea uneia dintre chestiunile interne şi esen-
ţiale ale bisericii catolice, aşa cum s-a petrecut şi în cazul de faţă.
c) După cum nicăieri în părţile Ardealului catolicii nu se
amestecă în alegerea preoţilor ne-catolici, sunt îndreptăţit să pre-
supun că nici concetăţenii noştri necatolici care respectă dreptul
la autonomie, nu doresc şi nici nu pot să dorească să exercite o
influenţă care excede sfera lor religioasă
d) Există precedente, privind unele oraşe din dieceza de
lângă Piatra Craiului unde dreptul de alegere a parohului, care
revenea aleşilor comunităţii, a fost retras prin ordin guvernamen-
tal, din cauza că se prevalaseră de el şi aleşii ne-catolici.
e) Spiritul vremurilor actuale şi legislaţia maghiară nu doreş-
te restrângerea dreptului de alegere, ci mai degrabă extinderea lui, iar
faptul că la alegerea parohului armeano-catolic din Gherla, nu se
ţine seama de o parte semnificativă a protopopiei armeano-cato-
lice, contravine acestui spirit; or această situaţie va rămâne nes-
chimbată atâta vreme cât dreptul de alegere a parohului nu va re-

veni corpului reprezentativ al bisericii armeano-catolice.
Din aceste puncte de vedere alegerea parohului care a avut
loc în data de 11 a lunii curente nu poate fi catalogată drept desă-
vârşită; totuşi, de astă dată nu am vrut să ridic obiecţii, ci s-o con-
firm, nutrind speranţa că şi la Gherla se va aplica practica aflată
în vigoare, de mult timp la Cluj şi la Braşov, aceea ca dreptul de
alegere a parohului să fie transferat corpului reprezentanţilor bi-
sericeşti şi exercitat de acesta.
Altfel rămân obligat cu sinceră simpatie faţă de Onoratul
Nobilul Consiliu Orăşenesc şi al Corpului aleşilor locali din
Gherla.
Alba Carolina 20 septembrie 1879
Mihály Fogarassy, episcop de Ardeal
Acest document al episcopului a fost direcţionat, mai întâi,

către secţia de specialitate care îşi exprimă următoarea opinie pri-
vind, la cererea consiliului:
Nr. 2499 – 1879
De vreme ce în temeiul punctului 7 al Privilegiului – emis

de Împăratul Iosif de fericită amintire, la 27 decembrie 1786 –,
precum şi al punctului 7 al Scrisorii de Donaţie – emisă de regele
Ferdinand al V-lea, în 10 martie 1838 – corpul aleşilor oraşului
Gherla a fost învestit cu dreptul de patron cu circumscrierea de
a-şi alege liber parohul şi capelanii acestuia, drept care a şi fost
exercitat permanent, comisia de specialitate constată cu conster-
nare că în adresa Excelenţei Sale D-lui Episcop, datată 20 sep-
tembrie anul curent, dl. Lukács Bárány – ales în funcţia de paroh
cu o mare majoritate a voturilor corpului aleşilor – despre care

Excelenţa Sa, în acelaşi document, afirmă că este :“cunoscut şi
de mine graţie activităţii sale remarcabile“, este confirmat doar
în funcţia de preot.
Deoarece corpul reprezentativ, exercitându-şi dreptul de
patron, nu a ales un preot, ci un paroh, iar Excelenţa Sa, prin
adresa cu nr. 630 din 20 febr. 1877, îl confirmase pe răposatul
Simon Kopár, în funcţia de paroh şi nu de preot, ba mai mult,
după cum scria în adresa respectivă : „Luând în considerare ex-
celenţa acestui post de paroh „l-a numit şi protopop al protopo-
piati să se adreseze o petiţie Excelenţei Sale, arătându-se că de
vreme ce corpul reprezentanţilor oraşului Gherla, pe care Exce-
lenţa Sa, în adresa nr. 3042/1879, îl numeşte „menit a-şi exercita
dreptul de patron al bisericii armeano-catolice din Gherla“, a ales
un paroh şi nu un preot şi întrucât Excelenţa Sa, în aceeaşi adresă,
afirma că „nu are nicio obiecţie de tip canonic“, să binevoiască
a-l confirma pe dl. Lukács Bárány, în funcţia de paroh şi nu de
preot.
Din şedinţa Comisiei de specialitate a Oraşului Liber Re-
gesc Gherla.
20 nov. 1879,
Joachim Gopcsa, consilier – preşedinte

Imre Mihályfi, vicenotar
Lukács Bárány
Adunarea generală din 27 noiembrie 1879 a acceptat opinia

comisiei de specialitate, adoptând următoarea hotărâre:
Nr. 145 – 1879. „Acceptând opinia comisiei de specialitate,
adunarea generală hotărăşte ca, luând în considerare dreptul de
patronat al corpului reprezentanţilor oraşului asupra bisericii ar-
meano-catolice – acordat în scrisorile de privilegii în care se cir-
cumscrie dreptul de a-şi alege parohul şi nu preotul – corpul
aleşilor locali primeşte cu părere de rău expresia Excelenţa Sale,
episcopul de Ardeal, prin care îl confirmă doar în funcţia de preot
al armeano-catolic, pe Lukács Bárány, ales în cadrul adunării ge-
nerale cu nr. 125 din 11 septembrie anul curent, cu atât mai mult
cu cât Lukács Bárány ales de comunitatea oraşului în funcţia de
paroh şi nu de preot, nu-şi semnase documentele adresate auto-
rităţilor locale ca preot – după toate probabilităţile, pe baza do-
cumentului de numire ca paroh – ci ca administrator al bisericii
armeano-catolice din Gherla.
În temeiul celor de mai sus, se împuterniceşte consiliul ora-
şului să adreseze un memoriu Excelenţei Sale episcopului, în nu-
mele comunităţii oraşului, rugând pe Excelenţa Sa, ca respectând
Adeodat Csákány
dreptul comunităţii oraşului – întemeiat pe scrisorile de donaţie

imperială – de a-şi alege parohul, să confirme în funcţia de paroh
al bisericii armeano-catolice din Gherla, pe Lukács Bárány, ales
cu majoritate de voturi de adunarea generală, şi prin asta bine-
voind să liniştească spiritele oraşului temător de a-şi pierde pri-
vilegiile pe care le deţine de secole.
Totodată, adunarea generală hotărăşte să se vireze, din casi-
eria gospodăriei comunale, veniturile cuvenite lui Lukács Bárány,
cu începere din 1 octombrie 1879“. (Arhiva orăşenească, Extras
din procesul verbal). Emis de Kristóf Osztián, prim-notar.
Oraşul a adresat episcopului un nou memoriu cuprinzând
cele mai sus amintite, însă înaltul prelat a ţinut cu fermitate la
hotărârea precedentă, ba mai mult, în funcţia de protopop al pro-
toieriei de Solnoc l-a numit pe Adeodat Csákány. Această numire
a creat o situaţie ciudată: câtă vreme Lukács Bárány, în calitate
de paroh, îi era subordonat arhidiaconului Adeodat Csákány,
acesta din urmă îi era subordonat primului în calitate de profesor
la gimnaziul unde Bárány era director. Această situaţie a durat
până la moartea lui Csákány, în 26 nov. 1894
Înainte de a încheia capitolul de faţă am să spun câteva cu-

vinte despre Adeodat Csákány, născut în 24 iunie 1819, la Gherla.
A fost hirotonit de arhiepiscopul Cyril Sámuel Stephano-
vich, în 15 septembrie 1842 la Lemberg. În 1852 şi-a început ac-
tivitatea la Gherla, în calitate de capelan. Din 1851 a funcţionat
ca profesor de religie şi limba armeană la şcoala elementară.
Timp de un an (1855) a fost profesor la Gimnaziul „Rafael“ de
la Dumbrăveni. În 1863 corpul aleşilor din Gherla l-a ales în
funcţia de profesor de gimnaziu. În 1879 este mai întâi arhidiacon
vicar, iar mai târziu este numit arhidiacon. În 1890 a sărbătorit
40 de ani de profesorat. Foştii elevi i-au dăruit un frumos album
cu coperte de abanos, cuprinzând peste o sută de portrete. Seara
a avut loc o retragere cu torţe, orator fiind fostul său elev, actualul
deputat, dr. Antal Molnár, membru în Parlamentul Ungariei. Săr-
bătoarea s-a încheiat cu o somptuoasă cină comună festivă. (Vezi
revista „Armenia“, IV, 1890, p.193-194 şi 223). La 16 octombrie
1892 a oficiat liturghia de aur, moment în care clerul protopopia-
tului i-a dăruit un potir frumos decorat, semn al profundului şi
sincerului său ataşament. Cu acelaşi prilej a beneficiat şi de bu-
năvoinţa regală. La 12 noiembrie 1893 i-a fost conferită cea mai
înaltă decoraţie regală Crucea ordinului Franz Josef în grad de
cavaler. Tot atunci avocatul arădean János Murádin, care a fost
coleg de şcoală cu Csákány, i-a dedicat o odă în două cânturi (V.
revista „Armenia“, VII, 1893, p.411-412).
A muncit timp de 52 de ani în via Domnului. A trăit 75 de
ani, 5 luni şi 2 zile (24 iunie 1819 – 26 noiembrie 1894). Vezi
biografia sa „Armenia“, IX (1895), p.25-28.
Iar acum închei capitolul anterior despre Lukács Bárány.

După moartea lui Csákány, Lukács Bárány a devenit arhidiacon
al protopopiatului Solnocului Interior (la sfârșitul anului 1894),
iar în 1899 a obţinut titlul de canonic onorific. (Vezi „Armenia“,

VIII (1894), p 2-6).
În încheiere voi publica o prezentare statistică a parohilor
şi răstimpul în care au îndeplinit această funcţie:
I. Durata parohiei şi vârsta parohilor:

Lázár Budákovics (1715-1721) a fost paroh timp de 6 ani,
anii săi de viaţă nu se cunosc.
Mihály Theodorovics (1721-1736) a fost paroh timp de 15
ani, a trăit 70 de ani.
Lukács Verzár (1736-1778) a fost paroh timp de 42 de ani, a
trăit 78 de ani. Kristóf Jeszáján, ales preot în mod condiţionat şi
niciodată confirmat în funcţie, a purtat totuşi titlul de paroh de la
alegere şi până la moarte (1742-1775), adică 33 de ani.
János Jakabffy (1779-1791) a fost paroh timp de 12 ani, a
trăit 64 de ani. Adeodat Moldován a fost tot paroh numit de epis-
cop, dar nu a ocupat acest post nici măcar pentru o zi.
Kelemen Korbuly (1791-7 ianuarie 1810) a fost paroh 18 ani,
a trăit 53 de ani. Kristóf Bogdánffy a fost parohul numit de epis-
cop, dar nu a ocupat postul. Timp de doi ani (1810-1812) parohia
noastră fiind administrată de Kristóf Czetz.
Kristóf Czetz (Mártonfi) (1812-1822) a fost paroh timp de
10 ani. A trăit 70 de ani.
Lukács Simay (1822-1838) a fost paroh timp de şaispre-
zece ani, a trăit 75 de ani.
Kristóf Gajzágó (1839-1855) a fost paroh şaisprezece ani,
a trăit 81 de ani.
János Korbuly (1850-1855) timp de cinci ani a fost vicar
parohial
Kristóf Lukácsi (5noiembrie 1855 -26 octombrie 1876) a
fost paroh timp de douăzeci de ani, a trăit 73 de ani.
Simon Kopár (1877-1879) a fost paroh doi ani, a trăit 66
de ani.
Adeodat Csákány (1879-1894) timp de cincisprezece ani a

fost arhidiacon, a trăit 76 de ani.
Lukács Bárány este paroh de 20 de ani, fiind acum în vârstă
de 60 de ani.
Din cele de sus reiese că am avut paisprezece parohi, trei
parohi nominali (Kristóf Jészáján, Adeodát Moldován şi Kristóf
Bogdánffy) şi un locţiitor de paroh (János Korbuly).
II. Cu excepţia lui Lázár Budákovics, toţi erau născuţi la
Gherla.
III. În ceea ce priveşte demnităţile bisericeşti pe care le-au
îndeplinit, primii doi (Budákovics şi Theodorovics aveau titlul
de „Archidiaconus Armenorum Transilvaniae“ (arhidiaconul ar-
menilor ardeleni) şi „Vicarius Apostolicus“, în timp ce restul de
nouă aveau titulatura de „arhidiacon al protopopiei Solnocului).
IV. Preoţi jubilari: Lukács Verzár, Lukács Simay, Adeodat
Csákány.
V. Au obţinut titlul de canonic: Lukács Verzár, János Jakbffi,
Kelemen Korbuly, Kristóf Czetz (Mártonfi), Lukács Bárány.
VI. Au obţinut doctoratul în teologie (dr. theologiae): Mihály
Theodorovics, Lukács Verzár, János Jakabffy, Kelemen Korbuly.
Crucea lui Verzereskul

