Copertă și tehnoredactare: Ianula Gheorghe

ISBN 978-606-93266-3-3

Copyright © Editura Zamca

Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României

TUTUY, IOAN G.
Istoria, dogmele, tradiţiile şi Liturghia Bisericii Armene
de Răsărit / Ioan G. Tutuy. - Ed. a 2-a. - Bucureşti : Zamca, 2014
ISBN 978-606-93266-3-3

281.9
 Istoria, dogmele, tradițiile
și Liturghia
Bisericii Armene de Răsărit

Cu noțiuni adiționale
asupra originii acestei Liturghii, asupra celor șapte taine, a
sărbătorilor și posturilor, a ierarhiei bisericești, a veșmintelor
sacerdotale și asupra formei interioare a bisericii la armeni.

Tradusă din limba franceză

de

Ioan G. Tutuy

Publicată cu binecuvântarea Peasfinției Sale Episcop

Datev Hagopian, Arhiepiscopul Bisericii Armene din România

Editura Zamca
București, 2014
4
 PREFAŢĂ

După ce Armenia a primit creştinismul, în anul 34

d. Ch., prin predicarea sfinților apostoli Tadeu şi Bartolomeu,
Biserica armeană a rămas mult timp legată de Biserica mamă
din Ierusalim şi de cea din Constantinopol. Mai târziu însă,
anumite neînțelegeri apărute din cauza unei confuzii de
cuvinte au început să devină din ce în ce mai serioase și au dus
la acea ruptură dintre Biserica armeană și cea greacă care,
în ciuda strădaniei armenilor de a o putea evita, s-a hotărât
definitiv în 1181, tocmai atunci când ea trebuia să dispară
definitiv, tocmai în momentul când buna-înțelegere între cele
două Biserici, de mult tulburată, trebuia să fie din nou stabilită.
De atunci, Biserica armeană a rămas fidelă tradițiilor sfinților
ei părinți. Și tot de atunci diversele calomnii nemeritate au
curs cu abundență asupra credinței acestei Biserici și s-au
perpetuat până în zilele noastre. Consider inutil să le mai
amintesc și să demonstrez cât sunt de inexacte. Cititorul,
parcurgând expunerea credinței Bisericii armene și cauzele ce
au făcut-o să se despartă de Biserica greacă, se va putea
convinge ușor de adevăr. Iată una dintre principalele cauze ce
m-au determinat să scot la lumină această carte care va arunca
o lumină vie asupra adevăratei credințe a Bisericii armene.
Sper că onorabilii cititori vor primi cu bunăvoință această
lucrare interesantă și mă vor scuza dacă condeiul meu tânăr și
nepriceput nu va fi putut exprima acea dulce și elegantă
manieră de redare ce îi caracterizează pe marii scriitori.

Botoșani, 1873 I. G. Tutuy

5
6
 INTRODUCERE

Credința Bisericii Armene de Răsărit, adică a celei ce

ține de Catholicosul său sau de patriarhul universal ce își are
scaunul la Ecimiadzin1, și mai cu seamă doctrina ei asupra
dogmei Incarnațiunii, a dat ocazia unor numeroase dezbateri și
scrieri. Autorii occidentali ce s-au ocupat de acest subiect,
lipsiți de o cunoaștere suficientă a limbii armene și în
neputința de a recurge la textele originale, nu și-au putut însuși
decât niște noțiuni imperfecte și n-au putut prezenta cititorilor
lor decât niște aprecieri inexacte. În cărțile ce au fost tipărite
până acum în Europa, și în care se vorbește despre armeni,
se repetă neîncetat că ei au îmbrățișat monofizismul așa cum
l-a prezentat arhimandritul Eutihie din Constantinopol
împreună cu sectanții săi: Dioscor, patriarhul Alexandriei și
Iacob Baradeu, supranumit Zanzal. Aceștia nu recunoșteau în
Isus Christos decât o singură natură, natura divină. Astfel,
iezuitul P. Monier, altmiteri stimabil, care a vizitat Armenia și
care este autorul unei scrieri asupra istoriei vechi și a situației
actuale a acestei țări, precum și orientalistul Lacfoe, protestant,
care a scris Istoria Creștinismului Ethiopiei și a Armeniei2,
pretind că armenii sunt o ramură a monofiziților și a iacobiților.
Această aserțiune este foarte puțin fondată deoarece armenii nu
numai că i-au condamnat și îi condamnă în continuare pe
Eutihie și pe adepții săi și îi enumeră în lista ereticilor pe care
îi excomunică Biserica lor, dar și profesează încă, în mod

1
Mănăstire și biserică celebră fondată la începutul secolului al IV-lea
de Sfântul Grigore Luminătorul, apostolul național al Armeniei, în
Vagharșabad, una dintre vechile capitale ale acestui regat, în provincia
Ararad.
2
Un vol. in-12: La-Haye 1729, pag. 237 și 238.

7
explicit, ca și Biserica greacă și latină, dogma a două naturi,
a două voințe și a două lucrări în Isus Christos3.
O ambiguitate în termenii idiomului lor, folosiți pentru
a defini coexistența și corelarea celor două naturi ale omului-
Dumnezeu, a cauzat eroarea în care au căzut cei ce le atribuie
o doctrină pe care ei nu și-o însușesc, așa cum limpede arată
cartea pe care o publicăm astăzi.
Dornic de a face să înceteze aceste idei false
răspândite asupra unei națiuni stimabile în atâtea privințe, un
armean, al cărui nume se leagă de cele mai ilustre și mai vechi
amintiri ale patriei sale, distins atât prin pregătirea solidă și
variată pe care o deține, cât și prin eminenta poziție socială pe
care o ocupă, și căruia limba franceză îi este atât de familiară
ca și limba maternă, a scris paginile următoare, în care se vede
expusă cu sinceritate și în deplină cunoștință de cauză,
profesiunea de credință a Bisericii, a cărei membru este.
Această carte se împarte în trei părți. Prima parte
prezintă pe scurt tabloul complet al istoriei acestei Biserici,
a mișcării doctrinelor ce au avut loc în sânul ei și a
schimbărilor pe care le-a suferit de când sfinții apostoli Tadeu și
Bartolomeu au adus lumina Evangheliei în Armenia Mare,
până în momentul actual. Documentele în baza cărora a fost
realizată această primă parte au fost extrase din cele mai sigure
izvoare: din cărțile și manuscrisele sau tipăriturile bibliotecii
mănăstirii patriarhale din Ecimiadzin. La acestea au contribuit,
de asemenea, și scrierile vartabezilor (doctori) armeni moderni,
cei mai renumiți pentru cunoștințele lor.
A doua parte cuprinde o expunere a credinței armene,
făcută de către patriarhul Sfântul Nerses Șnorhali (grațios),
la cererea împăratului Manuel Comnen. Sfântul Nerses a fost
3
În cartea cu titlul Exercițiul credinței creștine, publicată la
Moscova de Maser, profesor de limbi orientale la institutul Lazareff
din Moscova, în 1850. Cartea a apărut cu aprobarea și pecetea
Catholicosului de atunci, Mons. Nerses al V-lea.

8
denumit astfel datorită cuvântului său mișcător și înduplecător,
a grației și eleganței stilului său; sau mai bine glaietsi, pentru
că pe când trăia el Catholicosul își avea scaunul la castelul
Hrom-Gla4 situat pe țărmul occidental al Eufratului.
Sfântul Nerses, care a ocupat scaunul patriarhal timp
de 6 ani, din 1166 până în 1172, făcea parte din una dintre cele
mai vechi și mai însemnate familii ale Armeniei. El se trăgea
din Sfântul Grigorie Luminătorul și din familia regală a
Arsacizilor prin strămoșul său Grigorie Magistros, ducele
Mesopotamiei, cunoscut atât pentru capacitățile sale militare,
cât și pentru vasta sa erudiție. Se va vedea, în capitolul
Prescurtare din istoriei Bisericii armene, câtă silință a depus
acest patriarh pentru a realiza unirea atât de dorită a Bisericii
grecești cu Biserica armeană. Scrisorile lui, inserate în scrierile
sale prozaice, dovedesc bunele relații în care s-a aflat neîncetat
atât cu patriarhul Constantinopolului, cât și cu principele
Alexis, ginerele împăratului Manuel Comnen dar și cu acesta
din urmă. Toți aceștia îl stimau foarte mult pe acest venerabil
și învățat doctor. Ca poet, Sf. Nerses a abordat o mulțime de
subiecte, majoritatea cu un caracter religios. Printre poemele
sale cele mai cunoscute și mai căutate se numără poemul
despre orașul Edessa, cucerit de la creștini, spre finalul anului
1144, de către atabegul Emed-Eddin-Zengui5 tatăl lui
Nur-Eddin, atât de celebru în istoria cruciadelor.

4
Hrom-Gla sau Horom-Gla, literalmente „castel roman” de la
cuvântul arab Kala sau Kale (cetățuie). Acest castel fusese luat de
către Grigoriu al III-lea de la văduva lui Josselin de Courtenay,
fratele și predecesorul lui Nerses, care a fost Catholicos din 1113
până în 1165 sau 1166.
5
Potrivit istoricului armean Grigorie poetul, care este încă în viață,
Edessa a fost cucerită sâmbătă, 23 decembrie 1144, în ziua Sfântului
Ștefan, protomartirul. Însă, potrivit istoricului sirian Grigorie
Abul-Faradj, aceasta a avut loc pe 3 ianuarie 1145.

9
 În fine, partea a II-a este o traducere literară a
Liturghiei Bisericii Armene de Răsărit.
În noțiunile adiționale ce încheie volumul se vorbește
despre vechimea acestei Liturghii care se întinde până în
timpurile apostolice. Mai târziu, către începutul secolului al
IV-lea, ea a fost fixată în forma sa principală de către
Sf. Grigorie Luminătorul. După aceea, a fost revăzută pe rând,
în cursul secolului al V-lea, de către patriarhul Sf. Sahag
(Isaac), de Sf. Mesrob, inventatorul alfabetului armean și de
patriarhii Kiud și Ion Mantaguni și adaptată în mare parte după
Sf. Ion Chrisostom. Cu toate acestea ea cuprinde o mulțime de
rugăciuni în care se vede o compoziție originală cu totul
armeană, cunoscută prin maniera și evoluția gândirii, lărgirea
maiestuoasă și corectitudinea stilului. În asentimentul general,
aceste rugăciuni îi sunt atribuite lui Ion Mantaguni, unul dintre
cei mai sfinți și mai învățați părinți ce au reprezentat Biserica
armeană, curajos apărător al credinței creștine împotriva
persecuțiilor regelui Beros sau Firux al Persiei.
Persoanele interesate de studiile religioase și liturgice
vor primi cu bunăvoință, sper, o carte ce va arunca o lumină
nouă asupra istoriei, doctrinelor și constituirii uneia dintre cele
mai vechi Biserici ale Răsăritului.

Paris, 1855 Editorul

10
 PRIMA PARTE

Prescurtare din istoria Bisericii armene

I
Predicarea Evangheliei în Armenia,
în timpurile apostolice

Sfinții apostoli Bartolomeu, Tadeu, Iuda, fratele Sf.

Iacob cel mic și Toma, au dus lumina creștinismului în Asia
imediat după înălțarea Domnului nostru Isus Christos.
Prima perioadă a creștinismului în Armenia Mare și în
cea Mică cuprinde o perioadă de 268 de ani, începând cu anul
34 până în 302 d. Ch. În cursul acestei perioade, în Armenia,
domneau regi armeni idolatri.
În anul 34, apostolul Tadeu a venit în Edessa, capitala
regatului Armeniei, unde domnea pe atunci Abgar pe care mai
mulți istorici l-au socotit pe nedrept rege al Siriei, printre care
și Denis din Siria în Istoria sa scrisă în jurul anului 820.
Însă Moise de Khoren6, care își compunea lucrarea Istoria
Armeniei, în jurul anului 460, afirmă, în baza unor documente
culese din arhivele Edessei, că Abgar era regele Armeniei și că
avea sub stăpânirea sa și o parte din Siria, ceea ce i-a făcut pe
mai mulți autori să pretindă că acest principe ar fi fost regele
Siriei.

6
Moise de Khoren, istoric armean născut în 370 d. Ch., în orașul
Khoren, a făcut un studiu profund despre literatura geacă. A vizitat
Antiohia, Alexandria, Roma, Constantinopol iar la întoarcerea sa a
fost numit director la arhivele patriarhale, apoi arhiepiscop la
Pacrevant. A lăsat o Istorie a Armeniei care se întinde până în 441 și
care a fost tradusă în latină, în 1738, și în franceză, în 1741. El a mai
lăsat o geografie cu importante citate ale scriitorilor greci și Cântece
vechi. A murit în 487 (nota traducătorului).

11
 Conform acestor diverse mărturii, Abgar era de mult
timp prada unor suferințe crude pe care arta medicinei nu le
putuse alina. Auzind de minunile săvârșite de Isus Christos a
trimis un mesager pentru a-l ruga să vină să-l vindece și să
predice doctrina Evangheliei în statele sale. Mântuitorul,
neputând veni la invitația acestuia, i-a trimis portretul său pictat
pe pânză. Primind acest dar prețios, regele a fost vindecat.
Această icoană a fost pusă pe poarta cea mare a Edessei și,
de atunci, ea a fost pentru acest oraș cea mai puternică apărare. În
martirologiul grecesc se amintește de această icoană miraculoasă.
Abgar, impresionat de minunea care l-a făcut să-și
redobândească sănătatea, l-a primit cu bunăvoință pe apostolul
Tadeu și a îmbrățișat religia creștină. Tadeu adusese în Armenia
lancea cu care a fost străpuns Mântuitorul pe cruce. El a fondat în
Edessa prima biserică creștină, l-a numit episcop pe Addeu,
a consacrat mai mulți preoți și le-a transmis preceptele
Evanghelice destinate pentru a dirija turma încredințată în
îngrijirea lor. Aceste precepte se găsesc însemnate și s-au păstrat
până în zilele noastre, în cărțile armene și, printre altele,
în Ganonachircul sau Nomaganonul lor.
După aceea, Tadeu a mers în Armenia Mare unde a
convertit un număr mare de armeni, chiar și pe conducătorul lor,
Sanadrug, care, mai târziu, l-a succedat pe Abgar și care a căzut
din nou în idolatrie. Acest principe i-a persecutat pe creștini și l-a
trimis la moarte pe apostolul Tadeu care a suferit martirajul în
anul 50 d. Ch., în orașul Șavarșan, districtul Ardaz.
În cursul celor 17 ani, în care Tadeu și-a exercitat
apostolatul în Armenia, a adus o mulțime de suflete la adevărata
credință, a clădit mai multe biserici și a stabilit episcopi în orașul
Edessa și în provinciile Ardaz și Carabag. Cei mai cunoscuți
dintre acești episcopi sunt: Addeu, Zaharia, Teofil, Eliseu și
Eustațiu. Rămășițele Sfântului Tadeu au fost îngropate în satul
Magra, nu departe de orașul Magu, în districtul Ardaz, unde
armenii au și astăzi o mănăstire în onoarea acestui sfânt,
mănăstire în care s-au păstrat moaștele lui și acelea ale Sfintei

12
Santuchd7. Sfinții apostoli Bartolomeu, Varnava și Filip au
parcurs împreună Siria și Asia de Sus. După moartea lui Filip,
Varnava a mers în Persia și India iar Sf. Bartolomeu s-a îndreptat
și el spre Armenia și Persia, unde s-a stabilit.
Sf. Bartolomeu a adus în Armenia icoana făcătoare de
minuni a Sfintei Fecioare, lucrată de Sf. Luca, dar care s-a
pierdut. La Diulfa, l-a numit episcop pe discipolul său, Consius.
A predicat în vechiul Nachicevan și în mai multe provincii din
Turcia asiatică unde locuiau armeni. În fine, a venit la curtea
regelui Sanadrug, la Nisiba, a aprins acolo lumina creștinismului
și a făcut mai mulți prozeliți, printre care și pe Ocohi, sora
regelui. Sanadrug l-a răstignit și l-a decapitat. El a murit la 18 ani
după moartea lui Tadeu, în 68 d. Ch. Cronicarii armeni și greci,
precum și bolandiștii8, în faptele sfinților, vorbesc despre
perioada în care a locuit Sfântul Bartolomeu în Armenia.
Apostolul Sf. Iuda, fratele Sfântului Iacob, a vizitat Armenia în
jurul anului 60 și s-a întâlnit acolo cu Sf. Bartolomeu, în orașul
Artaxata. Sfântul Iuda a întors și el multe suflete către Isus
Christos, a consacrat episcopi și preoți cărora le-a lăsat preceptele
în scris. El a fost pus pe cruce în 72 d. Ch., în Ormi din Armenia
Mare, oraș care se numește astăzi Urmie.
În martirologiile grecești și armenești se vorbește și
despre Sfântul apostol Toma, despre cum și-a desfășurat
activitatea apostolică în diferite țări din Asia, printre care și în
Armenia.
Acești primi patru fondatori ai creștinismului în Armenia,
la sfârșitul secolului I, i-au avut ca succesori pe discipolii lor
direcți: Eliseu, Amfilochius, Urban, Nerses, Appel și Aristobul.
Episcopii armeni care au urmat după aceștia și-au dat
la fel de mult silința pentru regenerarea acestei țări. Au fondat

7
Fiica lui Sanadrug.
8
Sunt cunoscuți sub acest nume toți iezuiții care, după Boland, au
continuat scrierea actei sanctorum.

13
biserici, au reglementat rânduiala rugăciunilor și au hotărât ca
Sfânta Cuminecătură să nu mai poată fi dată credincioșilor
decât de episcopi și preoți. Cu toate acestea, creștinii au mai
avut de luptat împotriva persecuțiilor unor suverani idolatri
sau apostați ca Sanadrug.
Moise de Khoren, în Istoria sa, povestește că, în Armenia
Mare, în anul 107 d. Ch., au fost martirizați cinci discipoli ai Sf.
Tadeu iar în 130 au fost martirizate șapte persoane. Aceștia din
urmă sunt cunoscuți sub numele de Suchiasieni, după numele
conducătorului lor, Suchias. Numărul creștinilor era atât de mare
încât, sub domnia lui Adrian, au fost răstigniți pe muntele Ararat,
peste 10.000, dintre care cei mai mulți erau armeni.
Pe la începutul secolului al III-lea, regele Armeniei,
Chosroe I, a ordonat uciderea creștinilor cu scopul de a evita
dezbinarea în regatul său. Mai târziu, puternicul rege Tiridat,
înainte de a se întoarce la credința creștină, a dat un edict
asemănător. Însă aceste persecuții nu au zdruncinat consecvența
episcopilor și a preoților armeni care îndeplineau cu fidelitate,
în ceea ce privește cultul și rugăciunile, tot ceea ce le prescria
Biserica din Ierusalim care, pe drept cuvânt, poate fi numită
mama Bisericii armene și a celei grecești. În acea perioadă,
Biserica armeană era încă unită cu cea din Ierusalim și cu
Biserica greacă. Pacea domnea pretutindeni. Mai mulți episcopi
armeni au fost hirotonisiți de către episcopii greci și de către cei
din Ierusalim. Serviciul divin se făcea la armeni, în cea mai mare
parte, în limba greacă pentru că, la acea vreme, alfabetul lor nu
era încă inventat iar ei foloseau noul Testament și cărțile de
rugăciune grecești. Însă, în relațiile lor oficiale cu statele vecine,
foloseau literele persane. Ierarhia clerului armean avea numai 3
niveluri: Episcopatul, Preoția și Diaconia. Fiecare episcop era
independent în eparhia sa și toți aveau un rang egal9.

9
Mihail Salanțian, Opere, Moscova, 1829.

14
 II
Răspândirea și stabilirea definitivă a creștinismului
în toată Armenia

Odată cu secolul al II-lea începe a doua perioadă a

Bisericii armene, care cuprinde un interval de 190 de ani, de la
302 până la 491, adică de la Sf. Grigorie numit Luminătorul
până la patriarhul Papghen. Pe parcursul acestei perioade,
această Biserică a arătat o deplină conformitate de dogme și
disciplină cu Biserica greacă și și-a menținut uniunea cu
aceasta. Mai bine zis, aceste două biserici nu formau decât una
singură, păstrându-și independența una față de cealaltă. Unul
dintre cei mai iluștri apostoli ai credinței creștine în Armenia a
fost martirul Sf. Grigorie Luminătorul. Armenia era guvernată,
la acea vreme, de Tiridat. Acest prinț a fost persecutorul
Sfântului Grigorie Luminătorul dar, mai târziu, a devenit
discipolul său și, punându-se sub steagul lui Christos, chiar
mai înainte decât împărații romani, a avut cinstea de a se
socoti primul monarh creștin. Istoria Sfântului Grigorie, încă
din copilăria sa, și apoi pe parcursul imenselor lucrări pe care
le-a împlinit în timpul pontificatului său, ne arată că el și
Tiridat au fost atinși de harul lui Dumnezeu și predestinați
pentru a îndeplini opera providențială a convertirii Armeniei la
adevărata credință.
Sf. Grigorie era arsacid de origine și se trăgea din regii
parți. Era fiul lui Anag, din ramura Suren-Bahlav, cel care l-a
asasinat la vânătoare pe Chosroe, regele Armeniei. Chosroe,
dându-și ultima suflare, a ordonat ca Anag, împreună cu toată
familia sa, să fie ucis. Sfântul Grigorie, scăpând din acest
măcel, a fost dus, la vârsta de numai doi ani, în Cezareea, în
Capadocia, de către Euthalius, fratele doicii sale și instalat în
casa acestuia. Educat în credința și practica Evangheliei de
către rudele doicii sale, a crescut și s-a căsătorit cu fiica unui
principe armean. În urma acestei căsătorii a avut 2 fii: pe
Vărthanes și Arisdaghes. Mai târziu, cei doi soți s-au despărțit
15
de comun acord pentru a se dedica în întregime lui Dumnezeu.
Grigorie s-a dus în Armenia pentru a răspândi adevărurile
creștinismului și pentru a îndrepta, prin purtarea sa, crima
tatălui său, Anag.
La fel ca Sf. Grigorie, Tiridat, fiul lui Chosroe, s-a
văzut, încă din copilăria sa, înconjurat de inamici și expus la
cele mai mari pericole. După moartea lui Chosroe, Ardașir,
regele perșilor, a pus mâna pe tronul Armeniei și a vrut să-l
ucidă pe Tiridat, însă tânărul prinț a fost salvat și dus la Roma
unde a fost crescut în palatul cezarilor.
Atunci când Sf. Grigorie a ajuns în Armenia, în orașul
Vagharșabad, care era reședința regilor, Tiridat ocupa tronul
pe care-l reașezase Dioclețian. Într-o zi, pe când Tiridat oferea
un sacrificiu uneia dintre cele mai însemnate divinități ale
Armeniei, a observat că unul dintre spectatori stătea fără să ia
parte la solemnitate. Acesta era Sf. Grigorie. Tiridat a poruncit
să fie chemat și l-a obligat să se închine idolului. Sf. Grigorie,
fiind creștin, a refuzat. Atunci, regele l-a supus unor torturi
neînchipuite10. După aceste torturi, pe care Sf. Grigorie le-a
îndurat cu o tărie supraomenească, a fost aruncat într-o temniță
unde a rămas închis pentru mulți ani și unde a fost uitat de toți.
Numai o sărmană văduvă venea în fiecare zi să-i arunce câte o
bucată de pâine. O întâmplare care a făcut ca mânia lui Tiridat
să răbufnească, l-a mântuit pe Sf. Grigorie. La Roma, era o
tânără fată pe nume Ripsime, care locuia cu mai multe
însoțitoare de-ale ei, creștine ca și ea. Dioclețian, văzând-o, s-a
înflăcărat în fața frumuseții sale și a vrut să o ia de soție însă
ea a reușit să fugă din Roma împreună cu însoțitoarele și cu
dădaca ei, Gaiane. S-a dus și s-a stabilit în capitala Armeniei,
Vagharșabad. Dioclețian, aflând de fuga ei, i-a trimis vorbă lui
Tiridat să o trimită înapoi sau să o ia el însuși de soție. Tiridat,

10
Potrivit cronicilor grecului Agatang, secretarul lui Tiridat. Această
scriere a ajuns până la noi în limbile armeană și greacă.

16
învins și el de frumusețea ei, a vrut să o ia în căsătorie dar
tânăra fată i-a respins stăruințele iar el, furios, a dat-o,
împreună cu însoțitoarele sale, pe mâna călăilor. Astfel, au fost
ucise, după ce au suferit mai întâi torturile cele mai crude.
Fiind vinovați de această nouă crimă, Tiridat și curtezanii săi
au fost loviți de pedeapsa cerească și, la fel ca Nabucodonosor,
și-au pierdut mințile asemănându-se fiarelor sălbatice. În acest
timp, Chosrovituchd, sora regelui, trăia într-o profundă izolare.
Ea a auzit în vis vocea unui înger care i-a spus că numai
Sf. Grigorie ar putea să-i vindece.
A trimis îndată poruncă ca acesta să fie scos din
temnița în care era închis. A fost găsit viu și sănătos. „Trăiesc,
a spus el, ajutat de Domnul meu.” După aceea l-a vindecat pe
Tiridat și acest rege barbar, pătruns deodată de spiritul
adevărului, a căzut la picioarele apostolului. Sfântul Grigorie
i-a promis iertarea cerească și l-a întrebat: „unde sunt mieii lui
Dumnezeu?” Arătându-i-se rămășitele sfintelor fete, le-a adunat,
le-a reunit și le-a îngropat, petrecându-și o noapte întreagă în
rugăciuni, la mormântul lor. Atunci, deschizându-se cerul,
a văzut pogorându-se o rază de lumină precedată de un nor de
îngeri. În urma acestora s-a arătat un chip uman ținând în
mână un ciocan de aur. Această viziune se îndreptă spre orașul
Vagharșabad. Imediat după, ciocanul lovi pământul care se
căscă, munții se zguduiră și din mijlocul pământului a ieșit
groaznicul strigăt al infernului. Apoi, nu departe de palat, s-a
ridicat un piedestal de aur sub formă de altar de unde s-a
ridicat o columnă de foc, sprijinind o boltă de nori deasupra
căreia strălucea o cruce. Un izvor de apă limpede și-a lăsat
apele să se strecoare pe sub altar și să ude o mare întindere de
pământ. În jurul acestui edificiu erau alte patru coloane, dintre
care trei se înălțau deasupra osemintelor sfintelor martire și,
deasupra tuturor acestora, strălucea o lumină sub formă de
cruce. Un înger i s-a arătat Sfântului Grigorie și i-a explicat
această viziune: „Chipul uman, a spus acesta, este Domnul iar
edificiul deasupra căruia se află o cruce înseamnă Biserica

17
universală, care este pusă sub semnul crucei pentru că pe cruce
a murit fiul lui Dumnezeu. Locul acesta trebuie să devină loc
de rugăciune. Columna de foc și izvorul exprimă botezul divin
care decurge din Biserica universală pentru refacerea omenirii.
Cazi la pământ înaintea grației ce ți-a arătat Dumnezeu și
ridică aici o biserică.” Locul unde Sf. Grigorie a avut această
viziune a primit numele de Șoghagath, cuvânt ce înseamnă
revărsare de lumină iar, mai târziu, mănăstirea clădită în acel
loc a fost numită Ecimiadzin, adică pogorârea fiului unic.
Această mănăstire se numește la fel și astăzi și este scaunul
principal al Bisericii armene.
A doua zi, regele împreună cu toată curtea sa au venit
să-l vadă pe Sf. Grigorie iar acesta le-a povestit viziunea sa.
A ridicat o cruce pe locul unde i s-a arătat altarul și a pus
osemintele sfintelor martire chiar în locul unde văzuse cele trei
coloane de foc. După aceea, ajutat de toți locuitorii orașului și
de regele însuși, a pus temelia bisericii Ecimiadzin și a
celorlalte trei biserici care se văd și astăzi în apropiere și care
au hramul sfintelor Rispime și Gaiane sau sub numele de
Șoghagath. Când moaștele martirelor au fost puse într-un
monument de piatră și închise sub temeliile celor trei biserici,
Tiridat a căzut încă o dată la picioarele Sfântului Grigorie care
i-a făgăduit din nou iertarea lui Dumnezeu. Sfântul Grigorie
s-a îngrijit în mod deosebit de construirea bisericii principale.
Regele și curtea sa l-au ales drept păstorul lor și l-au trimis în
Cezareea, la reședința episcopului grec Leontie, pentru a primi
ordinul episcopal11. Sfântul Grigorie a călătorit cu carul

11
Istoricii armeni demonstrează în mod clar că episcopul grec
Leontie a dat consacrarea episcopală a Sf. Grigorie. Aceasta este cu
atât mai probabilă cu cât, pe atunci, Biserica armeană nu avea nici o
relație cu Biserica de apus. Cu toate acestea, o istorisire veche ne
spune că Sf. Grigorie ar fi făcut o călătorie la Roma, însoțit de regele
Tiridat, și că papa St. Silvestriu i-a conferit demnitatea de patriarh
sau Catholicos al Orientului, dându-i inelul episcopal și mitra.

18
regelui, înconjurat de gărzi și încărcat de daruri pentru
bisericile grecești din vecinătate. Astfel, a ajuns la Cezareea
unde se răspândise deja vorba despre suferințele pe care le
îndurase pentru credință și pentru convertirea unui popor
întreg, făcută numai prin cuvântul său. Episcopul Leontie,
după ce i-a conferit episcopatul, i-a dat moaștele Sfântului
Ioan Botezătorul și pe acelea ale lui Athanagines. Pretutindeni
în drumul său, Sf. Grigorie răsturna templele și icoanele zeilor
mincinoși. Aproape de muntele Taron, a dărâmat faimosul idol
al Afroditei (numită și zeița Venus, considerată ca fiind
născută din spuma mării) și exact în locul acela a botezat peste
20.000 de armeni, ridicând totodată o biserică cu hramul
Sf. Ioan Botezătorul. Această biserică există și astăzi,
nu departe de orașul Mușu. Tiridat a ieșit în întâmpinarea
Sfântului Grigorie și l-a așteptat pe marginea Eufratului unde a
primit botezul. Înainte să primească sfânta împărtășanie, care-l
făcea pe deplin creștin, Tiridat a ținut un post de câteva zile.
De atunci, acest post a fost ținut mereu de Biserica armeană, în
memoria triumfului creștinismului în Armenia12. Din acel
moment, regele Tiridat a devenit unul dintre cei mai puternici
susținători ai creștinismului și l-a ajutat pe Sf. Grigorie, cu tot
ce-i stătea în putere, să termine mănăstirea Ecimiadzin. Acolo
a fost așezat, în 301 sau 302 d. Ch., scaunul patriarhal al
Catholicosului sau al șefului Bisericii armene. Cincisprezece
secole și jumătate au trecut de atunci și această biserică,
leagănul creștinismului armean, a rezistat în timp și, lucru de
mirare!, a rămas neatinsă în ciuda numeroaselor războaie pe
care armenii le-au purtat împotriva perșilor și a altor popoare
barbare. În schimb, reședința regelui, Vagharșabad, nu este
astăzi decât un sat și acela pe jumătate ruinat. Ecimiadzinul a

Această istorisire i-a făcut pe unii să creadă că Sf. Grigorie ar fi fost

hirotonisit de papa.
12
Acest post este numit araciavorch. Vezi noțiuni adiționale, la
sărbători și posturi.

