CUPRINS

Capitolul nr.1 ..........................................................................................................pg.2

Capitolul nr.2 ..........................................................................................................pg.13
Capitolul nr.3 ..........................................................................................................pg.28
Capitolul nr.4 ..........................................................................................................pg.38
Capitolul nr.5 ..........................................................................................................pg.52
Capitolul nr.6 ..........................................................................................................pg.63
Capitolul nr.7 ..........................................................................................................pg.74
Capitolul nr.8 ..........................................................................................................pg.93
Capitolul nr.9 ..........................................................................................................pg.103
Capitolul nr.10 ........................................................................................................pg.113
Capitolul nr.11 ........................................................................................................pg.120
Capitolul nr.12 ........................................................................................................pg.138

~1~
Capitolul 1
Patru tineri iudei la Curtea Babilonului

1 În al treilea an al domniei lui Iehoiachim a(Anul 605 î.Cr.; Daniel foloseşte pentru
calcularea anilor de domnie sistemul babilonian, în care anii de domnie erau socotiţi fără
anul urcării pe tron; în Ier. 46:2 anii de domnie sunt calculaţi după sistemul iudaic,
incluzând şi anul urcării pe tron), regele lui Iuda, Nebucadneţar b[Nebucadneţar
(Nabucodonosor, cf. LXX, VUL) (604-561 î.Cr.)], împăratul Babilonului, a venit şi a
asediat Ierusalimul.

Al treilea an. Pe temeiul sincronismelor biblice care corelează domniile câtorva împăraţi ai lui Iuda cu
aceea a lui Nebucadneţar, ai cărui ani de domnie au fost precizaţi pe cale astronomică, anul al III-lea al
lui Ioiachim a durat, potrivit calendarului iudaic, din toamna anului 606 până în toamna anului 605 î.Hr.
(vezi Vol. II, p. 160; Vol. III, p. 91). De aici deducem că evenimentele raportate în versetul acesta şi în
cel următor trebuie să se fi petrecut cândva în cursul anului civil iudaic început în toamna lui 606 şi
încheiat în toamna lui 605 î.Hr. Înainte ca sistemele antice de calculare a anilor de domnie să fie
înţelese, versetul acesta aducea comentatorilor o problemă invincibilă datorită contradicţiei aparente cu
Ieremia 25,1. Ca urmare a descoperirilor arheologice moderne toate dificultăţile istorice şi cronologice
asupra acestui aspect au dispărut, iar dovezile oferă un tipar pe deplin armonios (vezi p. 747).
Integritatea Raportului Sacru a fost încă o dată justificată (vezi p. 746).
Ioiachim a fost al doilea fiu al lui Iosia. Atunci când Iosia şi-a pierdut viaţa la Meghido, poporul l-a pus
pe Ioahaz, al patrulea fiu al lui Iosia (vezi comentariul la 1Cronici 3,15), domn în locul tatălui său. După
ce Ioahaz a domnit trei luni, Neco din Egipt, la întoarcerea sa din prima sa campanie în Mesopotamia,l-a
detronat şi l-a aşezat pe Ioiachim pe scaunul de domnie (2Regi 23,29-34). Noul cârmuitor a lui Iuda al
cărui nume a fost schimbat de împăratul egiptean din Eliachim, „Dumnezeul meu înalţă”, în Ioiachim,
„Iehova înalţă” a fost constrâns să plătească Egiptului un greu tribut (2Regi 23,34.35), dar pare să se fi
mulţumit să fie loial suveranului său egiptean.
Nebucadneţar. Ebr. Nebukadne’şşar, transliterarea comună a babilonianului Nabu-kudurri-uşur,
însemnând „Fie ca (zeul) Nabu să protejeze fiul”, sau „Fie ca (zeul) Nabu să protejeze piatra mea de
hotar”. Forma Nebukadne’şşar (Nebucadneţar) apare mai des în Biblia ebraică decât forma ortografică
mai corectă Nebukadre’şşari (Nebucadreţar) (vezi Ieremia 21,2; Ezechiel 26,7, etc.). Izvoarele greceşti
prezintă aceeaşi înlocuire reciprocă între „n” şi „r”. LXX redă numele sub forma Nabuchodonosor; dar
ortografia Nabokodrosoros apare în operele lui Strabo şi ca o variantă la Iosif Flavius.
Prezenţa lui Nebucadneţar în Palestina la începutul verii anului 605 î.Hr., aşa cum arată Daniel 1:1, este
confirmată de două rapoarte babiloniene: 1) o relatare a istoricului Berosus, a cărui operă pierdută este
citată cu privire la acest eveniment de Iosif Flavius împotriva lui Apion (1.19). Şi 2) o porţiune a unei
cronici babiloniene necunoscută până acum (D. J. Wiseman, editor, Chronicles of Chaldaean Kings,
1956), care acoperă întreaga domnie a lui Nabopolasar şi primii 11 ani ai fiului acestuia, Nebucadneţar.
Berosus, aşa cum îl citează Iosif Flavius, relatează că Nebucadneţar a primit poruncă de la tatăl său
Nabopolasar, să înăbuşe o revoltă din Egipt, Fenicia şi Celo-Siria. După ce şi-a adus misiunea la
îndeplinire, dar pe când încă se afla în apus, a primit vestea morţii tatălui său. Lăsându-i pe captivi –
între care sunt menţionaţi şi iudei – în mâinile generalilor săi, el s-a grăbit să se înapoieze la Babilon pe
calea scurtă a pustiei, cât mai repede cu putinţă. Graba aceasta se datora fără îndoială dorinţei de a
preveni/împiedica vreun uzurpator să ocupe tronul. Berosus spune că Nebucadneţar i-a lăsat pe captivii
iudei împreună cu generalii săi atunci când s-a întors în grabă în Babilon. Daniel şi prietenii săi trebuie
să fi fost printre aceşti captivi. Afirmaţia din Daniel 1:1,2 şi aceea a lui Berosus au fost singurele
rapoarte antice cunoscute care vorbesc despre această campanie a lui Nebucadneţar până la descoperirea
acestei cronici, un raport an cu an care oferă în premieră date exacte pentru urcarea pe tron şi moartea lui
Nabopolasar, urcarea pe tron a lui Nebucadneţar şi prinderea regelui lui Iuda, evident Ioiachin, opt ani