NOTELE EDITORULUI
[1] Károly Vajna (1851-1931), originar din Aiud, a urmat studii juridice la
Sibiu, din 1889 devenind inspector al închisorii din Gherla, iar din 1895 di-
rector al acesteia. Pasionat de istorie şi de cercetări arhivistice, împreună cu
Kristóf Szongott şi János Hodoreán a scris o lucrare ce a apărut în 1898, cu
titlul A szamosújvári vár [Cetatea Gherlei], iar în 1906-1907 a publicat Hazai
régi büntetések [Vechi pedepse de la noi], în două volume. De altfel, acestuia
i se datorează oarecum și inaugurarea în 1910 a unui Muzeu Național al În-
chisorilor din Ungaria.
[2] János Hodoreán/Ioan Hodorean (1856-1931) era originar din Giurtelecu
Hododului, ca fiu al preotului greco-catolic Vasile Hodorean (1828-1861). A
urmat gimnaziul minorit din Baia Mare, pentru ca apoi să-și finalizeze studiile
secundare la Oradea. Tot aici a absolvit și studiile teologice, pentru ca din
1880 să devină profesor la Școala Normală de Băieți din Gherla, unde va sluji
cu abnegație vreme de patru decenii, predând religia, istoria, științele naturii
și limba maghiară. Din 1891 devine și „preot spiritual“ la capela penitencia-
rului din localitate, unde a slujit până în 1928, când s-a retras la mănăstirea
Bixad. În afara colaborării cu Szongott la monografia invocată aici, Hodoreán
a publicat și în câteva periodice ale vremii, elaborând totodată o scurtă istorie
despre Biserica greco-catolică din Gherla și parohii săi (1900). Asupra lui
vezi: Viorel Câmpean, Marta Cordea, Ioan Horodean, o personalitate de o
pilduitoare modestie, în „Bibliotheca Septentrionalis“, Baia Mare, XIX, 2011,
nr.1 (36), p.124-130.
[3] János Temesváry se născuse la Gherla pe 8 februarie 1857 (unde a și de-
cedat la 10 august 1922), afirmându-se îndeosebi ca istoric. După studiile gim-
naziale de la Gherla a urmat teologia la Alba Iulia, pentru ca în 1878 să-și susțină
doctoratul la Viena. Ulterior va urma și cursurile facultății de litere și filosofie
din Cluj, după care va fi profesor în mai multe localități, pentru ca din 1895
să se restabilească la Gherla, predând la liceu, iar din 1907 fiind directorul
Muzeului Armenesc de aici. Autor al mai multor lucrări de istorie a Ungariei,
cu contribuții notabile la reconstituirea trecutului Gherlei și a bisericii.
[4] „Obţine orice vot deoarece îmbină utilul cu plăcutul“.
[5] Din 16 octombrie 1974, printr-un decret al Consiliului de Stat, denumirea
orașului Cluj se schimbă în „Cluj-Napoca“.
[6] József Ornstein (1829-1912), originar din Ratibor (Silezia), vreme de trei
decenii a fost în armata austriacă, luptând pe cele mai diverse fronturi, după
care s-a stabilit în Ardeal, în principal la Gherla (din 1888). Ultimii ani de
viață i-a dedicat cercetărilor arheologice, botanice, de geografie, agricultură
etc., fiind un bun cunoscător al mai multor limbi, printre care și româna,
italiană, franceză, slavona, în afara germanei și maghiarei.
[7] „Nu există nicio îndoială că s-au îngrijit ca apa scoasă din rȃul Someş să
fie extrasă la nevoie în şanţul aşezării pe cheltuiala celor ce o scot; toată acea
fortificaţie exterioară va rămȃne destinată în caz de invazie pentru apărarea
aşezării armeneşti. Alba Carolina, 13 iunie 1734, P. Weiss, locotenent-colonel
şi director al fortificaţiilor din Transilvania“.
[8] „Va fi foarte plăcut prealuminatului prinţ de Lobkovich, comandant gene-
ral, dacă onorabila adunare armenească ar duce la bun sfȃrşit această treabă
deja începută. (…) Dacă ar exista din întȃmplare vreo greutate, pot negreşit să
asigur că prealuminatul prinţ va constrȃnge cu forţa onorabila adunare arme-
nească“.
[9] „Şanţul a fost săpat pe cheltuiala armenilor“.
[10] „Specificare: ce şi cât a fost cheltuit de către comunitatea armeană din
Gherla în timpul celor trei ani, 1736/7 şi 1738, din propriile împrumuturi plă-
tite pentru exteriorul şi interiorul cetăţii imperiale locale: se vorbeşte despre o
sumă de 2908 (două mii nouă sute opt) florini maghiari şi nouă pfenigi. Gherla,
7 ianuarie 1739“.
[11] „În acest scop, va cheltui suma de bani sus menţionată pentru repararea
mai sus amintită a aşezării şi a fortăreţei, după cum consideră şi socoteşte ca,
pentru a veghea la familiile lor şi la averi, să aibă acolo un adăpost sigur pe
timp de atac ostil sau violent şi nici să nu facă vreo menţiune despre o com-
pensare a cheltuielilor. Franciscus B. de Schmidlin“.
[12] „Judecătorul Kristóf Jakabffy cu ai săi care trăiesc în aşezarea armeană“.
[13] „Înţelepţi şi chibzuiţi domni! Se stăruie pe lȃngă domniile voastre ca na-
ţiunea armeană, care se află în Transilvania, să fie sub protecţie militară…“
[14] „Dacă viitorul este favorabil, vor trebui chemaţi doi piuari; să poată să
măsoare chiar şi starea locului şi a apelor pentru posibilitatea construirii aces-
tui atelier atât din cauza uşurimii procurării lânii, cât şi din ducerea şi rotirea
acesteia care trebuie supravegheată de prizonierii care trebuie învăţaţi, în
sfârşit va trebuie cerut un sfat…“
[15] „Această lucrare a fost începută şi terminată în anul 1540“.
[16] Asupra lui vezi Antal Csipes, Dobó István élete és szerepe magyarország
XVI. századi történetében [Viaţa şi rolul lui István Dobó în istoria de sec. XVI
a Ungariei], Eger Város Tanácsa, [1972].
[17] László Kővári era originar din Turda (unde s-a și născut pe 7 iulie 1819),
remarcându-se apoi ca istoric și statistician, membru corespondent al Acade-
miei Maghiare de Științe. A cercetat îndeosebi arhivele transilvane de la Alba
Iulia și Târgu Mureș, iar din 1862 a devenit proprietarul revistei „Korunk“. A
fost implicat în sistemul asigurărilor din Ungaria, publicând de altfel o Enci-
clopedie în acest domeniu, în patru volume. A încetat din viață la Cluj, pe 25
septembrie 1907, unde a și fost înmormântat.
[18] Ignácz Alpár (1855-1928), arhitect maghiar și profesor la Politehnica din
Budapesta. Este autorul a 130 de clădiri importante (primării, biserici, școli,
castele, case particulare, hoteluri, teatre etc), pretutindeni pe teritoriul vechii
Ungarii.
[19] „Joannes Landus, întemeietor de origine italiană“
[20] Péter Gerecze (1856-1914) a fost arheolog, arhitect și istoric de artă, for-
mat la Cluj, după care va preda la Pécs, iar din 1894 va deveni profesor la
Universitatea din Budapesta.
[21] „O, rege, a urma gloria păcii“.
[22] „Fratele Georgius, infante al Croaţiei, episcop al Oradiei şi tezaurar şi
consilier al Maiestăţii regale 1720“.
[23] „Lui Ferdinand I, din mila Domnului, împărat al Austriei, rege apostolic
al Ungariei, mare principe al Transilvaniei şi comite al secuilor etc, care
domneşte cu glorie din anul naşterii Salvatorului MDCCCXLIV. Demnităţile
Transilvaniei le deţine guvernatorul regal Joseph Teleki de Séék, cancelarul
aulic Alexiu Nopcsa de Felsö-Szilvás, episcopul Transilvaniei Nicolae Kovács
de Csik-Tusnád, prefectul suprem al armatei Paulus L.B. Wernhardt, Gen.
C.M.L, tezaurarul regal emerit Adam com. Rhédei, Franc. B. Kemény, S.S.
Praes., Lad. C. Lázár, Cancelar Pr., Ioan. Wachsman C.N. Sax., Jos. Bedeus
S. Cossar. Pr., Lad. Gál Exact. Pr. Praes., Secretari aulici Lazar L.B. Apor, Lu-
dovic C. Gyulai, Ioannes Somlyai, Samuel L.B. Josika, Emer. Szentgyörgyi,
Ioan. Andr. Conrad, (…) Es Eszterházi (…) piscopus, Consilieri aulici intimi
Jos. B. Bruckenthal, Emeric Com. Miko, Ludovic Lészai, Michael Sala, Wolf-
gang Cserei, Otto com. Degenfeld, Wolfgang Földvári, Ludovic B. Josika,
Joan. B. Bornemissza, Ludovic Szabo, Fr. Horváth, director regal al cauzelor,
Magistraţi protonotari, Alexander Donáth, Alexius Gálfalvi […] iensis“.
[24] „Ioanes Landus, întemeietor de origine italiană“.
[25] „Paulus Bank, ungur din comitatul Backa, care s-a îngrijit ca această lu-
crare să fie luată şi încheiată 1540“.
[26] „Pioşilor mani ai prefecţilor provinciali ai noii aşezări de pe Someş, ai
lui Andreas L.B. de Seeberg, Ladislau Pekri de Pekrovina, Joseph Josinczi
L.B. de Oradea Mare, urmaşul milostiv, Petru Rácz de Galgo, a pus cu plăcere
MDCCCXLII. Acestora printr-o constituţie strămoşească refolosită le-a urmat
în anul MDCCCLXVI Paul Czobel de Baloghfalva, în locul căruia a urmat în
anul MDCCCLXVIII Joannes Boér de Nagy Berivoi, primul prefect numit de
ministerul regal maghiar de justiţie; încă o dată a urmat Paul Czobel în anul
MDCCCLXXVII şi în locul acestuia a fost numit în anul MDCCCLXXXVI
prefect recunoscător Ignatius Perndl“.
[27] „În memoria lui Francisc I împărat august care a străbătut această cetate
la XV Kalend. Sept. (18 august) MDCCCXVII. Acest monument de veşnic
respect a fost ridicat pentru viitor MDCCCXLII“.
[28] „Pe vremea când Ferdinand I, rege apostolic, a domnit pentru regele cel
mai bun şi patrie, Petrus Ratz de Galgo, din mila regelui prefect timp de trei-
zeci de ani de la întemeierea aşezării, dovedeşte o supunere devotată, secând
şantul dinspre orient, miazăzi şi miazănoapte al noii aşezări de pe Someş, din
cauza mlaştinii foarte mirositoare prin murdării şi trestie care infecta de secole
pe o mare distanţă aerul rău ca din Memphis, printr-o muncă constantă de trei
ani şi lucrând cu prizonieri provinciali condamnaţi la munci publice, dându-şi
osteneala CLXXXM [sic], [a transformat-o] într-o natură cu regiune sănă-
toasă“.
[29] „Pe vremea domniei prealuminatului şi preaînaltului principe al Transil-
vaniei, domnul Gheorghe Rákoczi, domn preaîndurat nouă, în anul 1653
Fabian de Maros Simreh [a ridicat monumentul] în amintirea epocii lui
Ştefan“.
[30] „Domnul auditor şi protector al meu de care mă voi teme“.
[31] „Episcopul Georgius, născut din neam croat, a căuta să obţină printr-un
curaj mare aceste trupe şi titluri. Observi aici printr-un unicorn precum un
corb oferă hrana, tot aşa prevăzut cu credinţă şi griji pentru cei ce vegheză, a
căutat să-l slujească necontenit pe regele Ioan şi şi-a pus aceste răsplăţi în
locul renumelui. MDXLII“.
[32] „Rămâne acest hotar al fericitului rege, prealuminatul principe, domnul
Gabriel al II-lea (...)“.
[33] Este vorba de un edificiu bisericesc din munții Bözsöny (Ungaria), fondat
de regele Ludovic cel Mare în 1352. După ocupația otomană, biserica s-a
degradat, fiind refăcută după 1712.
[34] „Construit între 1857-1860 ca penitenciar al regiunii sub conducerea lui
Anton Brühl, directorul penitenciarului regional imperial şi regal, şi a lui
Friedrich Kauba, subinginer imperial şi regal“.
[35] „Cu privire la doi prizonieri care se deosebeau prin căinţă şi moralitate“.
[36] Ludwig Ritter von Zettl (1821-1891), arhitect austriac, cu studii po-
litehnice la Praga și Viena, aflat în serviciul statului, pentru care a proiectat
mai multe clădiri publice, dar și alte edificii vieneze, precum palatul Leiten-
berger din parcul Ring, noul spital „Rudolf“, Palatul Mayr-Melnhof etc.
[37] Este vorba de regulamentul din 4 iulie 1860.
[38] La 8 iunie 1867, împăratul Franz Joseph I (1848-1916) a fost încoronat
și ca rege al Ungariei, moment ce a marcat constituirea monarhiei dualiste
Austro-Ungaria.
[39] János Fadrusz (1858-1903), sculptor maghiar, printre altele autor al monu-
mentului lui Matia Corvin de la Cluj, motiv pentru care a și fost numit cetățean
de onoare al orașului, iar Universitatea de aici l-a făcut „Doctor Honoris
Causa“ (în toamna lui 1902).
[40] Laura Réthy (1865-1938), actriță și cântăreață de operă („primadonna“)
ce a mai avut spectacole la Cluj, dar care a fost într-un turneu de succes și în
SUA.
[41] Mari Hegyesi (1861-1925), actriță de mare succes născută la Padova, dar
stabilită la Budapesta, care în turneele sale a ajuns să joace și la Cluj și Arad.
[42] „Fiscul regal a [stabilit] aşezarea armenească, din cauza refuzării arendei,
în locul numit anterior Gyelva, iar acum Armenopolis“.
[43] „Din tabăra aşezată în josul Candiei“.
[44] Este vorba de răscoala „curuților“ a lui Francisc Rákóczi II, principe al
Transilvaniei, contra Casei de Habsburg, încheiată prin înfrângerea acestuia
prin Pacea de la Satu Mare (1711).
[45] „Care popor este mai vechi decât cel armean? Sau ce ţinut mai cunoscut?
Armenia a văzut leagănul întregii lumi şi cele patru fluvii cunoscute care o
stropesc şi se laudă că odinioară acolo a fost locului Paradisului terestru. După
potopul lumii care renaşte, a văzut începutul şi a arătat, după o trudă de un an,
arcei obosite a lui Noe munţii săi în care s-a odihnit oaspetele fericit. A văzut
începutul mai favorabil al lumii restabilite de Christos şi prima a supus jugului
crucii pe regii săi, în timp ce aproape nimeni de pe suprafaţa pâmântului fie
nu a cunoscut crucea, fie s-a înspăimântat. Apoi ce regiune a fost mai vestită
în expediţii de război? De câte ori aceasta s-a frânt la atacurile grecilor,
perşilor, alanilor, sarazinilor şi chiar a romanilor înşişi şi a împrăştiat armatele?
Căci dacă acestea sunt adevărate, deosebit de mare este şi lauda care se trage
din obiceiuri şi credinţă, în ce loc s-au încăierat mai tare neamurile pentru apă-
rarea credinţei creştine? Unde este pământul mai bogat în sângele martirilor?“
[46] „Descoperirea alfabetului armean a avut şi are până astăzi o importanţă
şi mai mare pentru întreaga naţiune de tip haicanic prin faptul că armenii, în-
cepând cu secolul al V-lea şi în pofida tuturor vicisitudinilor la care a fost
expusă Asia de sud-vest – în special Armenia –, au oferit un alfabet adaptat la
propria limbă a poporului, ceea ce a făcut posibilă apariţia unei literaturi au-
tohtone, precum şi formarea unei naţiuni spirituale de sine stătătoare“.
[47] „Toţi creştinii armeni sunt conduşi de un sinod format din 4 arhiepiscopi
şi 8 episcopi din preajma Catolicosului din Ecimiadzin. Catolicosul este ales
de obicei din rândul arhiepiscopilor ori al vartabedului (ceea ce înseamnă doc-
tor în teologie)“.
[48] Este vorba de Imperiul Bizantin.
[49] „În Cartea Destinului a fost scris că în Armenia creştinismul va duce
naţiunea spre căderea politică. Se pare că focul războinic al vechiului popor
haicanic este stins de plăpânda adiere a învăţăturilor lui Isus, iar mulţi dintre
fiii săi nu pot avea altă alegere, decât să devină infideli noii credinţe, ori patriei
străvechi; nu puteau să se lege de una, fără a o evita pe cealaltă. Precum copiii
lui Israel, persecutaţi de soartă şi risipiţi printre toate popoarele lumii şi care
din pricina lepădării de Isus au devenit locuitorii ţărilor străine şi străini pe
pământul propriei patrii, armenii au avut parte de acelaşi blestem din cauza
că l-au mărturisit pe Isus şi s-au lipit de el“.
[50] „Acolo e bine, unde este patria“.
[51] „Muntele Ararat derivă din Ajr care înseamnă în armeană bărbat şi árád
care înseamnă pată, adică: muntele pătat de sȃngele bărbatului, din motivul
că regele armenilor Ara, hrănit cu rădăcinile acestui munte, a fost ucis de
duşmani“.
[52] „Dat în cetatea noastră Alba Iulia, la data de 26 octombrie 1684, M. Apaffi
m.p.“
[53] „Judecătorii armeni se supun celui ales dintre ei în orice loc şi a avut de
grijă ca armenii să fie supuşi în orice cauză ori sub motivul servituţii sau însuşi
principelui ori dregătorilor aceluiaşi, însă libertatea de comerţ să fie deplină
pentru ei în tot regatul“.
[54] Lajos Mártonfi (1857-1908), profesor de gimnaziu, autor al unor lucrări
de geologie, cercetător pasionat al peisajului transilvan, îndeosebi al celui din
Sălaj.
[55] „Numele plantelor şi sinonimele lor“.
[56] „Am hotărât cu bunăvoinţă la preaumila stăruinţă a naţiunii armene
răspândite prin acest regat al nostru al Transilvaniei că trebuie să li se dea în
chirie prin concesiune ca loc sigur şi delimitat pentru viaţa care va urma sau
locuinţă tot acolo, din bunurile noastre fiscale care trebuie iarăşi stabilite clar
cu privire la fisc, de noii arendaşi de la anul, domeniul sau ţinutul Gherla sau
Gurghiu, cu toate cele aparţinătoare, pentru o anume arendă care trebuie plătită
din acel moment în fiecare an, după ce prerogativele Guberniului transilvan
al regatului nostru au fost confirmate acestei naţiuni mai înainte, adică să poată
să trăiască prin mijlocirea liberă şi iscusită a propriei orânduiri şi să se păstre-
ze. Din acest motiv, prin aceasta recomandăm şi cerem cu înţelepciune supu-
nerea ca împreună cu amintita naţiune armeană, cu privire la unul sau celălalt
teritoriu sus amintit împreună cu cele aparţinătoare să se cadă de comun acord
la plata unei chirii anuale fixe care trebuie plătită pe viitor după cum vrea să-l
desemneze, la timpul potrivit şi în ordinea necesară, pe acesta pentru a se ratifica,
cât şi a ni se înscrie în mod preaumil ca ţinut al sus menţionatei naţiuni armene
şi să satisfacă preaînţelept voinţa noastră. Viena, 20 august 1696. Leopold.
(…) Domnului comite Ştefan Apor, tezaurar al Transilvaniei“.
[57] „Rămȃnem cu veşnică cuvioşie“.
[58] „Stăruiesc pe lȃngă domniile voastre ca naţiunea armeană care se află în
Transilvania să fie sub protecţie militară“.
[59] „La fel au fost găzduiţi armenii catolici faimoşi, şi anume în apropierea
oraşului Gherla“.
[60] „Făcȃnd cunoscut onorabilei Camere aulico-crăieşti din data de 10 a lunii
trecute mai de la domnul episcop armean despre noua colonie pentru naţiunea
armeană întemeiată care trebuie să se alcătuiască în Transilvania, conţinȃnd
dispoziţia diplomei binevoitoare cezaro-crăieşti comunicată foarte prieteneşte
părţilor că despre această temă generală a armatei crăieşti din zisul Principat
al Transilvaniei, domnul commandant general de cavalerie, comitele de Stein-
wille a transmis de curȃnd la aceasta că, pentru a se aduna acest consiliu de
război al Aulei, domnului preşedinte al onorabilei Camere aulico-crăieşti în-
totdeauna i-a plăcut să rămȃnă pregătit pentru orice îndeletniciri ale datoriei.
Viena, 3 iunie 1713, din Consiliul de război“.
[61] „Nu doar stimaţi şi dragi, ci şi nobili şi onorabili domni“.
[62] În sensul de persoană „lămurită“, „pricepută“.
[63] Prealuminate domn, domn care ne eşti preamilostiv! Am primit cu mare
bucurie scrisoarea preamilostivă trimisă nouă de curând pentru care bună-
voinţă îţi mulţumim şi dorim să slujim zi şi noapte pe Domnul nostru prealu-
minat. Este adevărat că potrivit însărcinării Luminăţiei Voastre, domnul provizor
a scos de pe păşunea dată nouă caii prealuminatului domn comandant şi caii
militari şi ne-a îngăduit-o nouă pentru caii noştri, dar am primit spre folos
spaţiul în care românii şi ceilalţi locuitori din Gherla îşi ară câmpul astfel încât
avem un loc potrivit pentru caii noştri; în al doilea rând nu s-a stabilit un paznic
al câmpului, ci slujbaşii fiscali ai domnului provizor ne împing caii, boii, viţeii
pe moşia fiscală, unde trebuie să le plătim o sumă mare şi avem neplăceri cu
ei; într-adevăr nu avem altceva decât să ni-i păstrăm acasă, aşadar rugăm cu
umilinţă pe Luminăţia Voastră să ne dea o oarecare parte din păşune în care
să putem să aducem, la nevoie şi noaptea, ceva grâne pentru caii noştri – în
ceea ce priveşte moara de la Gherla, macină în parte pentru noi, dar nu putem
avea spre folosinţă tot grâul şi alte produse şi astfel suntem constrânşi să
transportăm în moara de la Silvaş grâul şi alte produse [...], aşadar rugăm pe
Luminăţia Voastră să ceară domnilor provizori ca morarul să se străduiască
mai bine să servească supuşii şi să ne dea făina folositoare, altfel moara va
merge în gol. Recomandăm Domnului pe Luminăţia Voastră şi vom rămâne
ai Luminăţiei Voastre preasupuşii slujitori, Iacob Regius din Compania arme-
nilor şi ceilalţi fraţi. Gherla, 28 iunie 1714“.
[64] „Luminaţi, cuvioşi magistraţi ai armenilor de la Gherla şi Dumbrăveni,
din acel Principat al nostru, am rezolvat cu bunăvoinţă rugăminţile preaumile
trimise nouă ca în contradicţia făcută împotriva privilegiilor aceloraşi de către
credincioşii din stările şi ordinele aceluiaşi Principat, cum se arată, la viitoarea
dietă ţinută, să se străduiască să-şi trimită delegaţi în faţa noastră. Celor care
imploră veţi aduce la cunoştinţă după obicei această hotărâre a noastră prea-
înţeleaptă. În rest […] Dat în oraşul nostru Viena, Austria, 25 februarie, anul
Domnului 1760. Iar al regatelor noastre al 20-lea“.
[65] „Maiestatea Sa spre sprijinul cumpărătorilor care vor să-şi cumpere
bunuri şi drepturi de proprietate în Banatul Timişoarei, realipit regatului Un-
gariei, s-a învoit cu bunăvoinţă să se stabilească următoarele: Despre bunurile
înstrăinate în acelaşi Banat să fie trimisă o scrisoare de donaţie, apoi din ace-
laşi motiv şi în regatul Ungariei să se dea prin lege şi obicei. Apoi cumpă-
rătorul aceluiaşi bun va primi, din acelaşi fapt, fără orice îndoială, rangul de
nobil al regatului Ungariei şi se va bucura de toate prerogativele şi privilegiile
nobililor. Din Guberniul regal, Sibiu, 4 august 1780“.
[66] „Eu, N.N., jur pe Dumnezeul cel viu şi veşnic că preasfântului domn
principe, domn Iosif al II-lea, împărat al romanilor, totodată coregent […]“.
[67] „Pe viitor Maiestatea Sa a hotărât că trebuie abrogat cu totul şi că trebuie
îngăduită atât pentru popoarele Ungariei şi secui, cât şi pentru celilalţi cetăţeni
ai acestui Mare Principat libera autoritate de a cumpăra şi deţine în toate
oraşele săseşti case şi pământuri“.
[68] „Diplomele regale de donaţie, cu privire la bunuri, pentru cei care îşi
cumpără potrivit legilor regatului Ungariei, să fie trimise fără vreo taxă în
această regiune a Timişoarei; apoi oricine care obţine vreun bun acum în
Banat, regatul Ungariei, după ce a obţinut donaţia, fiind deja cetăţean, să par-
ticipe ca nobil al Ungariei şi prin drepturi, imunităţi şi prerogative legate cu
ale acestora, cu condiţia să plătească taxa amintită de nobil sau cetăţean“.
[69] „Către înalta comisie regală [Farkas Bánffy, baron de Losoncz, conte Farkas
Kemény, secretar László Türi și Márton Salmen] şi vestita comunitate generală
a comitatului Solnoc Inferior într-un proces cu comitatul Dăbâca – înştiinţare
de protest – a adunării aşezării privilegiate Armenopolis. Noi, Nicolaus Dániel,
primar a treia oară împreună cu senatorii juraţi şi cu notarul ordinar, de ase-
menea Emanuel Novák şi Christof Jun. Karátsony, trimişi ai aşezării privile-