19
fost de mai multe ori restaurat de către diferiți patriarhi.
Biblioteca acestei mănăstiri, odată celebră pentru numeroasele
cărți rare pe care le deținea, numără astăzi doar 1700 – 1800
de volume, cea mai mare parte manuscrise armene. Printre
cele mai importante obiecte pe care le deține mănăstirea sunt
moaște valoroase precum: mâinile Sfântului Tadeu; mâna
dreaptă a Sfântului Grigorie; o mână a lui Arisdaghes, fiul
acestuia; o mână a Sfântului Iacob din Nisiba (Medzpin) care a
adus la mănăstire bucăți din arca lui Noe pe care i le dăduse un
înger când, obosit de atâta osteneală, se oprise, pe când urca
muntele Ararat; o cruce mare, care cuprinde o bucată din
lemnul pe care a fost răstignit Isus Christos și pe care regele
Tiridat a primit-o de la Constantin cel Mare; lancea cu care a
fost străpuns Mântuitorul pe cruce, adusă în Armenia de către
apostolul Tadeu și pe care acesta a încrustat o cruce; capul
Sfintei Ripsime și coroana pe care papa Lucius al III-lea a
trimis-o mănăstirii, în 1184, și pe care patriarhii și episcopii
armeni au adoptat-o în locul mitrei grecești. Trebuie știut însă
că mitra grecească s-a păstrat în biserica armeană pentru
arhimandriți și preoți. În timpul oficierii Liturghiei, aceștia
trebuie să o poarte pe cap, ca simbol al coifului spiritual și ca
însemn preoțesc. Mănăstirea mai deține un văl și o cârjă,
trimise de papa Inocențiu al II-lea. Vălul servește pentru
patriarhi, în momentul în care primesc ungerea sfântă, la
instalarea lor. Armenii spun că acest obiect amintește de vălul
care a fost pus pe capul lui Moise. La Ecimiadzin se păstrează,
de asemenea, și scaunul trimis patriarhului Iacob de către papa
Inocențiu al XI-lea.
Sf. Grigorie a înființat mai multe episcopate în
Armenia, atribuind celui din Ecimiadzin supremația asupra
tuturor celorlalte. Chemând la aceste episcopate mai mulți
episcopi și preoți greci, a strâns și mai mult legătura existentă
între biserica armeană și cea greacă. În 325, Sf. Grigorie l-a
trimis la sinodul din Niceea pe fiul său Arisdaghes pe care l-a
consfințit episcop. El a adoptat ceremonia și disciplina

20
decretate de acest sinod ca simbol al credinței, credință pe care
biserica armeană o confesează și astăzi, și le-a introdus în
rândul populației căreia i-a fost prim păstor. Sfântul Grigorie,
după ce a văzut că opera sa fusese îndeplinită și că credința
creștină a triumfat, s-a retras în singurătățile muntelui Sebuh
unde a și murit. El a condus Biserica armeană timp de 30 de
ani. Corpul său, găsit de niște păstori ce rătăceau prin acel
pustiu, a fost înmormântat de aceștia fără ca ei să știe al cui
este. Mai târziu, un solitar a avut un vis în care i s-a dezvăluit
unde se află trupul. L-a găsit neatins și l-a înmormântat într-un
sat numit Thortan, în locul în care astăzi este o mănăstire.
În timpul împăratului grec Zenon, rămășițele sfântului apostol
au fost din nou dezgropate și duse o parte la Constantinopol,
o parte în Italia și altă parte prin diverse localități din Armenia.
Astăzi, capul său se află în Italia iar mâna stângă la Sis,
unde se află scaunul unui patriarh și al unui episcop, amândoi
fiind titulari. Mâna sa dreaptă este păstrată la Ecimiadzin unde
servește la consacrarea patriarhilor și la cea a sfântului mir.
Fiul cel mic al Sfântului Grigorie, Arisdaghes, i-a urmat
acestuia pe scaunul pontifical, pe care l-a ocupat timp de 7 ani.
După moartea sa, fratele său mai mare, Vărthanes, consacrat
episcop tot de Sf. Grigorie, a moștenit scaunul precum și
virtuțile înaintașilor săi.
Deși cea mai mare partea a poporului armean s-a
creștinat încă din timpul Sfântului Grigorie Luminătorul,
existau provincii aflate sub stăpânirea regilor idolatri unde
creștinismul a dat mai mulți martiri. Astfel, în Nicopolis, oraș
din Armenia, și-au dat viața pentru credință 45 de creștini,
dintre care cei mai cunoscuți sunt: Leon, Mauriciu, Daniel,
Antonie și Alexandru care au fost uciși din porunca
guvernatorului orașului, precum și Sfânta Olimbiada, soția
regelui Arsace al Armeniei.
Secolul al V-lea a dat și el bărbați de o importanță
deosebită și cu credință puternică, printre care Sf. Iacob din
Nisiba, de origine partă și văr cu Grigorie Luminătorul.

21
 În anul 403, ilustrul arhimandrit Mesrob a inventat
alfabetul armean și, împreună cu mai mulți discipoli ai săi,
a tradus Biblia din limba greacă. Această versiune, prin
vechimea sa, exactitatea și eleganta simplitate a stilului său,
depășește toate celelalte versiuni orientale și trebuie situată în
rândul celor mai valoroase. Golius, Hottinger, Piques, Pierre,
Lebrun și Laczoze au arătat pe deplin valoarea ei. Discipolii
Sfântului Mesrob au tradus și operele Sfântului Vasilie, ale
sfinților Attanasiu cel Mare, Sfântului Ciril, Sfântului Ion
Chrisostom și ale altor părinți greci precum și o parte din
cărțile liturgice ale grecilor.
În 430, Sf. Mesrob îl ajută pe patriarhul Sf. Isaac să
revizuiască orânduiala sfintei Liturghii tradusă de Sf. Grigorie.
Ambii îi adaugă numeroase rugăciuni după părinții Bisericii
grecești. În acea perioadă, Liturghia armeană a luat forma pe
care o are astăzi și care s-a păstrat până în zilele noastre, timp
de paisprezece secole. Episcopii Armeniei, care s-au străduit
să întipărească creștinismului tipul otodoxiei și care se temeau
de erori de credință, se ghidau după Biserica din Ierusalim.
Astfel, episcopul Vărthanes, fiul Sfântului Grigorie
Luminătorul i-a scris, în 340, patriarhului Macarie din
Ierusalim și i-a cerut instrucțiuni cu privire la formele cultului
și la administrarea sfintei euharistii. Primind răspunsul lui
Macarie, s-a conformat cu o credință oarbă la preceptele
Bisericii mamă din Ierusalim.
Sfântul Nerses I a fost primul episcop din Ecimiadzin
care și-a luat titlul de partiarh și Catholicos al întregii Armenii.
În 381, el a luat parte la cel de-al 2-lea Sinod ecumenic
(primul din Constantinopol). A luat cuvântul în diferitele
sesiuni ale acestei adunări și a primit, în numele Bisericii sale,
toate decretele date de acest sinod.
Atunci când, în 431, a avut loc, la Efes, cel de-al 3-lea
sinod ecumenic, pentru a condamna erorile lui Nestorie,
Teodosiu, împăratul Constantinopolului, l-a invitat pe
patriarhul Armeniei, Sf. Sahag (Isaac) să vină să asiste la acest

22
sinod. Însă, la acea vreme, armenii se aflau în război cu perșii
iar patriarhul lor nu a putut răspunde invitației. Acesta se afla
închis într-o temniță, fiind expus persecuțiilor regelui Persiei,
Hazgherd (Iezdedjerd). Cu toate acestea, patriarhul Maximian
al Constantinopolului și episcopul Proclus din Cizicu, care l-a
succedat, precum și Acachie din Melitenia i-au transmis
Sfântului Isaac prin discipolii săi: Ion, Leon, Iosif și Corim,
care se aflau la Constantinopol, deciziile sinodului din Efes și
comunicarea anatemei pronunțate împotriva lui Nestorie.
După ce a fost eliberat, Sf. Isaac i-a convocat, în 432,
pe episcopii armeni, le-a comunicat scrisoarea patriarhului
grec, le-a explicat scopul sinodului din Efes, a aprobat
împreună cu aceștia deciziile lui și a pronunțat, în numele
Bisericii armene, anatema împotriva lui Nestorie, Theodor din
Mopsuest și Diodor din Tars. Sfântul Isaac i-a trimis
patriarhului grec, Proclus, hotărârile acestei adunări pentru a-i
arăta că armenii, chiar dacă nu au putut fi prezenți la sinodul
din Efes, din cauza tulburărilor din țara lor, adoptă și ei
doctrinele acestei sfinte adunări. I-a mai trimis și o expunere a
dogmelor Bisericii armene, pe care Proclus a considerat-o
ortodoxă și conformă întru totul cu cea a grecilor. Copia
scrisorii lui Proclus către patriarhul armean Sf. Isaac a fost
publicată în limbile greacă și latină de Mansi, în tomul V din
Colecțiunea despre sinoade. Scrisoarea Sf. Isaac către Proclus,
care s-a citit în sinodul al V-lea ecumenic și al 2-lea din
Constantinopol, a fost publicată în aceeași lucrare, tomul IX.
În 451, în timpul sinodului din Calcedon, Armenia se
afla în război cu perșii. Sângele fiilor ei și, înainte de toate,
a patriarhului Iosif, a fost vărsat pentru credință.
Având îndoieli în privința acestui sinod și fiindcă nu
putuseră să asiste la acesta din cauza războiului pe care-l
purtau împotriva regelui Hazgherd al Persiei, armenii au crezut
că autoritatea lui a slăbit. Partizanii lui Eutihie și ai lui
Dioscor, patriarhul Alexandriei, anatemizați de sinodul din
Calcedon, au început să răspândească zvonuri mincinoase

23
asupra credinței acestui sinod și mai ales să pretindă că ar fi
căzut din erorile lui Eutihie în cele ale lui Nestorie și că ar fi
deosebit în Isus Christos două persoane diferite.
Aceste zvonuri mincinoase au crescut și mai mult în
ochii episcopilor Armeniei când s-au încredințat că sinodul
neglijase examinarea scrierilor celor trei episcopi sirieni,
adepții lui Nestorie și anume: Theodor din Mopsuest, Ibas din
Edessa și Theodorit din Cir și că nu pronunțase anatema
împotriva acestor ereziarhi condamnați de armeni cu puțin
înainte de acest sinod. Pe lângă acestea se adaugă și alte
motive, mai mult sau mai puțin grave, care i-au nemulțumit pe
armeni și i-a îndepărtat de credința Calcedonului.
Scrisoarea papei Leon I către Flavian asupra docrinei
acestei adunări a fost tradusă greșit în limba armeană. Pe de
altă parte, statutele și hotărârile sinoadelor, în perioada în care
arta tipografică nu exista încă, erau adeseori transcrise de
oameni puțin capabili și rău voitori, care, prin omisiuni de
cuvinte fie intenționat fie neintenționat, alterau sensul
expresiilor și al frazelor. Astfel, în scrisoarea papei Leon I,
se spunea într-un mod destul de ortodox, că Isus Christos avea
două naturi: una dintre acestea făcea minuni iar cealaltă era
supusă suferințelor omenești. Traducătorul a tradus cuvintele
una și cealaltă prin expresia care, în limba armeană, nu se
aplică decât la o persoană însuflețită, la un individ,
și înseamnă unul și celălalt cu sensul de cineva. Sensul
scrisorii în care una și cealaltă se raportau la cele două naturi
ale lui Isus Christos era prin urmare alterat în traducere prin
cuvântul vomân. Expresia una și cealaltă părea că face referire
nu la cele două naturi, ci la persoana lui Christos, iar cuvântul
vomân, repetat de două ori, i-a făcut pe armeni să creadă că se
vorbește despre două persoane sau ipostaze (firi) diferite.
Scrisoarea papei Leon, fiind recunoscută de către părinții din
Calcedon ca ortodoxă și conformă cu adevărata definiție a
sinodului, i-a făcut pe episcopii armeni să creadă, din punct de
vedere formal, că acest sinod recăzuse în erorile lui Nestorie

24
condamnând pe ale lui Eutihie. De atunci, ei susțineau,
în expunerile credinței lor cu privire la Isus Christos, făcând
aluzie la scrisoarea papei Leon pe care o considerau greșită din
cauza confuziei apărute în urma traducerii inexacte, că Isus
Christos nu era un unul (vomân) divin și atotputernic și un alt
unul (vomân) supus suferințelor, ci că era una și aceeași
persoană, unică, având două naturi: una divină și alta umană,
prin unitate de persoană dar nu prin confundarea substanțelor.
Aceste motive, într-o oarecare măsură dogmatice, care i-au
determinat pe armeni să respingă sinodul din Calcedon, au fost
întărite și mai mult de alte motive diferite și cu totul
exterioare. Printre acestea se numără neînțelegerile grecilor
între ei înșiși, cu privire la doctrinele acestei adunări,
neînțelegeri ce au ținut mulți ani, și ordinele împăraților greci
Basiliskos, din 475, și Zenon, autorul Henoticonului din 476,
care nu numai că au aprobat sinodul din Calcedon dar au și
împiedicat să se mai vorbească despre acesta pentru a face ca
tulburările din Orient să înceteze. Trebuie să adăugăm că
limba armeană, pe atunci puțin cultivată, nu avea capacitatea
de a exprima cu acuratețe și exactitate abstractizările teologiei
grecești și dădea adesea un sens contrar cugetărilor ce urmau a
fi traduse. Luând în considerare aceste aspecte, interpretarea
corectă a acestora stătea la baza înțelegerii dintre diferitele
comunități creștine. Cuvintele grecești fisis, usia și ypostas,
adică natură, substanță și persoană nu puteau fi traduse cu
exactitate în limba armeană în care, adesea, expresia ypostas
sau persoană se confunda cu ideea de fisis sau natură. Astfel
că, atunci când grecii spuneau că Isus Christos are două naturi,
armenii credeau că aceasta cuprindea coexistența a două
persoane, idee pe care ei o duceau foarte departe. Dorind să își
dovedescă ortodoxia, întru totul conformă cu credința
Calcedonului și vrând să exprime că în Isus Christos era o
singură și unică persoană (ipostas, fire), ei spuneau, în limba
lor, o singură și unică natură sau esență, expresie ce atrăgea
asupra lor criticile grecilor.

25
 Mai târziu, o împrejurare la fel de gravă ca și cele
precedente i-a făcut pe armeni să-și întărească opoziția față de
sinodul din Calcedon. Câțiva episcopi greci și sirieni,
întâlnindu-se la Edessa, în 482, au respins în mod solemn acel
sinod. Această nouă hotărâre dată de episcopii greci, dintre
care cea mai mare parte asistase la sinodul din Calcedon și
care acum se separaseră de el, nu era oare suficientă pentru a
reînsufleți din ce în ce mai mult și a perpetua neîncrederea și
îndoielile Bisericii armene față de ortodoxia sinodului pe care
se temea să-l admită?
Patriarhul armean Papghen, într-o adunare particulară
a episcopilor armeni din 491, i-a anatemizat din nou pe
nestorienii Barsuma și Acachie precum și pe adepții lui Eutihie
și s-a declarat împotriva sinodului din Calcedon, fără să
cerceteze însă deciziile acestui sinod. Astfel, o simplă confuzie
de cuvinte a determinat separarea Bisericii armene de Biserica
greacă. De la acest sinod, prezidat de patriarhul Papghen,
începe cea de-a 3-a perioadă a Bisericii armene, adică din 491
până în 1175, care se poate numi perioada pretinsei separări a
Bisericii armene de cea greacă13.
Sinodul al 5-lea ecumenic, al 2-lea din Constantinopol
ținut în 553, s-a ocupat, chiar din primele sale sesiuni,
cu cercetarea lucrărilor nestorienilor Theodor din Mopsuest,
Theodorit din Cir și Ibas din Edessa, anatemizați deja de către
armeni, așa cum am arătat mai sus. La acest al 5-lea sinod nu a
asistat nici un episcop armean, dar ca semn de pace și
bunăvoință față de Biserica Armeană s-a cititi în acest sinod
scrisoarea patriarhului Isaac din 435, adresată după sinodul din
Edessa lui Proclus, patriarhul Constantinopolului14 și în care
Sf. Isaac, aprobând sinodul din Edessa, îi aduce la cunoștință
13
Sinodul din Calcedon a a fost recunoscut de patriarhul Esdras,
în 623, și de patriarhul Zaharia, în 826, după cum se vede în istoria
Armeniei.
14
Mansi, IX.

26
că a pronunțat anatema împotriva lui Theodor din Mopsuest,
Theodorsit din Cir și Ibas din Edessa. Această scrisoare a fost
citită din două motive: 1. pentru a-i justifica pe armeni pentru
absența lor de la sinod și pentru a arăta că ei s-au ocupat cu un
secol înainte de lucrările celor trei episcopi eretici numiți mai
sus; 2. pentru a demonstra că, condamnând pe discipolii lui
Nestorie, ei nu puteau fi nestorieni și că prin urmare puteau să
fie scutiți de participarea la acest sinod fără ca această absență
să le poată fi imputată drept un act de ostilitate.
La cel de-al 6-lea sinod, al 3-lea din Constantinopol,
din 680, au fost prezenți patru episcopi armeni: Theodor,
George, Grigorie și Ion. Cu toate că acest fapt este contestat de
către unii istorici armeni, s-a constatat totuși că hotărârile
acestui sinod sunt conforme cu credința Bisericii armene.
La cel de-al 7-lea sinod, al 2-lea de la Niceea, din 788,
au fost prezenți trei episcopi armeni, Stefan, Vartan și Vasile
și doi arhimandriți, Vahan și Vartan, care au aprobat adorarea
sfintelor icoane, obicei păstrat cu sfințenie de către Biserica
armeană până în zilele noastre.
Dintre aceste șapte sinoade, doar unul nu a fost
recunoscut de facto de către Biserica armeană, și anume cel
din Calcedon. Din punct de vedere dogmatic, ea admite
profesiunea de credință a acestui sinod, care este, în fond,
aceeași cu a sa. Cât despre sinoadele ecumenice 5, 6 și 7,
nerecunoscute de facto de această Biserică, nu se poate spune
că nu le-a primit în realitate pentru că doctrina proclamată de
acestea este identică cu a sa. Este adevărat că armenii nu au
luat parte la aceste adunări fiindcă relațiile dintre ei și greci au
fost întrerupte încă de la sinodul al 4-lea, în schimb ei nu au
protestat niciodată împotriva hotărârilor adoptatea de
acestea15. Ca dovadă clară că Biserica armeană de Răsărit nu a

15
Istoricii armeni nu au aceeași părere asupra faptului că episcopii
armeni au fost prezenți sau nu la ultimele trei sinoade ecumenice;

27
împărtășit nici o clipă erorile lui Eutihie, în ciuda confuziei de
cuvinte asupra naturilor și a persoanei lui Isus Christos, și că
ea a luat măsuri împotriva acestei erori cu mult înainte de
Eutihie, se poate cita rugăciunea pe care o spune preotul la
îndeplinirea sfintei slujbe, înainte de consacrație. În timp ce
corul cântă „sfânt, sfânt, sfânt” preotul spune o rugăciune
lungă în care se spune, printre altele, „că el (Dumnezeu Fiul)
făcându-se om cu adevărat și nu în aparență, luă trup în sânul
Fecioarei Maria, printr-o unire nespusă și fără amestecare,
etc.”
Unul din versurile cântării pe care Biserica armeană o
adresează suliței sfinte care a străpuns coasta Mântuitorului,
dovedește credința armenilor în cele două naturi unite și
neconfundate într-o singură persoană: „Bucură-te floare,
petutindeni slăvită, udată de sângele Domnului nostru Isus,
care ai dezrădăcinat toate rele și bolile păcatului. Prin tine ni
s-a arătat cel crucificat, ca om și ca Dumnezeu, cu adevărat
mort și trăind; prin tine, a crezut sutașul, și s-a arătat
dumnezeirea lui Isus Christos; prin tine să putem slăvi pe
Domnul nostru Isus Christos, și întărirea Bisericii.”
Biserica armeană a ținut patruzeci și cinci de sinoade
particulare, toate prezidate de patriarhi și în care se evalua cu
severitate credința și cârmuirea tuturor episcopilor, pentru a
păstra unitatea și a depărta doctrinele false și erezia. Cele mai
cunoscute dintre aceste adunări sunt:
Sinodul din 455, convocat de patriarhul Sf. Isaac
pentru a recunoaște formal sinodul al 3-lea ecumenic, cel din
Efes, la care patriarhul nu putuse asista fiindcă era închis în
închisoare din ordinul regelui Hazgherd.

mai mulți afirmă că armenii au participat la ele și au aprobat

hotărârile lor. Catholicosul Ion, în 1847, în scrisoarea sa către M. S.
împăratul Rusiei, recunoscuse solemn, în numele Bisericii sale,
primele și ultimele trei sinoade și exprimase care este adevărata
credință a Bisericii armene.

28
 Sinodul din 491, în care patriarhul Papghen i-a
condamnat pe nestorienii Barsuma și Acachie, precum și pe
eutihieni, și în care a respins clar și răspicat sinodul din
Calcedon16.
Sinodul întrunit de patriarhul Esdras, în 629, la
Theodosiopolis sau Garina (Erzrum), a fost cel la care s-a
făcut prima încercare a Bisericii armene, de după 491,
de împăcare cu Biserica greacă. Esdras a dovedit împăratului
Eraclie că dogmele celor două popoare sunt identice și că
armenii i-au condamnat întotdeauna pe Eutihie, pe Nestorie și
pe toți ceilalți eretici. Împăratul i-a spus patriarhului că grecii
erau de aceeași părere asupra tuturor acestor puncte. Mai mult,
Esdras a recunoscut formal, în sinodul său din Theodosiopolis,
sinodul din Calcedon.
În 647, patriarhul Nerses al III-lea a convocat un sinod
la Tuina și, la fel ca predecesorul său, i-a arătat nepotului lui
Eraclie, împăratul Constantin al II-lea că credințele celor două
popoare sunt identice. Ca semn de pace, împăratul, din
perspectiva unor istorici, a primit Sfânta Euharistie din mâna
patriarhului iar din perspectiva altora, patriarhul s-a împărtășit
în Biserica greacă.
Cu toate stăriunțele acestor două ultime sinoade pentru
unirea celor două Biserici, majoritatea episcopilor armeni a
persistat în depărtarea sa de greci. Îndărătnicie fatală, sursă de
rele nesfârșite, nu numai în domeniul religios dar și în cel
politic!
În 719 și 726, au avut loc două sinoade în urma
stăruințelor patriarhului Ion, numit „filosoful”. Acest prelat
cultivat și cucernic a încercat să elimine orice motiv de ură și
neînțelegere față de Biserica de la Constantinopol și a păstrat
în Biserica sa cultul și ceremonialul grecești. Nu a amintit de
sinodul din Calcedon, cu toate acestea a proclamat, în numele

16
Vezi ceea ce s-a spus mai sus despre sinodul din Calcedon.

29
Bisericii sale, ferma credință a acesteia în cele două naturi ale
lui Isus Christos, și a pronunțat anatema împotriva sectei
fantasticilor, discipolii lui Iulian din Halicarnas.
Patriarhul Ion, supranumit „istoricul”, adversar
declarat al Bisericii grecești, i-a convocat pe episcopii armeni,
în 847, la mănăstirea Ecimiadzin, a condamnat doctrina
nestorienilor și a eutihienilor și a interzis orice relaționare cu
comunitățile creștine din Apus.
Dușmănia episcopilor armeni împotriva acestora din
urmă a izbucnit odată cu începerea relaționării dintre Zaharia,
patriarhul Armeniei și Fotius, patriarhul din Constantinopol.
Aceste relații arată, în același timp, cât de mult ținea, și a ținut
dintotdeauna, Biserica armeană la independența sa.
Excomunicarea dată de papa Nicolae I împotriva lui
Fotius a fost considerată nulă de către Biserica armeană.
În 862, Zaharia ținuse un sinod pentru a justifica în fața lui
Fotius17, ortodoxia Bisericii armene. Patriarhul Niceei, trimis
de acesta din urmă, a luat parte la acel sinod și i-a explicat lui
Zaharia credința confesată de Biserica greacă în sinodul din
Calcedon. Zaharia, împreună cu sinodul său, consimțind,
au primit în mod formal sinodul din Calcedon, adăugând totuși
o clauză unde se păstrează vechea neîncredere a clerului
armean față de cel grec. Această clauză prevedea ca toți cei
care, în convingerea lor, considerau că dogmele acestui sinod
sunt contrare tradițiilor apostolice și primelor trei sinoade
ecumenice și, printr-o inconsecvență inadmisibilă, nu-l
respingeau, atrăgeau anatema asupra lor. Cât despre cei care,
convinși de ortodoxia părinților din Calcedon, îndrăzneau,
impulsionați de un sentiment părtinitor sau de ură, să-i
calomnieze sau să-i vorbească de rău, aceștia își făceau singuri
rău. Această clauză a cauzat o răceală între patriarhii Zaharia

17
Fotius, exilat de către împăratul Leon filosoful, a murit într-o
mănăstire din Armenia, în 891.

30
și Fotius. Cu toate acestea, ea reprezenta numai o retractare a
imputărilor proferate de armeni împotriva sinodului din
Calcedon și le impunea, într-o oarecare măsură, o limită pentru
a-i împiedica să comită din nou erori și a se deda falselor lor
prevenții împotriva hotărârilor acestui sinod, hotărâri care,
drept vorbind, erau pe deplin conforme cu dogmele Bisericii
lor.
În 966, patriarhul armean Vahan, om luminat, care
dorea pacea între cele două părți, susținut de Theodor, episcop
din Melitena, a făcut o expunere a dogmelor Bisericii armene,
destinată lui Policlet, patriarhul din Constantinopol. Acesta a
aprobat-o și i-a recunoscut ortodoxia.
Din 1160, Biserica greacă a arătat o indulgență foarte
mare față de Biserica armeană, sora ei mai mică. Grecii doreau
ca armenii să se unească cu ei deoarece aceste două Biserici
profesau aceleași dogme și nu fuseseră separate decât în urma
unei simple confuzii de cuvinte. Cu toate acestea, necesitatea
unei înțelegeri reciproce se resimțea din ce în ce mai mult,
pentru a putea pune capăt ostilităților de ambele părți și pentru
a opri progresul început de Biserica latină în Armenia.
Armenii, recunoscând primele trei sinoade, fiind în unire cu
grecii cu privire la ultimele trei în ceea ce privește dogmele,
profesând, în fond, credința sinodului din Calcedon la fel de
bine ca și aceștia, continuau, cu toate acestea, să nutrească
anumite bănuieli care, pentru a fi diminuate și chiar înlăturate,
cereau o apropiere sinceră. Biserica greacă era pe deplin
conștientă dar, rănită de neîncrederea episcopilor armeni, era
reticentă în a face primul pas. O întâmplare a făcut posibilă
această apropiere dorită și din 1160 până în 1179, epoca
faimosului sinod din Hrom-Gla sau Rum-Kale, Biserica greacă
a fost în relații continue cu cea din Armenia, în ciuda tuturor

31
războaielor și nenorocirilor prin care trecea, la acea vreme,
aceasta din urmă18.
Alexis, ginerele împăratului Manuel, călătorind în
Armenia, a avut ocazia să-l cunoască pe fratele patriarhului
Grigoriu, pe episcopul Nerses, ordonat de fratele său și
cunoscut în istorie sub numele de Nerses Șnorhali (Grațios).
În discuția purtată cu Nerses, Alexis l-a rugat să-i explice
diferențele ce separau cele două Biserici. Nerses i-a răspuns
printr-o expunere scrisă, scrută și concisă, a dogmelor
fundamentale ale Bisericii armene, mai ales asupra problemei
celor două naturi în Isus Christos. Această expunere i-a trezit
împăratului Manuel dorința vie de a intra în legătură directă cu
Biserica armeană pentru a restabili unirea. În această privință a
adresat o scrisoare patriarhului Grigorie. Însă acesta a murit
înainte să primească scrisoarea și a fost succedat, pe scaunul
patriarhal, de fratele său, Nerses. Acesta i-a răspuns
împăratului cu privire la cele două naturi în Isus Christos,
în termeni identici cu cei ai credinței Bisericii grecești:
„o singură ființă și o singură natură a celor două substanțe în
unicul Isus Christos sunt reunite într-un chip nespus și fără
amestecare.” Acest răspuns, atât de ortodox, l-a determinat pe
împăratul Manuel să continue această inițiativă de dobândire a
păcii pe care a întreprins-o și l-a trimis în Armenia pe
călugărul Theorian, filosof și teolog desăvârșit. Theorian a
avut o dezbatere cu Nerses cu privire la cele două naturi și i-a
demonstrat că sinodul din Calcedon nu a acceptat deloc ideile
eterodoxe și false ale lui Nestorie care împărțea în două părți
persoana lui Christos. De asemenea, el i-a explicat de ce a spus
Sfântul Ciril „o singură natură a Cuvântului încarnat”,
lămurindu-l că acesta nu pretindea că Isus Christos are doar o

18
Această fortăreață situată pe Eufrat a servit drept reședință
catholicoșilor sau patriarhilor armeni, din 1147 până în 1293, când a
fost cucerită de egipteni.