~2~
mai târziu (plasează şi moartea lui Iosia în 609, iar bătălia de la Carchemiş în 605).
Anterior urcarea pe tron a lui Nebucadneţar fusese datată cu aproximaţie în august 605, prin datele
documentelor de pe tăbliţele de lut din Babilonia (vezi Vol. III, p. 86, 87), din moment ce ultima din cel
de-al XXI-lea an al lui Nabopolasar purta o dată corespunzând cu 8 august, iar prima dintr-o nouă
domnie (fără să se socotească una stabilită anterior pentru iulie-august, însă acum pentru octombrie) a
fost scrisă în septembrie.
Însă cronica dă chiar ziua exactă. Ea ne spune cum, în cel de-al XXI-lea an al tatălui său, Nebucadneţar
i-a înfrâns în mod decisiv pe egipteni la Carchemiş şi a supus ţinutul Hattiland (siropalestinian); apoi,
auzind de moartea tatălui său pe 8 Ab (aproximativ 15 august), el s-a grăbit spre Babilon şi s-a suit pe
tron pe 1 Elul (aproximativ 7 septembrie). Mai târziu în cursul anului de urcare pe tron şi din nou în
primul său an (care a început în primăvara lui 604) el s-a întors în apus şi a primit tribut de la regii
vasali.
Aceasta explică cum Daniel a fost luat rob în anul al III-lea al lui Ioiachim, an care îl precedă pe primul
an al lui Nebucadneţar (vezi p. 747).
Împăratul Babilonului. Atunci când Nebucadneţar a venit împotriva Ierusalimului în al III-lea an al lui
Ioiachim, cu câteva săptămâni sau cel mult câteva luni înainte de moartea tatălui său, el nu era încă
împărat. Dar Daniel, raportând aceste evenimente, probabil în anul întâi al lui Cir (v. 21), la vreo 70 de
ani după ce evenimentele descrise se petrecuseră, îl numeşte pe Nebucadneţar „Împăratul Babilonului”.
Când Daniel a sosit la Babilon ca tânăr captiv, Nebucadneţar deja ajunsese împărat. De atunci el l-a
văzut pe Nebucadneţar domnind timp de 43 de ani. De aceea pare cu totul natural ca Daniel să se refere
la el ca „împărat”. Pe de altă parte, nu este imposibil, deşi pare improbabil, ca Daniel să fi fost prins în
scurtul interval dintre moartea lui Nabopolasar şi întoarcerea lui Nebucadneţar la Babilon.