giate Armenopolis, în numele noastre proprii şi de către oficiile celorlalţi
cetăţeni şi locuitori ai aşezării noastre şi în persoană, în prezenţa şi în faţa dis-
tinsei comisii regale şi a adunării generale a înaltului comitat Solnoc Inferior
cu un proces unit cu comitatul Dăbâca Superior am compărut la data de 10
august a.c. 1784 din hotărârea distinsului Guberniu regal, numărul 7558,
arătându-ni-se nouă […] la punctul 21 în care se indică că aşezările, în general,
sunt supuse jurisdicţiei comitatense în treburile sale fie politice, fie economice
şi că doar în cele juridice au o jurisdicţie proprie şi că apelurile trebuie să se
facă la înaltele tabule din apropiere, se prevede că aşezarea noastră Gherla va
fi atribuită jurisdicţiei acestui comitat în cele politice şi economice; dar când
ne încredem că este destul de cunoscut dinstinsei comisii regale şi înaltei
adunări că comunitatea noastră a fost întru totul privilegiată ca locul la care
am ajuns în interiorul acestui comitat, să fie numit aşezarea municipală Ar-
menopolis; că adunarea noastră depinde în cele civile de distinsul Guberniu
regal, iar în cele economice de distinsul Tezaurariat regal, apoi din respectul
cauzelor astfel numite, că acelea ajung la magistratul aşezării noastre ca primă
instanţă unde sunt discutate de pârâţi, iar apoi, dacă se cere, în faţa Tezauraria-
tului regal, dacă este vorba de probleme economice, iar dacă este vorba de
cele civile, la înalta tabulă judiciară regală sau la distinsul Guberniu regal pen-
tru deosebirea aceloraşi cauze printr-o cercetare mai matură; aşezarea noastră
rămâne liberă de încartiruirile soldaţilor şi de alte poveri de acest fel, după
cum privilegiul preaaugustei răposate împărătese Maria Tereza a oferit aici
toate acestea aşezării noastre la data de 17 aprilie 1758, cu referire la un alt
privilegiu din data de 17 octombrie a anului 1726 a răposatului de odinioară
împăratul Carol al VI-lea, acordat cu înţelepciune într-un context asemănător
şi publicat în comiţiile generale ale acestui Principat al Transilvaniei şi lipsit
de orice contrazicere, dacă va fi necesar se va arăta acum spre informare. Adu-
narea noastră protejată prin acest privilegiu a fost neatinsă în problema
negoţului şi comerţului pentru cetăţenii săi, este folositoare principelui şi ţării;
astfel considerăm că adunarea noastră nu a abuzat niciodată de privilegiul său,
nici înainte de citirea rescriptului binevoitor, şi de beneficiile oferite şi
imunităţile aceluiaşi privilegiu şi este supusă jurisdicţiei comitatense în punc-
tele sus numite ale privilegiului în problemele politice şi economice şi ale ape-
lurilor la cauze. Dacă totuşi distinsa comisie regală şi înalta adunare declară
faţă de părerea noastră şi cu privire la privilegii că aşezarea noastră Armeno-
polis este chiar supusă jurisdicţiei comitatense prin punctul 21 al sus numitului
rescript regal, fiindcă dintr-un motiv sigur prevesteşte privilegiile sale din
dispoziţia legilor şi a preaînaltelor chezăşii şi ca să ne încredem în inteligenţa,
părerea şi judecata adevărată şi care nu trebuie jignită a înaltei adunări şi să
nu se piardă fără vreun merit de-al nostru, în plus şi totodată să se respecte
garanţiile; iar pe lângă consideraţia sus numitului privilegiu, lipsirea statutului
adunării împreună cu jurisdicţia comitatensă, câte sunt luate din cele oferite
noilor veniţi şi naturale şi în acest fel asemănător sus numitului privilegiu să
fie administrate şi arătate doar celor din comitat şi de la ţară după ce nimeni
din adunarea noastră să nu se îngrijească de cele aparţinătoare din afara teri-
toriului şi de la ţară; dar după ce negocierea şi cvestura în afara căminului pro-
priu şi a Principatului a asudat şi s-a îndepărtat de arătările greu de suportat,
va merge sau măcar va trebui încercat. Apoi respectul jurisdicţiei comitatense,
după ce a rămas la loc adunarea armenească, la încrederea imperială preaînaltă
faţă de plata banului pentru locul care acum se numeşte Armenopolis, să nu
socotească că abuzează de privilegiul său prin păstrarea tăcerii, să insinueze
că vrea cu tot respectul această declaraţie preaumilă. Să recurgă cu rugăminte
la Maiestatea Sa preaaugustă pentru ai săi în privilegiile oferite, pentru
aşezarea la locul stabilit şi pentru lege pentru cei ce o fac. Fiind încredinţată
că preaînţeleptul Principe la rugăminţile adunării să trebuiască să impresioneze
în legile preaînalte şi socotelile statului care trebuie întemeiate şi lămurite mai
pe larg şi mai repede pentru cei ce se află în genunchi pentru menţinerea şi con-
firmarea celor arătate care se împart la adunarea din Armenopolis. În sfârşit,
cu privire la rezoluţia binevoitoare de deasupra, rugând, adunarea se stră-
duieşte să obţină, stăruie preaumil ca din comisia regală şi adunare să se bine-
voiască să nu se extindă jurisdicţia la adunarea noastră sau măcar să se stabilească
ca prestările excluse din privilegiu să nu fie trecute; murim venerând adânc
cultul şi implorând o hotărâre binevoitoare“.
[70] „Maiestatea sa preasfântă s-a învoit cu bunăvoinţă să poruncească ca
aşezările să folosească privilegiile avute, iar acea aşezare [Gherla] să fie
socotită liberă de povara încartiruirii. Din Guberniul regal al Marelui Principat
al Transilvaniei. Sibiu, 12 aprilie 1785“.
[71] „Preacucernicul domn Abraham Méhesi, paroh al romȃnilor uniţi de rit
grec din locul numit Kandia, cere dispensă din partea locuitorilor Iuon
Muntyán din Kandia şi Theodora, fecioară din [Mintiul Gherlii] pentru a fi
căsătoriţi chiar şi în apropierea fărşangului ca să obţină a doua şi a treia stri-
gare. Din motivul mai sus amitit, dacă persoanele care vor să se căsătorească,
se află sub jurisdicţia noastră, să li se dea dispensa cerută cu privire la a doua
şi a treia strigare“.
[72] „Înţelepţi şi chibzuiţi devotaţi nouă! Mȃntuirea şi împlinirea milostivirii
cezaro-crăieşti!“.
[73] „Totuşi după ce au fost excluşi armenii şi evreii“.
[74] „Preasfântă Maiestate cezaro-crăiască şi apostolică! 17 august 1817. Cu
aceeaşi clemenţă a Maiestăţii Voastre preasfinte, prin care se învoieşte să
refacă privilegiile reunite, dar zdruncinate de regi legitimi, pentru a se îngriji
de fericirea popoarelor sale, cu atât mai mult întărite pentru folosul continuu
şi să le confirme prin mărturie zilnic, adunarea oraşului liber şi regal Gherla
sau Armenopolis, prin intermediul acestui act de îndurare, în anul care a trecut
1811, a menţinut rugămintea cerând prin deputatul său senator, domnul Adeodat
Markovits, trimis la Viena din motive doar atunci arătate: 1) ca în locul a
100000 de florini renani bancali oferiţi în faţa înaltelor stări şi ordine ale Marelui
Principat al Transilvaniei să se recunoască ca fiind suficientă şi să se stabi-
lească suma de 30000 florini renani cu numele de răscumpărare a două sarcini,
poate încartiruirea soldaţilor şi susţinerea căpetenilor de către noi cu atât cu
cât s-a văzut de înaltele stări şi ordine în foile de schimburi că o dată pentru
totdeauna se administrează de către oraşul nostru; una găsindu-se în statul
nostru privilegial poruncit de către divinul Carol al VI-lea, confirmat de Maria
Tereza şi Iosif al II-lea şi întărit, fiind folosit vreme îndelungată, să se păstreze
cu bunăvoinţă în acest fel după ce articolul dietal a fost trimis în anul 1791 de
înaltele stări şi ordine; 2) ca recompense ale credinţei noastre zilnice recunos-
cute şi speciale în promovarea negoţului în avantajul stărilor publice, străda-
niile sus numitelor înalte stări şi ordine ale Transilvaniei au fost încercate în
articol în acea parte în care noi, prin dreptul de cetăţean, am hotărât să stabilim
că trebuie date prerogativele oraşului liber şi regal şi între timp se socoteşte
potrivit să se stabilească cu bunăvoinţă ca oraşul nostru negustoresc să tre-
buiască să fie păstrat la acel statut în sensul rescriptului regal dat la 26 mai
1792. După cum la prima parte din cererea noastră umilă, Maiestatea Sa
preasfântă s-a învoit anul trecut, 1813, la data de 22 octombrie, sub numărul
2820 să hotărască cu înţelepciune astfel: ca pentru a lărgi în conţinut rezoluţia
regală definitivă, despre suma cu numele de răscumpărare care trebuie plătită
de adunarea care roagă, să se trateze ca adunarea care roagă să trebuiască să se
întoarcă spre Guberniul regal. Preasfântă Maiestate Cezaro-Crăiască! 1) Deoa-
rece ieşirea din acest tratat stabilit cu bunăvoinţă ne este încă nesigură, apoi
în acel caz în care suma care trebuie plătită pentru răscumpărare de această
adunare negustorească nu este stabilită competent de bărbaţii aceleiaşi, rugăm
în genunchi pe preasfânta Voastră Maiestate ca din observarea binevoitoare a
meritelor declarate în actul sus amintit şi a celor legitime, să se învoiască să
stabilească în acest moment cu privire la hotărârea distinsului Guberniu regal
care trebuie făcută ca aceeaşi să se trimită Maiestăţii Voastre preasfinte pentru
o decizie finală. Implorăm din genunchi la bunăvoinţa Maiestăţii Voastre
preasfinte şi din acest motiv încercăm să recurgem la tronul aceleiaşi Maiestăţi
a Voastre preasfinte. 2) Deşi deputăţia de la Viena, în problema celor două
situaţii sus amintite, adică a încartiruirii militare şi a căpeteniilor care trebuie
atestate, dar şi a comerţului primăriei stabilite să fie ridicată în interiorul
oraşului nostru, cu privire la comitatul Dăbâca prin înaltele stări şi ordine ale
Transilvaniei, împotriva decretului binevoitor regalo-aulic din anul 1809, din
data de 29 martie, apărut sub numărul 931, a fost hotărâtă de noi şi i s-a
îngăduit ca cetăţenii particulari să suporte cheltuielile acestei deputăţii; totuşi
amintita deputăţie a fost stabilită cu consensul întregii adunări în acel moment
pentru bunul public de care trebuie să ne ocupăm datorită prejudiciilor de ne-
suportat care ne-au luat-o înainte; implorăm pe Maiestatea Voastră preasfântă
să învoiască cetăţenii particulari ai acesteia dintre care unii deja au murit, iar
alţii din cauza lipsei tuturor lucrurilor de mult timp nu mai pot plăti suma, să
restituie celor scutiţi de la plată, sub numele de cheltuieli, 5000 de florini re-
nani din propria casă alodială, ca în acest fel să poată şi să se străduiască să
fie capabili, îmbunătăţindu-şi soarta mai bine şi mai repede, să furnizeze ceea
ce trebuie furnizat. 3) Dacă la preaumilul memoriu al acestui oraş negustoresc
din anul trecut 1814 arătat Maiestăţii Voastre preasfinte împreună cu această
cerere de deputatul zisului oraş ca acest oraş să nu fie îndepărtat din comitatul
Solnocul Interior, de asemenea să nu se include în înaltul comitat Dăbâca şi
să stabilească să fie ridicată chiar în interiorul său primăria. Până acum nimic
nu este hotărât, chiar în acest act căutăm clemenţa Maiestăţii Sale preasfinte,
rugându-ne de ea însăşi ca la rugăminţile aminite ale acestei adunări, reamin-
tite acum din motive, să acorde cu bunăvoinţă ca acest oraş să fie lăsat în acel
comitat în care a fost, iar primăria comitatului Dăbâca nu altfel în acest oraş
negustoresc, ci să se învoiască să stabilească să fie construită chiar în interiorul
aceluiaşi. 4) Susţinem preaumil ca să facem cunoscut Maiestăţii Voastre prea-
sfinte rezolvarea care trebuie adusă că, după ce din 100000 de florini renani
cu numele de ajutor de război care a fost impus comercianţilor acestui princi-
pat, am înţeles din hotărârea milostivă a distinsului Guberniu regal din anul
1812, apărută sub numărul 9330 că la acest oraş negustoresc s-au pregătit
20444 florini renani şi 42 de crăiţari; am socotit că va fi potrivit cu privire la
echitate ca această sumă să fie pregătită în funcţie de contribuţie de fiecare ne-
gustor şi meşteşugar care se bucură de dreptul şi de beneficiul cetăţenesc; când
în distinsul Guberniu regal s-a aflat din cererea de îndurare oferită de către
meşteşugari, s-a învoit ca acelaşi distins Guberniu regal pe baza drecretului
său binevoitor din data de 9 decembrie 1812 să-i declare pe cei ce roagă scutiţi
de la plata acestei sume. Apoi administraţia a stabilit o cota impusă prin
hotărârile distinsului Guberniu regal pentru negustori în sumă de 4000 de flo-
rini renani; magistratul şi adunarea aleasă a acestui oraş a dispus ca suma de
4000 florini renani să fie plătită din casa alodială, cu atât mai mult cu cât toată
suma 20444 florini renani şi 42 de crăiţari să poată fi introdusă cât mai repede
în casa provincială; după cum se socoteşte că este chiar introdusă, ceea ce
chitanţele eliberate o arată. Apoi împărţirea care trebuie din nou făcută pentru
suma de 4000 florini renani la negustorii care îşi plătesc ratele lor, de altminteri
slăbiţi în posibilităţile lor de diferite administraţii şi de alte nenorociri nu poate
fi făcută fără îngreunarea clară a acestora. Chiar în acest moment rugăm cât
mai umil pe Maiestatea Voastră preasfântă să se învoiască să-i scutească pe
numiţii negustori interni de la plata celor 4000 florini amintiţi propriei casei
alodiale ca să poată şi să se străduiască că sunt capabili să plătească noi aju-
toare la timpul potrivit. Umili credincioşi pe veci, supuşi şi robi, magistratul
şi adunarea aleasă a oraşului negustoresc liber şi regal Gherla, zis şi Arme-
nopolis în Transilvania“.
[75] „Act de îndurare al magistratului şi adunării alese a oraşului Gherla către
preasfânta Maiestate. a) să se socotească cu privire la suma de răscumpărare
care trebuie fixată în temeiul sarcinilor pentru încartiruirea militară şi pentru
comandanţi; b) cetăţenii din interior să fie declaraţi scutiţi de plata care trebuie
făcută în casa alodială pentru cheltuielile cu deputăţia vieneză; c) să fie stabilit
că oraşul Gherla nu trebuie să se desprindă din comitatul Solnoc; d) cetăţenii
negustori din interior să fie eliberaţi de la plata a 4000 de florini cu numele
de ajutor de război pentru anul 1812, sumă ce trebuia plătită din casa alodială“.
[76] „Rugăminţile celor care cer îndurare au fost transmise azi cu hotărârea
Guberniului regal pentru ca atât la punctul 1 şi 3 ale acestora, prin intermediul
decretelor aulice din data de 22 octombrie 1813, numărul 2820 şi din 29 martie
1809, numărul 931, cât şi în privinţa celorlalte probleme să se transmită o
informaţie adevărată în interval de opt săptămâni, introducându-se propria
părere. Acest fapt să se facă cunoscut celor ce cer îndurare printr-o notă pro-
vizorie. Din consiliul Cancelariei regalo-aulice a Transilvaniei, Viena, 5 sep-
tembrie 1817. Josephus Dosa, secretar aulic“.
[77] Este vorba de Rudolf Virchov (1821-1902), celebru om de ştiinţă, ce a
pus bazele medicinii moderne, dar care a manifestat un egal interes pentru ar-
heologie şi istorie, etnologie şi sociologie ş.a. Printre altele este fondatorul a
ceea ce astăzi se numeşte „Berliner Medizinhistorisches Museum“. Virchov
a colaborat cu Antal Hermann, cu care a întreţinut şi o interesantă corespon-
denţă.
[78] „Folytatni“ are în limba maghiară şi înţelesul „a continua“.
[79] Tip de haină ungurească.
[80] „Censul pentru casele civile (care pȃnă acum era numit în oraşe într-o
singură rubrică a tabelului dedicată caselor) să fie plătit efectiv către casa
camerală cu 25000 de florini renani ca urmare a actului regal din data de 18
aprilie 1758“.
[81] „Teribil e forţa de foc descătuşindu-se din loc“. Citatul este din Das Lied
von Glocke (Cântecul clopotului) de Friedrich Schiller, în întregime fiind:
„Doch furchtbar wird die Himmelskraft, Wenn sie der Fessel sich entrafft“
(Dar vai! când forţele cereşti se smulg, se slobozesc din cleşti“); din volumul
Friedrich von Schiller, Poezii, prefață și note de Paul Langfelder, traducere în
română de Iosif Cassian-Mătăsaru, București, Edit. Tineretului (colecția Cele
mai frumoase poezii), 1958
[82] „Urmează numele martorilor şi mărturiile acestora: primul martor Lucas
Molnár, 67 ani, romano-catolic, şeful santinelelor de noapte, citat conform legii,
a depus jurămȃntul şi a fost cercetat. Face cunoscut oricăruia din cei doi“.
[83] „Harnicului prim judecător şi celorlalţi juraţi ai companiei armenilor din
Gherla, devotaţi mie“.
[84] „Chibzuiţilor judecători şi celorlalţi membri ai comunităţii şi notarului
companiei armenilor din Gherla şi Dumbrăveni“. „Theodor Csomák, cetăţean
armean din Gherla, 1764“.
[85] „Aşezarea noastră a cerut dreptul de oraş liber regal nu înainte de anul
1786 şi de următorul 1787 prin intermediul preaînălţatului domn comite al
Sfȃntului Imperiu Roman, răposatul Adam Teleki, comisar regal al stărilor
acestora, dar, pȃnă acum, sigiliul prevăzut cu inscripţia de aşezare privilegiată
a fost transformat din inscripţia de oraş liber regal nu mai devreme de 1788 şi
acesta a fost acceptat să fie folosit în sfȃrşit cu un astfel de format. … Înainte de
anul 1788 noi niciodată nu am folosit sigiliul cu inscripţia de oraş liber şi regal“.
[86] „Din anexă reiese acelaşi lucru: ceea ce mi-a fost expus de către armenii
la Gherla“.
[87] „Nu prezintă nici un fel de pericol faptul că în casele comercianţilor se
permite construirea unor încăperi boltite pentru a-şi păstra bunurile mobile la
adăpost de incendii“.
[88] Se referă la traducerea în limba maghiară.
[89] „După ce colonia armenilor catolici aşezată lȃngă tȃrgul Gherla mi-a cerut
în mod corespunzător şi umil ca printre primele reguli în situaţiile ivite din
cauza lipsei unui magistrat legitim, să fie foarte necesară alegerea unuia chiar
dintre judecători care să ştie să pună capăt controverselor şi neînţelegerilor
apărute între aceştia, ca această naţiune să nu fie amestecată de la începutul
său; la cererea cinstită a acestora atȃt în temeiul contractului cu fiscul regal şi
datorită obiceiului sfintei diplome cezaro-crăieşti, cȃt şi datorită aprecierii
justiţiei am vrut să le acord lor şi posibilitatea de a alege un judecător dintre
ei. Dar după ce a fost ales un judecător, cu tot respectul, cinstea şi autoritatea
care se cuvin ca să arate pe unul asemănător care, după ce treburile s-au aranjat
între ei, pȃnă cȃnd această sfȃntă diplomă cezaro-crăiască le este acordată lor,
să stăruie să comande. Sebeş, 14 februarie 1715, Stainwille“.
[90] „Decretul aulic binevoitor din data de 20 mai a.c., prin cuprinsul căruia
Maiestatea Sa preasfȃntă s-a învoit să lămurească cu înţelepciune pentru înda-
torirea de primar al aşezării Gherla pe baza mulţimii voturilor pe candidatul
Anton Lászlóffi, să li se comunice împreună cu însărcinarea trimisă în copie
ca să socotească că acelaşi Anton Lászlóffi să fie dus dinspre treburile sale
spre zisa sa îndatorire. Din Guberniul regal al Marelui Principat al Transil-
vaniei, Cluj, 30 iunie 1808, G. comite Bánffy“.
[91] Este vorba de „Biserica Solomon“ din Gherla.
[92] „Despre capacitatea şi celelalte calităţi bune ale unui nou ales, nu numai
neîndoielnic, ci el însuşi ajuns, aprob întru totul şi confirm această alegere a
judecătorului, domnul Theodor Dániel ca avȃnd făcută alegerea în mod legal
şi solem, valabilă prin cuprinsul celor de faţă. Sibiu, 26 decembrie F.B. de
Schmidling“.
[93] „După ce funcţia a fost ocupată cu zel demn de laudă şi cu toată cinstea
spre plăcerea tuturor, adică a fiecărei stări sacre şi seculare“.
[94] „A fost ales în funcţia de jude primar Christophor Gorove (1797), iar
după ce a fost depus sacramentul jurămȃntului, a fost introdus după obicei
între rugăciunile de bun augur ale fericitei conduceri, urmȃnd şi semne de bu-
curie şi veselie extraordinară. Şi după obiceiul demn de laudă admis înainte
în acest oraş, s-a mers la biserica parohială, unde după ce s-a ascultat slujba“.
[95] „Unde a fost salutat din nou pentru munca depusă în timpul funcţiei, os-
teneala şi pentru fidelitatea şi sȃrguinţa în a dezvolta împlinirea publică; fap-
tele noi reprezintă haruri“.
[96] Consilier, membru în consiliul restrâns.
[97] „Apoi a fost confirmat în noua sa funcţie al cărei salariu anual va fi de 300
florini renani, Christofor Karátsonyi care împlineşte funcţia de jude prim al ora-
şului Gherla, pe baza capacităţii şi a recomandării din partea Guberniului regal“.
[98] „În anul 1761, la data de 14 noiembrie a fost eliberată de judele primar al
oraşului privilegiat armean Gherla, Adeodat Lászlóffy, o pecete de chemare, de
mărturie, de convocare, de adeverire, de cercetare, de arătare, de oprelişte şi de
poprire din partea şi în persoana nobilului Ioan Gorove ca pedeapsă de 12 florini“.
[99] „În anul 1684 Oxendiu Verzirescu s-a reîntors la statutul de preot după ce
timp de 14 ani şi-a îndeplinit cu iscusinţă activitatea întru cele sacre şi profane
în Colegiul Urban“.
[100] „A trecut deja anul 84 din secolul trecut de cȃnd Oxendiu Virzireski, de
neam armean, străduindu-se în obiceiuri şi învăţătură la Roma timp de 14 ani în
Colegiul Urban de Propaganda, după ce au fost respinse în Sfȃntul Palat mai
întȃi greşelile credinţei, întorcȃndu-se în Transilvania cu puterea de misionar
apostolic, le-a dat speranţă armenilor care au revenit cu toţii la simţiri romane“.
[101] „În anul 1684 Oxendiu Verzireski, născut armean moldovean şi mai
înainte obişnuit cu învăţăturile greceşti, s-a întors preot în Transilvania, după
ce timp de 14 ani şi-a dat silinţa la Roma (unde a ajuns din 1670) la Colegiul
Urban în ştiinţele sacre şi profane şi s-a lepădat de ritul grec“.
[102] „Aici este acel (Oxendiu) apostol al armenilor despre care te-ai îndoit
nu fără motiv: oare nu a înălţat eforturi mai mari în disputa cu oamenii săi,
oare a suportat nenorocirea? Căci pentru ca Oxendiu să-i recheme pe armeni
în biserica romană, nici o trudă la care nu a rȃvnit nu a fost atȃt de grea, nu a
existat niciun pericol de ambele părţi de care să se teamă. (…) Timp de
aproape patru ani de suferinţă lucrătorul harnic în via Domnului a recoltat
doar roadele răbdării al căror cȃmp destul de bogat l-a descoperit episcopul
Minas împreună cu clerul. Ca să nu mai zic nimic despre pedepsele primite,
despre calomnie de care tulburătorul regatului şi al credinţei era înconjurat;
pȃnă să ajungă la Bistriţa, a plecat prea puţin ca celălalt Ştefan care a murit
pentru Christos fiind acoperit cu pietre de ai săi. Aceşti spini de trandafiri au