32
singură natură, ci, dimpotrivă, se conforma spuselor
Evangheliei „Cuvântul s-a făcut trup”, adică natura divină a
îmbrăcat natura umană și s-a făcut trup. Pentru expresia
aceasta nu a folosit „Christos” ci „Cuvântul s-a făcut trup”.
Spunând „o singură natură a Cuvântului încarnat”, Sf. Ciril a
urmat spusele lui Atanasie cel Mare care argumentase în
aceeași termeni împotriva ereziei lui Arius, care admitea o
diferență între Cuvântul necreat, aparținând la origini lui
Dumnezeu Tatăl și Cuvântul pe care îl admitea în Isus
Christos și despre care spunea că este creat.
Astfel, Atanasie, respingând această diferență, a
afirmat categoric că el recunoaște o singură ființă sau natură a
Cuvântului făcut trup. Nerses nu a înțeles de ce grecii credeau
că armenii dau o interpretare falsă expresiei Sf. Ciril
„O singură natură a cuvântului încarnat”. Pentru că armenii
afirmă o singură natură, adică o singură ființă și persoană a
lui Isus Christos, formată din două naturi sau substanțe, divină
și umană, reunite și neamestecate în unicul Isus Christos.
Nerses, observând că explicațiile lui Theorian asupra
acestui aspect corespundeau doctrinelor Bisericii armene, el
îsuși înțelegând la fel ca Theorian sensul real al expresiilor
Sfântului Atanasie și al celor ale Sfântului Ciril, precum și
rațiunile care i-au determinat să le folosească, a spus: „ Acum
pot fi liniștit.” Fiindcă un prelat sirian îi reproșa că este de
partea grecilor, acesta i-a răspuns: „Nu sunt părtinitor față de
greci, sunt însă convins de ortodoxia celor ce aduc explicații și
își doresc să conlucreze pentru unirea celor două Biserici.”
Comparând dogmele sinodului din Calcedon cu doctrina
sfinților Părinți, în special cu cea a Sfântului Ciril, pe care
armenii îl stimau foarte mult, s-a convins că credința grecilor
în aceste dogme era conformă și foarte ortodoxă: „Eu nu
găsesc nimic contrar ortodoxiei în credința sinodului din
Calcedon, i-a spus lui Theorian, dogmele acestui sinod mi se
par aceleași cu ale noastre și nu înțeleg de ce predecesorii mei
îl resping cu atâta neîncredere.” În final, Theorian a deschis

33
problema celor două voințe în Isus Christos, dar au convenit
imediat asupra acestui aspect care fusese discutat și adoptat în
cel de-al șaselea sinod ecumenic, împotriva căruia armenii nu
protestaseră niciodată și a cărui profesiune de credință era deja
a lor.
În ceea ce privește ștergerea din trisaghionul „sfinte
Dumnezeule, sfinte tare, sfinte fără de moarte, miluiește-ne pe
noi”, a cuvintelor: ce te-ai răstignit pentru noi, Nerses a fost
foarte ferm, susținând că Biserica armeană nu putea fi de acord
cu această schimbare fiindcă acest imn se adresează Domnului
nostru Isus Christos. Pentru a-și susține afirmațiile, a dovedit,
prin cărțile liturgice, că această completare a trisaghionului
diferă în funcție de solemnitatea zilei. Astfel, de Crăciun se
cântă: „Sfinte Dumnezeule, sfinte tare, sfinte fără de moarte,
care te-ai arătat nouă, miluiește-ne pe noi”; în ziua
Întâmpinării și în Duminica Floriilor, se spune: care ai venit și
vei veni; în joia din Săptămâna Patimilor, care te-ai vândut
pentru noi; la slujba din Sâmbăta Mare, care te-ai îngropat
pentru noi; în Duminica Paștilor și în cele șase săptămâni ce
urmează, care ai înviat din morți; în ziua Înălțării, care te-ai
suit cu slavă la Tatăl; la Schimbarea la Față, care te-ai arătat
pe muntele Tabor; la Adormirea Preacuratei, care ai venit
pentru moartea maicii tale, sfintei Fecioare; în ziua de Rusalii
acest imn este închinat Sfântului Duh, căci se cântă „Sfinte
Dumnezeule, sfinte tare, sfinte fără de moarte, care te-ai
pogorât asupra apostolilor, miluiește-ne pe noi”.
Nerses a adăugat că o prescurtare a imnului, repetat în
această formă de un popor întreg, timp de veacuri, ar putea să
inspire acestui popor, printre altele prea puțin instruit,
o neîncredere în însăși Biserica sa, ceea ce l-ar putea îndepărta
de ea.
Cu toate acestea, atât de mare era dorința lui Nerses de
a obține unirea celor două Biserici încât i-a dat de înțeles lui
Theorian că dacă pacea depinde de prescurtarea pretinsă de el,
ar putea fi făcută deoarece această cântare se repetă de trei ori

34
în Liturghie, astfel putându-se adresa o dată lui Dumnezeu
Tatăl, fără adăugare, a doua oară lui Dumnezeu Fiul, cu acele
cuvinte adăugate și a treia oară Sfântului Duh, din nou fără
cuvintele adăugate.
Au discutat, în cele din urmă, despre vechiul obicei al
Bisericii armene de a sărbători în aceeași zi, împreună,
nașterea lui Isus Christos și Botezul său. Nerses arată că acest
obicei se bazează pe calculul zilelor dintre concepțiunea și
nașterea Mântuitorului, după cum arată evanghelistul Sfântul
Luca.
În acest fel s-a încheiat discuția dintre Theorian și
Nerses. Este important de observat că ei nu au discutat despre
întrebuințarea pâinii nedospite la Euharistie, la armeni,
și despre obiceiul pe care îl au de a nu turna apă în potir,
cu toate acestea primind Euharistia, ca și grecii, sub ambele
chipuri. Armenii sunt foarte atașați de aceste vechi tradiții ale
Bisericii lor. Ei afirmă că, în timpul sărbătorii Paștilor,
la evrei, nu se pregătește pâine cu aluat și că este destul de
posibil ca Mântuitorul să nu fi găsit altă pâine când a ținut
Sfânta Cină cu discipolii săi. Cât despre întrebuințarea vinului
fără apă, ei se bazează pe cuvintele Evangheliei unde se spune
că el a turnat în potir vin curat.
Nerses i-a dat lui Theorian două scrisori pentru
împărat. Una confidențială, în care își exprima dorința vie de a
vedea înfăptuită cât mai curând unirea dintre greci și armeni,
și recunoștea că, în doctrina sa, sinodul din Calcedon era
foarte ortodox și întru totul conform cu dogmele armenilor.
În scrisoarea oficială, și-a exprimat din nou față de împărat
dorința de unire și pace, menținând câteva vechi obiceiuri ale
Bisericii armene, care nu aduceau deloc atingeri esenței
dogmei și care țineau doar de disciplină. El lăsa totuși să se
înțeleagă teama pe care o avea de a nu întâmpina opoziția din
partea clerului său și în rândul populației care, fie din
ignoranță, fie dintr-o ură mai veche, s-a complăcut într-o
ruptură atât de lungă și de dăunătoare. L-a rugat pe împărat să

35
poruncească să fie spuse rugăciuni pentru a-i cere lui
Dumnezeu ca acest proiect de unire, față de care era foarte
devotat, să fie îndeplinit cât de curând și într-un mod cât mai
fericit.
„Nu dogmele, ci niște înțelesuri greșite și o confuzie
de cuvinte, a scris acest sfânt patriarh, ne îndepărtează de
Biserica voastră. Armenii îi judecă pe greci după puținii dintre
ei care trăiesc pe țărmurile Mării Negre și care sunt susținători
ai lui Nestorie. Grecii, pe de-o parte, dând crezare calomniilor
celor dintre ei care au părăsit Armenia, ne consideră
susținători ai lui Eutihie. Sufletul vostru creștinesc își dorește
pacea între cele două Biserici și nu statornicirea unei dușmănii
reciproce. Noi suntem atât de puternic determinați în a vă
susține pentru această cauză, încât ne-am jertfi nu numai vii
fiind, dar chiar morți, dacă am putea reînvia ca Lazăr, am ieși
din mormânt la chemarea voastră.”19
Luându-și rămas bun de la Theorian, Nerses l-a
îmbrățișat înlăcrimat și i-a cerut insistent să-l roage pe împărat
să-i poruncească patriarhului din Constantinopol să i se
adreseze lui Dumnezeu în catedrală, în îmbrăcămintea
pontificală și cu crucea în mână, prin rugăciuni publice pentru
restabilirea bunei înțelegeri dintre cele două popoare care
profesau aceleași dogme și care erau înfrățite întru Isus
Christos, pentru ca vorbele rele din ambele părți, de atâtea
veacuri, spuse nu numai despre vii ci și despre morți,
să dispară în urma unei împăcări grabnice și sincere.
Theorian i-a dat cele două scrisori împăratului, acesta
le-a comunicat patriarhului și amândoi i-au răspuns lui Nerses.
În scrisorile confidențiale aceștia lăudau ordodoxia conducerii
Bisericii armene, și-l asigurau de bună voința lor. În cele
oficiale însă, spuneau că expunerea dogmelor este ireproșabilă
dar că trebuie să le explice în aceeași termeni și cu aceeași

19
După textele manuscriselor originale armene.

36
claritate ca și Biserica greacă, pentru a înlătura orice altă
interpretare falsă și l-au rugat să pronunțe într-un sinod o
anatemă solemnă împotriva lui Eutihie, Sever și Dioscor;
să recunoască sinodul al 4-lea ecumenic; să cânte trisaghionul
în numele Sfintei Treimi și prin urmare să renunțe la
completarea numită mai sus; iar în Euharistie să se conformeze
cu obiceiurile grecești privitoare la pâine și vin.
Theorian a venit cu aceste propuneri în Armenia,
în 1172, înainte ca episcopii să se întâlnească să le discute în
sinod. În timp ce aștepta sosirea tuturor, Nerses s-a adresat
episcopilor prezenți care au arătat o opoziție fermă și care s-au
simțit lezați de condițiile imperative ce li se impuneau.
Putea oare Biserica armeană să le accepte după ce a
fost reprezentată în cele trei sinoade ecumenice și profesa
credința celor patru din urmă putând spune că le-a primit pe
toate? Căci, să le accepte pe primele trei și să nu protesteze
împotriva ultimelor trei iar în același timp să nu-l recunoască
pe al 4-lea, cel puțin de drept, era un lucru, logic vorbind, cu
neputință. Cu toate că Biserica armeană nu a primit sinodul al
4-lea din cauza unor bănuieli nefondate cu privire la ortodoxia
părinților din Calcedon, totuși ea a condamnat, de mai multe
ori, în sinoadele sale particulare pe Eutihie, Arius, Nestor și pe
adepții lor. Deci, să reformuleze o anatemă drept condiție de
pace sine qua non, nu însemna oare să mărturisească că luase
parte la erorile pe care era nevoită să nu le aprobe? Astfel,
aceste condiții de pace le-au părut prea aspre armenilor. Cât
despre celelalte condiții cu privire la trisaghion și la Sfânta
Euharistie celebrată cu pâine azimă și vin neamestecat cu apă,
Nerses și episcopii săi nu au vrut să facă nici o schimbare,
nevăzând în acestea nici o erezie. În această epocă, în care
doctrinele greșite creau atâta dezordine în rândurile creștinilor,
ortodoxia, a cărei dogmă o profesa de multe veacuri Biserica
armeană, și nu simplele ceremonii de cult, reprezenta singurul
punct esențial.

37
 Nerses l-a informat pe împărat că, sinodul nefiind încă
întrunit, nu putea să-i dea nici un răspuns, dar că-l roagă în
același timp să fie mai indulgent și să nu se țină cont de
diferențele dintre ceremoniale și rituri, care nu consituiau
fondul religiei.
Nu i-a fost dat patriarhului Nerses Grațiosul să vadă
înfăptuită unirea celor două Biserici, scop pentru care s-a
străduit atât de mult. A murit în 1173. Este autorul unor
rugăciuni pline de duioșie și smerenie și a unor imnuri ce se
cântă la diferite slujbe ale Bisericii.
Succesorul său, patriarhul Grigoriu al IV-lea, l-a
informat pe împărat cu privire la numirea sa la pontificat și i-a
mărturisit dorința de a continua negocierile începute și
desfășurate cu atâta ardoare de Nerses. Totodată, l-a informat
că el nu crede că sinodul va vrea să se supună condițiilor
impuse de greci; că aceste condiții nu priveau punctele
dogmatice și esențiale și că ele nu fac altceva decât să
împiedice unirea celor două Biserici; că mai multți membri ai
sinodului armean nu erau destul de luminați, și că trebuiau
tratați cu blândețe așa cum sunt ademeniți copii mici cu lapte.
Prin urmare, l-a rugat pe împărat să-și îndemne clerul să fie
mai indulgent și să înlăture din condițiile propuse pe cele ce nu
erau conforme cu vechile obiceiuri ale Bisericii armene.
Împăratul i-a răspuns în termeni binevoitori,
asigurându-l de sprijinul său pentru a obține o împăcare
reciprocă.
În 1179, la șase ani de la moartea lui Nerses, episcopii
principali ai Armeniei, în număr de 30, s-au întâlnit la
reședinta patriarhului din Rum-Kale. Au fost prezenți mai
mulți mireni, dintre cei mai importanți, și patriarhii Siriei și ai
Albaniei. Potrivit documentelor grecești, au fost discutate toate
condițiile impuse de clerul grec pe vremea lui Nerses și au fost
acceptate în totalitate prin influența Sfântului Nerses din
Lambron. Însă, autorii armeni susțin altceva. Oricum ar fi, este
cert că Nerses din Lambron a vorbit având în vedere

38
împăcarea: „Dacă trebuie să ne judecăm fără părtinire, de ce
suntem noi separați de greci și avem oare dreptul să fim astfel?
Noi spunem că Isus Christos a fost Dumnezeu și om, grecii
spun că Isus Christos a avut două naturi, ambele părți exprimă
același lucru dar în cuvinte diferite. Nu avem noi oare
exemplul părinților noștri predecesori, a patriarhului Ion
filosoful și al lui Esdras, al lui Grigorie din Nareg și a mai
multora dintre sfinții noștri părinți, care au predicat cu toții
pacea celor două Biserici și au recunoscut între ele o
conformitate de dogme? Am uitat oare relația împăratului
Manuel cu părintele și patriarhul nostru Nerses pe care voi toți
l-ați cunoscut? Prin el și prin chemarea lui ne-am întâlnit cu
toții, astăzi, aici. Fără îndoială, am avut printre noi și oameni
mai puțin luminați care dintotdeauna au pus piedici păcii și
unirii celor două Biserici, Dumnezeu să-i ierte! Cât despre noi,
să acceptăm condițiile pe care ni le propune Biserica greacă,
sora mai mare a Bisericii noastre, pe cele pe care conștiința
noastră nu le respinge, și să le primim pentru slava lui
Dumnezeu.”
Sinodul din Rum-Kale a luat la cunoștință toate aceste
condiții și le-a confirmat considerându-le ortodoxe. A fost
redactat un act ce a fost semnat de toți episcopii și trimis
împăratului Manuel și patriarhului din Constantinopol,
Teodosiu, succesorul lui Mihail. Episcopii din cadrul sinodului
au început documentul printr-o expunere dogmatică. După
patriarhul Nerses Șnorhali, i-au menționat pe episcopii care
au fost prezenți, în numele Bisericii armene, la primele trei
sinoade ecumenice precum și la cel de-al 6-lea și al 7-lea,
au recunoscut solemn primele trei sinoade acceptând hotărârile
lor și l-au trecut sub tăcere pe al 5-lea, al 6-lea și al 7-lea.
În acest înscris, au făcut o anatemă împotriva lui Arius,
Nestorie, Macedon și Eutihie fără a menționa însă
recunoașterea sinodului din Calcedon care l-a condamnat pe
Eutihie. Au dezvoltat pe larg părerea sfinților părinți cu privire
la cele două naturi ale lui Isus Christos. „Noi credem, spuneau

39
ei, și împărtășim cu sinceritate credința sfinților părinți care,
vorbind despre natura lui Christos, înțeleg prin aceasta, nu o
natură ci două naturi în Isus Christos, unite și neamestecate
într-o singură persoană, care prin acțiune și voință făcea fapte
fie divine fie umane. Astfel, să luați la cunoștință că noi ne
însușim învățătura sfinților Părinți. Noi credem din toată inima
în adevărul a ceea ce afirmăm despre credința noastră și o
dovedim prin expunerea ei în fața Bisericii grecești. Noi
înțelegem clar că Dumnezeu a dorit ca prin voi să ia sfârșit
vechea ură dintre cele două Biserici și că acest sentiment
trebuie să se schimbe într-unul de pace. Întreg sinodul nostru
își manifestă respectul față de profunda voastră cunoaștere
teologică și afirmă că aceasta este întru totul conformă cu
tradițiile sfinților Părinți. Înțelepciunea voastră nu are nevoie
de o altă confirmare din parte-ne, pentru înțelegerea ortodoxiei
noastre. Însă, prin acest act, noi dorim să dăm înțelepciunii
înțelepților un motiv pentru a aprecia motivul învoirii și a
bunei noastre înțelegeri cu ortodoxia, pe care le dăm aici.
Îndepărtați pe cei care din ură vor dori să vă instige împotriva
credinței noastre, căci aceștia se îndepărtează pe ei înșiși de
adevăr. Conștiința noastră ne este garantul sigur împotriva
ereziei, faceți deci să cadă o ură neîmpăcată asupra capului
îngerului căzut. Iar în privința noastră, care suntem frații
voștri, întăriți pacea și iubirea aproapelui și Dumnezeul păcii
și al bunătății să fie cu voi.” Amin.
Acest document al sinodului din Rum-Kale a fost
semnat de cei 33 de episcopi prezenți, amintiți mai sus.
Pe lângă semnăturile celor doi patriarhi, Gregoriu al IV-lea al
Armeniei și Stefan al Albaniei, sunt semnăturile episcopilor
din capitalele diferitelor provincii ale Armeniei precum: Ani,
Tuiu, Edessa, Kars și Cilicia precum și ai celor din Antiohia,
Ierusalim și Cezareea. Astfel, se dovedește că întreaga
Biserică armeană a luat parte la sinodul din Rum-Kale,
exprimând în unanimitate și într-un mod formal, dacă nu
tocmai cu termenii folosiți de Biserica greacă cel puțin cu

40
toată bunăvoința posibilă, tendința clerului armean la unirea
celor două Biserici. Din nefericire, acest document nu a ajuns
la destinație. Mesagerii, care erau responsabili cu înmânarea
documentului împăratului, abia au ajuns în Cezareea.
Tulburările și războaiele pe care le-au cauzat cruciadele în
Asia Mică i-a silit să se întoarcă înapoi în Rum-Kale, în ciuda
regretului amar al patriarhului Grigorie. Imediat după, în 1181,
moartea împăratului a întrerupt relațiile dintre cele două
Biserici și pacea obținută și semnată nu a putut fi realizată.
Cu toate acestea, odată cu acel sinod, înțelegerea de
atunci s-a fixat mai stabil între ele și nu a încetat până în zilele
noastre.
Aceasta este a patra perioadă a Bisericii armene.
De atunci, în Armenia, supusă pustiirilor
necredincioșilor, Catholicosul a fost obligat să-și mute dintr-
un oraș în altul scaunul patriarhal pentru a fugi de persecuțiile
și tirania acestora. Regii Armeniei din dinastia Rupiniană20,
care stăpâneau Cilicia, constrânși să ceară adeseori protecție,
prin intermediul papei, de la puterile suverane din Occident, și,
în mijlocul tulburărilor ce agitau statele lor, au neglijat adesea
chestiunile religioase.
Din timpul celei de-a doua cruciade, legăturile dintre
papi și regii Ciliciei au devenit din ce în ce mai strânse.
Armenia Mare era dezorganizată și pustiită, invadată de turci
și de mongoli.
Este greu de înțeles cum Biserica armeană, abandonată
de propria ei putere, în mijlocul atâtor schimbări, a reușit să-și
păstreze unitatea și să supraviețuiască mai multor veacuri de
luptă și de opresiune din partea necredincioșilor. Suveranii
neputincioși ai Ciliciei erau obligați să recurgă la papi pentru

20
Acești principi își aveau originile din neamul Pagratizilor, prin
Rupen, fondatorul lor, care a fost rudă cu ultimul rege pagratid,
Kachig al II-lea.

41
că chiar și imperiul grec, ruinat, nu mai avea puterea de a le
oferi nici cel mai mic ajutor. Papii, martori ai nefericitei sorți a
armenilor, au încercat să unească Biserica armeană cu cea
latină. Unii principi au făcut un act de alipire la scaunul din
Roma, printre care și Chetum. Acesta a făcut un asemenea act
în 1288, dornic de a câștiga bunăvoința papilor Neculai al
IV-lea și Bonifaciu al VIII-lea, care îl făceau să spere la un
ajutor din partea principilor din Occindent.
Regele Oșin i-a promis papei Ion al XXII-lea că va
reuni Biserica armeană cu Biserica romană, la care a aderat și
el, în 1320. Acest papă a trimis misionari în toată Armenia,
dintre care primul a fost Barthelemy de Bologne, pentru a
determina populația și pe episcopi să se unească cu scaunul de
la Roma. Dar aceste încercări nu au avut nici un rezultat, și
acești trimiși abia dacă au putut convinge câteva sate din
Cilicia. La Nachicevan a fost stabilită o misiune de
dominicani, a căror conducător a luat titlul de arhiepiscop al
armenilor uniți. Cea mai mare parte a populației s-a opus ferm
tuturor acestor încercări iar unul dintre ultimii regi ai
Armeniei, Constantin al III-lea, a fost ucis pentru că a vrut să
introducă în Biserica sa rituri latine. În fine, regele Ciliciei,
Leon al VI-lea, din familia Lusinianilor, fiind nevoit să-și
abandoneze statele pe care le cuceriseră egiptenii, s-a dus în
Franța unde a cerut ajutor, fără succes însă, pentru a recuceri
posesiunile tronului său. A trăi acolo 15 ani și a murit la Paris,
în 1393.
În tot acest timp, numeroși armeni, văzându-și țara în
pericol și pradă anarhiei, au emigrat și s-au răspândit în
diferite țări: în Anatolia, Egipt, India și la Constantinopol,
pe țărmurile Mării Negre, în câteva orașe sudice ale Rusiei și
în Polonia. Spre anul 1440, scaunul patriarhal a fost restabilit
la Ecimiadzin și mai multe mii de armeni au revenit, în acea
perioadă, în sânul vechii lor Biserici. Dar, în 1666, cei care se
așezaseră în Galiția, atrași de iezuiți, au îmbrățișat din nou
religia catolică. Papa Inocențiu al XII-lea, spre finalul

42
secolului al XVII-lea, a trimis misionari în Polonia și în
orașele Asiei pentru a încerca să-i atragă pe armeni sub
cârmuirea sa. Însă, aceste misiuni au avut succes doar asupra
unei părți a locuitorilor din Trebizunda, Erzerum, Alep și din
câteva sate din vecinătatea acestor orașe. În fine, în 1717,
sârguinciosul arhimandrit Mechitar a fondat lângă Veneția, în
insula St. Lazar, o mănăstire celebră astăzi prin eudiția celor
aproximativ 100 de călugărilor ai săi. Această mănăstire
cuprinde o academie armeană și un seminar unde sunt primiți
numai coreligionari catolici dedicați stării ecleziastice. Și în
Viena există o mănăstire a mechitariștilor unde se află o vastă
și impresionantă imprimerie. În Liban sunt două mănăstiri de
armeni catolici care trăiesc într-o mare sărăcie. Acestea au fost
fondate în 1724, de către Abraham, arhimandrit din
Trebizunda care, pentru a scăpa de persecuțiile patriarhului
titular din Constantinopol s-a convertit la catolicism și s-a
retras în Liban.
Arhimandritul Abraham a fost ordonat episcop la
Roma și a primit numele de arhiepiscop al tuturor armenilor
catolici din Orient. În Galiția, în orașul Lemberg, armenii
catolici au și ei propriile biserici. În Rusia, a fost un episcop
armean catolic, în Mohilev, pe Nistru, dar de la moartea
episcopului Iosif, conducerea rusească nu a mai permis un
succesor și puținii armeni catolici din această dioceză țin acum
de episcopul catolic ce se află în apropierea acestui oraș.
Armenii catolici răspândiți prin Italia, Polonia, Galiția
și Franța, neavând mai deloc biserici, cu greu își pot păstra
naționalitatea, care uneori le este chiar contestată. Dându-și
toată silința, ei au devenit rareori prozeliți, iată și de ce. Pentru
ca două Biserici să se poată uni și să poată opera între ele o
fuziune, o simplă diferență în ceremonial sau în ceea ce
privește câteva cuvinte poate fi ușor înlăturată, așa cum s-a
întâmplat în sinodul de la Rum-Kale. Dar schimbarea credinței
asupra purcederii Sfântului Duh și asupra Euharistiei, care se
dă doar sub forma pâinii în locul ambelor chipuri, răsturnarea

43
ordinii Liturghiei, lăsarea altarului descoperit pe care toată
Biserica de Răsărit îl acoperă cu taină în timpul unei părți din
sfânta slujbă, nepermiterea căsătoriei preoților de mir, toate
acestea sunt aspecte care duc la o deosebire semnificativă.
Numărul armenilor catolici din Rusia, în urma
ultimului recensământ, incluzând bărbații și femeile, se ridică
la 15.483 de persoane. Armenii gregorieni sau de rit armean
oriental formează în această țară un total de aproape 500.000
de suflete21, aici ei sunt mai numeroși decât în oricare altă
parte. Urmând exemplul compatrioților lor din Persia și India,
care au drept conducător spiritual pe Catholicosul din
Ecimiadzin, armenii din Constantinopol, Ierusalim și Sis,
îl recunosc pe acesta drept conducător chiar dacă în aceste
orașe sunt episcopi ce poartă titlul de patriarhi. Acest titlu este
însă doar onorific și nu le conferă nici măcar dreptul de a
ordona episcopi, căci numai Catholicosul din Ecimiadzin are
puterea de a hirotoni episcopi și de a binecuvânta mirul22 pe
care îl folosesc preoții din toate bisericile armene. Acest drept
exclusiv al Catholicosului din Ecimiadzin conferă unitatea
Bisericii armene, susține puterea ei morală și prin unitatea
religiei, conservă naționalitatea acestui popor.
Catholicosul este ales prin votul episcopilor și al
armenilor din toate țările din care vin să participe la această

21
Poate chiar 1.500.000 de suflete pentru că la momentul actual,
după recensământul realizat de curând, numărul armenilor gregorieni
din Rusia se apropie de 2.000.000, și cu toate că numărul armenilor
din Turcia nu este cunoscut încă cu exactitate, totuși geografii și
călătorii susțin că numărul lor este mai mare aici decât în oricare altă
parte – vezi „Masis”, ziar din Constantinopol, Nr. 1314. (nota
traducătorului)
22
Ceremonia binecuvântării mirului are loc o dată la 7 ani.

44
alegere și este confirmat în dignitatea sa de către M. S.
împăratul tuturor rușilor.23
La Ecimiadzin, Catholicosul dispune de un sinod
instituit de guvernământul rusesc. Biserica armeană este
protejată în Rusia de M. S. împăratul și se bucură de o toleranță
extinsă. În Sankt Petersburg, Moscova24, Nijni-Novgorod,
Astrahan, Odesa, în Georgia și în alte numeroase orașe ale
Rusiei, armenii gregorieni au Biserici mari și frumoase.
În Armenia rusească ei dețin mai multe mănăstiri și numeroase
biserici. Sfântul sinod din St. Peterburg, în urma rugăminților
adresate de patriarhul Ion împăratului Nicolae, a primit de la
M. S., în 1841, un decret prin care era însărcinat să
supravegheze să nu se întâmple nimic necuviincios împotriva
credinței Bisericii armeane, conformă cu cea a Bisericii
grecești. Catholicosul, episcopii și chiar preoții de rând,
primesc, drept răsplată pentru activitatea lor, aceleași distincții
ca și clerul rus.
Astfel, bunătatea lui Dumnezeu, care a protejat
Biserica armeană de-a lungul secolelor de asuprire și nefericire
pe care le-a îndurat, i-a oferit fericirea de a se bucura, sub
dominația rusă, de liniștea și siguranța pe care le pierduse.
Dacă sinodul din Rum-Kale, din cauza problemelor
întâmpinate la acea vreme, nu a reușit să unească cele două

23
Cândva, Catholicosul era confirmat de către șahul Persiei, dar de
pe vremea M. S. Pavel I, acest drept i-a revenit împăratului tuturor
rușilor.
24
În Moscova sunt trei biserici armene iar în Sankt Petersburg două,
ele cuprind proprietăți ale căror venituri sunt folosite pentru
întreținerea clerului și pentru cheltuielile cultului. Aceste Biserici au
fost construite de răposatul conte Jan de Lazareff împreună cu cei
trei frați ai săi Ex. LL. DD. Ion Christof și Lazar de Lazareff,
ereditarii acestei ilustre familii, datorează acestei Biserici imobilele
pe care le dețin.

45
Biserici, trebuie cel puțin să sperăm că pacea de care se bucură
acum va dura pentru totdeauna.
La institutul de limbi orientale a EE. LL. DD. de
Lazareff din Moscova, se urmărește oferirea unei pregătiri
deosebite tinerilor ce-și propun să intre în ordinul sfânt.
Ei urmează un curs complet de teologie, studiază limbile
moderne și primesc, într-un cuvânt, o educație adecvată
progresului civilizației moderne. Prin aceasta se poate vedea o
garanție sigură pentru viitorul clerului armean care până acum,
trebuie să recunoaștem, a fost complet lipsit de pregătire.
Un autor rus, D. Andrei de Muravieff, în lucrarea sa
despre Armenia, adaugă la finalul capitolului în care vorbește
despre separarea Bisericii ortodoxe de Răsărit de Biserica
armeană, niște afirmații împăciuitoare care pot fi utile în
combaterea celor ce condamnă credința Bisericii armene fără a
o cunoaște. Dacă sfântul sinod rus nu ar fi aprobat afirmațiile
lui Muravieff, nu ar fi permis publicarea acestor cuvinte
pacifiste: „Astfel, spune acesta, de la întrunirea tuturor
episcopilor de la Rum-Kale, Biserica armeană a rămas, până
astăzi, în această poziție nedecisă față de Biserica greacă, cu
toate că ea simte cât de apropiată este de noi.”
Trebuie să precizăm că Biserica armeană este, desigur,
una dintre cele mai vechi Biserici ale Răsăritului.

46
 PARTEA A DOUA

Expunerea credinței Bisericii armene, realizată din

ordinul împăratului Manuel Comnen,
de către patriarhul Nerses numit șnorhali (grațios),
Catholicosul Armeniei, în anul 1166 d. Ch.

Cu toate că sărăcia de idei și de cuvinte nu ne permite

să întreprindem discuții abstracte mai presus de puterile
noastre și să adaugăm o picătură în plus în oceanul
cunoștințelor voastre sau măcar o slabă rază de lumină din
inteligența noastră la înalta voastră înțelepciune totuși, ordinul
Majestății Tale Imperiale, care ne-a fost transmis printr-un
servitor al curții sale, a inspirat umilinței noastre cutezanța de
a vă prezenta în scris explicațiile dogmelor credinței noastre.
Pe de altă parte, legea divină ne poruncește să dăm
celui care cere, fie mult, fie puțin, din ceea ce avem. Dacă
trebuie să dăm oricui, atunci cu atât mai mult acest percept
trebuie să fie păzit de privirea celui mai mare dintre noi toți.
Datoria ce ni s-a impus, o îndeplinim astfel cu plăcere. Aici nu
punem fundamentele unei construcții noi, ci doar prezentăm o
construcție clădită cu materiale perfecte pe care focul nu ar
putea să le atace, așezată pe temelia apostolilor și a
profeților25 și a doctorilor ortodocși. Nu o elocvență artificială,
ci adevărul Sfântului Duh ne ajută în acest demers așa cum a
fost învățat de cei ce au primit în ei suflarea sa de inspirație.
Noi vrem să ne expunem ideile fără să încercăm să ascundem
întunecimile ereziei sub aparența luminoasă a adevăratei
credințe, așa cum cred despre noi cei ce au ei înșiși acest
obicei criminal, și vrem să arătăm în scris ceea ce se află în
interiorul sufletului nostru, luând drept martor pe Sfântul Duh
care cercetează inimile noastre și care judecă și pătrunde totul.

25
Epistola către Efeseni, II 20.

47
 Cu toate că am mai supus o dată aprecierii unui
principe preacucernic26 explicația credinței noastre, pe care ați
citit-o și voi, și că ni se pare inutil să mai repetăm acest lucru,
amintindu-ne de povața celui ce a spus că prisosul obosește27
totuși, pentru că această expunere a fost făcută din ordinul
Majestății Tale, suntem gata de a ne supune și de a repeta cele
spune mai înainte, pentru ca o a doua și o a treia repetiție să
pună în evidență adevărul spuselor noastre. Astfel, vom începe
cu aspectul care ne atrage cel mai mult atenția.

Despre dogme

Instruiți de sfinții Doctori ai Bisericii, noi mărturisim

că Dumnezeu Tatăl este deosebit ca persoană, că este fără de
început și etern, că Dumnezeul Fiul este născut din Tatăl etern,
nu după chipul ființelor ci în afara timpului și că Dumnezeu
Duhul Sfânt emană din Tatăl într-un chip negrăit.
Tatăl se numește Tată pentru că el este cauza nașterii
Fiului și a purcederii Duhului Sfânt.
Fiul se numește Fiu, nu din cauza nașterii materiale,
cum este cea a noastră, așa cum cred cei orbiți cu duhul,
ci pentru că el este născut din esența Tatălui și pentru că el nu
este o făptură, nașterea lui fiind negrăită și mai presus de
înțelegerea noastră.
El se numește Fiu unic pentru că nici o ființă, nici
înainte și nici după dânsul, nu a purces în esență din Tatăl.

26
Sf. Nerses se referă la prima expunere a credinței armene pe care a
adresat-o, pe vremea când era un simplu episcop, principelui Alexis,
ginerele și comandantul armateri împăratului Manuel Comnen, când
acesta era la Mopsuest în Cilicia, în anul 614 al erei armene (anul
reformării calendarului armean și nu era armeană adevărată) sau în
1165 d. Ch.
27
Sf. Grigorie din Nazianz.