2 Stăpânul c(Ebr.: Adonai, cu referire la Dumnezeu) l-a dat în mâna lui pe Iehoiachim,
regele lui Iuda, precum şi o parte din vasele Casei lui Dumnezeu. Nebucadneţar a dus
vasele în ţara Şinar d(Babilonia), în templul zeului său; le-a dus în vistieria zeului lui.

Parte din vasele. Fără îndoială că Nebucadneţar luase vasele cele mai valoroase şi mai fine ale
Templului pentru a le folosi în slujba zeului său Marduc. Fireşte că n-a lăsat mai multe vase decât era
absolut necesar pentru îndeplinirea ritualului zilnic la Templul din Ierusalim. Au fost trei ocazii când
haldeii au dus vase sfinte la Babilon: 1) în campania raportată în pasajul acesta, 2) când Ierusalimul a
fost capturat la finele domniei lui Ioiachin în anul 597 î.Hr.(2Regi 24,13) şi 3) la finele domniei lui
Zedechia când, în anul 586 î.Hr., după un asediu îndelungat, Ierusalimul a fost cucerit şi dărâmat
(2Regi 25,8-15). Jefuirea comorilor Ierusalimului de către oştirile babiloniene a fost o împlinire a
profeţiei lui Isaia rostită cu aproape un secol mai înainte (Isaia 39,6). Cu privire la soarta chivotului vezi
comentariul la Ieremia 37,10.
Ţara Şinar. Comentatorii mai vechi identificau termenul acesta cu mât Sumeri, „ţara lui Sumer”, sau
Babilonia de sud, dar interpretarea aceasta este acum în general abandonată. În majoritatea referinţelor
vechi-testamentare, Şinear este doar un termen prin care se înţelegea Babilonia. Originea termenului
Şinear este încă obscură (vezi comentariul la Geneza 10,10). Totuşi, în Geneza 14,1.9, Şinear pare să fie
numele unui teritoriu din Mesopotamia de nord numită Sanhar în textele cuneiforme. Ca şi în Geneza
11,2, Isaia 11,11 şi Zaharia 5,11, Şinear-ul menţionat în Daniel este în mod sigur Babilonia.
Zeului său. Zeul cel mai mare al babilonienilor era Marduc, care, de la vremea Primei Dinastii, cu peste
1000 de ani mai înainte, fusese numită în mod popular Bel, „domn”. Templul lui principal, numit
Esagila, în a cărui curte se afla marele turn al templului, Etemenanki, era chiar în inima oraşului Babilon
(vezi Nota Adiţională la cap. 4; vezi şi harta de la p. 796).
Vistieria. Documentele cuneiforme babiloniene menţionează deseori comorile de la Esagila marele
templu al lui Marduc. Care din numeroasele clădiri anexe aparţinând acelui complex al templului va fi
adăpostit aceste tezaure, nu se ştie. Totuşi, s-a scos la suprafaţă prin săpături o vistierie de natură profană
în interiorul curţii palatului. Arheologii au numit clădirea aceasta Muzeul Palatului, deoarece au dat
acolo de multe sculpturi şi inscripţii adunate din oraşele cucerite. Ca şi în muzeele moderne erau expuse

~3~
obiecte din diferite părţi ale imperiului. Deşi clădirea era deschisă publicului, intrarea le era interzisă
„oamenilor răi”, aşa cum se spunea într-o inscripţie contemporană. Nu este cu neputinţă ca multe comori
din Ierusalim, mai ales acelea care proveneau din tezaurul regal, să fi fost adăpostite în acest Muzeu al
Palatului şi văzute de mulţi vizitatori.