încolţit ca în scurt timp evenimente fericite să urmeze celor triste; şi Minas,
prin compătimire divină dezvăţat fiind de schisma greşită prin truda apostolică
a lui Oxediu, a devenit dintr-un fervent duşman al bisericii romane un apărător
zelos“.
[103] „Vartan Hunánián, din dorinţa poporului din ritul nostru, a stărilor şi a
fiecăruia de pe pămȃntul Moldovei şi Valahiei, a celui care trăieşte în Transil-
vania, din cauza duşmăniei turceşti de acum, ca şi a celui supus jurisdicţiei şi
cȃrmuirii noastre, …, la moartea domnului Minas Vártábéd, episcop al acestui
loc, mort de curȃnd, am hotărȃt să te considerăm vicar şi administrator general
al acestui loc (pȃnă cȃnd un alt episcop va fi ales de Sfȃntul Scaun Apostolic)
alegȃnd, instituind şi rȃnduind prin autoritatea noastră arhiepiscopală … dȃnd
şi hărăzindu-ţi ţie capacitatea deplină de a recăpăta averea răposatului domn
Minas Vátábed care se află la unele persoane“.
[104] „L-au trimis pe preotul armean Ilie împreună cu alţii opt la Lwow, la
nunţiul apostolic, unde, în faţa cardinalului Cantelmo, urmaşul lui Pallavicini,
în numele întregii naţiuni armene care locuieşte în Dacia, au promis jurând
supunere veşnică pontifului roman în faţa arhiepiscopului de Lwow, Vartan
Hunanian. Chiar au scris o scrisoare la Inocenţiu al XI-lea, în care Părintele
credincioşilor să fi cerut pentru armeni o nouă lege a Bisericii şi au scris cu
rugăminţi adânci să-l numească în funcţia de episcop pe Oxendiu care merită
cel mai bine“.
[105] „Dar, vai! Episcopul cel mai atent, cȃştigat pentru Dumnezeu, pentru
Împărat, pentru credinţă, este dus în Turcia: unde după trei ani şi-a reprimit liber-
tatea, după ce s-a luptat cu necazurile pe care barbarii obişnuiesc să le prici-
nuiască creştinilor. Împăratul Leopold a lăudat curajul lui Oxendiu şi celui care
cerea favoruri pentru armenii din Transilvania i-a încredinţat funcţia de epis-
cop faţă de Dumnezeu, credincios faţă de religia împăratului. Şi soţia Eleonora
a apreciat cele demne de un astfel de Împărat şi a trimis din Viena podoabele
pentru îmbrăcămintea de episcop. De atunci acestea se află la Armenopolis şi dez-
văluie favoarea deosebită a Împăratului pentru Oxendiu şi neamul armenesc“.
[106] „Episcopul, prins de turcii care s-au încăierat în Transilvania şi învins
fiind, este dus în Turcia, de unde după trei ani de necazuri suportate în prizo-
nierat, eliberat fiind ca răsplată pentru credinţa neştirbită dovedită faţă de
Dumnezeu şi Împărat, a obţinut de la Leopold cel Mare dreptul de a întemeia
oraşul armenesc. Oxendiu a ales locul pentru ridicarea acestuia la Gherla şi
cel dintȃi şi-a ridicat casa, care apoi a fost transformată în lăcaş; pȃnă cȃnd în
acelaşi loc s-a înălţat biserica nouă a Preasfintei Trinităţi, s-a dedicat celui
care a îndeplinit cele sacre pentru ritul armean“.
[107] „Din îndatorirea noastră şi din porunca domnilor din stări şi ordine“.
[108] „Fiind rugat de către episcopul transilvănenilor nu numai de rit armean,
ci şi latin, şi-a exercitat îndatoririle unui întȃistătător foarte credincios în folo-
sul sufletelor celor mai mulţi“.
[109] „În vizitaţia organizată pentru 10 iunie anul 1721 la Dumbrăveni, acest
Jonas Sebastenus a stabilit între altele ca parohul locului Joannes Edilbej, numit
în parohie în anul 1708, la data de 20 iulie de către episcopul armenilor Oxendiu,
de veşnică amintire, să primească două treimi din recoltele zisei biserici“.
[110] „Oxendiu … a ridicat mai multe case de rugăciune, a consacrat biserici
în ritul catholic, printre care se numără biserica noastră de la Călugăreni“.
[111] „Am vorbit aici destul cu preacucernicul domn episcop al armenilor
uniţi din Dacia despre toată această situaţie romȃnească; acesta cunoscȃnd
bine limba romȃnă, spune că s-au găsit de către el multe greşeli şi împotriva
credinţei şi a unirii în Bucoavna pe care domnul episcop Atanasie s-a îngrijit
să o tipărească“.
[112] „În numele Maiestăţii Sale, din cancelaria aulică a Transilvaniei, s-a dat
o hotărȃre cu privire la această sumă care trebuie plătită 5 mii de florini renani
de către naţiunea armeană pentru afaceri din afară, după cum este menţionat
în act, căci confruntarea şi achitarea au fost aproape; li se vor restitui în acelaşi
loc şi ordine persoanelor după modul în care au dat banii“.
[113] „Preaînălţate domn! După cum reiese din actul adresat Maiestăţii Sale
despre plata sumei de 5 mii de florini renani care trebuie obţinută de naţiunea
armeană, hotărȃrea dată reciproc Guberniului regal al Transilvaniei (după cum
reiese de pe fila din spatele actului) este atȃt de lipsită de putere de către onor-
abila cancelarie aulică a Transilvaniei în numele Maiestăţii Sale (după cum
reiese de pe spatele actului) încȃt fie niciodată, fie măcar după mai mulţi ani,
cu greu se va obţine acea sumă; nu se anticipează niciodată în temeiul locului
şi al ordinii; deocamdată naţiunea plăteşte în fiecare an şi apoi va trebui să
plătească anual 5000 de florini renani. Iar datoria Guberniului regal al Tran-
silvaniei înseamnă că naţiunea solicită din prima sumă a contribuţiilor regat-
ului; aceasta [naţiunea] nu deţine în acel regat nici o palmă de pămȃnt, iar fiii
regatului, după ce şi ei vor anticipa, vor anticipa şi pentru supuşii săi, pămȃn-
turi şi districte; astfel, dacă trebuie să aştepte, vor aştepta la vremea lor şi alor
săi; de aceea cer cu umilinţă ca Excelenţa Voastră, avȃnd dibăcia pricepută şi
autoritatea înnăscută, să binevoiască să dispună astfel încȃt dacă singură, fără
vreun interes cerut de act, va trebui să plătească toată suma, să o plătească
potrivit obligaţiei sau după ce această sumă va fi fixată de naţiune pentru con-
struirea de şcoli în noua aşezare Carolina, Dumnezeu să fie răsplătitorul.
Excelenţei Voastre, preaumilul şi îndatoratul supus întru Christos, episcopul
armenilor din Transilvania“.
[114] „Eleonora Magdalena Tereza, din mila Domnului împărăteasă a ro-
manilor, regină văduvă a Ungariei şi mamă a prealuminatului şi puternicului
principe Carol al III-lea […] Se arată în persoana preacucernicului episcop al
armenilor din Transilvania, Oxendiu Virziresci că acelaşi prin intermediul
judecăţii voastre şi sub pretextul unor anumite afaceri ale sale în faţa oame-
nilor declaraţi… a nobililor chibzuiţi, adică a oamenilor noştri din regat… în
anul Domnului o mie şapte sute doisprezece“.
[115] „Se decide să se prezinte aici la litera A un oarecare document din care
reiese foarte bine cȃt de multe a suportat Oxendiu Verzerescu pentru fidelitatea
faţă de împăratul Leopold; de aceea s-a bucurat de o astfel de favoare în faţa
împăratului deoarece nu numai că a deţinut episcopatul în Transilvania, ci
anual a beneficiat de două mii de florini renani şi a fost prevăzut cu distincţii
episcopale de către împărăteasa Eleonora, care se păstrează toate aici în bise-
rica parohială şi conţin un document foarte sigur care arată atȃt favoarea pentru
acest episcop de către înaltul Împărat şi, în consecinţă, faţă de această naţiune,
cȃt şi fidelitatea pentru acest episcop faţă de înaltul Împărat …“
[116] „Până când a făcut rost de libertate poporului pe care l-a supus lui Christos,
moare pentru încercarea sa, existând bănuiala morţii prin otrăvire“.
[117] „Oxendiu … a murit la o vȃrstă mai mică de şaizeci de ani cu bănuiala
că a fost otrăvit… Este înmormȃntat la Viena, în cartierul Leopold, în biserica
călugărilor mizericordieni ai sfȃntului Ioan“.
[118] „După ce am fost adunaţi, judecătorul de la Gherla împreună cu 12 juraţi
vȃrstnici [ne-a dus] în casa preotului Lazar (Budakovics) pentru a face so-
coteala despre lucrurile rămase în mȃinile cucernicului nostru preot Axent
Verzár, după moartea aceluia, după cum se ştia: 1) două pocale de argint aurite;
2) faţă de masa cusută cu fir de aur; 3) zece coţi de pȃnză foarte fină turcească,
numită în popor Burundsuk; 4) o bucată de material turcesc Zoffelicta de cu-
loare azurie, în care erau 25 de coţi; 5) şase coţi de material numit Kamoka
cusut cu flori roşii; 6) trei coţi de mătase numită în popor Tafota; 7) şase pe-
rechi de mănuşi pentru primăvară; 8) un veşmȃnt preoţesc albastru închis din
material Zoff; 9) un veşmânt episcopal din mătase neagră, numit Tabliu;
10) două teci de cuţiţe; 11) o cană din chihlimbar; 12) zece perechi de piei din
gȃt de vulpi; 13) două colţuri din argint, printre alte bucăţi de argint; 14) zece
loţiuni din cel mai bun şofran aromat; 15) o sută de scoabe pentru plante şi alt
fier la preţ de 40 de florini; 16) pietre numite rubin de diferită cantitate;
17) o cutie din oţel; 18) o altă cutie din fildeş; 19) un inel din aur cu o piatră
albă; 20) un inel din aur cu o piatră albastră cu şase unghiuri; 21) tot un inel
cu piatră roşie; 22) tot un inel din argint cu piatră galbenă; 23) tot un inel din
chihlimbar; 24) un ceas mare din aramă pentru perete; 25) un lanţ din aur în
valoare de 25 de aurei; 26) zece coţi de damasc albastru cu flori; 27) două
inele de aur, unul cu o piatră; 28) unul cu lanţ de argint aurit. P. Lázár (Buda-
covics) a dat aceste lucruri protopopului; 29) un ceas de argint; 30) un inel cu
o piatră neagră-albastră; 31) o cruce de argint; 32) o cruce de argint a dat-o
preotului Athanasie. Veşmintele bisericeşti i-au fost date de autoritatea
imperială: 1) trei veşminte episcopale cu trei stole; 2) un covor care se aşterne
în faţa altarului sub picioarele preotului; 3) o mitră episcopală; 4) două perechi
de mănuşi pentru ceremonia episcopală; 5) două misale latineşti; 6) noduri
făcute din fir de aur pentru stole. Pȃnă aici aceste lucruri au fost date de auto-
ritatea imperială. 7) două cămăşi episcopale din mătase albă cu argintiu;
8) şase cingători pentru celebrarea slujbei; 9) o haină cu glugă din velur negru
cu stola sa; 10) o haină cu glugă roşie; 11) o haină cu glugă violet; 12) o haină
cu glugă din dolman; 13) o pereche de tăblii din lemn de tei pentru biserică;
14) o fiolă învelită în mătase pentru altar; 15) o pelerină de ploaie din mătase;
16) o cuvertură din velur cusută cu fir de aur pentru altar; 17) o pereche de
încălţăminte pentru ceremonie; 18) un baston episcopal care conţine o oca şi
jumătate de argint; 19) o cupă aurită cu un vas pentru slujbă; 20) un candelabru
pentru altar; 21) un cerc din argint; 22) o ostie mare din argint aurit;
23) o cutiuţă din argint în care se purta sacramentul pentru cei bolnavi“.
[119] „Copie a testamentului episcopului Auxentiu din data de 3 martie 1715
tradus în limba latină din graiul moldovean. În numele Tatălui şi Fiului şi Spi-
ritului Sfânt. Amin. Eu Auxentiu Verzár, episcop de Alad., pe lângă poporul
nostru, după confesiune şi comuniune am scris în ultima clipă din viaţa mea
acest testament din voinţă proprie până ca inteligenţa să nu fie confuză, după
cum se specifică jos. Nu pot să numesc bunurile mele mobile care ţin de viaţă
şi care ţin de suflet, neavând o biserică la care să mă refer ca la biserica
noastră; nu am delimitat încă ce să ţin din viaţa mea, ci toate sunt amestecate.
De aceea vă rog pe voi preoţi, seculari care vă aflaţi sub conducerea mea prin
Dumnezeu cel viu ca, după ce voinţa mea deplină a fost acceptată, adunând
din poruncă toate bunurile mele oriunde s-ar afla, cutii (dulapul), veşminte şi
altele toate, chiar acea cutie care este la guvernatorul Sigismund Kornis, căci
îmi scrie că acum se află la el, acea cutie este mare, albă şi sigilată şi legată
chiar la guvernator; am în legătură 9 coţi (numit în popor Ref) kamakal, cel
mai frumos material cu flori, promis să fie dat fiicei fratelui meu, va trebui
să-i fie dat aceleia. Am o cutie la fratele Steinwell; un vas mare îl am la Pa-
latsintar din Szamosújvár (numit în popor Gherla), în care sunt diferite instru-
mente de fier de la slujitorii lui Mihail Apafi al II-lea; o cutie mare ferecată cu fier
am trimis-o la Koposz János din Ebesfalva, judecătorul armenilor; o altă cutie
este la judecătorul armenilor din Gherla, trimisă în numele lui Popa Nyikolaj;
chiar şi în aceasta sunt instrumentecasnice din fier; voi, preoţi şi oficiali se-
culari să le strângeţi la un loc pe toate acestea şi care lucruri sunt folositoare
pentru Biserică, să rămână pentru Biserică, iar care sunt obţinute în timpul
vieţii mele, să fie împărţite în patru părţi egale, o parte lui Ştefan, a doua fiilor
şi orfanilor lui Vasile, a treia orfanilor lui Cristi (Kristóf), iar a patra orfanilor
lui Theodor; şi veţi fi datori să daţi socoteală în faţa Domnului dacă nu veţi
face dreptate între aceşti patru orfani ai fraţilor; acum din bani, pământuri,
animale, acum din treburi casnice, din această cauză toate cele patru părţi tre-
buie să fie scutite şi în faţa acelor orfani trebuie să fie împărţite potrivit drep-
tăţii şi după moartea mea. Dacă în locul meu ar fi preotul Stephanus, să-i daţi
12 vase din plumb şi 12 discuri şi 2 şervete, de asemenea 12 şerveţele. Dar
dacă nu va urma acela, aceste lucruri să fie introduse în cele patru părţi care
trebuie împărţite. Mai sunt aici două cruci pe care le-am purtat sau le-am avut
eu, una dintre ele să-i fie dată părintelul Stephanus; de asemenea, sunt două
inele, unul cu piatră mov numită ametist şi altul mai mare cu piatră albă
scumpă; un lanţ de aur care să-i fie dat surorii mele şi altceva dintre bunurile
casnice. Preotului Lazar îi dau în numele Domnului ceasul meu şi un inel cu
piatră albastră pătrată şi o cruce după plac; moara, casele, bunurile mobile,
imobile avute în Gheorgheni, care au fost cumpărate cu 5000 de florini, nu
le-aş da decât dacă ar urma ca succesor de-al meu; din această cauză vă rog
pe toţi ca arătând grijă, să vindeţi cât puteţi mai bine pentru folosul orfanilor
şi din acei bani să daţi fiecărui preot 100 de florini, surorii mamei mele (Anei?)
tot 100 de florini, restul de bani să se împartă în patru părţi şi să ajungă în
mâinile oricări părţi. Astfel vă oblig pe domniile voastre. Menţiunea despre
cheltuielile făcute şi încă neplătite. Eu am cheltuit din banii mei 1647 de florini
renani şi din banii aceia 647 florini au fost daţi oraşului, după ce am dat această
sumă oraşului, am mai plătit încă 200 de florini renani pentru case, dar 1000
de florini renani plătesc cetăţenii oamenilor mei, adică orfani, şi nu doresc
nimic altceva peste banii mei. Am primit 200 florini renani care trebuie foarte
repede plătiţi domnului Salamon; de asemenea, am acceptat de la domnul Go-
rovei 300 florini renani, tot aşa de la acelaşi 30 de aurei, de la Ioan Popovics
150 florini renani; aceştia să-i plătească cât mai repede armenii transilvăneni
deoarece cheltuiala a fost făcută din cauza lor. Dacă nu vor plăti în alt fel,
atunci trebuie să plătească din recoltele pe trei ani. Domnul Dumnezeu are
grijă de această treabă şi să dea oricât după puterea sa, nici să nu fie cu vreo
glumă deoarece această abundenţă trebuie să se plătească fiind suficient de
îndelungată. În sfârşit, din partea mea, să rămâneţi cu iubire şi binecuvântarea
va rămâne cu voi, căci acum vă binecuvântez din toată inima ca bucuria
voastră să rămână în siguranţa voastră; am scris toate acestea cu mintea intactă
şi cu gândul divin, dar totuşi eu nevrând să scriu, prin orânduirea mea m-am în-
grijit să fie scris de fratele meu Theodor Buzesek, totuşi am semnat cu pro-
pria-mi mână şi am întărit cu pecetea obişnuită. La Viena“. (Vár. lev. 7 skatulyá –
ból 1757-1758. év)
[120] „Propunătorul în prezenţa mea, Thodor Verzar, armean de origine,
locuitor al acestui principat al Moldovei, arătând în jelanie partea din moş-
tenirea sa potrivit testamentului unchiului său Axentie, episcop al armenilor,
mort la Viena în anul 1715, deţinută în Transilvania, nu a putut să câştige decât
mai multe cheltuielile făcute degeaba în toţi aceşti ani, mi-a cerut să vreau să-i
dau o scrisoare de recomandare pentru a-şi urma dreptul său. Astfel dau
Excelenţei Voastre cu toate acestea copia testamentului şi a inventarului pentru
care cer de la Excelenţa Voastră ajutor şi bunăvoinţă pentru a recomanda spre
a fi revăzută această cauză de înaltul Guberniu ca sărăcuţul să poată să-şi
obţină dreptul prin mijlocirea puternică a aceluiaşi. Acestea fiind îndeplinite,
vă rămân apropiat prin cult şi vot deplin. Slujitorul preasupus al Excelenţei
Voastre, Carol Ghika. Iaşi, 20 iulie 1758“.
[121] „Theodor Verzar, armean de neam, locuitor al principatului Moldovei,
la scrisoarea de recomandare a principului anexată cu o copie cu materialele
adăugate, […] voi recomanda înaltului Guberniu regal cauza sa întârziată deja
atâta vreme cu privire la testament împotriva unor armeni din Gherla, rugând
[…] Sibiu, 15 septembrie 1758. F.W comite Wallis“.
[122] „Recomand în faţa Domnului ca toţi adunaţi în acelaşi timp, să rugaţi
sacra Congregaţiune şi să scrieţi o scrisoare ca să vi-l consacre ca Vicar şi
Episcop pe domnul Ştefan Stefanovics, îl cunoaşte pe acesta şi ştiţi obârşia şi
bunăvoinţa acestuia, iar el, trăind între voi, ştie adevăratul fel al neamului nos-
tru astfel încât, dacă îl veţi aprecia pe domnul Ştefan, nu veţi găsi pe un altul
care să facă pe bunul pastor şi având milă de oile sale şi îngrijindu-se de or-
namentele Bisericii“.
[123] „În cele din urmă s-au adunat toţi [şi au hotărât] ca întreaga situaţie să
fie lăsată la latitudinea judecăţii şi înţelepciunii Scaunului Apostolic şi pe
oricine le-ar fi dat Roma episcop, pe acela să-l accepte în faţa Sfântului Scaun
cu devoţiune filială şi supunere“.
[124] „Precum pe vremea episcopului armenilor, Oxendiu, aşa şi după moartea
acestuia, armenii s-au menţinut şi au rămas în grija imediată şi observaţia
congregaţiei romane de Propaganda Fide“.
[125] „Episcopul Georgius Mártonfi a crezut că părţile îi revin sieşi, că va
purta grijă pastorească faţă de armenii lipsiţi de păstor până când vor primi
pe unul propriu. Socotind că el primeşte funcţia după episcopul armenilor
Oxendiu de veşnică amintire, ca episcop al latinilor a oferit slujbe folositoare
credincioşilor de rit latin. Aşadar a dispus treburile armenilor la scurtă vreme
de la moartea episcopului, a atras spre sine cauzele acestora, a stabilit cercetări,
a făcut relatări despre aceia la Scaunul Apostolic“.
[126] „Iar noi, prin naţiunea armeană din Transilvania unită cu Sfânta Biserică
Romano-Catolică, la fel şi episcopul să fie admis din clerul său unit; după ce
numirea şi prezentarea acestuia a fost rezervată întotdeauna Maiestăţii Noastre,
am lămurit cu înţelepciune şi am stabilit pentru întreţinerea sau masa epis-
copală anual suma de 600 de florini renani care trebuie plătiţi dintr-un fond
real sau ipotecar, dar dintr-un capital de 12000 florini renani din mai sus
amintiţi 100000 florini renani care trebuie lăsaţi pentru domeniul Gherla, în
sfârşit suma trebuie depusă chiar în mâinile comunităţii până când alte bunuri
fiscale sau un alt fond de aceeaşi valoare se va ivi; în temeiul hotărârii noastre
intime am stabilit cu înţelepciune să fie date, dăruite, hărăzite şi înscrise prin
Camera noastră aulică din data de 8 a lunii mai, deja de anul trecut 1737 spre
Cancelaria noastră regală şi aulică transilvană“.
[127] „În anul 1737, preaaugustul împărat Carol al VI-lea, acum de veşnică
amintire, a cedat cu înţelepciune domeniul fiscal de la Gherla adunării noastre
armeneşti pentru 100000 florini renani cu drept de înscriere; cu aceeaşi ocazie,
din sus numita sumă de 100000 florini renani, a stabilit cu înţelepciune ca
12000 florini renani să fie desemnaţi de el pentru fondul episcopului armean
şi a lăsat ca suma să fie folosită cu dobândă de 5 la sută“.
[128] „Maria Tereza, împărăteasă a Sfântului Imperiu Roman, regina Ungariei
şi a Boemiei, arhiducesa Austriei. Nobilul, adoratul, credinciosul! Înaintăm
smerita noastră rugăminte către P. Michaelis Theodorowich cel dintâi notar
apostolic, archidiacon şi merituos preot armean la Szamosujvár din Transil-
vania, precum şi către comunitatea armenilor din oraşul Szamosujvár, aşezată
în Transilvania. Conform copiei documentului oficial, ataşat de actul propriu-
zis şi înaintat apoi în deplină ascultare comisiei noastre de curte din subordinea
transilvană; din pricina deplasărilor a fost luată hotărârea ca pentru instituirea
episcopiei armeano-catolice din Transilvania să fie stabilită un capital de 12
mii de guldeni plătibili în mână şi în favoarea amintitului domeniu din Szamo-
sujvár, în amintirea răposatului şi preaiubitului nostru tată, Wailand, care a
făcut parte din comunitatea armenilor notari din Szamosujvár. Să se acorde
profitul de 5%, rezultat de aici, atâta timp cât are loc desemnarea unui episcop
armeano-catolic, sus numitului P. Michaeli Theodorowich; se solicită co-
munităţii armene 500 guldeni pe an, obţinuţi ca reducere din partea domnilor
de mai sus, pentru amenajarea episcopiei armene, iar cei 100 de guldeni rămaşi
să-i revină bisericii parohiale armeano-catolice din Szamosujvár, în schimb
dacă între timp va fi numit un episcop armeano-catolic în Transilvania, numi-
tul P. Michaeli Theodorowich ar trebui să fie ceva mai cumpătat în ceea ce
priveşte pretenţiile sale, astfel de sume rămase ar fi bine să fie atribuite ca
despăgubire comunităţii armeneşti din Szamosujvár. Potrivit dispoziţiei, tre-
buie să se respecte în continuare Resolutia, aceasta să fie executată cu su-
punere. Prin prezenta facem cunoscută dorinţa noastră, exprimată în oraşul
nostru Viena, la 3 decembrie 1746, în cel de-al şaptelea an de domnie. Maria
Terezia, propriu decret al Maiestăţii Sale regale. Chiar din însărcinarea prea-
sfintei Maiestăţi cezaro-crăieşti, Matth. Martin Müller. Confruntându-se ac-
tualul document cu cel original s-au găsit identice. Viena, 5 decembrie, anul
1746. Semnătură, Iohann Stephan Schels, vistiernicul curţii regale şi imperiale,
registrator şi evaluator“.
[129] „Nobilului, stimatului şi credinciosului nostru Ignaz Ioseph Bornemissa
domn liber din Kaszon, vistiernic în Principatul Transilvaniei. Sibiu, din oficiu“.
[130] „Pomenitului şi cucernicului preot Mihail pentru susţinerea şi compensa-