48
El se numește și Cuvânt pentru că nașterea lui este imaterială,
precum ideea ce curge din spiritul nostru.
Tatăl este înaintea Fiului nu prin naștere, nici față de
condiția muritoare a omului, ci așa cum Tatăl este veșnic tot
așa și fiul este veșnic și este veșnic cu dânsul de la început
până la sfârșit precum razele care coexistă cu lumina soarelui,
căci soarele nu se arată înaintea luminii ci ambele se arată în
același timp. Tot astfel și lumina Fiului provine din lumina
Tatălui și este veșnică precum aceasta. Și cum nu există
strălucire fără lumină, nici icoană fără original, tot astfel nici
Tatăl nu a existat niciodată fără Fiu, nici Fiul fără Tată; Fiul
fiind splendoarea gloriei sale și reflexia substanței sale. Gloria
este Tatăl iar splendoarea gloriei este Fiul. Originalul este
Tatăl iar icoana văzută a lui Dumnezeu Tatăl este Fiul. Iată de
ce noi îl recunoaștem pe Fiu ca având aceeași substanță cu
Tatăl și ca luând parte cu acesta la creație.
Noi mărturisim că Duhul Sfânt este adevăratul Duh al
lui Dumnezeu și nu-l comparăm cu spiritele create, din cauză
că are același nume, după cum nu asemănăm nici pe Fiul unic
cu cei ce sunt fiii lui Dumnezeu, prin dar. Duhul Sfânt diferă
de duhurile create prin faptul că el trebuie să se numească
Duhul lui Dumnezeu, purcedând fără început și fără sfârșit, din
vecii vecilor, dintr-unul Tatăl care n-are nici început, nici
sfârșit, fiind ființă perfectă, neînțeleasă și negrăită pentru cele
create și emanând, în ceea ce privește esența sa, numai din
Tatăl și prin puterea și arătarea darurilor, egal cu Tatăl și Fiul,
după cum se poate vedea din cuvintele Fiului, care a spus: El
nu va grăi de la sine, ci va lua dintr-al meu și vă va vesti vouă,
pentru că toate câte le are Tatăl ale mele sunt.28
Sfântul Duh nu are un început în timp și nu suferă
schimbări în modul său de a fi, condiție la care sunt supuse
ființele create. El cuprinde în sine toate profunzimile

28
Sf. Ion, XVI 13 și 15.

49
misterelor lui Dumnezeu și descoperă tot ce este ascuns în
aceste mistere, el este din aceeași substanță ca și Tatăl și Fiul,
în veșnicia sa, și participant la creație precum cel ce le este
egal în putere și glorie.
Noi mărturisim că aceste trei chipuri sunt cuprinse și
reunite într-o singură Divinitate. Noi nu le deosebim unul de
celălalt în esența lor, așa cum făcea Arius, ci credem și
recunoaștem în Sfânta Treime o singură esență, o singură
suveranitate, aceeași putere și aceeași glorie. Noi respingem,
de asemenea, părerea lui Sabelius din Libia, discipolul
evreilor, care cuprindea cele trei chipuri într-unul singur. Noi
deosebim aceste trei chipuri numai ca nedespărțite și le unim,
deosebindu-le unul de cealălalt, după doctrinele ortodoxe ale
sfinților Părinți.
Astfel, noi mărturisim trei chipuri, nici mai mult, nici
mai puțin, și o singură esență sau natură, fără să o împărțim în
trei după numărul persoanelor, și ne conformăm cu ceea ce
Biserica proclamă în imnul Serafimilor, reunind cele trei
chipuri glorificate într-o singură suveranitate și divinitate.
Căci dacă Tatăl este nenăscut, dacă Fiul este nenăscut din
Tatăl și dacă Sfântul Duh este o emanație pe calea purcederii,
nu rezultă din aceasta că se deosebesc între ei prin esență,
ca Adam, Set și Eva. Pentru că aceștia din urmă, primul,
nenăscut, al doilea, nenăscut dintr-un părinte și Eva, cu toate
că nenăscută totuși se trage din Adam, se deosebesc realmente
între ei tocmai prin esența lor.
Nici unul dintre aceste trei chipuri divine, deopotrivă
adorate, nu este în esența sa mai presus decât cealălalt, și cu
toate că Tatăl s-a numit mare, el se califică astfel numai din
cauza primordialității sale și nu din cauza esenței sale, căci
prin esența sa el este egal cu Fiul și cu Duhul Sfânt iar
divinitatea Tatălui nu a fost niciodată incompletă, adică mai
întâi mică și apoi din ce în ce mai perfectă, ca și cum ar fi fost
o vreme când Dumnezeu nu ar fi fost Tată neavând încă un Fiu
sau când el să nu fi fost înțelept, neavând într-însul puterea

50
(căci Isus Christos, după cuvintele Apostolului, este puterea și
înțelepciunea lui Dumnezeu29) sau când el ar fi fost irațional
pentru că Cuvântul nu era încă cu dânsul care, după
evanghelistul Ion, de la început a fost cu Dumnezeu30 și când
el nu ar fi fost vivificator pentru că ar fi existat o vreme când
el nu ar fi avut spiritul vivificator. Însă Tatăl este dintotdeauna
Tată având neschimbat în sine Cuvântul, puterea,
înțelepciunea și viața iar Fiul este dintotdeauna Fiul veșnic al
Tatălui și pururea cu dânsul, de asemenea și Duhul Sfânt este
dintotdeauna Duhul lui Dumnezeu, veșnic cu el.
Tatăl este principalul, Fiul și Sfântul Duh emană din
acest principiu fără limite de timp și fără cauză. Tatăl preexistă
prin sine, Fiul și Sfântul Duh își au originea din Tatăl din vecii
vecilor și înaintea oricărui lucru și, împreună cu Tatăl,
sunt creatori ai timpului și a tot ceea ce este supus timpului,
a ființelor raționale și a celor materiale cărora ei, din nimic,
le-au dat viață.
Noi mărturisim că numai unul dintre cele trei chipuri,
Fiul, lucrând prin voința Tatălui și a Sfântului Duh și vestit
prin arhanghelul Gabriel, s-a pogorât pe pământul făcut de
dânsul fără a părăsi însă locurile în care își exercita puterea sa
providențială și rămânând, fără a se fi sustras, în locuința de
unde se pogorâse. Cel ce era de neînțeles pentru ființe a vrut să
se închidă în interiorul Fecioarei și să primească de la dânsa un
corp muritor și supus păcatului precum corpul nostru: sufletul,
duhul și carnea pe care le amestecă31 în esența sa fără de păcat

29
Epistola I către Corinteni, I. S. 24.
30
Cap. I, st. 1 și 2
31
Prin cuvântul amestec, Nerses nu înțelege prin această amestecare
că o substanță a fost absorbită de alta, ci vrea să dovedească
pătrunderea unei naturi prin cealaltă. Cuvântul amestec (simmixis,
grec.) era folosit de către Părinții greci, fără să se teamă de vreo
interpretare falsă. Dar, după erezia lui Eutihie, pentru a evita orice

51
și fără de corupție, și cu care el s-a făcut unic într-un mod
indivizibil. El nu și-a schimbat natura materială a corpului
într-una imaterială, ci dintr-un corp păcătos el a făcut, atunci
când a vrut, un corp impecabil; din corupție, incoruptibilitate;
din ceva muritor, nemurirea; păstrând în această unire natura
divină și natura umană fără a le amesteca. Conceput și închis
timp de nouă luni în pântecele Fecioarei, el s-a născut
dintr-însa fără a altera virginitatea ei imaculată, având,
în același timp, din Tatăl său o naștere imaterială și din mama
sa o naștere după trup. Fiu al lui Dumnezeu el s-a făcut Fiul
omului. Asceasta nu înseamnă că unul ar fi Fiul lui Dumnezeu
și celălalt Fiul omului, ipoteză conform căreia un fiu unic ar fi
constituit doi fii, precum susținea într-un mod hulitor Nestorie.
Căci cuvântul nu a intrat în trup ci s-a întrupat, nu
printr-o schimbare ci printr-o unire făcută în pântecele
Fecioarei. Cuvântul nu s-a format în mod material în trup,
printr-o acțiune creatoare, după cum credeau câțiva eterodocși,
ci a primit din Fecioară un trup, nu străin de al ei dar care ținea
de substanța sa. El a trecut prin dânsa nu numai în aparență, ca
printr-un mijlocitor, după cum presupun în mod fals Eutihie și
adepții săi, ci a luat cu adevărat un corp de substanța lui
Adam, printr-o nouă și minunată unire care este mai presus de
orice asemănare. Nici o dată, de la începutul veacurilor, nu s-a
întâmplat o asemenea unire a creatorului cu ceea ce este creat.
Numai într-o anumită măsură, dar fără o deplină exactitate,
această unire a creatorului cu ceea ce este creat se poate
asemăna cu unirea sufletului și a trupului, după cum spune Sf.
Grigorie din Nyssa, în cartea sa despre natură32, în discursul

neînțelegere, acest cuvânt a vost înlocuit prin cuvântul unire (inosis,

grec.).
32
Această carte, pe care unii o atribuiesc lui Nemesius, episcop din
Emessa, Siria, a fost dintotdeauna considerată de către armeni ca
fiind scrierea Sf. Grigorie din Nyssa, începând cu secolul al VII-lea,
când ea a fost tradusă în limba armeană de către Stefan din Siunig.

52
asupra unirii sufletului și a trupului, unde el se exprimă astfel:
„Porfir, acest adversar al lui Isus Christos (obiecțiile
inamicilor noștri împotriva noastră sunt mari și nu au fost
combătute), face o mărturisire analoagă în al doilea discurs al
său. Iată cuvintele acestuia: Nu se poate spune că o substanță
se umple cu o altă substanță, păstrându-și întreagă și
nealterată mărimea. Ci, prin apropiere, o schimbă în propria
sa natură. Profir spune acestea despre unirea dintre trup și
suflet. Dacă aceste cuvinte despre suflet sunt adevărate,
în raport cu nemurirea sa, cu atât mai mult ele trebuie să fie
adevărate raportate la Cuvântul lui Dumnezeu care este
realmente și complet imaterial.”
De asemenea, noi credem că Cuvântul care, după Sf.
Ion, s-a făcut trup, nu s-a întrupat pierzându-și esența divină ci
s-a unit cu adevărat cu corpul și s-a făcut trup, rămânând
imaterial așa cum era la început. Nu a fost unul trup și altul
spirit33, ci același și unicul Isus Christos este trup și spirit; trup
prin omenirea pe care și-a însușit-o și spirit prin divinitatea pe
care o posedă; unul și același, văzut și nevăzut, tangibil și
intangibil, muritor și nemuritor, temporal și etern, Fiu al
omului și Fiu al lui Dumnezeu, de o natură cu Tatăl prin
divinitatea sa și de o natură cu noi prin umanitatea sa. Nefiind,
din aceste motive, una și aceeași persoană, dar rămânând una
și aceeași ființă, unul și același chip, formate din două naturi
reunite în Isus Christos printr-o unire indivizibilă dar fără
amestecare. Cu toate că spiritul omenesc este prea slab pentru
a pătrunde acest mister care este mai presus de orice

33
Aluzie la scrisoarea papei Leon I către Flavian, scrisă în timpul
sinodului din Calcedon și în care cuvintele una și alta ce se
raportează la cele două naturi ale lui Isus Christos fuseseră traduse în
armeană prin cuvântul vomân, unul sau cineva, ceea ce i-a făcut pe
armeni să creadă că sinodul din Calcedon căzuse din erorile lui
Eutihie în cele ale lui Nestorie (vezi prima parte, Prescurtare din
Istoria Bisericii armene).

53
înțelegere, nimic nu îi este totuși cu neputință unei puteri
divine. Căci dacă sufletul și corpul sunt creații ale lui
Dumnezeu, și dacă aceste două entități contrare pot forma o
natură reunindu-se, fără ca nici una, nici cealaltă să nu-și
piardă esența, cu atât mai mult îi este cu putință atotputernicei
naturi divine să se facă trup și să rămână imaterială, să se
unească cu natura noastră umană, care a fost creată, și să-și
păstreze neatinsă natura necreată pe care Cuvântul o ține de la
Tatăl.
Așa cum mărturisim că din două naturi sau substanțe
s-a format o singură persoană și că în această unire nici una
dintre aceste două naturi nu a fost absorbită de cealaltă, tot
astfel admitem, în ceea ce privește cele două voințe, că voința
divină în Isus Christos nu a fost contrară voinței umane și nici
aceasta din urmă nu a fost contrară celei divine, și că într-o
ființă unică a fost o voință dublă în funcție de anumite
momente. Ea era divină când Christos voia să-și manifeste
atotputernica divinitate și era umană când voia să se arate în
umila condiție a umanității. Această voință dublă nu este
dovada unui antagonism ci a independenței lor mutuale pentru
că voința umană nu combătea voința divină, așa cum se
întâmplă cu noi, în care trupul are dorințe contrarii față de
cele ale spirutului34, ci voința umană era subordonată voinței
divine. Atunci când Domnul voia și permitea, corpul simțea
ceea ce-i este propriu, după cum s-a văzut în rugăciunea pe
care a făcut-o înainte de patimi și în timpul ispitei, după postul
de patruzeci de zile, când a voit să permită naturii umane să
simtă foamea35. Cu toate că el a făcut o diferență între voința
Tatălui și voința sa, spunând: Nu după cum vreau eu ci precum
vrei tu36, totuși această expresie reprezintă doar un semn de

34
Ep. către Galateni, V 17.
35
Sf. Matei, IV 2.
36
Sf. Matei, XXVI 39.

54
învoire, ca cea a unui fiu față de tatăl său, și nu de opoziție.
Aceasta este susținută printr-un alt pasaj în care el menține
voința proprie a divinității și înlătură voința trupului: m-am
pogorât din cer nu pentru a face voința mea ci pe cea a
Tatălui meu37.
Cuvintele m-am pogorât din cer dovedesc că
divinitatea sa era imaterială, și nu corpul său, pe care și l-a
însușit când a venit pe pământ.
Pe de altă parte, cine va îndrăzni oare să separe în
divinitate voința Fiului de cea a Tatălui? Dacă Fiul, pentru a
arăta voința Tatălui său, spune: Aceasta este voința Tatălui
meu, ca cei ce vor avea credință în mine să aibă viață
veșnică38 și dacă, prin urmare, voința Tatălui este de a da viață
veșnică celor care cred în Fiul, nu este oare în aceasta și voința
Fiului? Toate acestea sunt suficiente pentru a dovedi acordul și
a exclude orice idee de opoziție. Grigorie Teologul vorbește
explicit despre acest aspect: „Căci după spusele Fiului către
Tatăl: să nu se facă după voia mea, ci după a ta, care este și a
mea, Christos a vrut să facă cunoscut faptul că voința sa este și
voința Tatălui căci dacă tot ceea ce are Tatăl, are și Fiul, este
evident că voința Tatălui este aceeași cu voința Fiului.”39
După cum am spus, prin puterea unică și absolută a
divinității se înțelege o voință dublă, divină și umană, fără
opoziție între acestea. Noi credem că faptele realizate în
această unire au fost deopotrivă divine și umane. Noi nu
atribuim numai divinității imateriale a lui Christos faptele sale
cele mai sublime și umanității sale separate de divinitatea sa,
faptele de un ordin inferior, pentru că dacă ar fi fost astfel cum
putea să afirme cineva că Fiul omului s-a pogorât din Cer sau
că el este un Dumnezeu răstignit și că sângele său este divin40?
37
Sf. Ion, VI 38.
38
Sf. Ion, VI 40.
39
Sf. Grigorie din Nazianz, discursul XXXVI.
40
Sf. Ion, III 13.

55
Însă noi mărturisim că faptele divine și faptele umane ale lui
Christos au fost faptele aceleași persoane, care, câteodată
îndeplinea fapte divine, ca Dumnezeu, și câteodată îndeplinea
fapte umane, ca om. Aceasta o arată întreaga sa viață, de la
început până la sfârșit.
Cu toate că el a fost conceput ca om totuși el a fost
conceput de Sfântul Duh ca Dumnezeu.
Ca om, s-a născut dintr-o femeie dar, ca Dumnezeu,
el conservă pentru mama sa virginitatea după naștere.
Ca om, a opta zi el a fost tăiat împrejur dar, ca
Dumnezeu, a desființat circumcizia corporală, învățând
circumcizia inimii, ca legiuitor al circumciziei.
El a fost dus la templu ca om, după patruzeci de zile
după ce se născuse și a fost recunoscut de Simion ca
Dumnezeu, mântuitor al celor reținuți în legături.
Ca om, el a fugit dinaintea lui Irod și ca Dumnezeu a
respins idolatria din Egipt.
Ca om, el a fost botezat de Sf. Ion iar ca Dumnezeu a
șters păcatul lui Adam prin botezul său și a fost proclamat de
Dumnezeu, de către Tatăl și Duhul Sfânt.
Noul Adam a fost înfăptuit ca și vechiul Adam. Însă,
ca creator al lui Adam, el a învins ispita și ca Dumnezeu a dat
fiilor lui Adam puterea de a sfărâma puterea dușmanului.
Ca om, el a suferit foamea iar ca Dumnezeu a săturat
mulțimea cu câteva pâini.
Ca om, el a încercat setea și ca Dumnezeu i-a chemat
la dânsul pe toți cei însetați și le-a dat să bea din izvorul vieții.
Ca om, el a simțit oboseala mergând și ca Dumnezeu a
fost refugiul celor întristați și celor apăsați sub povara
păcatului, cărora el le dădea jugul său cel dulce și ușor de
purtat.
Ca om, el a dormit într-o barcă și ca Dumnezeu el a
mers pe valuri și a poruncit vânturilor și mării.
Ca om, el a plătit impozit și ca Dumnezeu a poruncit
să scoată un stater din gura unui pește.

56
 Ca om, el s-a rugat cu noi și pentru noi și ca
Dumnezeu a primit cu Tatăl său rugăciunile noastre, ale
tuturor.
Ca om, el a vărsat lacrimi la mormântul prietenului său
și ca Dumnezeu a secat lacrimile surorilor ce își plângeau
fratele, reînviindu-l.
Ca om, el a întrebat unde l-au îngropat pe Lazăr și ca
Dumnezeu el i-a redat viața după patru zile de la moarte,
strigându-l cu voce tare.
Ca om, a fost vândut pentru o sumă mică de bani și ca
Dumnezeu a răscumpărat lumea prin vărsarea sângelui său
prețios.
El a fost mut ca un miel înaintea celui ce-l tunde41,
după natura sa umană însă, prin natura sa divină, el este
Cuvântul lui Dumnezeu ce a existat de la început, acela prin
care cerurile s-au întărit42.
Ca om, el a fost urcat pe cruce între doi tâlhari și ca
Dumnezeu el a întunecat stelele și a făcut să intre în Rai
tâlharul cel bun.
Ca om, el a bău oțetul și a gustat fierea ce i-au fost
date și ca Dumnezeu a transformat apa în vin și a preschimbat
amărăciunea în dulceață43.
Ca om, el a murit și ca Dumnezeu i-a înviat pe cei
morți, prin atotputernicia sa.
Ca om, el a băut din paharul morții din proprie voință
și ca Dumnezeu a învins moartea cu moartea sa.
Cel mort nu este decât cel ce a triumfat împotriva
morții, este unul și același, în același timp și mort și viu, și
vivificator; unicul Isus Christos, om de natură muritoare și în
același timp Dumnezeu, de o natură nemuritoare; neîmpărțit în
41
Isaia, LIII 7.
42
Psalm XXXII 6.
43
Adică amărăciunea fructului din care au mâncat primii noștri
părinți.

57
două ipostaze prin deosebirea celor două naturi, ca și cum unul
ar fi suferit și murit iar celălalt ar fi fost impasibil și nemuritor.
Însă, format din două naturi contrare, el a trăit, în unitatea sa,
efectul celor două naturi opuse: prin natura sa umană,
suferințele și moartea impuse omenirii și, prin natura sa divină,
impasibilitatea și nemurirea. Cel mort cu trupul este tot acela
ce a fost viu prin divinitate; cel ce a suferit, tot acela ce a fost
impasibil; cel pe care, sub influența fricii, l-au trecut sudori
reci, tot acela ce i-a zdrobit pe cei ce se ridicau împotriva lui.
Cel ce a fost în umilință, pentru o vreme, și ceva mai inferior
îngerilor, și întărit de îngeri, este tot acela ce a consolat toate
ființele. Creator al tuturor ființelor, împreună cu Tatăl, după
dumnezeire, el a fost ființă, împreună cu noi, după omenire.
Apostolii trimiși de Cuvânt l-au proclamat Dumnezeu
și om perfect, printr-o unire mai perfectă decât cea dintre trup
și suflet.
Căci sufletul său uman pe care l-a recomandat Tatălui
său, s-a separat de corpul său. Însă, divinitatea a rămas
indivizibilă în ambele, în același timp, nu numai în parte,
ci întreagă în amândouă: ea a rămas cu sufletul său rațional,
când a coborât în Iad, spre sufletele aflate acolo, și a fost
nedespărțită de corpul său pus în mormânt.
El a fost în același timp în sinele Părintelui său și în
cel al Fecioarei, pe tronul gloriei și în ieslele din Betleem,
la dreapta Tatălui și pe cruce, deasupra Heruvimilor și în
mormânt, căci cerul și pământul sunt pline de gloria sa44.
A înviat a treia zi, el care este învierea și viața noastră și s-a
suit la ceruri, pe care nu le-a părăsit niciodată. El se va mai
coborâ într-o zi pentru a reînvia neamul lui Adam și pentru a-i
judeca în dreptatea sa pe vii și pe morți, după cuvintele lor,
gândurile lor, faptele și credința lor, recompensând pe cei buni
și condamnând pe cei răi la pedeapsă.

44
Isaia, VI 3.

58
 El va domni împreună cu cei ce vor fi încoronați cu
dânsul în vecii vecilor, dezvăluind tuturor, și fără ascundere,
această știință a credinței pe care noi nu o avem încă pe deplin,
a credinței în Tatăl, Fiul și Sfântul Duh, cărora se cuvine gloria
și puterea în toți vecii. Amin.
Această expunere a doctrinei noastre asupra Treimii
consubstanțiale, unică divinitate, și asupra întrupării Fiului,
expunere conformă cu profesiunea noastră de credință și pe
care am făcut-o din ordinul Majestății Voastre, este suficientă
pentru moment, dând ocazia Înțelepciunii Voastre, după
cuvântul înțeleptului, de a face noi progrese în înțelepciune.

Tradițiile Bisericii

Să spunem câteva cuvinte despre tradițiile pe care ni

le-au transmis vechii noștri Părinți, și împotriva opiniilor celor
ce nu le admit. Noi vom face cunoscute motivele care ne fac să
observăm aceste tradiții și ne vom explica, luându-l pe
Dumnezeu drept martor, cu toată sinceritatea și fără gânduri
ascunse.
Să vorbim, mai întâi, despre pâinea sfintei slujbe, pe
care noi și romanii o întrebuințăm fără aluat, pe când celelalte
Biserici folosesc pâinea dospită. Fiecare, din ambele părți,
încearcă să justifice obiceiul la care este atașat. Dar cel ce
iubește adevărul nu trebuie să devină sclavul obiceiului, ca un
ignorant, sau să se justifice prin niște cuvinte vane, ca un
simplu argument de discuție, ci trebuie să parcurgă cu spiritul
său paradisul sufletesc (și anume cărțile sfinte) și în acesta să
caute fructul adevărului pentru ca în final să poată gusta din el.
Astfel încât, în ceea ce privește instituirea Tainei de care
vorbim, noi am găsit în cărțile sfinte adevărul pe care îl
căutam. Tot misterul întrupării lui Isus Christos precum și
perfecțiunea trupului și a sângelui său, a fost vestit de profeți
în diverse chipuri și prin diferite cuvinte. Prima dată, la masa
lui Avraam, care a fost chipul mesei din Cină, Domnul nu a

59
mâncat pâine dospită ci pâine azimă, după cum se observă din
cuvintele lui Avraam către Sara: Grăbește-te să frămânți trei
măsuri de făină curată și fă pâine coaptă sub cenușă45.
Aceeași pâine, un simplu obiect când Cuvântul nu se întrupase
încă, a folosit-o și când s-a făcut trup, numind-o trupul său.
El a împărțit-o între fiii lui Avraam după credință, în locul
cărnii de vițel și a azimei pe care el le mâncase sub umbra
stejarului lui Mambre. Faptul că pâinea coaptă de Sara a fost
făcută fără aluat, se observă și din cum era făcută pâinea pe
care Loth a dat-o îngerilor, despre care este scris: El a poruncit
să coacă pâini azime și le dădu să mănânce46.
Când fiii lui Israil erau gata să părăsească Egiptul,
Moise le-a poruncit să nu ia cu ei pâine dospită și chiar să nu
aibă deloc, în casa lor, astfel de pâine, pe parcursul acelei
săptămâni, și să nu se hrănească în acele șapte zile decât cu
pâine azimă. Prin acestea se observă modul întrebuințării
pâinii azime în sfânta Cină, iar cele 7 zile, reprezintă cele 7
vârste ale lumii. Prin această poruncă, Domnul a vrut ca toți
cei ce se îndepărtează de necredința egipteană, pentru a-și
deschide un drum spre pământul făgăduinței, să nu ia cu ei
aluatul păcatului ci să se hrănească cu o pâine necoaptă și
divină, mistică și materială în același timp, adică cu trupul lui
Dumnezeu și cuvântul ce iese din gura sa47. De asemenea,
manna, care după apostolul Sf. Paul, a fost tipul pâinii vieții,
evreii au mâncat-o, în Egipt, în locul pâinii nedospite.48
Iar când Dumnezeu i-a poruncit lui Moise să nu apară
înaintea lui cu mâna goală, a vrut ca în fiecare zi să fie pusă
pâinea invocării pe altarul olocaustelor, ca emblemă a trupului
lui Isus Christos. Faptul că acea pâine a fost azimă și nu a fost
pâine dospită, se poate observa din cuvintele preotului
45
Geneza, XVIII 6.
46
Geneza, XIX 13.
47
Sf. Mathini, IV 4.
48
Corinteni, X 3, 4.

60
Abiathar către David, prin care spune: „Nu am pâine necurată
(adică dospită) în mâinile mele, ci niște pâini sfințite pentru
invocare”49, pâini care erau azime. Sunt multe alte astfel de
exemple în timpurile vechi dar să ne referim la cele ale noii
legi și la cele reale.
Când adevăratul Miel a gustat din mielul mistic, din
pâinile azime și din lăptuci, a împlinit preceptul din legea
veche și a instalat legea cea nouă, după cum se povestește în
Evanghelie: „Și luând de pe masă pâinea (este evident că era
pâine azimă pentru că erau în prima zi a sărbătorii azimelor)
a spus: Acesta este trupul meu.”50
Este deci relevant ca trupul celui născut din Fecioară și
imaculat să fie reprezentat printr-o pâine azimă și nu dospită.
Noi, care celebrăm sfânta slujbă cu pâine azimă,
justificăm întrebuințarea ei prin aceste argumente și prin multe
altele pe care ni le dă Sfânta Scriptură. Cei care îndeplinesc
această taină cu pâine dospită pot, de asemenea, să se bazeze
pe oricare dintre cuvintele din Sfânta Scriptură pentru a apăra
ritualul lor. Ei citează, înainte de toate, lauda făcută de către
Mântuitor aluatului, pe care îl aseamănă cu împărăția cerului.
Însă, acolo nu se vorbește despre sfânta cuminecătură cu pâine
dospită, ci de predicarea Evangheliei51, care a intrat în lume
așa cum aluatul pătrunde în făină, și care i-a făcut să
dospească pe toți cei ce au crezut într-însa, trezind în ei iubirea
de Dumnezeu.
În altă parte, aluatul este văzut ca simbol al răului,
dovadă fiind cuvintele Sfântului Paul: Isus Christos, pascele
noastre s-au jertfit. Pentru aceea să-l prăznuim nu întru
aluatul răutății și al vicleșugului ci întru azimile curăției și ale

49
I. Begii, XXI 4.
50
Sf. Matei, XXVI 26.
51
Sf. Matei, XII 33 și Sf. Luca, XII 21.

61
adevărului.52 Și Sf. Grigorie Teologul, în discursul său despre
Paște spune că pâinea dospită nu poate fi pâinea vieții.
Cu toate că noi am observat că această taină care ne-a
fost transmisă de Domnul a fost săvârșită cu pâine azimă,
totuși tradițiile apostolice nu ne pot lămuri suficient asupra
acestui aspect și nici nu ne pot arăta dacă, în primele veacuri,
Biserica a întrebuințat pâine azimă sau pâine dospită. Noi știm
doar faptul că le era prescris credincioșilor să aducă pâinea cu
care se celebrau sfintele taine. Deci, dacă Sfântul Duh ar fi
judecat că una este plăcută lui Dumnezeu și cealaltă nu, el ar fi
arătat aceasta Bisericii, fie prin apostoli, fie prin gura sfinților
Doctori. Însă, noi știm cu siguranță că ceea ce-i place lui
Dumnezeu este o credință ortodoxă ireproșabilă. Tradițiile sau
obiceiurile despre care se vorbește aici, care sunt niște
obiceiuri particulare fiecărui popor, nu conțin nimic care să
poată covârși sau diminua credința, doar dacă taina este
înfăptuită cu intenții drepte și dacă este lipsită de orice opinie
eterodoxă. Astfel că, atunci când capul, adică credința, este cu
tărie unită cu domnul suprem, care este Isus Christos, atunci
membrele, adică tradițiile, rămân în stare bună și vin în ajutor
una alteia pentru slava lui Christos, Dumnezeul nostru.
Șirul discuției pe care am întreprins-o ne face să
vorbim acum despre potirul sângelui lui Christos. Numai noi,
dintre toate celelalte Biserici, în virtutea unei tradiții care se
ridică până la Sfântul Grigorie Luminătorul, întrebuințăm în
Euharistie vinul neamestecat cu apă. Motivul principal al
acestui obicei vine de la faptul că sângele lui Christos este
necorupt, prin unirea dintre el și Cuvântul necorupt. Din acest
motiv potirul sângelui său nu conține, la noi, decât vin curat.
Acest fapt se evidențiază prin denumirea generală ce
se dă vinului căci, într-adevăr, dacă vinul neamestecat cu apă
se numește vin curat, fără îndoială că, atunci când i se adaugă

52
I-a către Corinteni, V 7 și 8.

62
apă, el încetează să mai fie vin curat și nu mai poate fi numit
astfel.
Pe de altă parte, Domnul luând potirul în mâinile sale
a spus: Acesta este sângele meu, sângele noii legii, și a
adăugat: Eu nu voi mai bea de acum din acest rod al viei, până
în ziua în care voi bea iarăși cu voi întru împărăția Tatălui.53
Preafericitul Ion Chrisostom, explicând aceste cuvinte,
în comentariul său asupra Evangheliei Sf. Matei, spune: „El
stârpește prin aceasta, până la rădăcină, o altă rea erezie. Sunt
unii care, în Sfintele Taine, folosesc apă. Însă Domnul a zis:
din acest rod al viei, iar via produce vin și nu apă.”
Cei ce amestecă apă în vin au încercat să
răstălmăcească cuvintele acestui Sfânt Doctor, afirmând că au
fost și din aceia care nu foloseau decât apă curată în săvârșirea
acestei Taine și că despre aceștia vorbește Sf. Ion Gură de Aur,
și nu despre cei ce amestecă apă în vin. Noi nu am auzit
vorbindu-se niciodată despre asemenea oameni și nu am citit
nicăieri nimic care să se refere la această erezie atât de
nebunească.54
Cei ce săvârșesc această Taină cu vinul amestecat cu
apă e posibil să aibă vreo justificare să facă asta, dar cei ce
folosesc numai apă curată, în numele cui o fac? Poate că în
numele lui Isus Christos? Nu, sigur că nu, căci Mântuitorul,
potrivit Evangheliștilor, a luat vin în mână și nu apă, atunci
când a spus: Acesta este sângele meu. Și cum nimeni în afară
de Isus Christos nu a instituit această Taină, nici cu vin, nici cu
apă, conchid din acestea că cele ce se spun în privința acestora
sunt niște invenții și nu pot fi adevărate.
Cei ce amestecă apă în vin susțin acest uz tradițional
prin faptul că din coasta Mântuitorului a ieșit sânge și apă. Dar
poate crede cineva că motivul pentru care a fost făcută această

53
Sf. Matei, XXVI 29.
54
Desigur, Sf. Nerses nu știa că există o sectă a hydroparastaților.

63
mare și admirabilă minune avea în vedere obiectul acestei
Taine? Dacă Dumnezeu ar fi avut în vedere aceasta, era destul
să inspire câtorva oameni animați de Sfântul Duh, apostolilor
și celor mai iluștri doctori ai Bisericii, ideea de a scrie să se
toarne apă în potirul Domnului și atunci nimeni nu s-ar fi
opus. Însă sângele și apa ce au curs din coasta Mântuitorului
nu au curs pentru a se realiza acest amestec ci pentru a se arăta
Taina Botezului și moartea lui Isus Christos, după cuvintele
apostolului Pavel către romani: Au nu știți că atâți câți întru
Christos ne-am botezat, întru moartea lui ne-am botezat?55
Sfântul Ion Chrisostom spune, în Comentariul său asupra
Evangheliei Sfântului Ion: „Biserica a fost fondată pe sângele
și apa ce au curs din coasta lui Isus Christos, căci noi ne
naștem pentru a doua oară prin apa Botezului și sângele său ne
hrănește.” De asemenea, Sf. Grigorie din Nyssa, în discursul
său asupra înmormântării Domnului, spune, atribuind lui Iosif
Arimathenul următoarele cuvinte: „Eu voi atinge coasta
imaculată din care a curs ca dintr-un izvor, sângele misterios și
apa regeneratoare.” La fel spune și Sfântul Efrem din Siria:
„Apa a curs din trupul său pentru a stinge focul celui dintâi
Adam și pentru a șterge urmele sclaviei ce-l ținea sub jugul
răului. Sângele a curs, de asemenea, ca urmare a milostivirii
sale, căci prin acest sânge am fost răscumpărați din sclavia
noastră. Și pentru că toată vitalitatea este în sânge, el prin
sângele său a reînsuflețit viața noastră.” Mulți alți Doctori,
făcând aluzie la acest text al Evangheliei, îl deslușesc în
același fel, raportând apa la taina Botezului și sângele la taina
Euharistiei.
După cum am spus mai sus, când am vorbit despre
pâinea sfinţită, Dumnezeu cere de la noi, înainte de toate,
o credință adevărată și fapte ireproșabile, și nu săvârșirea
sfintelor taine cu pâine dospită în loc de pâine azimă.