3 Împăratul Nebucadneţar i-a poruncit lui Aşpenaz, căpetenia eunucilor săi, să aducă
câţiva israeliţi de neam regal şi de viţă nobilă,

Aşpenaz. Un nume care apare în textele de la Nippur din secolul al V-lea în forma puţin deosebită de
Aşpazanda, dar în textele de vrăjitorie aramaice, tot la Nippur, în forma de Aşpenaz. Cu toate că sensul
este încă obscur, s-a considerat că arată a fi de origine persană. Este posibil ca acest înalt dregător să fi
fost un persan. Mulţi străini ajungeau la locuri de frunte şi de cinste în slujba haldeilor.
Căpetenia eunucilor. Titlul ebraic rab-saris, „căpetenia famenilor”, apare şi într-un text aramaic scris pe
la 682 î.Hr. În inscripţiile babiloniene găsim ca echivalent al lui, titlul rab sa reshi, literal „căpetenia
celui de la capul (împăratului).” Titlul era dat confidentului împăratului.
Deseori a fost dezbătută chestiunea dacă termenul saris era folosit pentru a denumi numai pe slujbaşii
care erau fameni în sensul literal, fizic al cuvântului, adică, castraţi, sau saris era folosit într-un sens
general pentru orice fel de slujbaş împărătesc. La întrebarea aceasta nu se poate da un răspuns răspicat.
Totuşi, reprezentările picturale asiriene ale vieţii de la curte arată clar, prezentând o distincţie a
trăsăturilor faciale, ca de pildă lipsa bărbilor, că împăratul era înconjurat atât de slujbaşi care erau
fameni în sens literal şi cât şi de slujbaşi care nu erau. Ele mai arată că famenii literali par să fi fost
majoritari. Unii din oamenii cei mai mari din istoria Asiriei aparţineau acestei categorii, ca de pildă,
Daiân-Aşşur, marele vizir al lui Salmanasar III, ca şi mulţi comandanţi militari şi alţi dregători
principali. Isaia profetizează că unii din urmaşii lui Ezechia vor deveni fameni la palatul împăratului
Babilonului (Isaia 39,7). Unii comentatori au susţinut că Daniel şi cei trei tovarăşi ai lui au fost cuprinşi
în profeţia aceasta.
Israeliţi. După distrugerea Samariei în 723/722 î.Hr. cele zece triburi nordice au încetat să mai existe ca
naţiune aparte, iar regatul lui Iuda a rămas singurul reprezentant al descendenţilor lui Iacov, sau Israel.
De aceea, numele Israel este folosit adesea în timpul exilului şi în perioada post-exilică pentru a-i
desemna pe reprezentanţii regatului sudic (vezi Ezechiel 14,1; 17,2; etc.; Ezra 3,1.11; etc.).
De neam regal. Când Nebucadneţar a cucerit Ierusalimul în 605 î.Hr., el a luat ostatici din familia
regală a lui Iuda cât şi din familiile fruntaşe ale acelei nefericite ţări. Era un vechi obicei al cotropitorilor
să ia ostatici de viţă domnească pentru a garanta loialitatea vrăjmaşului biruit. O astfel de practică este
consemnată în analele lui Tutmoses III al Egiptului, care după ce a zdrobit o alianţă a domnitorilor
sirieni şi palestinieni prin bătălia de la Meghido în secolul al XV-lea î.Hr., a îngăduit ca regii biruiţi să-şi
păstreze tronul, dar a dus în Egipt câte un prinţ din fiecare familie a vrăjmaşilor săi biruiţi. În Egipt ei
erau crescuţi după felul de vieţuire egiptean, iar când unul din regii sateliţi ai Palestinei sau Siriei murea,
unul din fiii celui decedat, crescut în Egipt şi în relaţii de prietenie cu faraon, era aşezat pe scaunul de
domnie vacant.
De viţă nobilă. Ebr. partemim, un cuvânt împrumutat din vechea persană, fratama, „nobili”, (boieri),
însemnând la început „fruntaşi”. Partemim mai apare doar în Estera (cap. 1,3; 6,9). Prezenţa acestui
cuvânt şi a altor cuvinte de împrumut persane în Daniel poate fi lesne explicată prin presupunerea
rezonabilă că întâiul capitol al lui Daniel a fost scris în anul I al lui Cir, când influenţa persană devenise
puternică (vezi Daniel 1,21)