rea personală a cheltuielilor sale pe care, făcându-le şi împlinindu-le pentru călă-
toriile şi grijile sale vieneze în treburile acestei comunităţi, a pretins de la aceeaşi
comunitate să-i fie bonificate cât timp va fi creat şi numit episcop armean“.
[131] „Vrea ca replătind parohul său şi urmaşii acestuia în fiecare an din
dobânda sumei de 150 florini renani care a fost plătită cu înţelepciune de
preaaugustul împărat Carol al VI-lea, de veşnică amintire, cu privire la epis-
copul armean şi după ce clădirea bisericii va fi construită, vrea să construiască
chiar o casă parohială“.
[132] „Acest preamărit şi binevoitor ajutor al Maiestăţii Sale a fost luat în
consideraţie de magistraţi şi de comunitatea oraşului Gherla, stimulând o
dorinţă arzătoare, a cărei piatră de temelie a fost aşezată de către Maiestatea
Sa în amintirea Regelui Carol al III-lea în anul 1737 şi care ar fi trebuit să
asigure o fericită şi permanentă existenţă a celor 20 mii de armeni ce locuiau
în Transilvania şi Ungaria, precum şi păstrarea ritualurilor şi a limbii acestora,
ceea ce înseamnă întemeierea, respectiv restaurarea episcopiei armeano-cato-
lice din Gherla. Nu din vanitate şi cu atât mai puţin din căutarea măreţiei a
iniţiat oraşul Szamosujvár această dorinţă. Armenii care s-au aşezat în Tran-
silvania în sec. al 17-lea au păstrat până astăzi cu statornicie biserica, limba
naţională şi propriul lor ritual, nu doar în timpul aşezării, ci şi mai târziu, având
proprii lor episcopi, cărora pentru un timp scurt le-a fost acordată chiar con-
ducerea diocezei romano-catolice vacante şi sub a căror conducere au fost
probate multe dintre virtuţile creştine, precum şi adevărata supunere faţă de
casa regală. Astfel au putut beneficia de o deosebită îndurare şi protecţie din
partea Maiestăţii regale. Maiestatea Sa, Regele Carol al III-lea, în documentul
înscripţionat la 30 ianuarie 1738 a încuviinţat înfiinţarea şi amenajarea epis-
copiei armene din Gherla cu următoarele cuvinte: „Iar noi, prin naţiunea
armeană din Transilvania unită cu Sfânta Biserică Romano-Catolică, la fel
episcopul să fie admis din clerul său unit, după ce numirea şi prezentarea aces-
tuia a fost rezervată întotdeauna Majestăţii Noastre, am lămurit cu înţelepciune
şi am stabilit pentru întreţinerea sau masa episcopală anual suma de 600 de
florini renani care trebuie plătiţi dintr-un fond real sau ipotecar, dar dintr-un
capital de 12000 florini renani din mai sus amintiţi 100000 florini renani care
trebuie lăsaţi pentru domeniul Gherla, în sfârşit suma trebuie depusă chiar în
mâinile comunităţii până când alte bunuri fiscale sau un alt fond de aceeaşi
valoare se va ivi; în temeiul hotărârii noastre intime am stabilit cu înţelepciune
să fie date, dăruite, hărăzite şi înscrise prin Camera noastră aulică din data de
8 a lunii mai, deja de anul trecut 1737 spre Cancelaria noastră regală şi aulică
transilvană“. Acest plan măreţ a fost emis de către Maiestatea Sa Maria Terezia,
Wailand, martorul vistiernicului de atunci, domn liber lgnatz von Bornemissa,
la 3 decembrie 1746. Rescris cu următoarele cuvinte: „Către P. Michaelis
Theodorowich cel dintâi notar apostolic, archidiacon şi merituos preot armean
la Gherla din Transilvania avem umila rugăminte precum şi către comunitatea
armenilor conform copiei documentului oficial ataşat de actul propriu-zis şi
înaintat apoi comisiei noastre de curte din subordinea transilvană şi îndeplinită
în ascultare; din pricina deplasărilor a fost luată hotărârea ca pentru instituirea
episcopiei armeano-catolice din Transilvania să fie stabilită un capital de 12
mii de guldeni, plătibili în mână şi în favoarea amintitului domeniu din Gherla,
în amintirea răposatului şi preaiubitului nostru tată, Wailand, care a făcut parte
din comunitatea armenilor notari din Gherla. Să se acorde sus numitului
P. Michaeli Theodorowich profitul rezultat de aici de 5%, atâta timp cât are
loc desemnarea unui episcop armeano-catolic; se solicită comunităţii armene
anual 500 guldeni – obţinuţi ca reducere din partea domnilor de mai sus – pen-
tru amenajarea episcopiei armene, iar cei 100 de guldeni rămaşi să-i revină
bisericii parohiale armeano-catolice din Szamosujvár, în schimb dacă între
timp va fi numit un episcop armeano-catolic în Transilvania, numitul
P. Michaeli Theodorowich ar trebui să fie ceva mai cumpătat în ceea ce pri-
veşte pretenţiile sale, astfel de sume rămase ar fi bine să fie atribuite comu-
nităţii armeneşti din Szamosujvár ca despăgubire“. Deşi proeminenţii nobili
şi monarhi au eşuat în ridicarea naţiunii armene, dotarea provizorie a epis-
copiei a rămas în mâinile oraşului Szamosujvár. Dobânzile au revenit de la
început şi până astăzi merituosului şi lăudatului preot Theodorovich, într-o
proporţie de 1/5, comunităţii spirituale de rit armean de aici, iar o altă cincime
a fost dată bisericii parohiale. Toată biserica de rit armean din Transilvania a
fost încredinţată de către guvern în grijă episcopului romano-catolic din
Ardeal. În schimb, ritualul, ca un orfan fără mamă, şi-a păstrat dârzenia şi pro-
priul chip unitar, totuşi, privitor la ritual, îngrijirea sufletului a rămas fără păstor.
Urmările acestei situaţii nu vor fi enumerate aici, să ne fie permis să rostim
doar atât: referitor la biserică şi cult, întreaga naţiune suferă de purtarea unei
mamei vitrege, iar dacă nu se va întreprinde la timp un ajutor radical, această
situaţie va duce la o distrugere totală. În aceste împrejurări, comunitatea ora-
şului Szamosujvár, fiind reşedinţa de odinioară a episcopilor şi cea mai mare
comunitate de armeni din Transilvania, şi-a asumat misiunea de a reprezenta
interesele armenilor dispersaţi pe teritoriul Ungariei şi Ardealului, aspirând la
salvarea bisericii lor, reuşind astfel păstrarea unei memorii glorioase a
Maiestăţii apostolice şi chiar restaurând parţial episcopia ctitorită. Avem
convingerea că Maiestatea Sa preasfântă va avea bunăvoinţa să contribuie la
ridicarea noastră, iar biserica se va bucura de aceeaşi bunăvoinţă şi de restau-
rarea glorioasă a bogăţiei măreţe, a tot ceea ce înaintaşii au avut ca intenţie,
deşi nu s-a realizat în totalitate gloria eternă, neîmplinindu-se guvernarea lor
glorioasă. Toate acestea au fost aduse în faţa dvs. preîndurătoare – semnat de
magistrat şi comunitatea oraşului – cu cea mai adâncă reverenţă şi neclintită
speranţă. Avem rugămintea către arhiepiscop să binevoiască a ne sprijini în
această chestiune, pentru a beneficia de sprijinul conducerii arhiepiscopale şi
de sprijin şi îndurare venită din partea Maiestăţii Sale imperiale şi regale apos-
tolice, ca să punem bazele viitorului nostru asigurând existenţa bisericii
armene şi a ritualului armean şi pentru a putea începe în curând lucrările spre
slava lui Dumnezeu. Szamosujvár, 20 noiembrie 1858. După original 24/12/
1858, Voith, secretar-magistrat“. Adresa de pe plic: „Sub Nr. 2537-1858.
Preavrednicului şi îndurătorului arhiepiscop al Caesarea-ei, Iacob Bosági, sec-
ţia princ. a Congregaţiei Mechitaristice din Viena“.
[133] „Maiestăţii Sale imperiale şi regale apostolice, preîndurătorului Domn
Împărat! Cea mai înaltă îndurare şi grijă părintească – utilă, mai mult decât
atât, indispensabilă şi mult prea importantă – cu care Maiestatea Sa imperială
şi regală apostolică cu privire la cultele din sânul comunităţilor binevoieşte
să se dedice fiecărei instituţii încurajează clerul, magistratul şi comunitatea
armeano-catolică a oraşului Szamosujvár din Transilvania să înainteze cu mare
supunere şi afecţiune reverenţioasă către mult omagiata Maiestate rugămintea,
a cărei rezolvare a fost deja iniţiată în glorioasa amintire a Maiestatăţii Sale
împăratul Carol al VI-lea în anul 1738 şi de a cărei înfăptuire se legau dorinţele
noastre; spre împlinirea voită a acestei misiuni a făcut deja încă un pas neuitata
mare împărăteasă, Maria Terezia, în anul 1746, iar împlinirea faptică şi
chemarea la viaţă a acesteia depinde de fericita dăinuire a armenilor catolici
din Transilvania şi Ungaria, aproximativ 20.000 de suflete, în special men-
ţinerea ritualurilor şi a limbii acestora. Această rugăminte stăruitoare şi
preasupusă, din neţărmuita îndurare şi bunavoinţă a Maiestăţii Sale imperiale
şi regale apostolice are intenţia întemeierii, respectiv a restaurării episcopiei
armeano-catolice din Szamosujvár. Nu din vanitate sau înfumurare, ci doar
din urgenta nevoie ce constrânge oraşul Szamosujvár, acelaşi care aduce
confidenţial şi cu generoasă consideraţie în faţa tronului sfânt al Maiestăţii
Sale imperiale regale şi apostolice, expunându-le în mare supunere, urmă-
toarele circumstanţe. Armenii catolici, care s-au instalat în secolul al 17-lea
în Transilvania şi au păstrat cu fidelitate în biserică limba lor naţională şi pro-
priul ritual până în zilele noastre, au avut episcopiile lor nu doar în timpul
aşezării, ci şi mai târziu (cărora – lui Auxentius Verzaresko – pentru un timp
a fost încredinţată chiar conducerea diocezei romano-catolice vacante) şi sub
a căror conducere au fost dovedite multe dintre virtuţile creştine precum şi
adevărata supunere faţă de casa regală a Austriei. Astfel au putut beneficia de
o deosebită îndurare şi protecţie din partea Maiestăţii Sale regale. Deja Maies-
tatea Sa regele Carol al VI-lea, în documentul înscripţionat la 30 ianuarie
1738, a încuviinţat înfiinţarea şi amenajarea episcopiei armeano-catolice din
Szamosujvár, aşa cum se vede în copia alăturată a rescrierii sub lit. A). Aceeaşi
intenţie generoasă a urmărit şi Wail. Maiestatea Sa imperială, Maria Terezia,
ceea ce este semnalată şi în rescrierea documentului emis la 3 decembrie 1746
către vistiernicul de atunci, domn liber, lgnac von Bornemissa, a cărei copie
a fost anexată aici cu reverenţă sub lit. B). Această intenţie generoasă din
partea împăratului a eşuat totuşi împiedicând pe de o parte înălţarea naţiunii
armeano-catolice, iar pe de altă parte a cauzat obstacole de nebiruit. Astfel, în-
treaga Biserică Armeano-Catolică din Transilvania a fost temporar, pentru scurt
timp şi cu durată necunoscută, subjugată; în acest fel, ritualul armeano-catolic,
abandonat de păstorul său – precum un orfan fără mamă – a devenit ţinta
abuzurilor şi a părerilor individuale. În ceea ce priveşte cultul şi ritualul eclezi-
astic al sfinţilor, tot poporul a rămas fără păstor. Nu este nevoie să se discute
despre urmările triste care au dat naştere acestei stări de mâhnire de a fi lipsit
de îndrumare; faptele petrecute vorbesc, deja prea vizibil, de la sine. Să-mi
fie însă permis să accentuez faptul că toată naţiunea armeano-catolică suferă
din cauza modului de purtare nefavorabil pe care a trebuit şi încă mai trebuie
să sufere biserica şi cultul; astfel, dacă nu va avea parte la timp de un ajutor,
declinul va fi inevitabil şi total. Aceste împrejurări au încurajat clerul, magi-
stratul şi comunitatea oraşului Szamosujvár, aici găsindu-se scaunul de odi-
nioară a episcopilor armeano-catolici şi care a aparţinut comunităţilor
armeano-catolice din Transilvania şi Ungaria. Astfel au îndrăznit să înainteze
iniţiala rugăminte umilă, iar prin aceasta să implore degrabă bunăvoinţa
Maiestăţii Voastre, atât în numele lor propriu, cât şi în interesul altor armeni ca-
tolici, supuşi Maiestăţii Sale imeriale şi regale apostolice, ce au fost dispersaţi
în Ardeal şi Ungaria, având scopul de a restaura episcopia armeano-catolică,
după cum a fost deja promis de gloriosul Împărat ce-a domnit înainte şi prin
bunăvoinţa şi puterea Maiestăţii Sale imeriale şi regale apostolice şi la care
se face referire în hotărârea imperială categorică sub lit. A). Pe de o parte, a
fost acceptat şi faptul că dotările episcopiei restaurate nu trebuie să împovăreze
statul, pe de altă parte, avem ferma convingere că aceste dotări se vor aduna
în scurt timp aducând slavă lui Dumnezeu şi tronului sfânt prin efortul comun
al armenilor ce trăiesc în Monarhie din donaţiile voluntare (pentru care tot
prin prezenta vă cerem în umilinţă cea mai înaltă permisiune). Cu atât mai
mult, încât avem deja în oraşul Szamosujvár o frumoasă şi minunată catedrală,
iar acest cel mai credincios oraş prin cea mai îndurătoare permisiunea de sub
lit. C) a dedicat acestei dotări 20 mii de guldeni în obligaţii de stat, iar această
faptă creştină şi patriotică va face în continuare – cu siguranţă – toate
comunităţile şi pe toţi copiii bisericii de rit armean să se înflăcăreze pentru
asemenea sacrificii. Suntem de deplin convinşi că Maiestatea Voastră imerială
şi regală apostolică, în nesfârşita sa îndurare şi bunăvoinţă, va împlini această
rugăminte supusă, prin care va fi întărită şi mai mult existenţa noastră ca
cetăţeni ai statului şi care va duce la înflorire, iar biserica precum singura bază
solidă a binelui, siguranţei, stabilităţii, unităţii şi puterii de viaţă din lume va
vindeca naţiunea, care va deveni parte a preacinstitului tron al Maiestăţii Voas-
tre imperiale şi regale apostolice, apărat – în măsura în care depinde de ea –
de valorile şi prin sângele naţiunii. Prin acţiunea glorioasă a restaurării, această
episcopie armeană, sub sceptrul puternic al Maiestăţii Voastre ar putea duce
la împlinire tot ceea ce au început, dar nu au putut duce la bun sfârşit înaintaşii
Maiestăţii Voastre imperiale şi regale apostolice. În sfârşit, privitor la toate
aceste acte de judecată, confirmări ale primirii acestora şi fundaţii cutezăm să
adresăm cu umilinţă Maiestăţii Voastre imperiale şi regale apostolice rugă-
mintea să ne acordaţi cu îndurare scutirea de timbru. Szamosujvár, 15 febru-
arie 1860. Umilul slujitor şi supus: clerul, magistratul şi sfatul comunităţii
oraşului regal liber Szamosujvár. Redactat din partea clerului: […]. Din partea
comunităţii: […].
[134] „Preadistinse Principe Cardinal al Sfintei Biserici Romane, Prefect al
Sfintei Congregaţii de Propaganda Fide! Domn preamilostiv şi preabinevoitor!
Istoria Bisericii noastre prezintă monumentele, apoi pe armenii din Transil-
vania de pe vremea Unirii lor cu Biserica Romană, care chiar ea a avut legătură
prin faptă şi auspiciile aceluiaşi Sfânt Scaun Apostolic, în toate treburile im-
portante ale Bisericii noastre a implorat cu încredere filială întotdeauna fapta
şi ajutorul Sfântului Scaun Apostolic şi al Sfintei Congregaţii de Propaganda
Fide, sub a cărei grijă veşnică şi protecţie se află, probând întotdeauna
bunăvoinţa şi îndurarea paternă a aceluiaşi Sfânt Scaun şi a Pontifilor Supremi
faţă de sine. … Fiind împinşi de exemplul strămoşilor noştri şi chemaţi de
bunăvoinţa Sfântului Scaun, Mama pioasă şi Învăţătoarea tuturor neamurilor,
noi, fiii preadevotaţi ai Sfântului Scaun roman, am recurs cu rugăminţi la
acelaşi Sfânt Scaun Apostolic şi Sfântă Congragaţie de Propaganda Fide
datorită nenorocirii de faţă a Bisericii noastre, în care limba, ritul, liturghia şi
tratatele preoţilor noştri se află discriminate pe faţă, rugând ca aceeaşi să
binevoiască să-şi îndrepte ochii pietăţii materne înspre statutul nefericit al Bi-
sericii armene din Transilvania. Preadistinse Principe Cardinal, suntem slabi,
mai slabi decât toate neamurile şi Bisericile între care trăim şi o tristă
experienţă a vremurilor noastre o aprobă, căci cei slabi sunt sacrificaţi de cei
mai puternici, iar noi, dacă vor rămâne cu noi înşine şi cu puterile noastre, ne
vom da învinşi de elemente mai puternice, fiind slăbiţi de oriunde şi cre-
dincioşii noştri şi Biserica stând cu gura căscată şi, dacă nu nu vom gândi,
vom ceda prăzii. În această conştienţă a slăbiciunii noastre am descoperit […]
că toată speranţa va fi încredinţată cu tărie în Sfântul Scaun Apostolic roman
şi în Preasfântul Nostru Domn, Pontiful Roman şi în Preaaugustul Împărat şi
Rege al Nostru Apostolic căci aceste înalte puteri întăresc pe cei ce se clatină
prin pietatea şi clemenţa înnăscută faţă de cei umili şi supuşi, îi înalţă pe cei
slabi, îi ridică pe cei bolnavi şi ne fac siguri şi liberi împotriva asalturilor celor
puternici şi a capcanelor. Apoi ne impun să cerem propria păstrare şi obligaţia
de a fi ca Biserica armeană să aibă în Transilvania Vicarul său Apostolic care
să fie consacrat episcop şi să aibă reşedinţa sa la Armenopolis aşa cum a fost
episcop consacrat şi aici a avut scaunul episcopul armenilor Auxentiu Verzi-
resko, de veşnică amintire, ale cărui însemne episcopale există astăzi în Bise-
rica noastră; căci socotim nedrept ca atâta timp cât în această ţară pe lângă
latini şi greci de rit catolic, chiar ortodocşi, chiar acoliţi ai diferitelor secte şi
chiar evreii să aibă un superior ecleziastic din ritul şi secta neamului său, doar
armenii romano-catolici, care în Transilvania şi Ungaria numără 20000 de su-
flete, să fie lipsiţi de acest privilegiu de care s-au bucurat înainte de Unirea cu
Biserica Romană şi chiar vreme îndelungată după Unire. Aceasta recomandă:
a) o gravă pierdere fiindcă din neglijenţa şi tăinuirea ritului şi a bisericii ar-
mene, aceasta se revarsă nu atât împotriva naţiunii, cât mai ales împotriva re-
ligiei catolice; b) un bun mare deoarece dintr-o astfel de reînnoire a Bisericii
catolice ar creşte. Căci armenii ortodocşi care locuiesc destul de mulţi în
vecinătate, Bucovina, Moldova, Ţara Românească şi Basarabia, cu care
negoţul fiilor din ţara noastră este frecvent, dacă ar observa treburile
bisericeşti, limbile, ritul şi liturghiile noastre constituite şi înfloritoare, după
cum o fac acum, ne vorbesc de rău din cauza neglijenţei acestora şi ne calom-
niază, ei înşişi chiar s-ar uni cu noi şi cu Sfânta Biserică Romană în unitatea
de credinţă, după cum mulţi dintre ei, cu care ne-am sfătuit în această privinţă,
au declarat pe faţă. Din acest motiv şi rugăm pe Eminenţa Voastră şi implorăm
să binevoiţi să acceptaţi, să supraveghaţi şi să protejaţi după obiceiul prede-
cesorilor săi preaumila noastră cerere; această cerere este cunoscută chiar înal-
tului Guberniu al preasfintei Sale Majestăţi, a cărei dreptate şi fervoare mare,
în special în a promova bunul spiritual şi temporal al oricărui neam romano-
catolic, ne este nouă un zălog foarte sigur pentru sfârşitul fericit al cauzei noas-
tre, dorind ca, în sfârşit, această afacere pentru care a fost procurată deja în
parte zestrea necesară de cheltuieli, să ajungă la un sfârşit dorit cu ajutorul
Domnului preaputernic. În sfârşit, rugăm preaumil pe Eminenţa Voastră ca ea
însăşi să ne poarte pe noi la picioarele Sanctităţii Sale, a Tatălui preaadorat,
de la care implorăm în mod umil sfânta şi apostolica binecuvântare, sărutând
cu permisiune purpura sfântă a lui însuşi şi, în plus, implorăm ca Eminenţa
Voastră preacucernică să binevoiască să accepte şi să păstreze slujirea noastră
cu reverenţă supusă şi orice umilinţă filială. Rămânem devotaţi preamult prin
mulţumiri şi favoruri pentru cultul preaadânc al veneraţiei. Preadistinsului
Domn Cardinal Prefect de la Armenopolis – Gherla în Transilvania, 6 iulie
1860. Preaumilii supuşi: clerul, magistratura şi adunarea aleasă a oraşului liber
şi regal Gherla. Din partea clerului au semnat Adeodat Korbuly, senator, Chris-
tofor Lukácsi, senator, paroh armean, secretar, Gregorius Lengyel, colaborator,
Simeon Kopár, colaborator, Adeodat Csákány, colaborator, Antonius Mártonfi,
colaborator, Antonius Laszlóffi, Martinus Voith, dr. Lucas Gajzágó, Zacharias
Gábrus, Salamon Simai, Gregorius Czetz, membri ai adunării alese“. Verso:
„Către Preadistinsul Principe Cardinal, Domnul Alexandru, comite de Bar-
nabo, Prefect al Sfintei Congregaţii de Propaganda Fide – în cel mai umil mod
rugăminţile clerului, magistraturii şi adunării oraşului liber şi regal Gherla
(Armenopolis) în Transilvania – cu privire la restaurarea episcopatului de rit
armean în Transilvania“.
[135] „Preaînălţate şi Preacucernice Domn Arhiepiscop, Nunţiu Apostolic,
Domn Preamilostiv şi Preabinevoitor! De vreme ce statutul Bisericii noastre
armeano-catolice din Transilvania – din temeiuri amintite fie în scris, fie cu
grai viu acum aproape doi ani, când noi am avut cinstea de a ne închina aici,
la Gherla, în faţa Excelenţei Voastre episcopale, fiind deosebit de cunoscut
Excelenţei Voastre episcopale – nu a fost îndreptat nici până în ziua de astăzi,
ci se clinteşte zilnic, existând motive, îndrăznim să cerem cu umilinţă să se
păstreze şi Biserica, ritul, limba şi instituţiile Părinţilor noştri, fiind îndemnaţi
cu putere spre Sfântul Scaun Roman şi Sfânta Congregaţie de Propaganda
Fide. Dar, pentru ca încercarea noastră de faţă, umilă şi respectuoasă, să aibă
un sfârşit fericit şi dorit, nu încetăm să implorăm ocrotirea Excelenţei Voastre
episcopale, solicitând şi rugând cu încredere filială pe Excelenţa Voastră
episcopală să nu refuzaţi din locul în care vă aflaţi să promovaţi rugăminţile
noastre directe către Sfânta Congregaţie de Propaganda Fide, închinate preaumil
acesteia, să susţineţi prin patronajul puternic şi să menţineţi cauza noastră
justă şi legitimă sau să o recomandaţi prin bunăvoinţa înnăscută. Preaînălţate
Domn Arhiepiscop, Nunţiu Apostolic! După cum răul se arată din neglijenţă
şi sufocarea Bisericii, a ritului, a limbii şi a instituţiilor noastre, tot aşa binele,
născându-se din restaurarea şi păstrarea acestora, este imens şi greu; căci acest
lucru nu ne priveşte numai pe noi, fiii acestei Biserici, ci, în primul rând, în-
treaga Biserică catolică; căci în provinciile din vecinătatea Transilvaniei, pre-
cum cei ce locuiesc în Bucovina, Moldova, Ţara Românească şi Basarabia,
numeroşi armeni ortodocşi care cer lucrurile noastre nu o dată din cauza
mărfurilor, dându-şi seama de respectul bisericesc dintr-un loc mai bun, se în-
grozesc nu din cauza unirii, cum au făcut până acum, şi nici nu atacă Biserica
romană prin critică şi calomnii, oricât de nedemn, ci vor vrea să se unească
cu noi şi cu Biserica romană şi vor şi să respire; din contră, dacă problemele
noastre nu vor dobândi o altă înfăţişare, mai bună, ci vor rămâne la starea
dezolantă din prezent, se va deschide un drum larg armenilor ortodocşi de a