55
Cap. VI, St. 2.

64
Vom repeta același lucru și aici, vorbind despre vin.
Folosindu-se cu sau fără apă, nici unul dintre aceste două
obiceiuri nu poate dobândi laudele Domnului și nici să atragă
pedeapsa asupra noastră. Doar cei ce dăruiesc cu o inimă
curată și cu un suflet drept sunt slăviți de dânsul. Însă, cei ce
sunt pătați de gânduri necurate și fapte criminale, chiar dacă
prăznuiesc cu vin curat sau cu vin amestecat cu apă, oricum
vor trebui să se aștepte să fie pedepsiți.
Dacă unul dintre cele două feluri ar fi reprezentat
voința formală a lui Dumnezeu sau a sfinților săi, ei ar fi lăsat
această dorință în scris, precum și celelalte precepte. Sfântul
Paul, în Epistola sa către Corinteni, vorbind despre
Împărtășire, nu a precizat în ce fel trebuie să fie prăznuită,
dacă cu pâine dospită sau cu pâine azimă, dacă cu apă
amestecată sau nu. Însă, a insistat mai ales asupra a ceea ce
Dumnezeu cere de la noi: Să se ispitească omul pe sine, spune
el, și astfel din pâine să mănânce și din pahar să bea; căci cel
ce mănâncă și bea cu nevrednicie își mămâncă și își bea
propria judecată, nesocotind trupul Domnului.56 Alți interpreți
ai adevărurilor divine recomandă, de asemenea, nu deosebirea
celor două feluri, ci o pregătire adecvată pentru împărtășire.
Mai există o tradiție în Biserica armeană care datează
din timpuri foarte vechi și care precizează că sărbătoarea
Crăciunului se sărbătorește în aceeași zi cu cea a Botezului.
Motivul acestui obicei nu este unul întâmplător, ci unul mistic.
În primele veacuri, acest obicei se găsea la toate Bisericile,
după cum știți și înțelepciunea voastră. Cu toate că, pe
parcursul timpului, câteva Biserici au făcut din această
sărbătoare unică, două sărbători distincte, totuși noi am păstrat
neschimbată tradiția Sfântului Grigorie, bazată pe mărturisirea
Sf. Luca. Acest Evanghelist, după ce povestește cum a rămas
Zaharia mut, adaugă: „Și s-a întâmplat ca, după ce s-au

56
I-a către Corinteni, cap. XI 28 și 29.

65
împlinit zilele slujbei lui, să se ducă la casa sa, iar după acele
zile a rămas însărcinată Elisabeta, femeia lui.”57
Desfășurarea slujbei sacerdotale a lui Zaharia era
alcătuită, potrivit Sfântului Luca, din cele cinci zile ale
sărbătorii Expiațiunii și cele șapte zile ale sărbătorii Corturilor,
în total 12 zile. Apariția îngerului și amuțirea lui Zaharia au
avut loc în prima zi a sărbătorii Expiațiunii, adică în cea de-a
zecea zi din luna a șaptea a evreilor (tișri), 27 septembrie după
calendarul roman58. La această dată, voi consemnați zămislirea
Elisabetei, presupunând că Zaharia a mers acasă chiar în ziua
când arhanghelul Gabriel a anunțat conceperea și că atunci
Elisabeta a rămas însărcinată. Însă, Zaharia a trebuit să aștepte
sfârșitul sărbătorii, după cum reiese din cuvintele
Evanghelistului, care spune: Iar dacă s-au împlinit zilele
slujbei lui, s-a dus acasă. Apoi, casa sa era situată în părțile
muntoase ale Iudeei, departe de Ierusalim. Astfel, voi puneți
Buna Vestire a Fecioarei pe 25 martie iar nașterea lui Isus pe
25 decembrie, cu 12 zile mai devreme decât noi.
Însă noi, care ne sprijinim pe cuvintele Sf. Luca,
susținem că acea concepție a avut loc după ce s-au terminat
cele 12 zile, numite zilele slujbei lui Zaharia, adică în ziua de
23 a lunii evreiești (tișri) sau 10 octombrie.
După acest calcul, Buna Vestire trebuie să cadă
întotdeauna pe 7 aprilie iar Crăciunul pe 6 ianuarie. Treizeci
de ani după aceea, în aceeași zi a lunii în care se născuse
Mântuitorul dar într-o altă zi a săptămânii, acesta a fost botezat
în Iordan. Acest calcul este exact întru totul.
Pentru că, dacă au fost cu adevărat, nici mai mult, nici
mai puțin de 30 de ani, înseamnă că ziua botezului său a
trebuit să coincidă cu ziua Nașterii, socotind 30 de ani întregi
57
Sf. Luca, I 23 și 24.
58
Prin calendarul roman, Sf. Nerses se referă la calendarul Iulian,
căci reforma calendarului făcută de papa Gregoriu a avut loc abia în
1582, după mai bine de 4 secole după Nerses.

66
fără a adăuga nimic. Însă, dacă ziua Nașterii a fost anterioară
și a precedat ziua Botezului cu 12 zile atunci nu se mai poate
spune că Isus era ca de 30 de ani59, ci că el intrase în cel de-al
31-lea an, după cum rezultă din numirea pe care o dăm zilelor.
Căci noi, la răsăritul Soarelui, dăm zilei un nume nou60 și nu
numele zilei ce a trecut. La fel se întâmplă și cu lunile și anii.
Prima zi poartă numele zilei ce începe și nu a celei ce a trecut.
În funcție de aceste considerații, examinate cu mare
băgare de seamă, Părinții din primele veacuri au hotărât ca
misterul Nașterii și al Botezului lui Isus Christos să fie
sărbătorite în aceeași zi iar noi, conformându-ne la această
regulă, nu facem nimic altceva decât să urmăm tradiția.
Pe lângă acestea, mai este un alt mister ce trebuie
amintit aici. Așa cum Mântuitorul, după trup, s-a născut din
Fecioara, tot astfel el a luat o nouă naștere prin Botez,
în Iordan, pentru a fi un exemplu pentru noi. Și cum în acesta
sunt două nașteri, chiar dacă diferite, după taină și în funcție
de timp, totuși s-a hotărât să fie sărbătorite, prima și a doua
naștere, în același timp și în aceeași zi.
Mai sunt multe alte argumente care pot justifica
tradiția armeană, care dovedesc că ea este în acord cu tradiția
primilor Părinți ai Bisericii și care arată, în același timp, că noi
nu am rămas în mod arbitrar pe o altă poziție față de celelalte
popoare în ceea ce privește sărbătorirea acestor sărbători, ci că,
dimpotrivă, ele sunt acelea care, având la început aceleași
obiceiuri ca și noi, le-au schimbat după cum au dorit și le
privesc acum într-o nouă perspectivă.
Biserica noastră a păstrat neschimbat acest obicei și nu
știm dacă aceasta s-a întâmplat din cauza depărtării țării
59
Sf. Luca, III 23.
60
Diferitele popoare începeau ziua, și încă o încep, la diferite
intervale ale zilei sau ale nopții, după cum reiese și din cuvintele Sf.
Nerses. Armenii o încep la răsăritul soarelui ca babilonienii, perși și
alte popoare din Orient.

67
noastre sau ca urmare a unei dezbinări care a dat naștere unor
sentimente de ură. Ura față de adevăr nu numai că se opune
față de introducerea tradițiilor mai noi dar încearcă chiar să-i și
îndepărteze de la vechile obiceiuri pe cei care îi sunt adversari,
în timp ce o dragoste puternică ne îndeamnă să facem nu
numai ceea ce este convenabil și ușor, ci chiar și ceea ce este
penibil și inoportun, din indulgență față de cei pe care îi iubim.
Pe de altă parte, eu cred că ceea ce este important, legat de
acest obicei, nu este data din lună sau ziua exactă, ci ura care
se naște în urma lui. Pentru că oricare ar fi ziua în care se
sărbătorește această sărbătoare, aceasta place lui Dumnezeu
atunci când se poate face fără dispută.
Ce sărbătoare este mai mare decât cea a Paștilor,
asupra căreia mai multe Biserici nu se aflau în consens, după
cum ne spune Eusebiu din Cezareea? Locuitorii din Asia Mică
o sărbătoreau joia, ca în vechea lege, după învățătura
Evanghelistului Sf. Ion, pe când Biserica din Roma sărbătorea
ziua Învierii Domnului nostru, duminica. Însă, în urma unor
discuții, ambele părți au căzut de acord prin stăruința Sfântului
Irin, discipolul Apostolilor: „Adevărul credinței, le-a spus el și
unora și altora, fiind același pentru toți nu se cuvine să vă
certați pentru o diferență cu privire la epoca sărbătorilor, căci
tot ceea ce se face pentru slava lui Dumnezeu este pe placul
lui. Tot așa cum, culoarea pielii, fie albă, fie neagră, nu
reprezintă nici o problemă pentru corp atâta timp cât acesta
este sănătos.” Tot astfel se întâmplă și cu cei ce au o credință
adevărată, schimbările în observarea sărbătorilor sau în oricare
aspect al disciplinei bisericești nu pot afecta cu nimic
mântuirea lor. Același lucru se aplică trisaghionului61 prin care
în Bisericile voastre se invocă cele trei chipuri ale Treimii și
pe care noi îl adresăm numai Fiului. Atâta timp cât nu se face

61
Sfinte Dumnezeule, Sfinte tare, Sfinte fără de moarte miluiește-ne
pe noi.

68
din el un subiect de dezbatere, el rămâne un imn mistic și
sublim în ambele cazuri dar dacă, dimpotrivă, el provoacă
certuri, atunci nu mai este un imn de laudă ci de blasfem.
Unii dintre voi, calomniindu-ne, ne impută că în
trisaghion spunem că Treimea s-a răstignit, însă noi, la rândul
nostru, vă răspundem că voi nu-l numiți Dumnezeu tare și fără
de moarte pe cel ce s-a răstignit pentru noi, ci numai Om.
Astfel, ambele părți încearcă să obțină în urma acestei lupte o
victorie regretabilă.
Cu toate că noi adresăm această cântare numai Fiului,
după tradițiile primilor Părinți ai Bisericii, totuși sunt unele
slujbe în care cântăm imnul serafimilor în cinstea Sfintei
Treimi. Dacă ambele părți ar putea să se înțeleagă, prin voia
lui Dumnezeu, atunci totul s-ar reglementa prin adăugarea
câtorva cuvinte. Prima dată, trisaghionul care cuprinde aceste
cuvinte: Dumnezeule tare și fără de moarte, ar fi dedicat
Tatălui, a doua oară Fiului și a treia oară Sfântului Duh, astfel
că, fiecare dintre celei trei chipuri să fie deopotrivă slăvite și
nu pe jumătate sau în parte, așa cum ar fi dacă i s-ar spune
Tatălui numai Dumnezeule, fără a adăuga cuvintele tare și fără
de moarte, Fiului, tare, omițând cuvintele Dumnezeule și fără
de moarte și Sfântului Duh, fără de moarte, omițând cuvintele
Dumnezeule și tare. Dimpotrivă, aceste trei atribute trebuie să
fie aplicate fiecăruia dintre cele trei chipuri în parte.
Din aceleași surse decurge o obiecție nefondată,
privitoare la sfânta cruce, și anume dacă lemnul din care se
face trebuie sau nu să fie prins în cuie. În această privință noi
nu avem nici un precept pozitiv. Pe lângă aceasta, în funcție de
ce învățătură vom putea admite oare că crucea trebuie să fie
onorată sub un aspect și disprețuită sub un altul? Poate că prin
vreo poruncă a lui Dumnezeu? Nu este vorba despre nimic de
felul acesta. Aceste dificultăți nu provin decât din capcanele
pe care ni le întinde Satan care vrea ca semnul care ne servește
pentru a-l învinge să fie insultat chiar de cei care i se închină
lui, cei care ar vrea să vadă acest semn sfărâmat de propriile

69
lor mâini, toate acestea pentru a-și îndeplini el un plan care să
le fie celor din urmă motiv de pieire. Iar dacă nu este așa,
atunci ce rău poate aduce un cui credinței? Este evident că noi
îl punem numai pentru ca brațele crucii să stea suprapuse, fără
să se desprindă, iar pe de altă parte, ceea ce întărește mai mult
ceea ce susțin este faptul că cruciilor de aur sau de argint, care
nu sunt făcute din două bucăți, nu le punem cuie. Nu putem
presupune că adevărata cruce a fost făcută fără cuie pentru că
altfel ea nu ar fi putut susține greutatea unui corp.
În mod simbolic, arborele crucii sau partea
perpendiculară reprezintă emblema Divinității, partea
transversală pe cea a omenirii iar cuiul ce le leagă împreună
reprezintă iubirea ce-l unește pe Dumnezeu cu oamenii. Ce rău
îi este adus sufletului dacă în această legătură se folosesc sau
nu cuiele? O dispută asupra unui astfel de subiect este o
copilărie și nu este demnă de un om ajuns la maturitate.
În ceea ce privește ceremonia binecuvântării crucii, pe care noi
am preluat-o de la primii părinți ai Bisericii și asupra căreia
doctorii voștri ridică probleme, nu voi vorbi mai mult. Noi
înșine am găsit despre aceasta scrieri grecești, în Vechiul
Testament. Voi pune doar următoarea întrebare: este
cuviinvios ca mai întâi să se citească cuvintele divine ale
Profeților, Apostolilor, Evangheliștilor și să se spună
rugăciunile pe care le spune preotul pe o cruce nouă și după
aceea să o îndrepte spre Răsărit pentru a i se închina? Sau
putem numai să ne prosternăm înaintea unui obiect material,
fără a-l binecuvânta, ca și cum orice obiect de formă
patrunghiulară pe care îl avem în fața noastră, în picturi sau
oriunde altundeva și sub orice formă, este demn de a fi adorat?
Mai este necesar să amintesc despre icoanele
Mântuitorului și ale sfinților, împotriva cărora unii dintre voi,
oameni ignoranți, arătați o anumită aversiune? Voi vă arătați
scandalizați în fața acestui comportament pe care îl vedeți ca o
prescripție impusă de noi poporului nostru. Însă noi, împreună
cu toți cei care urmează exemplul nostru, înțelegem și învățăm

70
că, în fața crucei care a purtat un Dumnezeu, nu ne închinăm
unui obiect material, ci ne închinăm unui Dumnezeu ce a fost
pus pe cruce. De asemenea, în cazul icoanei Mântuitorului, noi
nu adorăm pictura materială, ci pe Christos care este nevăzut,
adevărata icoană a lui Dumnezeu Tatăl.
Noi cinstim și preamărim icoanele sfinților privindu-i
ca pe niște mediatori și protectori ai noștri în fața lui
Dumnezeu, adică noi îi aducem slavă lui Dumnezeu prin
intermediul lor, pentru că slava se datorează numai icoanei
Creatorului dar nu și ființelor. Icoana și numele sunt unul și
același lucru, icoana este o simplă formă iar numele o simplă
denumire semnificativă, icoana arată ochiului un lucru
oarecare, iar numele, urechii.
Noi ne prosternăm și înaintea oamenilor, nu numai în
fața celor demni ci și în fața celor care nu sunt demni de
aceasta, atâta timp cât poartă în ei înșiși, pe parcursul vieții,
icoana divinității, sufletul. Când acest suflet se desparte de
trup, numai corpurile sfinților trebuie să fie onorate, pentru că,
după cum este scris: Dumnezeu ferește oasele lor62. Trupurile
celor ce nu au ajuns la sfințenie nu trebuie să fie obiectul unei
asemenea închinări pentru că ele nu au în ele nimic divin.
Denumirile și icoanele în sine, făcând abstracție de
substanță, chiar dacă sunt ale sfinților, nu trebuie să fie
onorate, ca și cum sunt ale celor lipsiți de sfințenie. Pentru că
numai Creatorul este ființa omniprezentă prin esența sa,
de aceea esența sa nevăzută este slăvită în icoana sa văzută și
în numele său. Esența ființelor create este cuprinsă numai în
ele însele, în spațiul în care acestea se află și nu în afara lui,
în oricare alt loc. Și cum icoana văzută a unei ființe nu conține
în sine chipul său nevăzut, așa cum se întâmplă cu icoana
Creatorului, rezultă de aici că nu poate fi slăvită icoana unei
persoane umane așa cum slăvim icoana lui Dumnezeu. Asupra

62
Psalmi, XXXIII 21.

71
acestui aspect există o mărturie a apostolului care spune că,
în urma deplinei supuneri a Fiului, care a luat natura noastră,
în fața Tatălui său, supunere care a mers până la a muri pe
cruce, Tatăl i-a dat drept răsplată un nume care este mai
presus de orice nume63. Apostolul explică de ce acest nume
este mai presus de orice nume, în acest pasaj: ca întru numele
lui Isus tot genunchiul să se plece, cel al celor cerești și al
celor pământești și al celor de dedesubt64.
Deci, dacă numele lui Isus, precum și icoana sa, este
mai presus de orice nume și este obiectul de adorație a tot ce
există în cer și pe pământ, așa cum spune Apostolul, prin
urmare numele său trebuie să fie slăvit ca și icoana sa, după
cum am arătat mai sus. Astfel, nu se cuvine să considerăm
drept demne de a fi onorate icoana și numele ființelor de o
natură inferioară, deopotrivă cu numele și icoana Domnului.
Noi, ființele, nu trebuie să slăvim decât icoana reprodusă prin
pictură a Creatorului și a Mântuitorului nostru. Cât despre
icoanele fidelilor servitori ai lui Dumnezeu care, prin natura
lor, au fost servitori ca și noi, trebuie să le onorăm și să le
respectăm, pentru ceea ce ei reprezintă prin meritele lor.
Privindu-le, noi trebuie să fim cuprinși de dorința de a-i urma
și de a lua drept model viața lor virtuoasă, gândindu-ne în
același timp la chinurile reale pe care aceștia le-au încercat.
Cel ce le disprețuiește, să nu creadă că disprețuirile sale cad
asupra unei simple icoane materiale, ci ele cad chiar asupra a
ceea ce acestea reprezintă, fie icoana Domnului îsuși fie aceea
a slujitorilor săi.
Vreau să adaug câteva cuvinte despre postul numit
aratșavorch (adică prealabil) și despre care, cei din partea
voastră, au inventat o poveste.

63
Paul, Epistola către Filipeni, II 9.
64
Ibidem, st. 10.

72
 Din cele spuse de ei, un călugăr pe nume Sergiu
(Sarchis) avea un măgar și un câine. Acest câine îl preceda
întotdeauna pe stăpânul său oriunde mergea şi anunța prin
aceasta venirea stăpânului său pentru ca lumea să iasă în
întâmpinarea sa. Ei mai spun că noi am dat numele acestui
post chiar din ordinului acestui călugăr Sergiu, după numele
aimalului, pentru că el îl perceda întotdeauna pe stăpânul său.
O asemenea calomnie este mai rea decât toate doctrinele false
ale păgânilor.
Acestea reprezintă fructele urii. Când cineva urăște pe
cineva, își astupă urechile pentru a nu auzi vorbindu-se de bine
despre acesta sau le consideră ca fiind minciuni și, pe de altă
parte, adună cu lăcomie toate falsitățile și poveștile pe care le
consideră adevărate, așa cum se poate observa din acest
exemplu. Chiar dacă am fi în întunericul ignoranței, adică al
indolenței, tot ar fi cu neputință să ni se impute o invenție atât
de ridicolă, cu atât mai mult acum, când tot pământul este plin
de cunoașterea lui Dumnezeu și când făclia înțelepciunii
luminează toată lumea. Primul motiv pentru care noi numim
acest post aratșavorch este acela că el precede postul cel mare
și este premergătorul acestui post. Al doilea motiv este acela
că el este primul post pe care Sf. Grigorie l-a impus populației
armene când a ieșit din temnița în care fusese închis. El a vrut
atunci ca, cei care au fost loviți de pedeapsa cerească, să
postească cinci zile pentru ca, prin căință, să devină demni de
a obține vindecarea65.

65
În expunerea credinței armene adresată principelui Alexis,
Sf. Nerses explică originea acestui post de 5 zile: „Când Sf. Grigorie
Luminătorul nostru a ieșit din temnița Chor-Wirab și a fost întâmpinat
de regele Tiridat care, din pedeapsa lui Dumnezeu se preschimbase
într-un porc, împreună cu cei mai însemnați oameni din regatul său și
trupele dominate de spiritul cel rău, el le-a prescris tuturor un post de
cinci zile, poruncind să nu mănânce nimic în aceste zile, după
exemplul Niniviților. Prin această pocăință el a obținut vindecarea lor.

73
 Acesta este motivul pentru care un număr mare de
oameni postește, în ziua de astăzi, câte cinci zile, după vechiul
obicei. În trecut, s-a considerat convenabil ca acest post să fie
unit cu postul Niniviților pe care sirienii și egiptenii îl
păstrează cu rigurozitate.
La noi, motivul pentru care se sărbătorește memoria
Sf. Sergiu, care era general de armată, la sfârșitul acestui prim
post, este acela că data de 30 ianuarie reprezintă ziua în care
Sergiu și-a vărsat sângele pentru credința lui Isus Christos.
Din acest motiv s-a hotărât să se serbeze sărbătoarea
acestuia în sâmbăta acelei săptămâni, dar și pentru că, în prima
sâmbătă din postul cel mare, toți creștinii sărbătoresc memoria
Sfântului Toder.
Acest Sergiu, după cum apare în Istoria, era un
principe erudit din Capadocia, din timpul lui Constantin cel
Mare, care s-a remarcat, în războaiele împotriva barbarilor,
prin curajul său și prin puternica sa credință în Isus Christos.
Atunci când apostatul Iulian s-a urcat pe tron, piosul
Sergiu a fugit în Persia și acolo, împreună cu fiul său, și-a

Acest post, care a fost stabilit de Sf. Grigorie cu această ocazie,

a devenit un obicei instituit din porunca acestuia ca Biserica armeană
să îl țină în fiecare an pentru ca toți compatrioții săi să nu uite
niciodată binefacerile Domnului. S-a considerat potrivit ca acest post,
căruia armenii îi datorau mântuirea, să fie unit cu postul Niniviților,
prin care aceștia fuseseră scăpați de amenințările morții și pe care
sirienii și egiptenii îl țin și astăzi”.
Vezi Discursul și Scrisorile Sf. Nerses, ediția din Sankt
Petersburg, 1788, în nr. 4, pag. 99, și traducerea latină a operelor
Sf. Nerses, Sancti Nersetis clajensis opera, studio et laboreti.
Cappeleti, presbyteri Veneti, Veneția, tipografia PP. Mechitaristarum
din insula St. Lazari, 1833, în nr. 8, tom I, pag. 193.
Despre originea postului aratșavorch, vezi: Agathang, Istoria
predicațiunii Sf. Grigorie, pag. 323; Zenob din Clag, Istoria țării
Daronului, pag. 44 și Istoria universală a lui Stefan, Assoghig, cartea
II, cap. I.

74
mărturisit credința în Isus Christos în fața regelui Sapor, fapt
pentru care i-a fost tăiat capul, primind coroana de martir.
Aceasta este tot ce am avut de spus despre tradițiile
privitoare la credința noastră și la disciplina Bisericii noastre.
În momentul în care această expunere va fi citită în
fața augustei persoane a Măriei Tale, înalta voastră
înțelepciune să nu creadă că cuvintele noastre au fost dictate
de un spirit de falsitate sau adulație, ca și cum am fi scris niște
rânduri care nu sunt gravate în inima noastră. Cel ce face astfel
merită ca Dumnezeu să-i împrăștie oasele66, așa cum spune
profetul despre ipocriți. Căci făclia credinței nu trebuie să fie
ascunsă sub obroc, în întuneric, ci trebuie să fie pusă pe
sfeșnicul virtuții. Credința ce se ascunde, se aseamănă cu
nelegiuirea pentru că atunci devine fraudă și nu adevăr.
Să dea Domnul ca sămânța cuvintelor noastre,
răspândită pe terenul fertil al ideilor voastre, să poată încolți și
rodi. Această sămânță nu va fi înădușită de rugi, nici lipsită de
rădăcini și uscată, nici mâncată de păsările cerului, pentru a se
putea culege din roadele ei fructe de pace și iubire pentru
marea operă pe care o aveți în vedere, nu cu aceeași măsură,
nici doar de două ori mai mult decât grăunțele pe care le-ați
întrebuințat pentru semănarea pământului, ci de o sută de ori,
cu o întreită măsură.
Astfel voi, împreună cu cei ce au cultivat acest pământ
spiritual, veți fi răsplătiți, după calitatea recoltei, de Domnul
nostru Isus Christos căruia se cuvine toată slava și cinstea
precum și Tatălui și Sfântului Duh, acum și pururea și în vecii
vecilor. Amin.

66
Ezechiel, VI 5.

75
76
 PARTEA A TREIA

Liturghia
Preafericitului nostru părinte Sfântul Grigorie
Luminătorul, revăzută și adăugită de sfinții patriarhi și
doctori Sahag (Isac), Mesrob, Chiud și Ion Mantaguni
sau
Ordinarul Sfintei Slujbe
Pentru unsul Bisericii ortodoxe Armene de Răsărit

Înainte de a începe sfânta slujbă, preotul care urmează să

slujească trebuie să se spovedească unui alt preot, apoi, urmat de
diaconi, intră în sacristie, și pânâ când aceștia se îmbracă cu
veșmintele sacre, el spune încet, împreună cu un diacon, pe rând,
versurile psalmului 131.
Preotul. Preoții tăi, Doamne, se vor îmbrăca cu dreptate
și cuvioșii tăi se vor veseli.67
Adu-ți aminte, Doamne, de David și de toate
blândețile lui, că s-a jurat Domnului și a făgăduit Dumnezeului
lui Iacob.
Că nu voi intra în lăcașurile casei mele, nici pe patul
așternutului meu nu mă voi sui.
Că nu voi da somn ochilor mei, nici genelor mele
dormitare, nici odihnă trupului meu, până nu voi găsi locul
Domnului, lăcașul Dumnezeului lui Iacob.
Iată că am auzit că este în Efrada, aflatu-l-am în
câmpiile dumbravei.
Intra-vom în lăcașurile lui, închina-ne-vom pe locul
unde au stat picioarele lui.

67
În rugăciunile din Liturghie am crezut de cuviință să folosesc
termenii adoptați de Biserica romană, chiar dacă sunt vechi, pentru a
se vedea mai bine apropierea dintre aceste Biserici (nota
traducătorului).

77
 Scoală-te, Doamne, întru odihna ta, tu și chivotul
sfințeniei tale.
Preoții tăi, Doamne, se vor îmbrăca cu dreptate și
cuvioșii se vor veseli.
Pentru David, sluga ta, să nu întorci fața ta de la Unsul
tău.
Juratu-s-a Domnul lui David cu adeverință, și nu se va
lepăda de dânsul.
Din rodul pântecelui tău voi pune pe scaunul tău. Dacă
fii tăi vor păzi așezământul meu de lege și mărturiile mele,
pe care îi voi învăța pe ei, și fii lor până în veci, vor sta pe
scaunul tău.
Căci a ales Domnul Sionul, osebitul-a spre lăcașul lui,
a spus: Acesta este locul odihnei mele în veacul veacului; aici
voi locui căci l-am ales pe el.
Văduvile lui le voi acoperi de binecuvântări și pe
săracii lui îi vor sătura cu pâine.
Preoții lui îi voi îmbrăca cu mântuire și cuvioșii lui cu
bucurie se vor bucura.
Acolo voi răsări cornul lui David; gătit-am luminători
unsului meu.
Pe vrășmașii lui îi voi îmbrăca cu rușine și pe dânsul
va înflori sfințenia mea.
Slavă Tatălui și Fiului și Sfântului Duh, acum și
pururea și în vecii vecilor. Amin.
Diaconul. Cu credință și într-o unire Domnului să ne
rugăm, ca să reverse asupră-ne înbunătățirea milei sale.
Atotțiitorule, Dumnezeul nostru, mântuiește-ne și ne miluiește.
Preotul. Doamne miluiește! (Această invocație este
repetată de douăsprezece ori).
Isuse Christoase, Dumnezeul nostru, care te-ai
îmbrăcat cu lumină ca și un veșmânt, care te-ai arătat pe
pământ cu o smerenie necuvântată și ai locuit între oameni;
tu, care ai fost în veci iereu, după rânduiala lui Melchisedech,
și ai împodobit sfânta ta Biserică; Doamne, atotputernice care

78
ne-ai învoit a ne împodobi cu această cerească înveșmântare,
fă-mă vrednic și pe mine, nevrednicul robul tău, în ceasul
acesta, ca să mă învrednicesc a mă apropia de duhovniceasca
slujbă a slavei tale. Fă ca să fiu ușurat de toate fărădelegile
mele, care sunt haina necurăției, și să strălucească de lumina
ta. Depărtează de la mine răutatea mea, șterge fărădelegile
mele, pentru ca să fiu vrednic de lumina ce ai pregătit-o. Fă ca
să intru, cu slavă preoțească, întru slujba sfințeniei tale,
împreună cu cei ce au păzit cu inimă curată poruncile tale,
pentru ca să fiu gata a intra împreună cu înțeleptele fecioare, în
camera de nuntă, și a te slăvi, o, Isuse Christoase! care ai
ridicat păcatele lumii; pentru că tu ești sfințenia sufletelor
noastre și ție Dumnezeule, făcătorule de bine, ție se cuvine
slava, mărirea și cinstea, acum și pururea și în vecii vecilor.
Amin.
Înainte de a se îmbrăca, preotul își scoate încălțămintea și
încalță colțuni albi și papuci ce se păstrează în biserică special
pentru aceasta (numai în papuci poate preotul să urce în altar
pentru a îndeplini sfânta slujbă). În același timp, diaconii se apropie
de dânsul și-l îmbracă cu veșmintele preoțești. La fiecare dintre
părțile înveșmântării, diaconul ce-l îmbracă spune:
Iară și iară cu pace Domnului să ne rugăm.
Un alt diacon răspunde:
Doamne miluiește.
Preotul. Binecuvântare și slavă Tatălui, Fiului și
Sfântului Duh, acum și pururea și în vecii vecilor. Amin.
După aceea, preotul, punându-și mitra pe cap, spune:
Pune, Doamne, mitra mântuirii pe capul meu, pentru
ca să mă pot lupta împotriva vrăjmașului, cu mila Domnului
nostru Isus Christos, căruia se cuvine slavă, putere și cinste,
acum și pururea și în vecii vecilor. Amin.
La stihar, preotul spune:
Îmbracă-mă, Doamne, cu haina mântuirii și veșmântul
veseliei, și înconjoară-mă cu veșmântul izbăvirii, cu mila
Domnului nostru Isus Christos, ș.cl.
La epitrahil, preotul spune:

79
 Împodobește, Doamne, gâtul meu cu dreptate, și de
toate necurățeniile păcatului curăță inima mea, cu mila
Domnului nostru Isus Christos, ș.cl.
La brâu:
Brâul credinței încingă inima și sufletul meu, și
strângă într-însele gândirile necurate, și puterea harului tău să
rămâie pururea în ele, cu mila Domnului nostru Isus Christos
ș.cl.
La mânecari:
Dă putere, Doamne, mâinilor mele, și spală-mă de
toată necurățenia, pentru ca să te pot sluji cu o deplină
curățenie a sufletului și a trupului, cu mila Domnului nostru
Isus Christos, ș.cl.
La Vagas68, aceeași rugăciune ca și la epitrahil.
La Felon:
Îmbracă-mă, Doamne, cu veșmântul strălucirii, prin
mila ta, și întărește-mă împotriva năvălirii duhului cel rău,
pentru ca să fiu vrednic a slăvi prea slăvitului tău nume,
cu mila Domnului nostru Isus Christos, ș.cl.
După ce s-a îmbrăcat cu toate veșmintele preoțești, preotul
spune:
Bucură-se sufletul meu întru Domnul, căci cu filonul
mântuirii și cu haina veseliei m-a îmbrăcat; ca unui mire, a pus
cununa pe fruntea mea, și ca o mireasă cu podoabe m-a
împodobit, cu mila Domnului nostru Isus Christos, ș.cl.
Pânâ când preotul se îmbracă în veșmintărie, corul cântă în
biserică imnul acesta:
O, taină adâncă, neînțeleasă și fără de început, care
împodobind cereasca ta împărăție, ai pregătit-o spre locuință

68
Vagasul este un ornament semicircular, care se pune pe umeri și
împrejurul gâtului, și care se aseamănă uneori cu amictul preoților
latini. De obicei el este din metal și în exterior sunt adesea
reprezentate chipurile celor doisprezece apostoli.