4 nişte tineri fără nici un fel de cusur fizic, plăcuţi la înfăţişare, pricepuţi în orice ramură
a ştiinţei, cu minte ageră şi cu pricepere, în stare să slujească la palatul împăratului, pe
care să-i înveţe scrierea şi limba caldeenilor e(babilonienilor; peste tot în carte).

Tineri. Ebr. yeladim, însemnând aici „tineret”, „bărbaţi tineri”. Sfetnicii tineri care fuseseră crescuţi cu
regele Roboam sunt numiţi yeladim (1Regi 12,8). Cuvântul este tradus prin „tineri” deoarece este
~4~
evident că nu erau copii. Acelaşi termen este aplicat lui Beniamin pe la vârsta de 30 de ani, la scurt timp
înainte de a fi mers în Egipt, şi pe când era tatăl a 10 fii (Geneza 44,20; comp. cap. 46,21). Nu este
neobişnuit ca acest cuvânt care are şi sensul de „copii” să fie aplicat unor tineri dintre care cel puţin
unul, Daniel, atinsese vârsta de 18 ani (4T 570). Este vrednic de notat în legătură cu aceasta că Xenofon,
vorbind despre o perioadă mai târzie spune că nici un tânăr nu putea să intre în slujba împăraţilor persani
înainte de a fi atins vârsta de 17 ani (Cyropaedia I. 2).
Fără nici un fel de cusur. Sănătatea fizică şi o statură plăcută erau considerate ca absolut necesare
pentru dregătorii de rang înalt la orientalii din antichitate, şi sunt considerate şi astăzi calităţi foarte de
dorit în Orientul modern.
Caldeenilor. Termenul acesta (acadian, Kaldu) desemnează membrii unui trib aramaic care s-a stabilit
iniţial în Mesopotamia inferioară şi care preluase conducerea Babiloniei când Nabopolasar a întemeiat
dinastia neo-babiloniană. Termenul se aplică şi la o categorie de învăţaţi de la curtea babiloniană care
erau astronomii de frunte ai vremurilor lor. Aceşti învăţaţi erau la fel de pricepuţi şi în alte ştiinţe exacte,
precum matematica, deşi includeau vrăjitoria şi astrologia printre activităţile lor.
Comentatorii sunt împărţiţi în interpretarea expresiei „scrierea şi limba haldeilor”. Concepţia mai veche
găsită la părinţii bisericeşti vede în această frază studiul limbii şi literaturii aramaice, în timp ce mulţi
comentatori moderni sunt înclinaţi să o interpreteze ca însemnând cunoştinţele ştiinţifice şi lingvistice
ale haldeilor. Toate scrierile ştiinţifice cunoscute ale vremii erau înscrise pe tăbliţe de lut în scriere
cuneiformă în limba babiloniană. Trebuie deci să se tragă concluzia că „scrierea şi limba haldeilor”
cuprindeau o perfectă deprindere a limbii şi scrierii ţării – adică, a limbii babiloniene şi a scrierii
cuneiforme – pe lângă aramaica folosită în mod curent. Întrucât competenţa în scrierea cuneiformă, cu
sutele ei de caractere nu era uşor de dobândit, o bună moştenire educaţională, o capacitate înnăscută de a
învăţa uşor, şi darul de a-şi însuşi repede o limbă nouă ar fi fost socotite premise de dorit pentru
acceptarea la şcoala împărătească pentru viitorii curteni (vezi PK 480).

5 Împăratul le-a rânduit pentru fiecare zi o parte din hrana şi din vinul de la masa lui,
vrând să-i crească timp de trei ani, după care, la sfârşitul acestei perioade, ei urmau să
rămână în slujba împăratului.