calomnia în sfârşit Biserica romană şi de a se sustrage cu totul de la unire. Din
acest punct de vedere Excelenţa Voastră arhiepiscopală se va învoi să ne
susţină pe noi şi cauza noastră prin patronajul său puternic – ceea ce noi
rugând din nou şi din nou cu încredere filială prin bunăvoinţa milostivă a
Excelenţei Voastre arhiepiscopale, fiind recomandaţi de recunoştinţe şi fa-
voruri, perseverând prin cultul veneraţiei profunde, suntem preaumilii supuşi
ai Excelenţei Voastre arhiepiscopale.
Armenopolis – Gherla – 6 iulie 1860. Clerul, magistratura şi adunarea
aleasă a oraşului liber şi regal Gherla. Au semnat din partea clerului: Adeodat
Korbuly, senator, Christofor Lukácsi, senator, paroh armean, secretar, Grego-
rius Lengyel, colaborator, Simeon Kopár, colaborator, Adeodat Csákány, co-
laborator, Antonius Mártonfi, colaborator, Antonius Laszlóffi, Martinus Voith,
Dr. Lucas Gajzágó, Zacharias Gábrus, Salamon Simai, Gregorius Czetz, mem-
bri ai adunării alese“. Verso: „Către Preaînălţatul şi Preacucernicul Domn,
Antonius de Luca, Arhiepiscop de Tars, Nunţiu al Sfântului Scaun Apostolic
pe lângă Camera Aulică Cezaro-Crăiască vieneză – rugăminţile preaumile ale
clerului, magistraturii şi adunării oraşului liber şi regal, Gherla (Armenopolis)
din Transilvania – cu privire la promovarea recursului legat de restaurarea
episcopatului de rit armean în Transilvania“.
[136] „Iar noi vom rezolva cu înţelepciune ca pentru naţiunea armeană din
Transilvania, unită acolo cu Sfânta Biserică Romană, episcopul să fie admis
dintre clerul său unit prin numirea şi prezentarea rezervată întotdeauna
Maiestăţii Noastre“.
[137] „Niciodată nu a venit în Transilvania un oarecare Cacciadur ca măcar
să observe vreo urmă a aceluia în monumentele noastre în timpul vizitării
acelor teritorii“.
[138] „Prealuminate şi alese domn. Domnul Cacciadur Arachiel, misionar
apostolic, mi-a povestit de atât de mult respect şi zel al Domniei Voastre Prea-
luminate şi al acestui popor armean că eu sunt înflăcărat de o dragoste
deosebită faţă de ei înşişi. Din această cauză vreau să conving Domnia Voastră
Prealuminată că eu voi preţui de bunăvoie toate întâlnirile la care pot să ajung
în această comunitate catolică şi să anunţ acesteia cât de plăcute mi-au fost
cele mai multe îndatoriri din bunăvoinţă, cu care l-au înconjurat pe domnul
sus numit Cacciadur. Între timp doresc din inimă Domniei Voastre Prealumi-
nate toate cele fericite şi de bun augur. La Viena, 5 decembrie 1719. Prealu-
minatului îndatorit în toate, Arhiepiscop de Casave, Nunţiu Apostolic“. „Dom-
nului Salamon de Theodor, judecător suprem al armenilor“. „Prealuminatului şi
alesului domn, domnului Salamon de Theodor, judecător suprem al armenilor“.
[139] „Clerul şi poporul armean din Transilvania, închinaţi graţiei voastre
preadistinse şi preacucernice, cerem, rugând în genunchi ca, aşa cum prin
graţia cerească a Spiritului Sfânt unirea cu Sfântul Scaun Apostolic Roman a
fost stabilită şi confirmată, tot aşa până acum norma Sfintei Uniri atinse cu
Sfânta Biserică Romană nu va fi într-un sprijin şi statut perfect din cauza lipsei
de preoţi spirituali care ar trebui să dea exemple bune poporului armean prin
doctrină şi ştiinţă şi respect. Din acest motiv cerem preaumil de la Mama şi
Cuvioasa Congregaţie de Propaganda Fide a Sfintei Biserici Romane, stăruind
ca Preacucernicul Domn întru Christos, preotul Ştefan Stephanovich, prepozit
al armenilor uniţi (acum în Polonia, la Stanislavia), foarte învăţat în ştiinţe şi
doctrină (măcar pentru doi sau trei ani) să ne fie acordat nouă în oraşul nostru
Armenopolis şi mutat pe propriile noastre cheltuieli din Polonia şi ne obligăm
să suportăm în întregime pe cel ce se va muta“.
[140] „Aşteaptă ca ritualul nostru armean care conţine unele rugăciuni,
binecuvântări şi vrăji luate din latină şi de care ne folosim de la începutul Sfin-
tei Uniri, precum şi instrucţiunea noastră să fie tipărite la Veneţia pentru noi
şi pentru armenii care trăiesc în Polonia“.
[141] „După ce domnul Lucas Verzár a murit, mi se prezintă un altul din clerul
său care trebuie investit din punct de vedere canonic ca paroh al acestui oraş“.
[142] „Deoarece naţiunea armeană din Gherla a fost întotdeauna scutită până
acum şi de la începutul întemeierii sale de decima din fructele care provin din
spaţiul desemnat sieşi, de aici s-a convenit prieteneşte astăzi, în interiorul aces-
tei naţiuni, ca fiecare cetăţean să se oblige apoi să presteze decima, din care
să cedeze trei părţi pentru Biserică, iar a patra pentru parohul ordinar sau ple-
ban. Gherla, 9 septembrie, J. David Uhlein“.
[143] „În anul Domnului 1731, la data de 17 august, în adunarea senatului
aşezării Armenopolis, în faţa cucernicului domn Mihail Theodorovich, preot
al Bisericii catolice, şi bătrân al amintitei aşezări, a fost încheiat între părţi
(acelaşi cucernic domn părinte şi senat), un act de neatins şi apoi valabil în-
totdeauna de acest fel. Deoarece Înalta Cameră Aulică transilvană a dat şi a
hărăzit armenilor un teritoriu arabil care ţine de aşezare pentru decima care
trebuie oferită Fiscului Regal, totuşi în urma unei milostiviri speciale a Înaltei
Camere amintite, Fiscul Regal prin zel şi în faţa Domnului Dumnezeu a acor-
dat decima care revine oraşului Armenopolis Bisericii catolice […]. Din
decimă, a patra parte îi revine domnului pleban, iar celelalte trei părţi Bisericii
care trebuie să ajungă şi să se consemneze în mâna curatorului“.
[144] „Parohii şi parohiile sunt prevăzute cu beneficii în toată Transilvania,
acolo unde pot să trăiască, dar ai noştri nu se bucură de beneficiul obolului“.
[145] „Parohul şi alţi slujitori şi coajutători nu au deloc recolte anuale, ci
trăiesc doar din contribuţia sfântă şi din stolă“.
[146] „El (János Jakabfi) nu va fi confirmat paroh dacă nu se construieşte o
casă parohială şi nu i se dă un salariu anual“, iar oraşul îi răspundea: „Pe mo-
ment, casa parohială nu poate fi construită din cauza cheltuielilor necesare şi
foarte mari pentru două biserici încă neterminate din centrul aşezării, mai
înainte ca măcar vreuna dintre biserici să fie construită; dar salariul trebuie
desemnat şi plătit în acea cantitate pe care o plătesc şi cei din Elisabethopolis“.
[147] „În rest, atât pe aceştia, cât şi cei stolari fixaţi la 500 de florini şi 4 ½
crăiţari să-i împartă egal cucernicul domn paroh cu cei şase capelani ai săi.
Cu prilejul căsătoriei şi botezului, cei doi cantori să primească taxele lor pe
baza actului stabilit“.
[148] „Pe atunci [1716] vicar şi arhidiacon al tuturor armenilor din Transilva-
nia era parohul de Armenopolis, Lazar Budákovics“.
[149] „Eu, Lazar Budákovics, arhidiacon şi vicar al armenilor din Transilva-
nia, ratific şi confirm cele care sunt cuprinse în acest act şi orice au stabilit
locuitorii din Armenopolis, Elisabethopolis, Gyergyó şi alţii adunaţi la Alba
Carolina“.
[150] „Preacucernicului domn Mihail Thodorovics, protonotar apostolic şi
vicar al bisericilor armenilor din Principatul Transilvaniei şi pleban de Arme-
nopolis, preazelos şi preacinstit întru Christos Tatăl“.
[151] „Noi, primarul (Martin Novák) şi ceilalţi senatori şi notari, de asemenea
întreaga adunare a aşezării privilegiate Armenopolis, dăm de ştire prin cuprin-
sul scrisorii de faţă tuturor şi fiecărora interesaţi în prezent şi pe viitor că, după
ce noi am fost adunaţi în casa pretorială în ziua de 7 a lunii ianuarie a anului
curent 1779 pentru a cerceta unele afaceri privitoare la statutul public al
oraşului nostru şi la folos şi atunci, în faţa noastră, prezentându-se un act de
îndurare, cucernicul domn Ioan Jakabffy, capelan, coajutător parohial al aces-
tei biserici, ne-a cerut în mod preaumil să fie dată de noi o mărturie publică
despre modul şi felul vieţii sale de dinainte în mod grav vătămată, care îi va
servi la apărarea reputaţiei sale, după cum a înţeles dintr-un zvon sigur; cererea
dreaptă a acestuia trebuie luată în considerare, având în vedere că nu trebuie
negată aprobarea pentru cel care cere, căci ştim pe deasupra că viaţa şi zvonul
fac parte dintr-un astfel de act; de aceea prin actul de faţă depunem mărturie
prin intermediul credinţei noastre publice că acelaşi prealăudat, cucernic domn
şi-a petrecut astfel chiar 27 de ani de preoţie în mijlocul nostru astfel încât
[preoţia] a fost conformă cu moralitatea, cinstea, sobrietatea, în plus şi respec-
tul, şi-a îndeplinit cu acea acurateţe îndatorirea sa în treburile bisericeşti încât
nimic din acestea nu s-a arătat de dezvăluit împotriva sa, având de grijă de
salvarea sufletelor în această aşezare în momentul stăpânirii turceşti, printr-o
misiune îndeplinită între cele mai mari pericole în a promova folosul pietăţii
prin indulgenţe cerute de la Sfântul Scaun roman, de asemenea în a pune la
acelaşi nivel dezvoltarea onoarei divine prin discursuri şi cateheză, a schimbat
folosul şi farmecul Bisericii prin ajutoare, generozitate, munci şi vigilii care
trebuie mărite şi păstrate“.
[152] „În alegerea domnului preacucernic Ioan Jakabffy s-a permis şi s-a sta-
bilit şi tot acolo s-a tratat şi despre salariul anual al acestuia care a fost fixat
la 150 florini renani“.
[153] „Noi, magistratura şi adunarea aşezării privilegiate Armenopolis din
Transilvania declarăm şi ne obligăm în temeiul actului de faţă ca noi, în
cuprinsul convenţiei referitoare la confirmarea numitului preacucernicului
domn Ioan Jakabffy ca paroh, împreună cu Preaînălţatul, Prealuminatul şi
Preacucernicul Domn Episcop, preamilostiv nouă, Ladislau, comite Kollonitz
de Kollegrad, prin trimişii noştri din acest act, generosul domn consilier regal
Teodor Dániel şi cinstitul domn primar Martin Novák, începute şi ţinute pentru
acelaşi preacucernic domn Ioan Jakabffy şi pentru urmaşii aceluiaşi, viitorii
noşti parohi, se vor plăti anual din casa adunării noastre 150, adică o sută
cincizeci de florini renani şi se va clădi şi o casă parohială când va fi terminată
clădirea bisericii noastre. Pentru încrederea mai multă şi temeiul mai mare al
acestora am arătat actul întărit cu pecete autentică. Din şedinţa magistraţilor
şi adunarea comunităţii ţinute în ziua de 22 iunie 1779, Martin Novák, primar,
Ioan Kádár, notar ordinar“.
[154] „Doar să se roage ca domnul paroh Ioan Jakabffy să fie pus în fruntea
bisericii parohiale lipsite acum de păstorul său“.
[155] „S-a întâmplat că noi împreună cu parohii noştri am contractat de mult
un acord şi o legătură cu privire la stolele şi câştigurile parohiale şi acesta a
fost ratificat şi confirmat în punctele sale de Preaînălţatul de odinioară Epis-
copul Zorger; această stolă nu este abia ridicată ca în alte locuri, ci este
onorabilă; din aceste câştiguri parohii noştri s-ar putea susţine“.
[156] „Bătrâneţea preacinstitului şi celui mai bun preot care trebuie venerată“ […]
“Integritatea celui mai bun preot al nostru şi parohului cel mai zelos şi drept“.
[157] „Noi, magistratura oraşului liber şi regal Armenopolis, prin cuprinsul
scrisorii de faţă dăm de ştire aducând la cunoştinţă tuturor cărora se cuvine că
preacucernicul domn Ioan Jakabffy, paroh din Armenopolis, în considerarea
celor divine şi în slujbele bisericeşti îndeplinite, după cum ne este nouă cunos-
cut şi în compararea şi rigoarea pe care a dovedit-o în toţi aceşti ani ai pleba-
niatului său, cum împotriva suplicantului, preacucernicului domn paroh
I. Jakabffy, nu a fost formată niciodată nicio plângere din partea magistraturii,
am hotărât să întărim, să dăm şi să hărăzim prin tăria sigiliului nostru aceasta
preacucernicului domn paroh de Armenopolis“.
[158] „După ce domnul Lucas Verzár a murit, se prezintă la mine altcineva
din clerul său care trebuie investit canonic ca paroh al acestui oraş“.
[159] „Cinstitului şi nobilului domn Christofor Jakabffy, jude prim al aşezării
privilegiate Armenopolis, închinat mie. Prin Mantova la Viena, Austria, Buda,
Cluj – Gherla în Transilvania“.
[160] „Noi, magistratura oraşului liber şi regal Armenopolis, prin cuprinsul
scrisorii de faţă dăm de ştire aducând la cunoştinţă tuturor cărora se cuvine că
preacucernicul domn Clement Korbul, capelan curat al acestui oraş, a avut în-
totdeauna grijă faţă de suflete timp de 20 de ani, a fost perfect pe măsura
obligaţiilor care îi reveneau şi, presărând seminţa divină în biserici prin predici
către popor, nefiind numai talentat, ci şi plin de folosul trebii sale şi de recolta
spirituală care trebuie strânsă prin bogăţia sufletelor, s-a considerat că este un
Zeno al gloriei divine, întrecând printr-un spirit întotdeauna neînvins şi nerupt
în treburi spirituale, străduindu-se zi şi noapte pentru grija sufletelor şi pentru
cei ce mor, lăsând un parfum bun, un exemplu de perfecţiune şi o normă de
edificare oriunde, s-a arătat ca o lumină a virtuţilor care arde şi străluceşte ast-
fel încât să fie socotit în faţa Domnului şi a oamenilor iubit, în plus cooperând
cu promptitudine şi dexteritate la toate afacerile bisericeşti cu magistratura, acum
prin cele mai înalte ordine referitoare la treburile bisericeşti, s-a dus oriunde
era cerut. Am dat scrisoarea noastră de faţă de mărturie care va servi prea-
cucernicului domn Clemente Korbul pentru legiuirea sa viitoare, întărită fiind
cu pecetea noastră autentică“.
[161] „Preastrălucită Magistratură! Iubiţi fiii întru Christos! A ajuns la mine
scrisoarea preastrălucitei Magistraturi în care mi se aduce la cunoştinţă ale-
gerea cinstitului Clement Korbuly în calitate de paroh şi se propune să fie
confirmat. De bună seamă au ales un bărbat integru, potrivit în a purta sarcina
episcopală şi bine dator, după judecata mea, faţă de Biserica Domnului. După
cum alegerea acestuia îmi este datorată, tot aşa o accept şi o confirm, investirea
fiind dovedită de voinţa mea. Nu voi lipsi să-l împodobesc pe acest nou paroh
cu aceleaşi grade ale onoarei, de care s-a bucurat parohul de Armenopolis,
preacucernicul de odinioară Ioan Jakabffy, cât timp a trăit, titluri, însemne şi
prerogative; la fel sfătuiesc patern preastrălucita Magistratură ca pe sus nu-
mitul, cinstitul Clement Korbuly, până când toate acestea vor fi trimise după
obicei, să-l asculte pe păstorul său, să se întoarcă şi chiar să-l protejeze şi să
arate întreaga consideraţie şi supunere acelora pe care îi interesează. Acordând
paterna mea binecuvântare episcopală, rămân adevăratul părinte al preastră-
lucitei Magistraturi. Cluj, 18 septembrie, Ignaz, episcop de Transilvania, co-
mite de Batthyán“.
[162] „Preastrălucită Magistratură! Îmi amintesc în tăcere că Domniile Voastre
aţi oferit de multe ori mai multe pentru binele Bisericii, de fiecare dată mă
copleşesc de bucurie şi simt că voi fi fericit că mai multe acte aduc în Biserică
respectul; nu în ultimul rând trebuie să-mi amintesc aceea că fără acceptarea
vreunei persoane, alegerile de astăzi au adus un paroh cu privire la a cărui
generozitate chiar trebuie să provoc pe Domnia Voastră, încrezător fiind într-o
mare speranţă; desigur este clar că toate au legătură cu el, va prisosi într-un
fel spre binele Bisericii căreia îi va servi, el va fi legat prin mine de onoarea
canonică a Bisericii mele Catedrale şi chiar va fi împodobit cu funcţia de
arhidiacon“.
[163] „Preacucernicul domn Clemens Korbully, doctor în preasfânta teologie,
canonic în biserica catedrală din Alba Carolina, arhidiacon de Szolnok şi paroh
[…] Din acest motiv preacucernicul domn, capelan şi timp de patru ani pro-
fesor în aceste şcoli latino-maghiare, deşi arhidiacon şi paroh prin încre-
dinţarea îndatoririlor, de o dibăcie demnă de laudă, zel, hărnicie extraordinară
în toate, fără niciun defect, - plăcut tuturor şi fiecăruia în ceea ce priveşte
funcţiile arhidiaconale şi parohiale până la conducerea şcolilor – s-a achitat
astfel încât, deşi cu privire la reuşita zidirii bisericii parohiale s-a ocupat de
consolarea fiecărora, totuşi nu a lăsat să-i scape nimic din cele care ţin de
funcţiile parohiale sus amintite şi de şcoli. De aceea se zice că acelaşi prea-
cucernic domn Clemens Korbully a fost chiar cel mai demn în ceea ce priveşte
felul de a fi printr-o dragoste specială, afecţiune, cinste şi atribuţii încredinţate
lui. Nu ne îndoim să adeverim cu privire la aceste calităţi mai sus amintite şi
la altele specifice sufletului, chiar o forţă sufletească deosebită şi mod de viaţă
dus exemplar“.
[164] „Preaînălţatului domn episcop Jos. Mártonffi. Transmitem cu umilinţă
că preacucernicul domn Clement Korbuly, cât timp a trăit, parohul şi arhidi-
aconul cel mai zelos şi bărbatul cel mai demn de toată lauda în toate cele, a
murit pe data de 7 a lunii în curs (ianuarie) din acest an, vom transmite cât
mai repede posibil să fie stabilită de dreptul patronatului pentru acest scaun
vacant candidatura“.
[165] „După ce preacucernicul domn Clemens Korbuly, paroh al acestui oraş,
canonic gremial de Alba, de asemenea şi totodată arhidiacon al districtului
Szolnok, a murit la data de 7 a lunii în curs ianuarie 1810, cât timp a trăit,
magistratura împreună cu adunarea jurată s-a întărit într-atât încât ca să refacă
prin modul obişnuit cele lipsă, ca voturile să se extindă la fiecare dintre domnii
preacucernici atât capelani, cât şi profesori sau preoţi de rit armean constituiţi
atât din interior, cât şi din exterior; numele acestora urmează în acest fel: 1)
Cucernicul domn Christofor Duha, misionar; 2) Nicolae Karátson, capelan
emerit; 3) Auxentiu Verzár, capelan emerit; 4) Simon Korbuly, capelan; 5)
Mihail Antalffy, capelan; 6) Christofon Mártonffi, capelan; 7) Lucas Simai,
capelan; 8) Christofor Bogdánffi profesor; 9) Christofor Gajzágó, capelan;
10) Christofor Keresztes, capelan; 11) Gregorie Keresztes. Preacucernicul
domn Christofor. Mártonffi a obţinut 14 voturi ; Lucas Simai 6 ; Christofor
Bogdánffi 5; Mihail Antalffi 5; Nicolae Karátsoni 1; Auxentiu Verzár 1. Din
acest temei mai multe voturi a obţinut Preacucernicul domn Christofor Már-
tonffi; este concluzionat în unanimitate că Preaînălţatul domn Episcop Jozséf
Mártonffi caută să se învoiască să-l confirme pe acelaşi preacucernic domn
Christof Mártonffi paroh şi să-l împodobească cu toate acele titluri, demnităţi
care au fost oferite predecesorului său“.
[166] „Dar deşi alţi doi candidaţi îl vor întrece pe acesta cu câteva voturi şi ei
au fost acceptaţi atât de mine, cât au fost demni de această îndatorire şi în to-
talitate apţi; totuşi am hotărât să-l aleg pe acesta nu doar folosind dreptul meu,
ci şi mişcat de binevoitoarele decrete regale, care sunt aprobate să se aplice
pe de-o parte, în general, pentru profesorii care se străduiesc mult timp într-o
instituţie de tineri mai mult decât ceilalţi, dar pe de alta îmi este impus de
domnul Christofor Bogdánffi să mă achit şi să-l pun pe acesta cum era de
aşteptat. Aşadar, celorlalţi doi candidaţi le promit că această consolare nu a
îndepărtat mult şi recomand preastrălucitei Magistraturi şi celorlalţi cre-
dincioşi de-ai mei pe care îi îmbrăţişez întru Christos, pace, linişte, iubire fără
de care nu este Biserică. Cluj, 9 februarie 1810, preasupusul slujitor întru
Christos“.
[167] „Este obiceiul cetăţenilor din acest oraş să propună trei candidaţi pentru
parohia vacantă, dar apoi este dreptul episcopului să aleagă pe unul din cei
trei sau să respingă pe toţi, dacă există cauze canonice; căci dacă este dreptul
cetăţenilor de a şi-l cere pe acesta care are cele mai multe voturi, atunci să nu
se propună trei sau chiar şase, după cum s-a făcut acum“.
[168] „Preastrălucită Magistratură şi adunarea aleasă! După ce acea cerinţă
cu privire la respingerea arhidiaconului de Szolnok pentru parohul de Arme-
nopolis a fost cunoscută cu durere şi a cauzat aceluiaşi cinstit de Maiestatea
Sa preasfântă probleme, întreb pe preastrălucita Magistratură şi adunare aleasă
despre acestea ca acordând onoare acestui bărbat preademn, în tot oraşul, chiar
pentru tot poporul, să prisosească o taxă de 113 florini renani prin care vrea
să mă cureţe şi să mă informeze cât mai repede. Cel care rămân prin cult demn.
Felső-Páld, 23 octombrie 1819, pregătit pentru îndatoriri, Alexandru, principe
a Rudna“.
[169] „În adunarea unită a tuturor celor prezenţi, mintea, raţiunea şi sfatul au
ajuns la acelaşi rezultat încât îl propunem pe preacucernicul domn Luca
Simay, ca pe un bărbat exemplar, apoi iubit de tot oraşul, vestit atât prin ştiinţă
şi învăţătură, cât şi prin experienţa necesară acumulată în cursul mai multor
ani, cel mai distins în toate, pentru paroh al acestui oraş al nostru; după cum
propunem şi totodată cerem Excelenţei Voastre cu umilinţă şi cu devoţiune
filială prin consens unanim să nu refuzaţi să-l confirmaţi cu bunăvoinţă pe
înainte lăudatul, preacucernicul domn Luca Simay, bărbat remarcabil prin
orice motiv şi peste tot şi preademn, drept paroh al nostru şi să-l împodobiţi
cu toate acele onoruri, particularităţi şi, nu mai puţin, demnităţi de care pre-
decesorul aceluiaşi de veşnică amintire s-a bucurat până la moarte, şi să-l
fericiţi prin clemenţa voastră paternă, prin bunătate şi binevoinţa înnăscută“.
[170] „Preastrălucită Magistratură! Deşi pentru beneficiul vacant parohial tre-
buie propuşi de către patron mai mulţi oameni potriviţi, totuşi cu unanimitate
de voturi ale preadistinsei Magistraturi şi a adunării alese, mă achit cu atât
mai prompt de la cei ce cer să fie investit doar Luca Simai, notar din districtul
Szolnok, ca păstor al văduvitei parohii de Armenopolis, cu cât mi se pare mai
sigur că numitul bărbat îi depăşeşte chiar prin învăţătură, merite şi integritatea
vieţii pe ceilalţi colegi ai săi. Din acest motiv am transmis astăzi aceluiaşi că
investitura necesară trebuie inaugurată atât prin îndatorirea parohială, cât şi
arhidiaconală; voi încerca să cer de la Maiestatea regală aceeaşi onoare
canonică; voi fi acceptat ca cei a căror cauză nu am susţinut-o prin rugăminţile
mele, să fie împodobiţi cu această demnitate. În rest, îl recomand din plin, cu
toată veneraţia, pe acest bărbat preademn preastrălucitei Magistraturi şi
adunării alese prin favoruri şi bunăvoinţă. […] Cluj, 14 noiembrie 1822.