80
luminii nepătrunse, și cetele duhurilor de foc, de slavă
strălucitoare le-ai înconjurat.
Tu, care prin necuvântata și minunata ta putere ai făcut
pe Adam după chipul tău și l-ai înconjurat de pompă și slavă,
în Eden, grădina veseliei.
Prin patimile unui născut Fiului tău, toate făpturile
s-au reînnoit, omul a luat din nou nemurirea sa și s-a îmbrăcat
cu un veșmânt, de care nu va mai fi în veci dezbrăcat.
O, Duhule Sfânt, Dumnezeule, care ca o ploaie de foc
de o îmbelșugare negrăită, te-ai pogorât asupra apostolilor în
sfântul foișor, revarsă și asupră-ne înțelepciunea ta, odată cu
acest veșmânt pe care-l îmbrăcăm.
Sfințenia se cuvine lăcașului tău, și ca cela ce ești
singurul înconjurat de lumină, și încins de sfințenie
preaslăvită, încinge-ne și pe noi, de adevăr.
Tu, care ai înălțat spre cer mâinile tale făcătoare,
armează cu putere brațele noastre, pentru ca înălțând mâinile
noastre să ne putem face mijlocitori înaintea ta.
Cu această cunună ce încinge capul nostru, apără
gândurile noastre, și cu epitrahilul, ce poartă semnul crucii,
ca epitrahilul lui Aron, frumos și strălucitor de florile de aur,
pentru podoaba jertfelnicului tău, apără simțirile noastre.
O Dumnezeule, unule adevărat mare stăpânitor al
tuturor făpturilor, tu care ne-ai îmbrăcat cu acest veșmânt,
semnul iubirii, pentru a ne face vrednici de slujba slavei tale.
Împărate ceresc, păzește neclintită sfânta noastră
Biserică, și ține în pace pe cei ce slujesc numele tău cel sfânt.

81
 Rugăciuni înainte de Liturghie
Preotul, mergând după diacon care ține în mâna stângă o
lumânare de ceară și în cea dreaptă cadelnița, iese din veșmântărie
și se așează în mijlocul corului, în fața estradei pe care se ridică
altarul. I se aduce apă ca să-și spele mâinile și până când se spală,
spune psalmul XXV:
Preotul. Spăla-voi cu sfințenie mâinile mele, o,
Dumnezeul meu, și voi înconjura jertfelnicul tău, Doamne.
Preotul și diaconul spun pe rând versurile următoare:
Judecă-mă, Doamne, căci eu întru nerăutate am
umblat; am pus nădejdea mea în Domnul, și nu voi slăbi.
Ispitește-mă, Doamne, și încearcă sufletul meu,
încearcă cu foc rărunchii și inima mea, că mila ta este înaintea
ochilor mei, și bine am plăcut întru adevărul tău.
Întru adunarea deșertăciunii nu voi sta, și în sfatul
răilor nu voi intra.
Urât-am adunarea celor vicleni, și întru cei nelegiuiți
nu am stat.
Spăla-voi cu sfințenie mâinile mele, și voi înconjura
jertfelnicul tău, Doamne.
Ca să aud glasul laudei tale, și să povestesc toate
minunile tale.
Doamne, iubit-am buna cuviință a casei tale, și locul
locașului slavei tale.
Să nu pierzi, Doamne, sufletul meu întru cei
necredincioși, și cu bărbații sângeroși, viața mea.
Mâinile lor sunt pătate de fărădelegi, și dreapta lor e
plină de mită.
Iar eu, întru nerăutate am umblat; mântuiește-mă,
Doamne, și mă miluiește.
Picioarele mele întru îndreptare au stat; întru adunări
te voi binecuvânta, Doamne.
Preotul continuă singur, cu voce tare:
Pentru rugăciunile preasfintei Maicii tale Fecioare,
Doamne, primește rugăciunile noastre și ne mântuiește.
82
 Diaconul. Pentru rugăciunile preasfintei Născătoare de
Dumnezeu, și a tuturor sfinților ce stau înaintea Tatălui ceresc,
să ne rugăm ca să se milostivească de noi, și întru bunătatea
sa, să mântuiască făpturile sale. Doamne, Dumnezeul nostru,
atotțiitorule, mântuiește-ne și ne miluiește.
Preotul. Pentru rugăciunile preasfintei Fecioare și
preacuratei Maici a unui născut Fiul tău, și prin mijlocirea
tuturor sfinților tăi, primește, Doamne, rugăciunile noastre;
ascultă-ne, Doamne, miluiește-ne, iartă-ne, curăți-ne și șterge
toate păcatele noastre și fă-ne vrednici a-ți mulțumi, slăvindu-te,
împreună cu Fiu-ți și cu preasfântul tău Duh, acum și pururea
și în vecii vecilor. Amin.
Apoi, întorcându-se către oameni, preotul spune:
Mărturisesc înaintea lui Dumnezeu, a Sfintei
Născătoare de Dumnezeu, și a tuturor sfinților, și înaintea
voastră, părinți și frați, toate greșelile mele. Căci am păcătuit
cu gândul, cu cuvântul, cu fapta, și cu toate greșelile omenești;
am păcătuit, și vă rog, rugați-vă lui Dumnezeu pentru iertarea
greșelilor mele.
Unul dintre preoții asistenți îi răspunde:
Preaputernicul Dumnezeu milostivească-se de tine și
dăruiască-ți iertare tuturor păcatelor tale trecute și prezente;
de cele viitoare să te păzească, să te întărească întru toate
faptele bune, și să te odihnească întru viața viitoare. Amin.
Preotul care slujește continuă, fiind întors tot către oameni:
Mântuiască-vă și pe voi iubitorul de oameni
Dumnezeu, și să vă ierte toate greșelile voastre, dăruindu-vă
vreme de pocăință și lucrare de fapte bune.
Întorcându-se spre altar, spune:
Preaputernicul și milostivul Dumnezeu să îndrepte în
viitor viața voastră, cu mila Sfântului Duh, căruia se cuvine
slavă în vecii vecilor. Amin.
Corul. Pomenește-ne și pe noi, înaintea mielului celui
fără de moarte al lui Dumnezeu.
Preotul. Fi-veți pomeniți, înaintea mielului celui fără
de moarte al lui Dumnezeu.
83
 Corul cântă psalmul 99.
Strigați către Domnul tot pământul, slujiți lui
Dumnezeu întru veselie.
Intrați înaintea lui, întru bucurie; și cunoașteți că el
este Domnul Dumnezeul nostru.
El ne-a făcut pe noi, și nu noi înșine; noi suntem
norodul lui și oile pășunii lui.
Intrați în porțile lui întru mărturisire, și întru laude în
curțile lui; mărturisiți-vă Domnului, și lăudați numele lui.
Că bun este Domnul, și în veci mila lui, și din neam în
neam adevărul lui.
Slavă Tatălui și Fiului și Sfântului Duh și acum și
pururea și în vecii vecilor. Amin.
Diaconul. În mijlocul acestui lăcaș, și înaintea acestor
cinstite, luminate și sfinte semne, și în acest sfânt lăcaș
închinându-ne cu frică, cădem înaintea ta; sfânta, minunata și
iubitoarea ta Înviere o slăvim, și ție-ți aducem binecuvântare și
slavă, acum și pururea și în vecii vecilor. Amin.
Diaconul îl tămâiază pe preot, în timp ce acesta spune
rugăciunea de mai sus, apoi urcă amândoi pe scările din dreapta
estradei pe care stă altarul, diaconul mergând înainte. Preotul,
urcându-se spre altar, începe psalmul 42:
Intra-voi în jertfelnicul Domnului, la Dumnezeul ce
înveselește tinerețile mele.
Și pe rând cu diaconul:
Judecă-mă, Doamne, și fă-mi dreptate în judecata mea;
de omul necuviincios, și de cel nedrept și viclean izbăveste-mă.
Tu ești mântuirea mea, Dumnezeul meu! Pentru ce
m-ai lepădat? Pentru ce mâhnindu-mă umblu, când mă
necăjește vrăjmașul meu?
Trimite-mi lumina ta și adevărul tău; acestea mă vor
povățui și mă vor duce la muntele cel mai sfânt al tău, și la
lăcașurile tale.
Intra-voi în jertfelnicul Domnului, la Dumnezeul ce
înveselește tinerețile mele.

84
 Mărturisi-mă-voi ție întru laude, Dumnezeule,
Dumnezeul meu.
Pentru ce să fii mâhnit, sufletul meu? Pentru ce să mă
tulburi? Nădăjduiește în Dumnezeu, că mă voi mărturisi lui,
mântuirea fecei mele și Dumnezeul meu.
Slavă Tatălui și Fiului și Sfântului Duh.
Diaconul. Acum și pururea și în vecii vecilor. Amin.
Iară și iară cu pace Domnului să ne rugăm. Să binecuvântăm
pe atotțiitorul Dumnezeu și Tatăl Domnului nostru Isus
Christos, care ne-a învrednicit a intra în acest lăcaș de
binecuvântare, și a-i cânta sufletești cântări. Atotțiitorule,
Doamne, Dumnezeul nostru, mântuiește-ne și ne miluiește.
Preotul. În acest lăcaș de sfințenie, și în acest loc de
laude, locuința îngerilor, și locul izbăvirii și milostivirii pentru
oameni, în fața acestor luminate și dumnezeiești semne,
și înaintea acestui sfânt altar, închinându-ne cu frică, cădem
înaintea ta. Sfânta, minunata și biruitoarea ta Înviere,
o binecuvântăm și o slăvim, și împreună cu puterile cerești îți
aducem binecuvântare și slavă, ca și Tatălui și Sfântului Duh,
acum și pururea și în vecii vecilor. Amin.
După aceste rugăciuni se trage perdeaua, care rămâne
închisă cât ține aducerea înainte sau proscomidia.69

69
Dacă slujește un episcop, perdeaua se trage ceva mai târziu.
Venind în altar, episcopul ia mitra, se așează în genunchi și spune cu
voce tare două rugăciuni lungi ale Sfântului Grigorie din Nareg.
După aceea, se ridică și diaconul spune: „Binecuvântează, stăpâne”.
Episcopul: „Pentru că a ta este îndurarea, mărirea, iubirea de oameni
și slava, în vecii vecilor. Amin.” Apoi, se trage perdeaua.

85
 Aducerea înainte sau Proscomidia
Cât timp perdeaua stă trasă corul cântă imnurile zilei.
Preotul merge în jertfelnic după iconostas, prin ușa dinspre nord,
unde este sfânta masă, și o sărută:
Diaconul, încet: Cu pace Domnului să ne rugăm.
Preotul, încet: Binecuvântare și slavă Tatălui și Fiului
și Duhului Sfânt, acum și pururea și în vecii vecilor. Amin.
Preotul ia pâinea din mâna diaconului și punând-o pe disc,
spune încet:
Pentru pomenirea Domnului nostru Isus Christos.
Diaconul, dându-i vinul, spune, ca și preotul, aceleași
cuvinte ca la pâine. Preotul ia vinul din mâinile diaconului și spune
încet:
Pentru pomenirea mântuitoarei întrupări a Domnului
Dumnezeului și Mântuitorului nostru Isus Christos.
După aceea, toarnă vinul în potir, apoi spune încet
rugăciunea următoare a Sfântului Ion Chrisostom:
Dumnezeule, Dumnezeul nostru, care ne-ai trimis
pâine cerească, hrana lumii întregi, pe Domnul și Dumnezeul
nostru Isus Christos, Mântuitorul nostru, izbăvitorul și
binefăcătorul, pentru ca să ne binecuvânteze și să ne
sfințească; singur, Doamne, binecuvântează această aducere
aminte și primește-o în jertfelnicul tău ceresc. Pomenește,
Doamne, ca un bun și de oameni iubitor, pe acei ce au adus,
precum și pe aceia pentru care ți se aduce această jertfă și pe
noi fără de prihană ne păzește întru îndeplinirea dumnezeieștii
tale taine; căci preaslăvitul și marele tău nume este sfânt și
slăvit, în numele Tatălui și al Fiului și al Sfântului Duh, acum
și pururea și în vecii vecilor. Amin.
Acoperind potirul cu un văl, spune în taină psalmul 92:
Domnul a împărățit, întru podoabe s-a îmbrăcat;
îmbrăcatu-s-a Domnul întru putere, și s-a încins.
Pentru că a întărit lumea care nu se va clinti. Gata este
scaunul său de atunci, și în veci ești tu.

86
 Ridicatu-s-au râurile, Doamne, ridicat-au râurile
glasurile lor, ridica-vor râurile valurile lor, de glasuri de ape
multe.
Minunate sunt înălțările mării, minunat este întru cele
de sus, Domnul. Mărturiile Tale, Dumnezeule, s-au încredințat
foarte.
Casei tale se cuvine sfințenie, Doamne, întru lungime
de zile.
Slavă Tatălui și Fiului și Sfântului Duh și acum și
pururea și în vecii vecilor. Amin.
Preotul binecuvântează potirul în chipul sfintei cruci, de
trei ori la rând, și spune în taină:
Duh sfânt coboară-se asupra ta, și puterea celui prea
înalt să te umbrească.
Diaconul îi dă cadelnița preotului spunând:
Iară și iară cu pace Domnului să ne rugăm, ca să
asculte rugăciunile noastre, să ne mântuiască și să ne
miluiască.
Preotul. Binecuvântare și slavă Tatălui, Fiului și
Sfântului Duh.
Luând cadelnița, preotul tămâiază Sfintele Taine, ce sunt pe
sfânta masă și spune încet:
Tămâie aducem înaintea ta Christoase, Dumnezeul
nostru, tămâiere sufletească; primește-o întru sfântul, cerescul
și imaterialul tău jertfelnic, între miresme desfătătoare;
trimite-ne în schimb darurile și harul Sfântului Duh, că pe tine
te binecuvântăm, împreună cu Tatăl și cu Sfântul Duh, acum și
pururea și în vecii vecilor. Amin.
Spunând această rugăciune, se îndepărtează de sfânta
masă, și însoțit de diacon se apropie de altar, pe care-l tămâiază.
În acest moment perdeaua se trage și preotul coboară de pe estrada
pe care stă altarul și, precedat de diacon, care ține în mână o
lumânare de ceară, merge prin biserică, tămâind împrejur sfintele
icoane și pe credincioși.
În timpul acestei ceremonii, corul cântă:

87
 Christoase, care prin sângele tău cel sfânt ai făcut
Biserica mai luminoasă și mai strălucitoare decât cerurile și ca
și în ceruri, în locul corurilor cerești, ai așezat într-însa
corurile apostolilor, proorocilor și sfinților învățători; acum
adunați, noi preoții, diaconii, coruri și slujbași bisericești,
îți aducem, Doamne, tămâie, precum în vechime ți-a adus
Zaharia; primește rugăciunile noastre, aduse în nori de tămâie,
ca jertfa lui Avel, a lui Noe și a lui Avraam. Pentru rugăciunile
cereștilor tale puteri, apără și ține în veci neclintit scaunul
(patriarhal) Armeniei.
Spre sfârșitul acestei cântări, preotul, după ce s-a rotit în
jurul bisericii, se urcă pe scările din dreapta către altar, pe care-l
cadelnițează de trei ori și-l sărută. După aceea dă cadelnița
diaconului, care se așează la dreapta lui, iar el stă în fața altarului.

88
 Dumnezeiasca slujbă a Liturghiei

Diaconul. Binecuvântează, stăpâne.

Preotul. Binecuvântată este împărăția Tatălui, Fiului și
Sfântului Duh, acum și pururea și în vecii vecilor. Amin.
Corul. Unule născut, Fiul și Cuvântul lui Dumnezeu,
nemuritorule, cel ce ai voit pentru mântuirea noastră să te
întrupezi din Sfânta Fecioară, Născătoare de Dumnezeu,
Maria, și să iei chip omenesc; tu care, răstignindu-te pe cruce,
Christoase, Domnul și Dumnezeul nostru, cu moarte pe moarte
ai călcat, tu, unul din cele trei chipuri ale Sfintei Treimi,
și slăvit împreună cu Tatăl și cu Duhul Sfânt, miluiește-ne pe
noi.
Diaconul. Iară și iară cu pace Domnului să ne rugăm:
primește Doamne rugăciunile noastre, mântuiește-ne și ne
miluiește.
Binecuvântează, stăpâne.
Preotul. Binecuvântare și slavă Tatălui și Fiului și
Sfântului Duh, acum și pururea și în vecii vecilor. Amin.
Preotul, întorcându-se către credincioși, binecuvântează cu
mâna spunând:70
Pace tuturor.
Corul. Și duhului tău.
Diaconul. Domnului să ne rugăm.
Corul. Ție, Doamne.
Preotul. Doamne Dumnezeul nostru, a cărui putere
este nepătrunsă și slavă neînțeleasă, a cărui milostivire este
nemăsurată și iubirea nesfârșită, în negrăita ta iubire aruncă
privirile tale asupra poporului tău și a acestui sfânt lăcaș, și fă
cu noi și cu cei ce se roagă împreună cu noi marea mila ta și
îndurarea ta. Pentru că ție se cuvine slava, puterea și cinstea,
acum și pururea și în vecii vecilor. Amin.
70
Dacă slujește un arhiepiscop sau episcop, atunci binecuvântează cu
crucea până la trisaghion.

89
 Corul cântă psalmurile și imnurile zilei, precum și cele
următoare:
Pe Christos împăratul binecuvântați-l tot pământul.
Făcătorului cerului și al pământului tot pământul să-i aducă
imnuri de mulțumire. Preasfintei Treimi, unicei Dumnezeiri,
să aducem cinste și închinăciune în vecii vecilor. Amin.
Preotul, în timp ce corul cântă, spune în taină:
Mântuiește, Doamne Dumnezeul nostru, poporul tău și
binecuvântează moștenirea ta, împlinirea Bisericii tale o
păzește și sfințește pe cei ce se închină cu iubire întru mărirea
casei tale; înalță-ne prin dumnezeiasca ta putere, și nu ne
părăsi pe noi ce nădăjduim în tine. Pentru că ție se cuvine
putere, mărire și slavă, acum și pururea și în vecii vecilor.
Amin.
Apoi spune cu voce tare:
Pace tuturor.
Corul. Amin.
Preotul, în taină. Tu care ne-ai învățat a ne ruga
îndeobște și împreună, care ne-ai făgăduit că unde doi sau trei
uniți, se vor ruga întru numele tău, vor fi ascultați; împlinește,
Doamne rugăciunile robilor tăi întru folosul lor, dându-ne,
întru această lume, cunoașterea adevărului, și viață veșnică
întru cea viitoare; pentru că tu ești făcătorul de bine și iubitorul
Dumnezeu, și ție se cuvine slavă, mărire și cinste, acum și
pururea și în vecii vecilor. Amin.
Preotul se întoarce și îi binecuvântează pe credincioși.
Corul cântă imnurile zilei și între timp preorul spune în taină:
Doamne Dumnezeul nostru, care ai așezat coruri în
cer, și cete de îngeri și de arhangheli pentru slujba slavei tale,
fă ca la intrarea noastră, să fie și îngerii tăi ca să te slujească
împreună cu noi, și să binecuvânteze bunătățile tale.
Diaconul, tare. Binecuvântează, stăpâne.
Preotul. Pentru că a ta este împărăția, puterea și slava,
în vecii vecilor. Amin.
Amândoi sărută altarul.
Diaconul, tare. Să luăm aminte.
90
 Corul. Sfinte Dumnezeule, sfinte tare, sfinte fără de
moarte, care te-ai răstignit pentru noi, miluiește-ne pe noi.71
Trisaghionul se repetă de trei ori. În timp ce corul cântă
trisaghionul de trei ori la rând, arhidiaconul ia Evanghelia din
mâna preotului, și ridicând-o mai sus de capul său, intră prin ușa
dinspre nord a jertfelnicului, înconjoară altarul pe după iconostas și
iese pe ușa din sud. Înaintând spre marginea estradei pe care stă
altarul, dă Evanghelia spre a fi sărutată celui mai bătrân dintre
preoții ce sunt în cor.72 După aceea, diaconul duce Evanghelia pe
altar, și preotul binecuvântează pe cel ce a sărutat-o.
În timp ce corul cântă trisaghionul, preotul se roagă în
taină.
Dumnezeule sfinte, cate te sălășluiești între cei sfinți,
căruia Serafimii aduc laude prin cântarea trisaghionului, pe
care te slăvesc Heruvimii și căruia toate puterile cerești aduc
partea lor de slavă; tu care din nimic ai chemat la viață toată
făptura, și ai făcut pe om după chipul și asemănarea ta,
împodobindu-l cu slava ta, și învățându-l a umbla după
înțelepciune și prudență; care nu ți-ai întors fața de la dânsul
când a păcătuit ci i-ai dat o pocăință mântuitoare; care ne-ai
învrednicit pe noi, păcătoșii și nevrednicii robii tăi, a ne
înfățișa în ceasul acesta dinaintea slavei altarului tău, și a-ți
aduce închinăciunile și laudele poruncite; primește, Doamne,
din buzele noastre, ale păcătoșilor această binecuvântare a
trisaghionului, și apără-ne prin bunătatea ta, iartă toate
păcatele noastre, cele de voie și cele fără de voie; curăță
mintea, sufletul și trupul nostru; și fă ca să putem sluji ție cu
sfințenie în toate zilele vieții noastre, pentru rugăciunile
preasfintei Născătoare de Dumnezeu, și a tuturor sfinților tăi,
71
Această formulă a trisaghionului este cea folosită duminicile și în
zilele obișnuite dar, la orice solemnitate, se înlocuiesc cuvintele ce
te-ai răstignit pentru noi, prin alte cuvinte potrivite cu sărbătoarea
(vezi prima parte, Prescurtare din Istoria Bisericii armene).
72
La greci, preotul care slujește sărută Evanghelia și înconjoară
altarul împreună cu diaconul.

91
care din veci ți-au plăcut ție. Pentru că sfânt ești, Dumnezeul
meu, și ție se cuvine slava, puterea și cinstea, acum și pururea
și în vecii vecilor. Amin.
Diaconul. Iară și iară cu pace Domnului să ne rugăm.
Corul. Doamne, miluiește.
Diaconul. Pentru pacea lumii întregi și pentru întărirea
sfintei Biserici, Domnului să ne rugăm.
Corul. Doamne, miluiește.
Diaconul. Pentru toți preasfinții și ortodocșii episcopi,
Domnului să ne rugăm.
Corul. Doamne, miluiește.
Diaconul. Pentru stăpânul nostru preasfințitul patriath
(este numit), pentru sănătatea lui și mântuirea sufletului său,
Domnului să ne rugăm.
Corul. Doamne, miluiește.
Diaconul. Pentru arhiepiscopul (este numit titularul
scaunului de care atârnă biserica în care se face slujbă),
Domnului să ne rugăm.
Corul. Doamne, miluiește.
(În Imperiul Rus).
Diaconul. Pentru preacucernicul și preaputernicul
mare împărat Alexandru al II-lea Nicolaevici73, împăratul
tuturor Rusiilor, pentru ca să i se dăruiască viață lungă, putere,
pace și sănătate.
Diaconul amintește pe nume pe toți membrii familiei
împărătești.
Pentru toată casa și oștirea sa, Domnului să ne rugăm.
Corul. Doamne, miluiește.
Diaconul. Pentru pacea sufletelor acelora care cu
adevărată și ortodoxă credință întru Christos au adormit,
Domnului să ne rugăm.
Corul. Doamne, miluiește.
73
În celelalte țări se pomenește întotdeauna stăpânitorul local și
curtea sa (nota traducătorului).

92
 Diaconul. Pentru unirea adevăratei și sfintei noastre
credințe, Domnului să ne rugăm.
Corul. Doamne, miluiește.
Diaconul. Pe noi înșine și unul pe altul. Domnului
Dumnezeului atotțiitorului să ne predăm.
Corul. Ție, Doamne.
Diaconul. Miluiește-ne Doamne Dumnezeule, după
mare mila ta; cu toți împreună să zicem.
Corul. Doamne miluiește (de trei ori).
În timpul acestei rugăciuni, preotul, cu mâinile înălțate,
spune în taină:
Primește, Doamne Dumnezeul nostru, această
călduroasă rugăciune a robilor tăi, și ne miluiește după mare
mila ta. Îndurarea ta revars-o asupra noastră și asupra
poporului tău, care așteaptă de la tine mare și multă milă.
Cu voce tare:
Pentru că milostiv și iubitor de oameni ești
Dumnezeule, și ție se cuvine slava, împărăția și cinstea, acum
și pururea și în vecii vecilor. Amin.
Corul cântă psalmii zilei. Se citesc Epistoliile74, după care
diaconul spune:
Să stăm bine.
Preotul se întoarce spre oameni și, făcând semnul crucii,
spune:
Pace tuturor.
Corul. Și duhului tău.
Diaconul. Cu frică să ascultăm.
Arhidiaconul. Sfânta Evanghelie, cea de la Matei (sau
vreunul din ceilalți trei evangheliști).
Corul. Slavă ție, Doamne, Dumnezeul nostru.
Diaconul. Să luăm aminte.
Corul. Zice Domnul.

74
Cel ce citește Epistoliile și Evanghelia trebuie să fie întors cu fața
către oameni și nu spre altar, ca la greci.

93
 Arhidiaconul citește Evanghelia, pe marginea estradei pe
care stă altarul. După ce se termină citirea, corul cântă:
Slavă ție, Doamne, Dumnezeul nostru.
Arhidiaconul, după ce a citit Evanghelia se apropie de
altar, se așează la dreapta preotului și, ridicând Evanghelia mai sus
de cap, recită simbolul Niceei.
Credem întru unul Dumnezeu, Tatăl atotțiitorul,
Făcătorul cerului și al pământului, tuturor văzutelor și
nevăzutelor, și întru unul Domnul Isus Christos, Fiul lui
Dumnezeu unul născut, care din Tatăl s-a născut mai înainte
de toți vecii; Dumnezeu din Dumnezeu, lumină din lumină,
Dumnezeu adevărat din Dumnezeu adevărat, născut, iar nu
făcut, cel de o ființă cu Tatăl, prin care toate s-au făcut, cele
din cer și de pe pământ, văzute și nevăzute; care pentru noi
oamenii și pentru a noastră mântuire s-a pogorât din cer și s-a
întrupat, s-a făcut om și s-a născut cu desăvârșire de la Sfânta
Fecioară Maria, cu lucrarea Duhului Sfânt, de la care a primit
trup, suflet și gând, și toate câte sunt în om, cu adevărat și nu
după gând; care a pătimit, s-a răstignit, s-a îngropat și a înviat
a treia zi; și s-a suit la ceruri cu același trup, și șade de-a
dreapta Tatălui; și iarăși va să vie cu același trup și cu slava
Tatălui ca să judece viii și morții; și a cărui împărăție nu va
avea sfârșit. Credem și întru Duhul Sfânt, nefăcut și desăvârșit,
care a grăit prin lege, prin prooroci și prin Evanghelii; care s-a
pogorât în Iordan și a propovăduit pe cel trimis (Christos) și a
locuit între cei sfinți.
Credem și într-una sfântă, sobornicească și
apostolească Biserică, într-un botez, întru pocăință spre
iertarea păcatelor, întru învierea morților, întru judeata veșnică
a sufletelor și a trupurilor, întru împărăția cerurilor și viața
veșnică.
Iar cei ce spun că ar fi fost un timp când nu ar fi fost
Fiul, și că a fost un timp când nu ar fi fost Duhul Sfânt, sau că
din nimic s-au făcut; sau că Fiul și Duhul Sfânt ar fi fiecare de
o altă ființă; sau că se pot schimba, pe unii ca aceștia,
îi blesteamă catholiceasca și apostoleasca Biserică.
94
 În timp ce arhidiaconul recită simbolul Niceei, un diacon
tămâiază altarul și corul. După ce s-a terminat simbolul,
arhidiaconul dă Evanghelia preotului să o sărute și spune:
Binecuvântează, stăpâne.
Preotul adaugă, cu voce tare, profesiunea de credință a
Sfântului Grigorie Luminătorul:
Dar noi binecuvântăm pe cel mai înainte de veci,
închinându-ne Sfintei Treimi și unicei dumnezeiri a Tatălui,
Fiului și Sfântului Duh, acum și pururea și în vecii vecilor.
Amin.
Diaconul. Iară și iară cu pace Domnului să ne rugăm.
Corul. Doamne, miluiește.
Diaconul. Și încă, să ne rugăm cu credință și să cerem
de la Domnul Dumnezeul și Mântuitorul nostru Isus Christos,
în ceasul acesta de jertfă și închinăciune, ca să primească și să
asculte glasul rugăciunilor noastre; să primească cererile inimii
noastre, să șteargă greșelile noastre, și să ne miluiască,
ca rugăciunea noastră să fie totdeauna primită întru înălțimea
stăpânirii sale, și să ne dea nouă, celor de o potrivă întru
credință și dreptate, de a stărui întru fapte bune, ca atotțiitorul
Dumnezeu să reverse asupră-ne harul milostivirii sale, să ne
mântuiască și să ne miluiască.
Corul. Mântuiește-ne, Doamne.
Diaconul. Pentru ca ceasul acesta de slujbă și ziua
aceasta cu pace să le petrecem, Domnului să ne rugăm.
Corul. Dă-ne, Doamne.
Diaconul. Ca să ne trimită înger de pace și păzitor
sufletelor noastre, Domnului să ne rugăm.
Corul. Dă-ne, Doamne.
Diaconul. Pentru iertarea și lăsarea păcatelor noastre,
Domnului să ne rugăm.
Corul. Doamne, miluiește.
Diaconul. Pentru ca marea și preaputernica lui Cruce
să vină în ajutorul nostru, Domnului să ne rugăm.
Corul. Dă-ne, Doamne.