Rânduit. Fiind membri ai şcolii împărăteşti pentru curteni, tinerilor li s-au rânduit raţii alimentare de la
curtea împărătească. Obiceiul acesta este atestat în perioada de mai târziu persană, perioadă pentru care
avem rapoarte mai contemporane decât pentru perioada neo-babiloniană.
Parte din hrana. Ebr. pathbag, un cuvânt împrumutat de la vechea persană pronunţat patibaga: „porţie”,
„bucate alese”. „delicatese”. Pentru folosirea unor astfel de cuvinte de împrumutat vezi comentariul la
v. 3. Pathbag apare de 6 ori în Daniel (cap. 1,5.8.13.15.16; 11,26).
Trei ani. Adică, folosind calculul inclusiv (vezi Vol. II, p. 131, 137), din anul urcării la tron al lui
Nebucadneţar, când Daniel a fost luat captiv (vezi comentariul la v. 1), până în anul al II-lea de domnie
al împăratului (vezi comentariul la v. 18).

6 Printre ei erau şi câţiva din seminţia lui Iuda: Daniel, Hanania, Mişael şi Azaria
f(Daniel înseamnă Dumnezeu este Judecătorul (meu), Hanania înseamnă DOMNUL a
arătat har, Mişael înseamnă Cine este ceea ce este Dumnezeu?, iar Azaria înseamnă
DOMNUL a ajutat).

Printre ei. Expresia aceasta arată că alţi tineri fuseseră aleşi pentru pregătire în afară de cei patru
menţionaţi pe nume. Aceştia patru sunt fără îndoială menţionaţi datorită experienţei lor unice.
Credincioşia lor neclintită faţă de Dumnezeu le-a atras mari răsplătiri în onoruri lumeşti şi binecuvântări
spirituale (vezi cap. 2,49; 3,30; 6,2; 10,11).
Daniel. Însemnând „Dumnezeu este judecătorul meu”. În Vechiul Testament numele acesta apare
pentru întâia oară la unul din fii lui David(1Cronici 3,1),şi apoi ca numele unui preot din secolul al V-lea

~5~
(Ezra 8,2; Neemia 10,6).Totuşi,el era deja cunoscut în Ugarit(Ras Shamrah) la mijlocul celui de-al II-lea
mileniu î.Hr., fiind numele unui rege legendar drept, pe care unii din învăţaţi l-au identificat în mod
greşit cu Daniel menţionat de Ezechiel (vezi Ezechiel 14,14; 28,3). Că numele Daniel era foarte folosit
în popoarele semitice se vede din faptul că se găseşte la babilonieni, la sabeenii din sudul Arabiei,ca şi la
nabatei – urmaşii edomiţilor – şi la palmirenii din Arabia de nord.
Hanania. Însemnând: „Iehova e îndurător”. Hanania era un nume obişnuit la evrei şi a fost purtat de cel
puţin 14 persoane diferite menţionate în Vechiul Testament. Numele acesta se găseşte şi în transliterarea
acadiană, Hanani – Yama, ca fiind al unui iudeu care trăia la Nippur în secolul al V-lea. Pe un alt
document cuneiform de la Nippur numele este zgâriat pe lut cu litere aramaice. Se mai găseşte şi în
inscripţiile evreieşti de mai târziu, precum şi în papirusurile aramaice de la Elefantina.
Mişael. Însemnând probabil: „Cine aparţine lui Dumnezeu?”. Numele acesta a fost purtat de anumite
personaje biblice de dinainte şi după exil (vezi Exod 6,22; Neemia 8,4).
Azaria. Însemnând: „Iehova ajută”. Numele acesta apare deseori în Biblie. În afară de Biblie se găseşte
încrustat pe mânere de vase descoperite în pământul Palestinei, şi se găseşte şi în izvoare cuneiforme sub
forma Azriau.