Preapregătitul supus, B. Ignatius Szepesy, episcop“.
[171] „Noi, magistratura şi adunarea aleasă a oraşului liber şi regal Gherla,
odinioară Armenopolis din Transilvania, dăm de ştire tuturor şi fiecăruia se
cuvine că îl trimitem la Roma pe preacucernicul domn Christof Lukácsi, paroh
de Armenopolis şi arhidiacon, ale cărui atribuţii în Biserica şi ritul armean din
Transilvania sunt cunoscute pe deplin şi care până acum a lucrat cel mai mult
pentru apărarea drepturilor Bisericii armeneşti, ca deputat al naţiunii şi Biseri-
cii noastre să arate în numele nostru al tuturor actul de închinare care conţine
plângerile noastre drepte şi o cerere de constituire a episcopului de rit armean
în Transilvania, Preasfântului Nostru Domn, Pius al IX-lea care domneşte cu
fală, să se străduiască să obţină şi să avanseze bunul şi folosul Bisericii noastre
pe lângă Sfântul Scaun Apostolic roman şi toate acestea adăugate să fie aduse
în discuţie chiar în conciliul ecumenic prin rugămintea sa insistentă în treburile
referitoare la zel, dibăcie şi atenţie. Din acest motiv prin scrisoarea de faţă îl
înzestrăm cu toată capacitatea de a acţiona în numele nostru al tuturor şi al
parohiei noastre pe sus lăudatul domn Christof Lukácsi şi rugăm cu toate pute-
rile pe Preasfântul Domn şi Sfântul Scaun Apostolic roman ca şi pe toţi aceia
care ar dori să vină şi să se convertească la ritul şi biserica armeană, cât şi pe
reprezentantul nostru, să binevoiască să-l primească, admită şi audă. Dat în
şedinţa Magistraturii şi adunării alese şi jurate al oraşului liber şi regal Gherla,
în Transilvania, ţinută la data de 12 decembrie anul 1871“.
[172] „Deoarece Biserica de rit armean în Transilvania – părăsită fiind de
vreme mai îndelungată de un episcop din ritul propriu – nu poate să reziste
mai mult timp în această stare părăsită la care a ajuns, cei care dorim cu respect
pentru riturile noastre strămoşeşti şi tradiţii să păstrăm Biserica noastră cât
mai mult timp şi să nu o aibă altul la dispoziţie, pentru a conserva şi episco-
patul armenesc care odinioară a existat în această patrie pentru armeni, îl trimi-
tem la Roma pe preacucernicul domn Christof Lukácsi, paroh de Armenopolis
şi arhidiacon, ale cărui atribuţii în Biserica şi ritul armean din Transilvania
sunt cunoscute pe deplin şi care până acum a lucrat cel mai mult pentru
apărarea drepturilor Bisericii armeneşti, ca deputat al naţiunii şi Bisericii noas-
tre să arate în numele nostru al tuturor actul de închinare care conţine plân-
gerile noastre drepte şi o cerere de constituire a episcopului de rit armean în
Transilvania, Preasfântului Nostru Domn, Pius al IX-lea care domneşte cu
fală, să se străduiască să obţină şi să avanseze bunul şi folosul Bisericii noastre
pe lângă Sfântul Scaun Apostolic roman şi toate acestea adăugate să fie aduse
în discuţie chiar în conciliul ecumenic prin rugămintea sa insistentă în treburile
referitoare la zel, dibăcie şi atenţie. Din acest motiv subsemnaţii Bisericii […],
parohul şi credincioşii naţiunii şi ritului armean, prin scrisoarea de faţă, îl
înzestrăm cu toată capacitatea de a acţiona în numele nostru al tuturor şi al
parohiei noastre pe sus lăudatul domn Christof Lukácsi şi rugăm cu toate pute-
rile pe Preasfântul Domn şi Sfântul Scaun Apostolic roman, ca şi pe toţi aceia
care ar dori să vină şi să se convertească la ritul şi biserica armeană, cât şi pe
reprezentantul nostru, să binevoiască să-l primească, admită şi audă“.
[173] „Sanctitatea Voastră a binevoit să convoace la conciliul ecumenic de la
Vatican toate Bisericile creştine care există pe suprafaţa pământului, de orice
confesiune sau rit ar fi ele. Doar Bisericii armenilor catolici din Transilvania
îi va lipsi această mângâiere a credinţei sale ca să aibă un reprezentant al său
în adunarea universală a întregii Biserici care să aibă de grijă de bunul Bisericii
sale şi să-i apere drepturile. Atragem atenţia că motivul unei astfel de nenoro-
ciri a noastre a constat în aceea că, în timp ce toate celelalte Biserici de pe
pământ care sunt considerate de nume catolic, au un episcop din ritul lor,
numai noi suntem lipsiţi de acesta şi, în acest statut trist al pierderii, noi înşine,
adică din ritul naţiunii armene, clerul şi poporul, suntem constrânşi să ne
îngrijorăm de păstrarea Bisericii şi ritului nostru. De la 16000 până la 20000
de armeni catolici, care se găsesc în Transilvania şi în părţile anexate ale Un-
gariei, s-au arătat ca o turmă împrăştiată, care nu are un rector care să se preo-
cupe de grija acestora; niciun păstor care să înţeleagă vocea acestor oi; de
aceea cea mai mare parte a acestora s-a îndepărtat de la riturile strămoşeşti.
Aceşti armeni au un rit străvechi, până acum îl susţin foarte greu doar în patru
parohii rămase. Dar între aceştia lipseşte unitatea în cele bisericeşti, lipseşte
uniformitatea în cultul divin, chiar lipseşte un superior bisericesc de rit propriu
şi nici cei încercaţi din această Biserică nu se îngrijesc de un episcop de rit
armean; pe scurt chiar lipseşte în detrimentul mare al problemei catolice şi nu
spre un compromis mai mic al Sfântului Scaun Aportolic roman. Strămoşii
noştri, după ce schisma a fost respinsă la sfârşitul secolului al XVII-lea sub
auspiciile Sfântului Scaun, ne-au unit cu Biserica romană, adică au făcut aces-
tea pentru-o condiţie evidentă; prin aceasta, în zilele noastre, bulgarii cărora
ierarhia şi ritul armean le-au fost intacte şi integre după unire, au rămas aşa.
Aşadar, la început, ierarhia şi ritul a rămas puternic. Biserica armenilor din
Transilvania a avut primul său episcop diecezan, apoi vicar apostolic distins
prin ordinea şi jurisdicţia episcopală; dar, într-adevăr, această fericire a noastră
nu a durat mult timp, căci murind în anul 1715 Oxendiu, ultimul episcop al
armenilor, episcopii Transilvaniei de rit latin nu au lăsat nimic, au redat drep-
tului lor pe armenii catolici lipsiţi de un păstor din ritul lor şi le-au anexat die-
ceza. Ca aceasta să le vină mai uşor, s-au opus cu toată puterea încercărilor
armenilor de a obţine un episcop din neamul său şi ritul său. Astfel au înapoiat
sinceritatea convertirii armenilor, integritatea credinţei şi corectitudinea sus-
pect faţă de intenţia Vienei, la fel şi a Romei. Întâmplându-se acestea, au de-
monstrat intenţiile zadarnice avute ale celor mai însemnaţi stăpâni şi regi
apostolici faţă de cei mai buni armeni. Desigur, monumentele literare din ar-
hiva Bisericii noastre arată fără tăgadă mărturia că împăratul Carol al VI-lea
a hotărât într-o diplomă cu privire la aceasta restaurarea episcopatului arme-
nesc din Transilvania, de asemenea chiar s-a stabilit un oarecare fond pentru
întreţinerea episcopului. La fel este cunoscut că fiica acestuia şi urmaşa la
domnie, regina Ungariei, de veşnică amintire, Maria Tereza, a intenţionat să
realizeze voinţa pioasă a tatălui ei, Carol al VI-lea şi a continuat la Sfântul
Scaun Apostolic ca numirea episcopului să supravieţuiască. Chiar episcopii
Transilvaniei au împiedicat într-adevăr să fie numit pentru armeni un episcop,
dar nu au putut să îndeplinească aceasta, deşi s-au străduit mult ca să obţină
de la Sfântul Scaun Apostolic permisia directă şi jurisdicţia asupra armenilor
din Transilvania. Întotdeauna Sfântul Scaun şi-a reţinut-o pe aceasta pentru
sine şi şi-a exercitat-o prin Sfânta Congregaţie romană De Propaganda Fide.
Sfântul Scaun Apostolic a urmărit această nouă achiziţie a Bisericii catolice
în Transilvania ca pe o misiune potrivită, un loc de propagare a unirii şi a
adevărului catolic între numeroşi armeni ortodocşi care locuiesc în provinciile
dunărene şi în Orient prin însemne ale respectului matern şi a bunăvoinţei.
Astfel s-a îngrijit să fie tipărite la Colegiul de Propaganda Fide din Roma un
Misal şi cărţi liturgice pentru folosul Bisericii armeneşti din Transilvania. A tri-
mis vizitatori apostolici pentru a fi văzută. A educat pe cheltuială proprie, la
Roma, la Colegiul Roman, cât mai repede, clerici care trebuiau iniţiaţi în
preoţie potrivit ritului armean; apoi, din aceştia a trimis pe mai mulţi în misiuni
externe în Crimeea Taurică, în Moldova din vecinătate, în Ţara Românească
şi Basarabia. Apoi nu a făcu nimic prin care ritul armeano-catolic să se păs-
treze în integritatea sa şi în puritate pentru armenii din Transilvania. Această
relaţie mai importantă a armenilor din Transilvania cu Scaunul Apostolic a
durat până pe vremea lui Iosif al II-lea, sub care orice comunicare cu Scaunul
roman a fost restricţionată, chiar tăiată ca urmare a unor principii rele care
încă acum s-au întărit. Episcopii Transilvaniei folosindu-se de această neno-
rocire a Bisericii noastre în interes propriu, şi-au extins prin propria lor auto-
ritate jurisdicţia lor asupra armenilor fără vreo permisiune apostolică. Şi şi-au
exercitat puterea atribuită sieşi astfel în ridicarea, nu în distrugerea Bisericii
noastre, dar aceste fapte se mărturisesc în ultimul rând. Începutul a fost dat
pentru această administrare din cauza diviziunii, întreaga legătură a bisericilor
armene şi unitatea a îndurat. Preoţii au fost conduşi de mama vitregă a relelor
sub forma fiilor vitregi ai diecezei, astfel au fost constrânşi să suporte greu-
tăţile, să se lipsească de avantajele diecezei. Clericii de rit armean nu au fost pri-
miţi la seminar pentru studii decât dacă plăteau pentru ei. Nu titlul a fost dat
acelora printr-o hotărâre, ci ei înşişi au fost constrânşi să şi-l procure, nu chel-
tuielile le-au oferit lor ordinele sacre de rit armean care trebuiau primite la
Viena sau Lwow. Apoi preoţii nu au fost sprijiniţi, slăbiţi fiind de boală şi
vârstă, ci părăsiţi fiind sorţii lor au fost nevoiţi să-şi trăiască viaţa în cea mai
mare lipsă. Aceasta măreşte cruzimea acestui fapt şi nedreptatea deoarece este
clar fără nicio îndoială de aceasta din documentele autentice pe care le avem
în mână că preoţii de rit armean au adunat sume de bani care nu trebuie trecute
cu vederea la fondul clerului diecezan care se va naşte sau care este în lipsă,
iar acum o parte sigură din sprijinul postum al acestora a fost îndepărtată din
zisele fonduri. Diferite constituţii episcopale s-au ocupat de aceştia; exercita-
rea ritului armean a fost ţinută deoparte şi restrânsă în diferite moduri. Mai
întâi numeroşi armeni care şi-au stabilit locuinţele în parohiile armene dimpre-
jur, în sate şi aşezări, despărţiţi de Biserica de rit propriu, la care aparţineau
de la început, au fost supuşi jurisdicţiei parohilor de rit latin; în timp locuitorii
au fost latinizaţi fără nicio excepţie. Copiii născuţi din ambii părinţi armeni,
din lipsa preotului de rit armean, botezaţi în ritul latin, au fost declaraţi
credincioşi ai Bisericii de rit latin. Căsătoriile între armenii din oraşul Arme-
nopolis şi din locurile înconjurătoare au fost celebrate în faţa administraţiei
parohiei latine a ordinului sf. Francisc, deşi dezaprobarea propriului paroh de
rit armean nu a fost luată în seamă. Dar, în scurt timp, din aceste căsătorii,
două căsătorii au fost dizolvate cu un mare scandal şi cu profanarea sacramen-
tului deoarece acestea au fost contractate prin piedici care separă. Deocamdată
nu vrem să cauzăm supărări Sanctităţii Voastre povestind mai în amânunt des-
pre nenorocirile noastre; mici cărţi cu argumente istorice, scoase în limba
latină şi maghiară, anexate cu cuvioşie aici, oferă o imagine mai bogată a aces-
tora. Dar existenţa Bisericii şi a ritului armean în Transilvania reiese suficient
din cele prezentate în ceea ce priveşte primejdia. Rugăciunile, rugăminţile şi
invocările puse mai adesea la mijloc erau lipsite de efect pentru a opri într-un
cuvânt socoteala nedemnă şi nedreaptă în a acţiona fată de clerul şi ritul ar-
mean. Apelurile la sfintele canoane şi constituţiile Înalţilor Pontifi tipărite pen-
tru apărarea riturilor orientale erau acceptate chiar cu indignare. Aceia din
clerul nostru care au îndrăznit să zică ceva cândva pentru potolirea ritului, au
fost atacaţi cu jigniri, fiind trădători îmbogăţiţi de adversar cu titluri şi onoruri.
Din acestea este uşor, Preasfinte Părinte, să se înţeleagă că toată ordinea pe
care preacucernicul ordinariat transilvan a stabilit să o arate armenilor umili,
a fost reglementată într-atât încât ritul armean aproape a fost scos din această
patrie şi rămăşiţele zisului rit sunt legate de parohii şi poporul diecezei ca să
putem zice cu Ieremia: «Mila Domnului fiindcă nu ne-am pierdut». Astfel cle-
rul şi poporul naţiunii armene pe care încercarea mai sus amintitului şi tendinţa
acestora a rămas necunoscută, după ce riturile strămoşeşti şi vechile instituţii
ale Bisericii sale cu care este strâns legat prin devoţiune religioasă, se văd a
fi învârtite în actualul pericol al distrugerii şi nu este la dispoziţie un altul să
le păstreze, cel care odinioară a fost în putere în episcopatul armean din Tran-
silvania a sfătuit să fie restaurat şi să se restabilească cu Sfântul Scaun Apos-
tolic unirea de mai înainte şi o relaţie directă. În acest scop a fost arătată în
anul 1868 cultului regal ungar şi ministerului o petiţie, s-a obţinut prin rugă-
minţi stăruitoare de la sus lăudatul minister să se binevoiască să se consimtă
la rugăminţile drepte ale naţiunii armene şi să se facă ca problemele apărute
la mijloc să se rezolve prin Maiestatea Cezaro-Crăiască Apostolică, Regele
nostru Preaînţelept; aceeaşi Maiestate Cezaro-Crăiască a binevoit să permită
restaurarea şi înzestrarea episcopatului armenesc din Transilvania, stabilită de
strămoşii săi de veşnică amintire, Carol al VI-lea şi Maria Tereza. Binecu-
vântarea divină nu a lipsit din încercările noastre pioase. În comiţiile publice
ale regatului Ungariei s-a dat o lege şi a fost pedepsită de Maiestatea Sa
Apostolică Cezaro-Crăiască la data de 6 decembrie a anului 1868, prin care
Biserica armeană fost declarată «sui juris» şi a primit toate drepturile şi
libertăţile de care se bucură religiile recepte şi confesiunile din regatul Un-
gariei. Aşadar Biserica armeană din Transilvania este «sui juris» şi poate fi
nu doar acum şi aşa faţă de oricare alta; Biserica aceasta prin rit şi confesiune
este independentă în exercitarea cultului său; dacă alte Biserici au rit şi con-
fesiuni, tot aşa şi ea însăşi are propriul său episcop din ritul şi neamul său; să
predicaţi astfel ca să ne bucurăm de beneficiul legii, pierderea episcopului ne
împiedică. Cerem prin rugăminţi stăruitoare, cu devoţiune filială, prin graţia
paternă şi bunăvoinţa Sanctităţii Voastre ca, în lipsa acestuia, să se găsească
un leac pentru constituirea episcopului armean. Întreaga Biserică a creştinilor
recurge la Biserica romană, această Mama importantă a neamurilor şi povă-
ţuitoarea pentru întâietatea Acestuia. La aceasta recurgem şi noi, cei mai
devotaţi fiii ai Bisericii romane şi credincioşi în situaţiile critice şi în nevoile
noastre, dar recurgem plini de bună speranţă şi încrezători în bunătatea şi drep-
tatea cauzei noastre, dar şi martori la slăbiciunea noastră pe care dacă
bunăvoinţa preapioasei mame, Biserica romană, nu o sprijină, respectul ajută,
dreptatea şi echitatea protejează, neopunându-se cauzei noastre sanctitatea şi
dreptatea, ştim bine că trebuie să ne dăm învinşi. De aceea, ridicând mâinile
spre cer, ne rugăm cu sfântul Petru. «Doamne, salvează-ne fiindcă murim!»
Doar Sfântul Scaun Apostolic roman constituit în înălţimea Bisericii univer-
sale, a cunoscut că păstrarea ritului oriental armean să fie apreciată şi socotită
spre folosul Bisericii universale; de vreme ce există un episcop al Bisericii
particulare, pe acesta să-l judece potrivit limitelor înguste ale diecezei sale;
să încredinţeze multe prin respect privat şi propriu, în particular, care să
dăuneze Bisericii universale. Un document foarte important despre această
situaţie ne oferă destule, condiţia Bisericii armene din Transilvania fiind
dezolată. De multă vreme cu greu se poate ca acest mod de a acţiona al Mamei
vitrege cu armenii uniţi cu Biserica romană dăunează în problema Sfintei Uniri
prin tot Orientul la armenii ortodocşi şi să ofere un suflet care trebuie întărit
în schisma acestora şi în greşeli. Sfântul Scaun nu suportă ca orientalii care
sunt foarte îndârjiţi în riturile şi obiceiulrile lor, să fie îndepărtaţi de la unire
de exemplul nostru. Nu suportă ca prin exemplul nostru ei să poată aproba,
calomniile obişnuite ale lor împotriva Bisericii romane să nu fie lipsite de fun-
dament ca şi cum Sfântul Scaun să transpire în Orient nu din alt motiv decât
de a-i aduce pe schismatici la unire ca să-i unească pe ei lipsiţi de curând de
limbă, rit şi ierarhie cu Biserica latină. Sfântul Scaun Apostolic nu suportă ca,
atâta vreme cât ierarhia şi ritul armean reînfloreşte în Orient, să lipsească în
Occident cât timp în Orient apar noi scaune episcopale, pentru armenii uniţi
în unitatea credinţei cu Biserica romană; chiar în Occident, acelea care au
existat odată, rămân acum suprimate şi poate fi spus de drept că problema ar-
menilor catolici în ceea ce priveşte regimul bisericesc se află într-un loc mai
rău în regatul creştinilor ca în regatele necredincioşilor şi, în special, armenii
catolici din Transilvania, deoarece după ce schisma a fost tăgăduită, au îmbră-
ţişat unirea cu Biserica romană şi o mare pedeapsă a pierderii ierarhiei sale
naţionale a adus această unire. Preafericite Părinte, să stai deoparte ca aşa ceva
să poată să fie gândit, cu atât mai puţin spus de drept. Într-adevăr nu poate fi
negat celui care reflectă la multele nedreptăţi şi insulte pe care le tolerăm în
lipsa propriului episcop; mai departe se gândeşte că dacă strămoşii noştri ar fi
rămas în schismă şi greşeli, ierarhia noastră ar fi rămas sănătoasă. Fără
îndoială ordinariatul transilvan nu ar fi avut prilejul şi ocazia de a se amesteca
în problemele armenilor. Preasfinte Părinte! În oraşul Armenopolis a fost sta-
bilit de curând scaunul episcopului greco-catolic. Chiar dacă noi îi felicităm
pentru mărirea amintitei biserici, totuşi am ales ca scaunul acestui episcopat
să fie fixat într-un loc mai puţin important pentru noi de vreme ce un alt loc
mai potrivit ar fi putut fi uşor găsit ca centru al noii dieceze. Nu putem să ne
ascundem ca ridicarea amintitei catedrale în oraşul armean întemeiat de armeni
şi locuit puternic de armeni, în care odinioară a locuit episcopul de rit armean,
pe lângă faptul că este de rău augur, măreşte conştiinţa durerii noastre chiar
mai mult căci noi suntem lipsiţi de episcopul de rit propriu. Într-o astfel de
întâmplare particulară, nu putem să nu observăm o oarecare revelarea a unui
gând neînsemnat al Bisericii armene prin care acelaşi nou chin se adaugă la
condiţia şi demnitatea celorlalte Biserici chiar prin soarta aceleiaşi destul lo-
vite. Problemele noastre fiind peste tot atât de părăsite, între toate pericolele
stăruinţa pentru grija şi conservarea Bisericii şi a ritului armean nu poate fi
zărită decât în restaurarea ierarhiei. Astfel rugăm foarte insistent pe Sanctitatea
Voastră şi pe Sfântul Scaun Apostolic ca, dacă într-adevăr ceea ce ne îndoim
foarte puţin, este în interesul Bisericii catolice păstrarea ritului armean în Tran-
silvania din cauza convertirii armenilor orientali la cele sfinte catolice, atunci
într-adevăr Biserica din ritul amintit se va ridica din starea de jos şi părăsită
în care se află şi să fie aşezată în privinţa ierarhiei la locul şi demnitatea egală
cu a celorlalte Biserici catolice de rituri diferite; că dacă stă, va şi sta, după
cum se cuvine ca Biserica religiei creştine să fie veşnică şi aprobată de Sfântul
Scaun, dreptatea să fie administrată pentru aceasta, să fie eliberată de constrân-
gere străină şi să-i fie dat un episcop din propriul neam şi rit care să înţeleagă
limba şi liturghia Bisericii noastre, care să o păzească prin puritatea credinţei,
prin integritatea ritului şi uniformitatea cultului divin. Pe acesta să-l putem
numi tată care apără drepturile Bisericii noastre la Sfântul Scaun Apostolic şi
în faţa dicasteriilor. Acesta să ne reprezinte pe noi şi Biserica noastră în conci-
liul ecumenic. Căci este foarte trist, Preasfinte Părinte, dacă, de vreme ce se
celebrează un conciliu general, această tulburare a vremurilor pricinuieşte
Bisercii răni, iar acestea se însănătoşesc; Biserica armeană a Transilvaniei
legată în unitate de credinţă cu Biserica romană poate să caute un drept meritat
ca ea nefiind admisă la această întâlnire universală a Bisericii catolice, chiar
dacă a fost făcută o copie mai mică din aceasta, să răspândească cu încredere
plângerile sale drepte care cer un leac imediat, în interiorul Sfintei Mame
Biserici şi al Tatălui comun al credincioşilor creştini, Pontiful suprem. Nu ne
cultivăm o speranţă plăcută despre ce va fi: puterea supremă să fie favorabilă
încercărilor noastre, am obţinut de la puterea civilă ca în comiţiile publice ale
regatului Ungariei să se audă cuvintele spuse de deputaţii noştri pentru Bise-
rica armeană a Transilvaniei şi, după ce dreptatea cauzei pe care o apărau, a
fost cunoscută, s-a alcătuit o lege favorabilă pentru Biserica armeano-catolică;
obţinem cu atât mai mult de la puterea supremă bisericească adunată cu spiritul
sfânt într-un conciliu ca motivul pentru care luptăm să fie doar bisericesc, să
se aibă în vedere bunul şi folosul Bisericii universale, să se ţintească spre glo-
ria mai mare a Domnului şi salvarea sufletelor şi să cuprindă onoarea şi bunul
nume al Sfântului Scaun Apostolic roman. Aşadar, de vreme ce rugăm din nou
şi în genunchi pe Sanctitatea Voastră să nu binevoiţi să ne părăsiţi pe noi şi
Biserica noastră într-o astfel de problemă. Implorăm binecuvântarea apostolică
a Sanctităţii Voastre şi recomandaţi foarte mult de bunăvoinţa graţiei paterne,
ne stingem sărutând picioarele sfinte prin cultul profund al veneraţiei. Fiii şi
credincioşii preadevotaţi ai Preasfântului Nostru Domn“.
La Editura Ararat au mai apărut:
ORAŞUL LIBER REGAL GHERLA