95
 Diaconul. Și încă, pentru unirea adevăratei și sfintei
noastre credințe, Domnului să ne rugăm.
Corul. Doamne, miluiește.
Diaconul. Pe noi înșine și unul pe altul, Domnului,
atotțiitorului să ne predăm.
Corul. Ție, Doamne.
Diaconul. Miluiește-ne Doamne, Dumnezeul nostru,
întru mare mila ta; împreună să strigăm.
Corul. Doamne miluiește (de trei ori).
În timpul acestor rugăciuni, preotul spune în taină:
Doamne Isuse Christoase, Mântuitorul nostru, atât de
mare întru milostivire și atât de îndurător întru darurile
bunătății tale, cela ce de bună voie ai suferit în ceasul acesta
patimile crucii și moartea, pentru păcatele noastre; care ai
împărțit cu îmbelșugare preafericiților tăi apostoli, darurile
Duhului tău Sfânt; Doamne, rugămu-ne ție, fă-ne și pe noi
părtași din dumnezeieștile tale daruri, pentru iertarea păcatelor
și primirea Sfântului tău Duh.
Diaconul. Binecuvântează, stăpâne.
Preotul. Pentru ca să ne învrednicim a te binecuvânta
întru mulțumiri, împreună cu Tatăl și cu preasfântul tău Duh,
acum și pururea și în vecii vecilor. Amin.
Intorcându-se către credincioși, preotul spune:
Pace tuturor.
Corul. Și duhului tău.
Diaconul. Domnului să ne rugăm.
Corul. Ție, Doamne.
Preotul, în taină. Cu pacea ta Christoase, Mântuitorul
nostru, care este mai presus de toată înțelegerea și de toată
cuvântarea, întărește-ne și ne păzește fără de frică împotriva
oricărui rău; aseamăne-ne cu adevărații tăi închinători, care ți
se închină cu duhul și cu adevărul. Pentru că preasfintei tale
Treimi se cuvine slava, puterea și cinstea, acum și pururea și în
vecii vecilor. Amin.
Apoi, spune tare:
Binecuvântat este Domnul nostru Isus Christos. Amin.
96
 Diaconul. Binecuvântează, stăpâne.
Preotul. Domnul Dumnezeu să vă binecuvânteze pe
voi toți.
Corul. Amin.
Diaconul. Nimeni din cei chemați, nimeni din cei
puțin credincioși, nimeni din cei ce se pocăiesc și din cei
necurățiți să nu se apropie de această dumnezeiască taină.
Corul. Trupul Domnului nostru și sângele
Mântuitorului sunt înaintea noastră. Nevăzutele puteri cerești
cântă și strigă fără încetare: Sfânt, Sfânt, Sfânt ești,
Dumnezeul puterilor.
Corul și oamenii se pun în genunchi.
În timp ce corul cântă cântarea de sus, diaconul ia mitra de
pe capul preotului, precum și decorațiunile, dacă le are, chiar și
crucea pastorală cu chipul Mântuitorului nostru Isus Christos75.
Preotul lasă deoparte papucii și rămâne numai cu colțunii în
picioare.
Diaconul. Psalmodiați pe Domnul Dumnezeul nostru,
prin cântări duhovnicești, slăviți-l pe dânsul.
Corul cântă cheruvicul.
Noi care într-un chip tainic înfățișăm pe Heruvimi,
și care cântăm Sfintei Treimi, de trei ori sfântă cântare,
să lăsăm deoparte în ceasul acesta toate îngrijirile trecătoare,
pentru a primi pe Împăratul cerului și al pământului, care vine
însoțit de cete nevăzute de îngeri.
Arhidiaconul76, însoțit de un diacon, cadelnițează altarul și
apoi se duce spre sfânta masă; cadelnițează sfântul potir, dă
cadelnița subdiaconului și sărută masa; ia potirul, ce are deasupra-i
discul pe care stă pâinea, acoperită cu un văl, îl ridică mai sus de

75
Această cruce o primesc preoții greci și armeni din Rusia, ca
răsplată a activității lor.
76
Numai arhidiaconul are dreptul să citească Evanghelia și să aducă
sfintele jertfe de pe masă la altar. Dar dacă nu este un arhidiacon,
atunci, citește Evanghelia și aduce la altar sfintele jertfe, chiar
preotul care slujește.

97
cap și-l duce încetișor prin ușa de sud către altar; în drumul său,
diaconul ce-i merge înainte cadelnițează.
În timp ce se cântă cheruvicul și se aduc sfintele jertfe,
preotul spune în taină:
Nimeni din cei ce sunt stăpâniți de patimi și pofte
trupești, nu este vrednic a se apropia de altarul tău sau a sluji
împărăteasca ta slavă; pentru că slujba ta e mare și înfricoșată
chiar pentru puterile cerești; și numai întru nesfârșita ta
bunătate, neînțelesule Cuvânt al lui Dumnezeu, te-ai făcut om
și arhiereul nostru; și ca un stăpân al tuturor, tu ne-ai
încredințat aceste preoțești taine și nesângeratele tale jertfe,
pentru că tu ești Dumnezeul nostru, cel ce stăpânești toate
făpturile cerului și ale pământului, care te-ai pus pe scaunul
Heruvimilor, Domnul Serafimilor și regele lui Ismail; care ești
unul Sfânt și locuiești între cei sfinți. Ție unuia ne închinăm
care ești singurul milostiv și gata a asculta rugăciunile noastre,
și te rog, privește, întru mare mila ta, asupra mea, păcătosul și
nevrednicul robul tău, curăță sufletul și inima mea de toate
necurățeniile păcatului, și cu putera sfântului tău Duh,
învrednicește-mă pe mine, care m-am îmbrăcat cu darul
Preoției, a sta înaintea acestui sfânt altar și de a îndeplini
preoțeștile taine sfântului tău trup și preacuratului tău sânge.
Plecând cu umilință capul înaintea ta, te rog, nu-ți întoarce fața
de la mine și nu mă depărta dintre cei ce-ți slujesc ție,
ci învrednicește-mă pe mine, păcătosul și nevrednicul tău rob,
de a-ți aduce înainte darul acesta, pentru că tu ești cel adus și
aducătorul și primitorul și cel ce te împarți între noi Isuse
Christoase, Dumnezeul nostru; și ție aducem slavă, ca și
Tatălui fără de început și preasfântului și făcătorului de bine
Duh al tău, acum și pururea și în vecii vecilor. Amin.
După această rugăciune preotul se dă la o parte, cu fața
spre ușa din sud, pe unde se aduc sfintele jertfe; el primește din
mâinile diaconului cadelnița cu care cadelnițează altarul și sfânta
jertfă; apoi ia sfântul potir care e acoperit cu vălul cel mare,
înaintează spre marginea estradei pe care stă altarul și
binecuvânteză pe asistenți cu sfântul potir, pe care apoi îl pune pe

98
altar. După aceea i se aduce apă și spălându-și mâinile, spune încet
psalmul XXIV: „Spăla-voi mâinile mele întru cei nevinovați, etc.”
Corul și credincioșii, care erau în genunchi, se ridică.
Diaconul. Cu credință și cu sfințenie să ne rugăm,
închinându-ne, înaintea acestui sfânt și dumnezeiesc altar,
pătrunși de mare frică, cu inima curată și smerită, fără
fățărnicie și vicleșug, fără îndoială și necredință, ci cu multă
dreptate și cu sufletul curat, cu inima supusă și cu desăvârșită
credință. Plini de bunătate și înmulțind faptele bune, să stăm și
să ne închinăm înaintea acestui sfânt și dumnezeiesc altar,
ca să întoarcem spre noi mila Domnului nostru Isus Christos,
în ziua înfățisării și la a doua venire a sa, ca să ne mântuiască
și să ne miluiască.
Corul. Mântuiește-ne, Doamne, și ne miluiește.
Preotul înalță brațele spre cer, spune în taină rugăciunea
Sfântului Athanas, patriarhul Alexandriei.
Doamne, Dumnezeul puterilor, făcătorul tuturor
ființelor, care ai schimbat neființa în ființă și ridicând
pământeasca noastră fire ne-ai adus în stare de a sluji o așa de
înfricoșată și necuvântată taină; tu, Doamne, căruia se aduce
această jertfă, primește de la noi această punere înainte și fă
din această taină, trupul și sângele unui născut Fiului tău; fă-ne
nouă ce ne împărtășim cu această pâine și vin, ca să ne fie
întru mântuire și iertarea păcatelor noastre.
Diaconul. Binecuvântează, stăpâne.
Preotul încheie rugăciunea cu voce tare.
Cu mila și iubirea Domnului și Mântuitorului nostru
Isus Christos, căruia se cuvine slavă, mărire și cinste, ca și
Tatălui și Sfântului Duh, acum și pururea și în vecii vecilor.
Amin.
Întorcându-se spre credincioși, spune:
Pace tuturor.
Corul. Și duhului tău. Amin.
Diaconul. Domnului să ne rugăm.
Corul. Ție, Doamne.

99
 Diaconul. Sărutați-vă unul pe altul întru îmbrățișare de
pace și cei ce nu se pot împărtăși din această sfântă și
dumnezeiască taină să se retragă spre ușă și să se închine.
Preotul sărută altarul și se dă puțin la o parte; diaconul
sărută și el altarul și mâna preotului, după aceea coboară în cor,
cadelnițează pe cel mai bătrân dintre preoții asistenți, îi sărută
mâna și spune: „Christos s-a arătat între noi.” Unul dintre preoți se
întoarce spre credincioși și îi spune unuia dintre ei, binecuvântându-l
„Isus Christos s-a arătat între noi.”, iar acest cuvânt solemn este
repetat de toți credincioșii, ce se închină unul la altul în semn de
pace.
În acest timp, corul cântă:
Christos s-a arătat între noi, Dumnezeu Iehova și-a
așezat aici scaunul său. Vocea vestitoare de pace a răsunat și
s-a poruncit această sfântă închinare, Biserica s-a făcut un
singur trup și sărutarea noastră e semnul acestei uniri;
vrăjmășia s-a depărtat și bunătatea pretutindeni a pătruns.
Slujbași ai lui Dumnezeu, ridicând glasul vostru, binecuvântați
într-o unire Treimea nedespățită, ceea ce este slăvită prin
cântarea Serafimilor.
Diaconul. Să stăm bine, să stăm cu frică și cu luare
aminte, să aducem sfânta jertfă.
Corul. Înaintea ta, Doamne.
Diaconul. Christos mielul lui Dumnezeu cel fără de
prihană, se aduce ca jertfă.
Corul. Mila, pacea și jertfa binecuvântărilor.
Diaconul. Binecuvântează, stăpâne.
Preotul, întorcându-se spre oameni, binecuvântează făcând
semnul crucii și spune:
Mila, iubirea și făcătoarea de bine pace a Tatălui,
Fiului și Sfântului Duh să fie cu voi toți. Amin.
Corul. Către tine, Doamne atoțiitorule.
Diaconul. Și mulțumiți Domnului din toată inima.
Corul. Cuviincios și drept este de a-i mulțumi.
Preotul, în taină. În adevăr este cuviincios și drept ca
să ne închină ție totdeuna și fără încetare și să te slăvim o, Tată

100
atotțiitorule care prin cuvântul tău cel nepătruns și făcător
împreună cu tine, ai ridicat blestemul care apăsa asupră-ne și
care, făcând Biserica din poporul său s-au câștigat pe cei ce se
închină ție și care, prin omeneasca lui fire pe care a luat-o din
Sfânta Fecioară, a binevoit a locui între noi și, împlinind
într-un chip dumnezeiesc o lucrare cu totul nouă, a făcut din
pământ cer. Și așa, acela înaintea căruia nu puteau sta nici
chiar cetele îngerilor căci se îngrozeau de fulgerătoarea și
dumnezeiasca lui lumină, făcându-se om pentru mântuirea
noastră, ne-a învrednicit ca să-l cântăm în unire cu cetele
cerești și într-aceeași cântare sufletească.
Cu voce tare.
Și cu Serafimii și cu Heruvimii să-i cântăm cu glas
înalt și fără sfială și să spunem: Sfânt, sfânt, sfânt ești Domnul
Savaot.
Corul. Sfânt, sfânt, sfânt este Domnul Savaot. Cerul și
pământul sunt pline de salva ta, Ossana cel dintru înălțimi.
Binecuvântat este cel ce vine întru numele Domnului, Ossana,
celui dintru înălțimi.
În timp ce corul cântă, preotul, înălțând mâinile, spune în
taină:
Sfânt, sfânt, sfânt și preasfânt ești cu adevărat.
Putea-va cineva să arate vreodată prin grai nenumăratele tale
bunătăți pe care le-ai revărsat asupra noastră? Pentru că tu ești
acela care chiar de la început ai ajutat și ai mângâiat pe
oamenii căzuți în păcate, în felurite chipuri, și prin profeții și
prin dare de legi, prin preoție și prin jertfă de junci, ca chipul
unei alte jertfe. Și iarăși, când a venit ziua, voind a șterge
pedeapsa pe care păcatele noastre o trăgea asupră-ne, tu ne-ai
dat pe unul-născut Fiul tău, datornic și datoria, jertfa și unsul,
mielușelul și pâinea cerească, iereul și punerea înainte, pentru
că el este și cel ce împarte și cel ce se împarte între noi,
pururea și fără de sfârșit. Făcându-se om cu adevărat și nu
pregândit, printr-o împreunare fără amestecare, întrupându-se
din Născătoarea de Dumnezeu și pururea Fercioară Maria, el a
viețuit întru toate ca om dar fără de păcat și prin bunavoința sa
101
s-a răstignit pe cruce, el mântuirea lumii și răscumpărarea
noastră.
Preotul sărută altarul, ridică vălul care acoperă sfântul
potir, ia în mână pâinea de pe disc și spune astfel:
El a luat pâinea în sfintele, dumnezeieștile,
nemuritoarele și preacuratele lui mâini și mulțumind, a
binecuvântat-o, a sfințit-o, a rupt-o și a dat sfinților săi ucenici
și apostoli, spunând:
Spunând aceste cuvinte preotul binecuvântează pâinea și,
însemnând cu degetul patru părți, spune:
Luați mâncați, acesta este trupul meu care pentru voi
și pentru mulți se frânge spre curățirea și iertarea păcatelor
voastre.
Corul. Amin.
Diaconul. Binecuvântează, stăpâne.
Preotul continuă, în taină.
De asemenea, luând paharul, l-a binecuvântat și
dându-l sfinților, aleșilor ucenicilor săi, care erau cu dânsul, a
spus:
Cu voce tare:
Beți dintru acesta toți, acesta este sângele meu,
sângele legii celei noi care pentru voi și pentru mulți se varsă
spre curățirea și iertarea păcatelor voastre.
Corul. Amin. Părinte ceresc care ai dat pe Fiul tău la
moarte pentru noi, ca un datornic pentru datoriile noastre,
pentru vărsarea sângelui său, rugămu-ne ție, miluiește turma ta
cea glăsuitoare.
Preotul termină în taină această rugăciune:
Unul născut Fiul tău, Mântuitorul nostru ne-a poruncit
a face acestea întru pomenirea lui și, coborându-se în moment
cu trupul cel de o ființă cu al nostru a sfărâmat porțile iadului
și te-a arătat nouă, ca pe singurul adevăratul Dumnezeu,
Dumnezeul viilor și al morților.
Preotul, luând în mână sfintele jertfe, spune în taină:
Pentru aceea, Doamne, după acea poruncă, întru
pomenirea mântuitoarelor sale patimi, a răstignirii sale,
102
a înmormântării de trei zile, a învierii sale, a ridicării sale la
cer și a șederii de-a dreapta Tatălui și a slăvitei sale a doua
veniri, săvârșind această dumnezeiască taină a trupului și a
sângelui său, te mărturisim și te binecuvântăm.
Diaconul. Binecuvântează, stăpâne.
Preotul, punând potirul pe altar, spune cu voce tare:
Și-ți aducem ale tale dintre ale tale, pentru toți și
pentru toate.
Corul. Întru toate ești tu cuvântat, Doamne, pe tine te
binecuvântăm și pe tine te lăudăm, ție-ți mulțumim și ne
rugăm Doamne Dumnezeul nostru.
În timp ce corul cântă, preotul, înălțând mâinile spre cer,
spune în taină:
Cu adevărat, Doamne Dumnezeul nostru, pe tine te
lăudăm și ție-ți mulțumim totdeauna pentru că nu ai trecut cu
vederea nevrednicia noastră și ne-ai primit întru slujba acestei
înfricoșate și necuvântate Taine, nu pentru vreo faptă bună a
noastră, de care suntem și ne cunoaștem foarte lipsiți, dar
nădăjduind întru mila ta îndrăznim a ne apropia pentru a sluji
trupul și sângele unui născut Fiului tău, Domnul și Mântuitorul
nostru Isus Christos căruia se cuvine slavă, putere și cinste,
acum și pururea și în vecii vecilor. Amin.
Diaconul. Binecuvântează, stăpâne.
Preotul. Pace tuturor.
Corul. Și duhului tău.
Diaconul. Să cădem înainte lui Dumnezeu.
Corul. Înaintea ta, Doamne, Fiul lui Dumnezeu cel ce
te-ai jertfit Tatălui pentru pacea noastră și te-ai împărțit între
noi ca o adevărată pâine de viață, rugămu-ne ție, pentru
vărsarea sângelui tău prețios, miluiește turma răscumpărată cu
sângele tău.
Preotul, plecând capul, spune:
Ne plecăm, închinându-ne și ne rugăm ție,
îndurătorule Dumnezeu, coboară asupră-ne și asupra sfintelor
daruri ce ți s-au adus, pururea fiitorul Sfântul tău Duh.

103
 Preotul, plecându-se, binecuvântează pâinea și spune în
taină:
Prin care sfințindu-se pâinea aceasta, o vei face
adevăratul trup al Domnului și Mântuitorului nostru Isus
Christos (de trei ori).
Diaconul, în taină. Amin (de trei ori). Binecuvântează,
stăpâne.
Preotul binecuvântează vinul și spune în taină:
Prin care sfințindu-se acest pahar, vei face adevăratul
sânge al Domnului și Mântuitorului nostru Isus Christos
(de trei ori).
Diaconul, în taină. Amin (de trei ori). Binecuvântează,
stăpâne.
Preotul binecuvântând amândouă cele sfinte, spune în
taină:
Prin care vei face din pâinea și vinul sfințit adevăratul
trup și sânge al Domnului și Mântuitorului nostru Isus
Christos, schimbându-le prin Duhul tău cel Sfânt.
Diaconul, în taină. Amin (de trei ori).
De acum încolo preotul, rugându-se, nu își mai înalță
mâinile:
Diaconul, tare. Binecuvântează, stăpâne.
Preotul. Pentru ca sfintele aceste taine să fie pentru noi
toți, care ne împărtășim dintr-însele spre curățirea și iertarea
păcatelor noastre și nu întru osânda noastră.
Corul. Duhule lui Dumnezeu, cel ce te-ai coborât din
cer și ai săvârșit prin mâinile noastre taina acelui ce se slăvește
deopotrivă cu tine, pentru vărsarea sângelui său prețios,
rugămu-ne ție, odihnește sufletele celor morți.
Preotul, în acest timp, se roagă în taină:
Prin această taină dăruiește Doamne dragoste,
statornicie și pace lumii întregi și sfintei tale Biserici, tuturor
drept credincioșilor episcopi, preoți, diaconi, împărați, părinți,
popoare, călători, celor ce plutesc pe apă și celor ce zac în
temniți, celor asupriți și celor chinuiți precum și tuturor
acelora ce se luptă împotriva dușmanilor.
104
 Printr-însa dăruiește cerului liniște, câmpiilor
îmbelșugare și celor ce pătimesc de diferite boli, o grabnică
vindecare. Și prin această taină odihnește pe toți cei întru
Christos mai dinainte adormiți, episcopi, preoți, diaconi și toți
slujbașii din sfânta ta Biserică ca și de tot poporul, bărbați și
femei care cu credință s-au săvârșit dintru această viață.
Diaconul. Binecuvântează, stăpâne.
Preotul. Pentru pomenirea întru această slujbă a
Sfintei Născătoare de Dumnezeu și pururea Fecioarei Maria,
a Sfântului Ion Botezătorul, a Sfântului arhidiacon și
protomartir Stefan și a tuturor sfinților, rugămu-ne ție.
Corul. Pomenește-i, Doamne și-i miluiește.
Diaconul. Pentru pomenirea întru această sfântă slujbă
și a tuturor sfinților apostoli, prooroci, învățători, mucenici și a
tuturor sfinților, rugămu-ne ție.
Corul. Pomenește-i, Doamne și-i miluiește.
Diaconul. Binecuvântatei și lăudatei, slăvitei,
minunatei și dumnezeieștii Învieri a Domnului nostru Isus
Christos77, să ne închinăm.
Corul. Slavă Învierii tale, Doamne.
Diaconul. Pentru pomenirea, întru această sfântă
slujbă a primilor noștri propovăduitori ai cuvântului lui
Dumnezeu și luminători, Tadeu și Bartolomeu, a luminătorului
nostru Sfântul Grigorie și a sfinților Arisdaghes, Vărthanes,
Husig, Grigoris, Nerses, Sahag (Isaac), Daniel și Khat,
a învățătorului Mesrob, a lui Grigorie din Nareg și a Sfântului
Nerses din Gla, a lui Ion Orodneți, Grigorie și Moisi
Duthevatsi, a sfinților Grigorie și Nerses și a ucenicilor lor,

77
Numai duminicile se face această rugăciune întru amintirea
Învierii Domnului nostru Isus Christos. În celelalte zile, diaconul
spune: „Pentru pomenirea în această slujbă a Sfântului (este numit
cel a cărui sărbătoare este), Domnului să ne rugăm”. Corul răspunde:
„Pomenește-l, Doamne și ne miluiește”.

105
precum și pentru pomenirea tuturor părinților și arhiereilor
Armeniei, Domnului să ne rugăm.
Corul. Pomenește-i, Doamne și-i miluiește.
Diaconul. Pentru pomenirea sfinților și cuvioșilor
noștri părinți, călugării Paul, Antonie, Paul, Macarie, Onorfi,
a abatelui Marcu, a lui Srabion, Nel, Arsenie, Evacrie și
Barsuma, a sfinților martiri Vosghieni78 și Suchiasieni79, Ioniți
și Simoniți80, precum și a tuturor sfinților Părinți și a
următorilor lor din toată lumea, Domnului să ne rugăm.
Corul. Pomenește-i, Doamne și-i miluiește.
Diaconul. Pentru pomenirea sfinților împărați Abgar,
Constantin, Tiridat, Teodosiu și a tuturor sfinților și drept
credincioșilor împărați, principi cuvioși și ortodocși,
Domnului să ne rugăm.
Corul. Pomenește-i, Doamne și-i miluiește.
Diaconul. Pentru pomenirea întru această sfântă slujbă
îndeobște a tuturor drept credincioșilor, bărbați și femei,

78
Vosghi, traducere armeană a cuvântului aur, χϱιϭος. Este numele
unui ofițer din palatul imeprial din Roma care, împreună cu patru
însoțitori ai săi, s-a dus în Armenia. Convertiți la creștinism de
Sfântul Tadeu, au fost uciși din porunca regelui Ardavast și a fraților
săi, fiii lui Ardașes, regele Armeniei. Viața sfinților, t. II, pag. 121 și
127.
79
Suchias și însoțitorii săi erau principi și șefi însemnați din țara
Alanilor. Venind în Armenia, pe lângă Sathinig, fiica regelui
Alanilor, măritată cu Ardașes, l-au cunoscut pe Sfântul Vosghi și au
devenit discipolii lui. Regele Alanilor, auzind de acestea, a trimis un
general, numit Parlaha care i-a prins și i-a ucis. Astfel, ei și-au vărsat
sângele pentru credința lui Christos. Ibidem, t. II, pag. 90 și 112.
80
Ion și Simon erau doi călugări care, împreună cu învățăceii lor,
locuiau pe o mică colină numită Ciorehanchisd și pe lângă care se
duse și Sfântul Grigorie Luminătorul. A se vedea tradiția cu privire
la această localitate, în Viața Sfinților de Jean-Baptiste Aucher, t. III,
pag. 359.

106
bătrâni și copii și a celor de toate vârstele care cu credință
întru Christos au răposat, Domnului să ne rugăm.
Corul. Pomenește-i, Doamne și-i miluiește.
În timpul acestor pomeniri, preotul spune în taină:
Pomenește, Doamne, miluiește și binecuvântează
sfânta, chatholiceasca și apostoleasca ta Biserică care s-a
răscumpărat prin cinstitul sânge al unului născut, Fiul tău și
care s-a mântuit prin sfânta lui Cruce; dăruiește-i o pace
neîntrruptă și pomenește pe toți episcopii ortodocși care,
urmând adevărata credință, ne împărtășesc de cuvântul
adevărului.
Diaconul. Binecuvântează, stăpâne.
(În Imperiul Rus).
Preotul, cu voce tare. Mai întâi și mai cu deosebire,
pomenește Doamne Dumnezeul nostru pe preacuviosul,
preaputernicul și marele nostru stăpânitor, împăratul
Alexandru al II-lea Nicolaevici și întreaga-i familie
împărătească, (numește pe fiecare pe nume), pomenește
Doamne și toată casa sa și toată oastea creștină, dându-le
sănătate, mântuire și o pace netulburată întru o viață lungă.
Corul. Amin.
Preotul continuă. Pomenește Doamne și pe
preacinstitul și cuviosul patriarh al tuturor armenilor,
pe sfântul Catholicos (este numit), păstrează-l întru viață
îndelungată în sfânta ta Biserică și fă ca să cârmuiască cu
credință, cuvântul adevărului tău.
Corul. Amin.
Preotul continuă. Îți aducem Doamne, Dumnezeul
nostru mulțumire și binecuvântări prentru preasfânta și
nemuritoarea jertfă ce stă pe acest altar, fă-o ca să ne fie spre
sfințenia vieții noastre și, odată cu dânsa, dă-ne nouă dragoste,
statornicie și pace netulburată pentru lumea întreagă, pentru
sfânta ta Biserică, pentru toți episcopii și arhiepiscopii drept
credincioși, pentru preacuviosul patriarh al armenilor, sfântul
Catholicos (este numit) și pentru preasfinția sa arhiepiscopul

107
C. (cu numele locului unde își are scaunul) precum și pentru
preotul care slujește astăzi sfintele tale taine.
(În Împeriul Rus).
Dăruiește putere și biruință preacucernicului,
preaputernicului și marelui nostru împărat Alexandru al II-lea
Nicolaevici, stăpânitorul tuturor Rusiilor și întregii sale familii
împărătești (numește pe fiecare pe nume), întregii sale case,
căpeteniilor oștirii și oastei sale creștine.
Închinămu-ne ție și te rugăm pentru odihna sufletelor
acelor ce au ridicat această biserică și pentru aceia ale căror
trupuri răposează aici sau oriunde în altă parte. Rugămu-ne ție
scapă pe frații noștri prinși și dă fericire tuturor celor ce s-au
adunat aici și odihnă tuturor acelora care întru credință și
sfințenie au sfârșit viața aceasta întru Isus Christos. Pomenește
Doamne, întru această sfântă slujbă pe toți aici pomeniți.
Corul. Întru toate și pe toți.
În timpul acestor pomeniri făcute de diacon, preotul spune
în taină:
Pomenește Doamne și miluiește, binecuvântează
poporul ce stă adunat înaintea ta, pe cei ce ți-au adus și pe
aceia pentru care s-au adus aceste daruri întru slujba sfintei
tale jertfe, dându-le toate cele trebuincioase și folositoare.
Pomenește Doamne, miluiește și binecuvântează pe
toți cuvioșii care aduc daruri în sfânta ta Biserică și pe cei ce
își aduc aminte de cei săraci și dă-le prin nesecata ta bunătate,
însutită răsplată în veacul acesta și în cel viitor.
Pomenește Doamne, miluiește și milostivește de
sufletele celor răposați, făcându-le vrednice de milostivirea ta,
dă-le odihnă și lumină și le așează întru împărăția cerurilor,
împreună cu Sfinții tăi.
Pomenește Doamne și sufletele robilor tăi (sunt
numiți...)
Aici, preotul numește morții a căror aniversare este, fiind
înștiințat mai dinainte de rudele lor.
Pomenește Doamne și pe toți vii și morții pentru care
ne-am rugat, îndreaptă întru dreptate și folos cererile noastre și
108
ale lor, dându-ne cu îmbelșugare o fericire nesfârșită. Curăță
gândurile noastre și fă din noi niște lăcașuri vrednice de trupul
și sângele unui născut Fiului tău, Domnului și Mântuitorului
nostru Isus Christos căruia, ca și ție, Tată atotputernic și
dătătorului de viață și de lumină Mântuitorului tău Duh,
se cuvine slavă, putere și cinste, acum și pururea și în vecii
vecilor. Amin.
Diaconul. Binecuvântează, stăpâne.
Preotul, binecuvântând oamenii. Mila Domnului și
Mântuitorului nostru Isus Christos să fie cu voi toți.
Corul. Și cu duhul tău.
Diaconul. Iară și iară cu pace Domnului să ne rugăm.
Corul. Doamne miluiește.
Diaconul. Pentru toți sfinții pomeniți, cu pace,
Domnului să ne rugăm.
Corul. Doamne miluiește.
Diaconul. Pentru cei ce slujesc în ceasul acesta, sfânta
și dumnezeiasca jertfă pe acest altar, Domnului să ne rugăm.
Corul. Doamne miluiește.
Diaconul. Domnului Dumnezeului nostru care a
binevoit a primi aceste daruri în sfânta, cereasca și necuprinsa
lui locuință, ca să răspândească asupră-ne dumnezeieștile sale
daruri și revărsarea Duhului său Sfânt, Domnului să ne rugăm.
Corul. Doamne miluiește.
Diaconul. Apără-ne Doamne, mântuiește-ne și ne
miluiește după mare mila ta.
Corul. Mântuiește-ne Doamne și ne miluiește.
Diaconul. Pentru preasfânta Născătoare de Dumnezeu
și pururea Fecioară Maria și pentru toți Sfinții pomeniți,
Domnului să ne rugăm.
Corul. Doamne miluiește.
Diaconul. Într-o unire pentru unitatea adevăratei și
sfintei noastre credinți, Domnului să ne rugăm.
Corul. Doamne, miluiește.

109
 Diaconul. Pe noi înșine și unul pe altul, Domnului
Dumnezeului atotțiitorului să ne predăm.
Corul. Ție, Doamne.
Diaconul. Miluiește-ne Doamne Dumnezeul nostru,
după mare mila ta, cu toții împreună să strigăm.
Corul. Doamne, miluiește (de trei ori).
În acest timp, preotul se roagă în taină:
Dumnezeul adevărului și Părintele milostivirii, ție îți
aducem mulțumiri pentru că ai binevoit a cinsti ființa noastră
păcătoasă și a o ridica mai presus de a cuvioșilor patriarhi,
pentru că ei te-au numit Dumnezeul lor iar pentru noi ai
binevoit a te numi Părintele nostru. Așa, Doamne și astăzi,
rugămu-ne ție fă ca acest nume nou și prețios pentru noi să
strălucească din zi în zi mai cu putere în sfânta ta Biserică.
Diaconul. Binecuvântează, stăpâne.
Preotul. Și dă-ne nouă, ce cu îndrăzneală deschidem
gurile noastre, să te numim Părintele nostru cel ceresc, să-ți
cântăm și să spunem:
Corul, adaugă. Tatăl nostru care ești în ceruri,
sfințească-se numele tău, vie împărăția ta, facă-se voia ta
precum în cer așa și pe pământ. Pâinea noastră cea de toate
zilele, dă-ne-o nouă astăzi și ne iartă greșelile noastre precum
și noi iertăm greșiților noștri și nu ne duce în ispită, ci ne
izbăvește de cel rău.
În timp ce corul cântă Rugăciunea Domnească și diaconul
cadelnițează de pe estrada pe care stă altarul corul și pe asistenți,
preotul spune în taină:
Domnul Domnilor și Dumnezeul Dumnezeilor,
Împărate veșnice și făcătorul tuturor ființelor, Tatăl Domnului
nostru Isus Christos, nu ne duce pe noi în ispită ci ne izbăvește
de rău și scapă-ne de încercarea celui rău.
Diaconul. Binecuvântează, stăpâne.
Preotul, cu voce tare. Pentru că a ta este împărăția,
puterea și slava, în vecii vecilor. Amin.
Întorcându-se spre oameni, spune:
Pace tuturor.
110
 Corul. Și duhului tău.
Diaconul. Plecați-vă înaintea Domnului.
Corul. Înaintea ta, Doamne.
Corul și oamenii îngenunchiază și preotul, plecându-se,
spune în taină:
Izvorule de viață și revărsarea milostivirii, Duhule
sfânt milostivește-te de tot norodul acesta, ce plecat se închină
Dumnezeirii tale, păzește-l întru nevinovăție, întipărește în
inimile fiecăruia dintre ei umilința ce se arată pe fețele lor,
așteptând să primească sfânta împărtășire ca semnul binelui
celui viitor.
Diaconul. Binecuvântează, stăpâne.
Preotul, cu voce tare. Prin Isus Christos, Domnul
nostru căruia se cuvine, ca și Tatălui atotțiitorului și Sfântului
Duh, slavă, mărire și cinste, acum și pururea și în vecii vecilor.
Amin.
Diaconul. Să luăm aminte.
Preotul, ridicând sfântul potir. Sfintele, Sfinților.
Corul. Unul Sfânt, unul Domn Isus Christos întru
slava lui Dumnezeu Tatăl. Amin.
Diaconul. Binecuvântează, stăpâne.
Preotul. Binecuvântat este Tatăl cel sfânt, adevăratul
Dumnezeu.
Corul. Amin.
Diaconul. Binecuvântează, stăpâne.
Preotul. Binecuvântat este Fiul cel sfânt, adevăratul
Dumnezeu.
Corul. Amin.
Diaconul. Binecuvântează, stăpâne.
Preotul. Binecuvântat este Duhul Sfânt, adevăratul
Dumnezeu.
Corul. Amin.
Diaconul. Binecuvântează, stăpâne.
Preotul. Binecuvântare și slavă Tatălui și Fiului și
Sfântului Duh, acum și pururea și în vecii vecilor. Amin.