(1700-1900)
Metropola Armeano-maghiară
volumul III
ETNOGRAFIA ARMENILOR DIN UNGARIA

volumul Iv
urmează:
MONOGRAFIA ORAŞULUI LIBER REGESC GHERLA

(1700 - 1900)
volumul II
Parți de sine stătătoare

Kristof Szongott Orasul Liber Regal Gherla

Încărcat de

Informații document

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Kristof Szongott Orasul Liber Regal Gherla

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

KRISTÓF SZONGOTT

ORAŞUL LIBER REGAL GHERLA

Traducerile din latină: Andreea Mârza

Tehnoredactare: Laurențiu Alexandru Popescu

Această carte a apărut cu sprijinul

© Editura Ararat, 2014

ORAŞUL LIBER REGAL

CUVÂNT ÎNAINTE ................................................................ 15

CARTEA ÎNTÂIA .................................................................. 35

Capitolul 2. Dinastia domnitoare Arşaguni (Arşacida) ........... 116

Capitolul 2. Scrisorile de privilegiu

Capitolul 1. Încoronarea lui Leopold al II-lea ......................... 199

Capitolul 3. Veniturile oraşului ............................................... 269

Capitolul 2. Din hotărârile corpului juraţilor

din suma de ipotecare a domeniului de la Gherla,

a comunităţii oraşului .................................................. 466

István Dobó ................................... 48 Mihály Apaffi II .......................... 146

Nu fără o anumită satisfacție constatăm faptul că în ultimul

şi A magyarországi örmények ethnographiája [Etnografia arme-

cuitorii adoptând această confesiune încă de la finele secolului

Iar atașamentul lui Kristóf Szongott pentru Gherla era unul

tuind însă astăzi un veritabil tezaur de armenologie, realizat parcă

edificii ale cardinalului Martinuzzi și cele datorate lui Rákóczy II,

de detalii, de ilustraţii, de material documentar inestimabil, dar şi

Ediţia de faţă reproduce integral volumul I din Monografia

Oraşului Liber Regal Gherla

realizată utilizând integral arhivele orăşeneşti şi alte izvoare

Aici morţii trăiesc şi muţii grăiesc

Corpului reprezentanţilor oraşului liber regal Gherla,

mult stimatului meu prieten

membru de vază al magistratului şi, totodată,

„Lucrarea lentă dar neîntreruptă a timpului – vorba scrii-

Am prelucrat doar însemnările cele mai frumoase, mai interesante

fidelitatea conjugală, curăţenia vieţii de familie, respectul senec-

expresii precum: „cred că“, „sunt de părere că“, „probabil“ sau

Dar nu mai continui, pentru că stimatul cititor îşi dă seama şi din

Gherla, 1 mai 1901

Cartea de faţă este împărţită în șase secţiuni: A) Castrul

Dat fiind că nu se poate stabili dacă în antichitate, pe locu-

„Să nu ignorăm importanţa toponimică a denumirii pe care au

1291: Cetatea Gherlei purta numele de Gerlahida (Podul

În 1542 WJ-Bálványos (Km. neord. D. 16), în 1553: Wjvár

care fuseseră supuşi de căpitanii cetăţii la gărzi şi plăţi împovă-

partea a doua a denumirii [hida – podul]). Deasupra porţii se gă-

condusă de câte un căprar; primele două staţionau la Unguraş,

tea; şanţul – unde în prezent se găseşte grădina şi construcţiile

Typographi,1818], p.550), dovedind faptul că practicarea şanţului

cum suis in Oppido Armeno existentibus“[12]) îi ceruse guver-

încearcă să le arendeze. Au fost publicate şi condiţiile arendării.

tăţii celei noi – Újvár (Szamosújvár) – terminată în 1540 (vezi

În 1556 acelaşi (Erd. országyül. Eml., II [(1556-1576),

În 1557 Gábor Ébeni, prefectul (Torma, csal. lt.).

Cetatea Gherlei este pomenită sub acest nume, de istorio-

dire poartă însemnele stilului gotic timpuriu, pe nervurile sale

în epoca renaşterii, pierzându-şi importanţa, jucau un rol pur or-

ălţimii sale György Rákóczy, principele Ardealului, şi al provi-

direa penitenciarului care ţine până la edificiul Rákóczy. Şi acest

Modificarea cetăţii în timp se poate urmări şi mai bine pe

De la început ne sare în ochi faptul că cetatea este înconju-

vească de peretele porţii – gros de aproape patru metri – şi să nu

Presupunând că raţionamentul meu nu este corect, eroarea

JOANES LANDUS FUNDATUR

Judecând după poziţia, forma şi încadrarea inscripţiei faţă

turnuri de pe latura răsăriteană a cetăţii, precum şi – probabil –