111
 Corul. Amin.
Corul continuă.
Tatăl Sfânt, Fiul Sfânt, Duhul Sfânt. Binecuvântare
Tatălui, Fiului și Sfântului Duh, acum și pururea și în vecii
vecilor. Amin.
În timp ce corul cântă, preotul spune în taină:
Doamne Isuse Christoase, Dumnezeul nostru, aruncă
privirile tale asupră-ne din înălțimea lăcașului tău și din tronul
slavei împărăției tale, vino de ne luminează, tu care stai întru
înălțimi împreună cu Tatăl și care ești totodată, prin
atotputernicia ta, aici cu noi și nevăzut, fă-ne vrednici pe noi și
pe tot norodul tău, de a ne împărtăși din preacuratul tău trup și
preacinstitul tău sânge.
Sfârșind această rugăciune, preotul sărută altarul și potirul
și, luând vălul de pe potir, înmoaie trupul lui Isus Christos în
sângele sfânt și continuă, în taină:
Doamne Dumnezeul nostru care ai binevoit a ne numi
creștini, după numele unui născut Fiului tău, care ne-ai dat
botezul sufletesc întru iertarea păcatelor noastre și ne-ai
învrednicit a ne împărtăși din preacuratul trup și preacinstitul
sânge a unui născut Fiului tău. Și astăzi Doamne, rugămu-ne
ție, fă-ne vrednici de a primi aceste sfinte taine pentru iertarea
păcatelor noastre și a te slăvi, prin mulțumiri ca și pe Fiul și
preasfântul tău Duh, acum și pururea și în vecii vecilor. Amin.
Preotul, luând potirul în mână, se întoarce spre asistenți și
spune cu voce tare:
Să ne împărtășim din sfântul, preasfântul trup și sânge
al Domnului și Mântuitorului nostru Isus Christos care s-a
pogorât din ceruri și se împarte între noi. Acesta este viața,
nădejdea, învierea, spălarea și iertarea păcatelor noastre.
Lăudați pe Domnul Dumnezeul nostru, psalmodiați pe
nemuritorul Împăratul cerurilor care șade pe carul
Heruvimilor.
Preotul revine la altar. Se trage perdeaua, în timp ce
diaconul spune cu voce tare:

112
 Lăudați pe Domnul Dumnezeul nostru, cântați-i laude
duioase și cântări sufletești pentru că lui se cuvine a se slăvi
prin psalmi, binecuvântări și sufletești cântări.
Slujbași ai altarului, psalmodiați în unire și
binecuvântați pe Domnul care este în ceruri.
Corul și asistenții, care erau în genunchi, se ridică.
Corul. Christos adus ca jertfă se împarte între noi.
Alliluia.
Trupul lui ni-l dă spre mâncare și sângele lui ca
băutură. Alliluia.
Mâncați și vedeți că bun este Domnul. Alliluia.
Binecuvântați pe Domnul din cer. Alliluia.
Binecuvântați-l întru cei de sus. Alliluia.
Binecuvântați-l, voi îngerii săi. Alliluia.
Binecuvântați-l, voi toate Puterile lui. Alliluia.
În timp ce corul cântă, preotul ia sfântul trup, îl sărută și
spune:
Ce mulțumiri și ce binecuvântări să-ți aduc, Doamne,
pentru acest trup și pentru acest pahar?
O Isuse, numai pe tine te vom binecuvânta împreună
cu Tatăl și cu Sfântul Duh, acum și pururea și în vecii vecilor.
Amin.
Mărturisesc și cred, Doamne că tu ești Isus Christos,
Fiul lui Dumnezeu care ai răscumpărat păcatele noastre.
Preotul, frângând sfânta pâine în patru bucăți, le pune în
potir și spune în taină:
Împlinirea Duhului sfânt.
Apoi, luând una dintre aceste părți, se roagă în taină:
Părinte preasfânt care ne-ai numit pe noi după numele
unui născut Fiului tău și ne-ai luminat prin botezul renăscător,
învrednicește-ne a ne împărtăși din această sfântă Taină a
altarului întru iertarea păcatelor noastre. Întipărește în noi
darul Duhului tău cel sfânt, ca în sfinții tăi apostoli care,
primindu-l, s-au făcut curățitorii lumii întregi.
Și acum, Părinte binefăcător, fă ca această împărtășire
să aibă asupra-mi puterea sfintei cine dintre ucenici și să ridice
113
întunericul păcatelor mele. Nu trece cu vederea nevrednicia
mea și nu opri darul sfântului tău Duh, ci prin nesfârșita ta
iubire, fă această taină să ne fie întru iertarea păcatelor și
dezlegarea greșelilor noastre, după cum ne-a făgăduit și spus
Domnul nostru Isus Christos, că „Cel ce va mânca trupul meu
și va bea sângele meu în veci va trăi.” Fă dar, ca să ne fie
aceasta întru curățire, pentru ca cei ce vor mânca sau vor bea
dintr-însa să te binecuvânteze, o Părinte, ca și pe Fiul și
Sfântul tău Duh, acum și pururea și în vecii vecilor. Amin.
Și tot în taină:
Pace tuturor.
Mulțumescu-ți ție, împărate Christoase, care m-ai
învrednicit pe mine nevrednicul a mă împărtăși din sfântul tău
trup și sânge. Acum, Doamne, rogu-mă ție să nu fie acestea
pentru osânda mea ci întru spălarea și iertarea păcatelor mele,
întru mântuirea trupului și a sufletului meu și întru împlinirea
tuturor faptelor bune. Dumnezeiasca această taină sfințească
cugetul, duhul și trupul meu pentru ca să mă pot face templul
și lăcașul preasfintei Treimi și să mă învrednicesc a te slăvi
împreună cu Sfinții tăi, pe tine ca și pe Tatăl și Sfântul Duh,
acum și pururea și în vecii vecilor. Amin.

114
 Rugăciunea Sfântului Ioan Chrisostom

Îți mulțumesc, te măresc și te slăvesc, Doamne

Dumnezeul meu, că m-ai învrednicit în ceasul acesta pe mine
nevrednicul robul tău, a mă împărtăși din dumnezeieștile și
înficoșatele tale taine, din preacuratul tău trup și preacinstitu-ți
sânge. Acum, Doamne, luând drept mijlocitoare aceste sfinte
taine, te rog, păzește-mă în ziua aceasta și în toată viața mea,
întru sfințenia ta pentru ca amintindu-mi totdeauna de
bunătatea ta să viețuiesc întru tine care, pentru iubirea noastră,
ai suferit, te-ai îngropat și ai înviat. Nu lăsa să se apropie de
mine pierzătorul, o Doamne Dumnezeul meu, tu care ai
întipărit acum în sufletul meu semnul preascumpului tău
sânge. Curăță-mă, o atotputernice, prin puterea acestei taine de
tot păcatul de moarte, unule fără de păcat. Întărește viața mea
împotriva a toată ispita pentru ca dușmanul să se retragă
rușinat și uimit de câte ori s-ar ridica împotriva mea. Îndreaptă
mișcările gândirii și limbii mele și tot pasul trupului meu.
Fii totdeauna în mine după negreșita ta făgăduință, că: „Cel ce
va mânca trupul meu și va bea sângele meu, întru mine va fi și
eu întru dânsul.” Tu însuți ai spus-o, o prea milostive, fă dar
după dumnezeieștile și neîntoarsele tale cuvinte. Pentru că tu
ești unul singur Dumnezeul milostivirii, al bunătății și al
iubirii, dăruitorul de tot binele și ție se cuvine slava, ca și
Tatălui și Sfântului tău Duh, acum și pururea și în vecii
vecilor. Amin.
Preotul, făcându-și cruce, se împărtășește din prima bucată
a trupului sfânt și bând din sângele sfânt, spune:
Prea sfântul tău trup să-mi fie întru viață și
preacinstitul tău sânge, întru spălarea și iertarea păcatelor
mele.
Îndată ce se împărtășește preotul, perdeaua se deschide și
diaconul spune cu voce tare:
Cu credință și cu frică să vă apropiați și întru sfințenie
să vă împărtășiți.

115
 Corul. Dumnezeul nostru și Domnul nostru ni s-a
arătat. Bine este cuvântat cel ce vine în numele Domnului.
Preotul, luând potirul cu ambele mâini81, se întoarce către
asistenți și binecuvântându-i, spune cu voce tare:
Mântuiește, Doamne, norodul tău și binecuvântează
moștenirea ta, apără-i și-i mântuiește de acum și până-n veac.
Dacă sunt de cei ce vor să se împărtășească, după ce
diaconul spune: „Cu credință și cu frică să vă apropiați” și în timp
ce corul cântă: „Dumnezeul nostru și Domnul nostru”, preotul ia
potirul și înaintează spre marginea estradei pe care stă altarul,
diaconul ia vălul de pe altar și așezându-se la stânga preotului, ține
potirul lăsând să atârne o margine a vălului. Atunci, credincioșii,
apropiindu-se cu mâinile încrucișate pe piept, cad la pământ
închinându-se de mai multe ori și primesc câte o părticică din trupul
și sângele lui Isus Christos pe care preotul, luându-le din potir,
le pune fiecăruia în gură, spunând:
Preacuratul trup al lui Isus Christos să-ți dea viață
veșnică și prea sfântul sânge să-ți fie întru iertarea păcatelor
tale.
Fiecare credincios, după ce s-a împărtășit, își șterge gura
cu marginea vălului și sărută piciorul potirului. Sfârșindu-se
împătășania, preotul binecuvântează cu potirul pe cei ce s-au
împărtășit precum și pe toți asistenții și spune:
Mântuiește, Doamne, norodul tău, ș.cl.
După aceea, duce potirul pe altar.
Perdeaua se închide din nou iar corul cântă:
Umplutu-ne-am Doamne de bunurile tale căci am
mâncat din trupul tău și am băut din sângele tău. Slavă ție întru
cei de sus, că ne-ai săturat, Doamne, tu care pururea ne
hrănești, trimite asupră-ne sufleteasca ta binecuvântare. Slavă
ție întru cei de sus, că ne-ai săturat.
În timp ce corul cântă, preotul spune în taină rugăciunea de
mulțumire:

81
Ca la greci.

116
 Mulțumimu-ți, Părinte atotputernic, care ne-ai pregătit
nouă o sigură apărare în sfânta ta Biserică, lăcașul de sfințenie
în care se preaslăvește Sfânta Treime. Alliluia.
Luând a doua bucată din sfântul potir, se împărtășește și
spune în taină:
Mulțumimu-ți, Christoase împărate, care ne-ai dat
viață prin dătătorul de viață și sfântul tău trup și sânge. Dă-ne
nouă mântuirea și marea mila ta. Alliluia.
Luând a treia bucată din sfântul trup, se împărtășește și
spune:
Mulțumimu-ți, Duhule Sfânt, care ai reînnoit sfânta
Biserică. Păstreaz-o fără de sminteală întru credința preasfintei
Treimi, de acum și până-n veci. Alliluia.
Se împărtășeșete din a patra bucată. După aceea bea vinul
ce a rămas în potir, îl șterge, îl acoperă cu vălul și-l dă
arhidiaconului care-l pune iar pe sfânta masa.
Diaconul, cu voce tare. Iară și iară cu pace Domnului
să ne rugăm și ca unii ce au primit cu credință dumnezeieștile,
cereștile, nemuritoarele, perasfintele și preacuratele taine,
cu vrednicie Domnului să mulțumim.
Corul. Mulțumimu-ți, Doamne, care ne-ai hrănit la
sfânta ta masă, dându-ne trupul și sângele tău întru mântuirea
lumii și întru viața sufletelor noastre.
În timp ce corul cântă, preotul spune în taină:
Mulțumimu-ți, Christoase Dumnezeul nostru, care
ne-ai dat o asemenea hrană, darul bunătății tale, ca să trăim cu
sfințenie. Printr-însa păzește-ne curați și nesmintiți, locuind
întru noi prin dumnezeiasca ta apărare. Îndreaptă-ne spre calea
sfintei și binefăcătoarei tale voințe prin care, luptându-ne
împotriva diavolului, să ne putem bucura de fericirea de a
asculta singurul glasul tău și a nu urma decât pe tine, puternice
și adevărate păstor, o, Doamne, Dumnezeul și Mântuitorul
nostru, Isuse Christoase, cel ce ești slăvit împreună cu Tatăl și
cu Sfântul Duh, acum și pururea și în vecii vecilor. Amin.
Continuă în taină:
Pace tuturor.
117
 Și tot încet:
Nepătrunsei și neînțelesei Dumnezeiri în trei chipuri,
sfintei, făcătoarei de viață și nedespărțitei Treimi se cuvine
slava, puterea și cinstea, acum și pururea și în vecii vecilor.
Amin.
Preotul își spală mâinile apoi își pune mitra pe cap și-și
pune și crucea pastorală și decorațiunile, dacă le are. Perdeaua se
deschide.
Diaconul, cu voce tare. Binecuvântează, stăpâne.
Preotul sărută altarul și, având în mâini Evanghelia, îl
urmează pe diacon care tămâiază, coboară pe scările din dreapta,
vine în cor care este jos în fața estradei pe care stă altarul și cu fața
întoarsă către altar spune cu voce tare:
Doamne Dumnezeule, care binecuvântezi pe cei ce te
binecuvântează și care sfințești pe cei ce nădăjduiesc în tine,
mântuiește poporul tău și binecuvântează moștenirea ta.
Păzește împlinirea bisericii tale, înalță-ne prin dumnezeiasca ta
putere, curăță pe cei ce iubesc slava și mărirea casei tale și nu
ne părăsi pe noi ce nădăjduim în tine. Dăruiește pace lumii
întregi, Bisericilor, preoților, împăraților creștini și ostașilor
lor. (În Imperiul Rus se adaugă: preacucernicului nostru
stăpânitor Alexandru al II-lea Nicolaevici, împăratul tuturor
Rusiilor și oștirilor sale) și tot poporul tău pentru că toată
darea de bine și tot darul desăvârșit se revarsă de sus asupra
noastră, de la tine Părintele luminii și ție-ți aducem slavă,
mulțumire și cinste, acum și pururea și în vecii vecilor. Amin.
Corul. Amin. Binecuvântat fie numele Domnului, de
acum și până-n veci (de trei ori).
Preotul, întorcându-se către asistenți, spune:
Doamne, Isuse Christoase, Dumnezeul nostru care ești
împlinirea legilor și a proorocilor, care ai împlinit voința
Tatălui tău pentru mântuirea noastră, umple-ne și pe noi cu
sfântul tău Duh.
Diaconul. Să stăm bine.
Preotul, întorcându-se spre oameni, binecuvântează cu
Evanghelia și spune:

118
 Pace tuturor.
Diaconul. Cu frică să ascultăm.
Preotul. Sfânta Evanghelie, cea de la Ion.
Corul. Slavă ție, Doamne, Dumnezeul nostru.
Diaconul. Să luăm aminte.
Corul. Spune, Domnul.
Preotul, întors către asistenți, citește sfânta Evanghelie de
la Ion: „La început era cuvântul și cuvântul era Dumnezeu ș.cl.”
până unde spune „Și am văzut slava lui, slavă ca unui născut din
Tatăl, plin de dar și de adevăr.”82
Corul. Slavă ție, Doamne, Dumnezeul nostru.
Diaconul. Cu sfânta Cruce, să ne rugăm Domnului,
Dumnezeul nostru ca să ne mântuiască de păcate și să ne apere
prin darul milostivirii sale. Dumnezeule, atotțiitorule,
mântuiește-ne și ne miluiește.
Preotul binecuvântează pe asistenți făcând semnul crucii cu
Evanghelia și spune:
Păzește-ne în pace, Isuse Christoase, Dumnezeul
nostru, sub umbra preasfintei tale Cruci, apără-ne împotriva
tuturor vrăjmașilor noștri văzuți și nevăzuți și dă-ne nouă a te
slăvi pe tine împreună cu Tatăl și Sfântul tău Duh, acum și
pururea și în vecii vecilor. Amin.
Diaconul. Binecuvânta-voi pe Domnul în tot timpul,
totdeauna lauda lui va fi pe buzele mele.
Preotul binecuvântează încă o dată pe asistenți cu
Evanghelia și spune:
Binecuvântarea Domnului reverse-se pururea asupra
voastră prin darul Sfântului Duh. Mergeți cu pace și Domnul
Isus Christos să fie cu voi cu toții. Amin.

82
În mod obișnuit se citește, la sfârșitul Liturghiei, Evanghelia
Sfântului Ion dar în zilele când, după ceremonie, este un Te Deum
sau rugăciuni pentru morți, se citește Evanghelia care se referă la
circumstanțele în vederea cărora se roagă.

119
 Preotul sărută Evanghelia apoi o dă să o sărute preoților și
corului și apoi tuturor asistenților. După aceea, asistenții primesc
pâinea sfințită (anafora) pe care le-o împarte diaconul. În acest timp
corul cântă în întregime psalmul XXIII.
Binecuvânta-voi pe Domnul în tot timpul, totdeauna
lauda sa va fi pe buzele mele, ș.cl.
După aceea corul mai cântă:
Slavă Tatălui și Fiului și Sfântului Duh, acum și
pururea și în vecii vecilor. Amin.
Alliluia. Alliluia. Alliluia. Slavă ție, Doamne,
Dumnezeul nostru.
Preotul se duce în sacristie, se dezbracă de veșmintele
sacerdotale și apoi spune, închinându-se de trei ori, Rugăciunea
domnească:
Tatăl nostru, ș.cl.

120
 NOȚIUNI ADIȚIONALE

asupra Liturghiei,
a celor șapte taine, a sărbătorilor și posturilor,
a ierarhiei bisericești, a veșmintelor sacerdotale
și asupra interiorului bisericii

I. Biserica armeană de Răsărit nu are decât o Liturghie, a

cărei origine se găsește în primul secol al creștinismului și care
a fost făcută după cea din Ierusalim. Mai târziu, pe la începutul
secolului al IV-lea, Sfântul Grigorie Luminătorul i-a adaugat
diferite rugăciuni și a introdus simbolul Niceei, cu adăugarea
cuvintelor următoare pe care preotul le spune după simbol: „Dar
noi binecuvântăm pe cel mai înainte de veci, închinându-ne
Sfintei Treimi și unicei Dumnezeiri a Tatălui, Fiului și
Sfântului Duh, acum și pururea și în vecii vecilor. Amin.”83
În 430, această Liturghie a fost revăzută de patriarhul
armean Sahag (Isaac) și de învățatul arhimandrit Mesrob și, ceva
mai târziu, de către patriarhul Chiud și Ion Mantaguni. Ei i-au
adăugat mai multe rugăciuni ale lui Ion Gură de Aur și Vasile cel
Mare. Aceeași Liturghie este și astăzi folosită la armeni.
II. Biserica armeană are șapte taine:
1. Botezul;
2. Ungerea cu sfântul mir;
3. Sfânta Cuminecătură;
4. Pocăința;
5. Preoția;
83
Vezi pag. 19, când Arisdaghes, fiul Sfântului Grigorie
Luminătorul s-a întors de la sinodul din Niceea și i-a recitat tatălui
său simbolul credinței, adoptat de sinod, Sfântul Grigorie a spus plin
de bucurie: Dar noi binecuvântăm pe cel mai înainte de veci, ș.cl. și
a hotărât ca, după simbol, preotul să rostească aceste cuvinte,
întotdeauna în Liturghie. Această completare s-a păstrat din anul 325
până în zilele noastre.

121
 6. Căsătoria;
7. Sfântul Maslu.
Biserica armeană se deosebește de cea greacă și latină
în săvârșirea acestor taine.
Botezul se face prin cufundarea de trei ori în apă,
ca simbol al înmormântării lui Isus Christos în timp de trei
zile. După aceea, copilul primește ungerea cu sfântul mir și
apoi împărtășania sub ambele chipuri.84
Ungerea cu sfântul mir are loc imediat după botezul
copiilor.
Cuminecătura este dată tuturor, sub ambele chipuri dar
cu pâine azimă și cu vin neamestecat cu apă. Nimeni nu se
poate împărtăși fără să-și mărturisească mai întâi păcatele,
cu excepția copiilor ce au mai puțin de șapte ani.
Pocăința se împlinește prin post și mărturisire.
În taina preoției, preotul este consacrat prin ungerea cu
sfântul mir.
Căsătoria se face la fel ca la greci dar cu câteva
schimbări în rugăciuni.
Sfântul maslu este întrebuințat de Biserica armeană
numai în caz de boală și pe patul de moarte al preoților.
Credincioșii nu sunt unși cu untdelemn sfințit iar preoții citesc
numai la căpătâiul bolnavului, rugăciunile ce însoțesc această
taină.
Biserica armeană, în credința ei asupra vieții viitoare și
a celei din urmă judecăți, se bazează pe cuvintele
evangheliștilor Sfântul Ion, V 28 și 29 și Sfântul Matei, XXV
46. Ea adresează rugăciuni pentru cei morți și pentru iertarea

84
Pentru a împărtăși copiii nou născuți, preotul udă degetul în potirul
unde este trupul și sângele Mântuitorului și-l pune pe buzele copilului.
Aceasta se numește șerthnahaghorthuthiun, adică împărtășirea cu
buzele.

122
păcatelor lor dar nu admite purgatoriul85 și nu recunoaște
indulgențele.
III. Ea păstrează duminica și toate sărbătorile mari în
aceleași zile ca și grecii.86 Ea prescrie postul miercurea și
vinerea și are aceleași posturi mari ca și grecii, însă durata
unora nu este la fel cu cea a grecilor.
Perioada posturilor cuprinde în total 27 de săptămâni
pe an, împărțite astfel:
O săptămână pentru postul Crăciunului.
Șapte săptămâni pentru postul cel mare dinainte de
Paști, inclusiv Săptămâna Patimilor.
O săptămână pentru postul instituit de Sfântul Grigorie
Luminătorul, întru aducerea aminte a convertirii Armeniei la
creștinism. Acest post este numit aratșavorch adică care
precede (vezi nota nr. 65).
O săptămână pentru postul Sfântului Ilie.
O săptămână pentru postul ce precede ziua Sfântului
Grigorie Luminătorul.
O săptămână pentru postul Schimbării la Față.
85
Ea admite un loc de tranziție, unde sufletele vor rămâne până la
ziua judecății de apoi. Sufletele celor drepți se odihnesc acolo întru
veselie, în aducerea aminte a lucrurilor bune pe care le-au făcut în
viața pământească și în prevederea recompensei și a soartei fericite
ce-i așteaptă într-o zi. Însă, sufletele păcătoșilor sunt tulburate de
remușcare și de perspectiva pedepselor ce le așteaptă. Rugăciunile pe
care Biserica armeană le prescrie pentru cei morți au drept scop să
îmblânzească mânia lui Dumnezeu față de aceste suflete vinovate.
86
Cu excepția Crăciunului, pe care Biserica armeană îl sărbătorește
pe 6 ianuarie, o dată cu Botezul Domnului, pe când Biserica greacă
și cea latină îl sărbătoresc pe 25 decembrie, făcând abstracție de acea
deosebire dintre calendarul Iulian și cel Gregorian. O altă excepție
este sărbătoarea Adormirii Preacuratei care, în Biserica greacă și
latină, cade de fiecare dată pe 15 august pe când, în Biserica
armeană, această sărbătoare își schimbă data și cade în duminica
dintre 12 și 18 august.

123
 O săptămână pentru postul Adormirii sfintei Fecioare.
O săptămână pentru înălțarea sfintei Cruci.
O săptămână pentru postul Arătării Crucii pe muntele
Varac (în Armenia Mare).
O săptămână pentru postul Sfântului Iacob din Nisiba.
O săptămână pentru postul numit Hisnagațș.
Și zece săptămâni alcătuite din miercurile și vinerile
de peste an care se păzesc.
În total, 129 de zile de post.
În timpul posturilor și în zilele de sec, este complet
interzis să se mănânce vreun fel de carne, pește, unt, brânză
sau lapte. Sunt numai două zile de post pe an în care Biserica
armeană, luând în considerare solemnitățile sărbătorilor în al
cărui ajun cad, permite peștele, laptele și ouăle. Aceste două
zile sunt ajunurile Crăciunului și al Paștelui, în care, după
vecernia și slujba de seară, zile în care slujba se spune imediat
după vecernie, ca și la greci, și fiindcă la această slujbă se
citește Evanghelia Învierii, Biserica a acceptat îndulcirea
asprimii postului, după slujbă și îndată ce apune soarele, către
ora șapte seara.
IV. Ierarhia, în clerul armean, cuprinde trei grade:
1. Episcopatul;
2. Preoția;
3. Diaconatul.
Episcopatul se împarte în trei grade: arhiepiscop,
episcop și arhimandrit sau vartabed (doctor)87. Doar un
arhiepiscop poate fi ales Catholicos, adică șef asupra Bisericii
armene.
Diaconul are două ranguri: arhidiaconii, singurii care
au dreptul să citească Evanghelia și să ducă potirul de la sfânta
masă la altar, și diaconii.

87
Multe eparhii sau dioceze sunt guvernate de un arhimandrit sau
doctor care îndeplinește funcțiile arhiepiscopului sau episcopului.

124
 Clerul se împarte și el în două categorii diferite: clerul
alb și clerul negru. Episcopii și arhimandriții, care sunt
călugări, constituie clerul negru. Preoții și diaconii alcătuiesc
clerul alb. Printre călugări se diferențiază, de asemenea,
diaconi și arhidiaconi.
Preoții și diaconii trebuie să fie neapărat căsătoriți
înainde de numirea lor pentru că, odată ce rămân văduvi,
nu mai au dreptul să se căsătorească. Ei pot rămâne atunci în
eparhia lor. Cei ce doresc să se ridice la un rang mai înalt
trebuie să îmbrățișeze viața monastică.
V. Costumele călugărilor și cele ale clerului alb sunt la fel
ca cele ale grecilor, cu excepția bonetelor sau fesurilor
călugărilor care, la armeni, sunt acoperite de un capișon negru
în formă de con.
Clerul armean poartă părul lung și babă. În biserică, în
timpul slujbei sau a vecerniei, preotul nu poate purta costumul
pe care-l poartă de obicei, în fiecare zi. Pentru a cânta în cor el
trebuie să îmbrace o mantie de stofă neagră numită philon.
În Imperiul Rus, preoții din clerul alb primesc
distincții pentru zelul și serviciile îndeplinite în funcțiile lor.
Dacă arhiepiscopul din dioceza lor consideră de cuviință să li
se acorde asemenea distincții, el trebuie să ceară autorizarea
din partea Catholicosului.
Prima recompensă constă într-o mantie de stofă
albastră pe care preoții o primesc și o poartă în biserică când
se așează în cor. Cea de-a doua este crucea pastorală, de aur,
pe care o poartă la gât, prinsă de un lanț din același metal. Cea
de-a treia este o bonetă sau un fes emisferic de catifea violet,
ce le acoperă capul și care se numește thassag sau scufia.
Această distincție există și la clerul grec.
Veșmintele sacerdotale se aseamănă mult cu cele ale
grecilor. Principalele deosebiri sunt:
1. La Episcopi. Ei au păstrat filonul (șurciar) de
catifea, țesut cu fir de aur și nu au adoptat saccosul grecilor,
un fel de dalmatică ce seamănă mult cu cea a diaconilor latini

125
pe care o purtau odată patriarhii din Constantinopol și care
târziu a fost adoptată de Biserica greacă pentru toți episcopii.
Apoi, mai au mitra latină pe care episcopii au preluat-o,
în 1181, pentru a se deosebi de arhimandriți și preoți care, în
sfânta slujbă, poartă mitra grecească ce are o cruce deasupra88.
Cât despre celelalte părți ale veșmântului, sunt la fel
ca la greci.
2. Pentru preoți. Arhimandriții și preoții, când slujesc
sau când săvârșesc taina Botezului, a ungerii cu sfântul mir a
căsătoriei și a sfântului maslu, trebuie să poarte mitra greacă
care este semnul demnității lor și filonul care este puțin mai
lung decât cel al grecilor și care se încheie pe piept. Preotul
care slujește mai poartă și un colier care se pune pe umeri,
împrejurul gâtului și se numește, în armeană, Vagas.
El seamănă puțin cu amictul latinilor și este de regulă din
metal și are formă semicirculară. Pe partea exterioară sunt
reprezentate chipurile celor doisprezece apostoli, ca simbol al
celor douăsprezece triburi ale lui Israil.
Preotul, în altar, poartă papuci în picioare dar începând
de la trisaghion (vezi pag. 78) el trebuie să-i scoată din
picioare și să rămână numai în colțuni. În acel moment el își
scoate decorațiunile, chiar și crucea pastorală pe care preoții
greci și armeni o poartă la gât, ca semn distinctiv, și mitra,
pe care și-o pune din nou abia când se termină jertfa fără de
moarte.
Veșmintele diaconilor sunt la fel ca cele ale diconilor
greci.
VI. Bisericile armene seamănă, la interior, cu cele
grecești. Altarul, poziționat întotdeauna spre Răsărit, este pus
pe o estradă ridicată numită Piem, βήμα a grecilor. Această

88
Clerul rus are o astfel de mitră doar în orașul Kiev. În toate
celelalte părți, numai episcopii și arhimandriții au dreptul să o poarte
în timp ce slujesc. Aceste mitre nu au cruce deasupra.

126
estradă are între șapte și opt metri pătrați. Peretele pe care sunt
așezate sfintele icoane, sau iconostasul, nu este atât de în față
ca la greci ci este în aceeași linie cu altarul care intră,
să spunem așa, în iconostas tocmai în locul unde la greci sunt
sfintele uși. În capătul altarului este întotdeauna pusă o icoană
mare. Altarul este acoperit, ca și cel al grecilor, din toate
părțile, de o stofă țesută cu fir de aur sau argint. Deasupra
altarului sunt două policioare pe care sunt puse icoane, cruci și
lumânări. De obicei sunt douăsprezece lumânări.
Peretele jertfelnicului are două uși, una spre nord iar
cealaltă spre sud. În fața peretelui (Iconostasul), cât ține
estrada pe care se ridică altarul, este o perdea ce se trage în
timpul aducerii înainte și când preotul se cuminecă. În spatele
acestui perete, la stânga, se află locul unde este pusă sfânta
masă și pe care se face aducerea înainte.
De aici, arhidiaconul, după trisaghion, duce caliciul
spre altar prin ușa dinspre sud.
Bisericile armene au deasupra o cruce, întoarsă
întotdeauna spre Răsărit.

127
128
 CUPRINS

PREFAŢĂ ....................................................................... 5
INTRODUCERE ............................................................ 7
PRIMA PARTE
Prescurtare din istoria Bisericii armene ....................... 11
I Predicarea Evangheliei în Armenia,
în timpurile apostolice ............................................................ 11
II Răspândirea și stabilirea definitivă a creștinismului
în toată Armenia ..................................................................... 15

PARTEA A DOUA
Expunerea credinței Bisericii armene, realizată
din ordinul împăratului Manuel Comnen, de către
patriarhul Nerses numit șnorhali (grațios), Catholicosul
Armeniei, în anul 1166 d. Ch......................................... 47
Despre dogme ........................................................................ 48
Tradițiile Bisericii .................................................................. 59

PARTEA A TREIA
Liturghia Preafericitului nostru părinte
Sfântul Grigorie Luminătorul, revăzută și adăugită
de sfinții patriarhi și doctori Sahag (Isac), Mesrob,
Chiud și Ion Mantaguni sau Ordinarul Sfintei Slujbe
Pentru unsul Bisericii ortodoxe Armene de Răsărit ...... 77
Rugăciuni înainte de Liturghie ............................................... 82
Aducerea înainte sau Proscomidia ......................................... 86
Dumnezeiasca slujbă a Liturghiei .......................................... 89
Rugăciunea Sfântului Ioan Chrisostom ................................ 115

NOȚIUNI ADIȚIONALE
Asupra Liturghiei, a celor șapte taine, a sărbătorilor și
posturilor, a ierarhiei bisericești, a veșmintelor
sacerdotale și asupra interiorului bisericii ................. 121
129
 Editura Zamca

Str. Armenească nr. 9 – 11

sector 2, București

130