7 Căpetenia eunucilor le-a pus însă alte nume: Beltşaţar lui Daniel, Şadrak lui Hanania,
Meşak lui Mişael şi Abed-Nego lui Azaria g(Beltşaţar înseamnă, probabil, în
babiloniană, Bel (sau Marduk, zeitate babiloniană), păzeşte-i viaţa!; Şadrak înseamnă,
probabil, Porunca lui Aku (zeul sumerian al lunii); Meşak înseamnă, probabil, Umbra lui
Aku?; Abed-Nego înseamnă Slujitorul lui Nego/Nebo/Nabu).

Le-a pus însă alte nume. Noile nume puse tinerilor evrei semnificau adoptarea lor la curtea babiloniană,
un obicei cu diverse corespondenţe în istoria biblică. Iosif a primit un nume egiptean când a intrat în
viaţa de la curtea egipteană (Geneza 41,45), iar numele Hadasei a fost schimbat în Estera (2,7), probabil
atunci când a devenit regină. Obiceiul acesta este atestat la babilonieni prin izvoarele antice. Împăratul
asirian Tiglat-pileser III a adoptat numele Pulu (biblicul Pul) când a devenit împărat al Babilonului (vezi
comentariul la 1Cronici 5,26; vezi Vol. II, p. 156, 157), iar Salmanasar V pare să fi purtat numele de
Ululai în aceeaşi slujbă.
Beltşaţar. Transliterarea ebraică şi aramaică, reprezentând pronunţarea de mai târziu masoretică a
numelui babilonian. Deşi învăţaţii au propus diferite identificări cu forme babiloniene, nici una nu este
pe deplin satisfăcătoare. Având în vedere remarca făcută de Nebucadneţar mulţi ani mai târziu, că
numele babilonian al lui Daniel i-a fost dat „după numele dumnezeului meu” (cap. 4,8) pare evident ca
prima silabă, „Bel”, se referă la Bel, numele popular al zeului babilonian principal, Marduc. Pentru
motivul acesta identificarea cu Balat–şarri-uşur, „să apere viaţa împăratului”, sau cu Balatsu-uşur, „să
apere viaţa lui”, trebuie respinse, deşi ambele interpretări au găsit un puternic sprijin printre asirologi ca
fiind echivalentul cel mai apropiat al formei evreieşti. Sugestia lui R. D. Wilson de a identifica pe
Belşaţar cu Bel-lit-şar-usur, „Bel să apere pe ostaticul împăratului”, nu prea poate fi corectă, întrucât ar
fi extrem de improbabil ca babilonienii să-i dea unui prizonier un astfel de nume, după cum se poate
trage concluzia din miile de nume babiloniene găsite în documentele cuneiforme. Cea mai bună
identificare pare încă să fie acea dată de Delitzsch, şi anume, aceea de a vedea în numele acesta o
abreviere a lui Bel-balatsa-uşur, „Bel să apere viaţa lui (a împăratului)”.
Şadrak. Numele nu poate fi explicat în limba babiloniană. Unii învăţaţi au presupus că numele ar fi o
deformare a lui Marduc, în timp ce alţii au încercat să-l explice cu ajutorul cuvintelor sumeriene. Jensen
a sugerat că era numele zeului elamit Şutruk, însă este dificil de explicat de ce ar da babilonienii un
nume elamit.
Meşak. O explicaţie satisfăcătoare a originii acestui nume nu s-a găsit încă. Ca şi Şadrac (vezi mai sus),
Meşac nu este un nume babilonian.
Abed-Nego. În general se recunoaşte că numele acesta reprezintă pe Ebed-Nego, „slujitorul [zeu]lui
Nabu”, un nume care este atestat de un papirus aramaic găsit în Egipt.

~6~
8 Daniel însă s-a hotărât să nu se întineze cu hrana împăratului şi nici cu vinul de la masa
lui h(Carnea şi vinul erau mai întâi închinate idolilor; mai mult, carnea putea fi din
animale ce nu erau, ceremonial, curate şi care nu fuseseră sacrificate şi preparate conform
legii Israelite).De aceea l-a rugat pe căpetenia eunucilor să nu-l silească să se întineze.
Să nu se întineze. Erau mai multe motive pentru care un iudeu evlavios ar fi evitat să mănânce din
bucatele împăratului:
1) Babilonienii ca şi alte naţiuni păgâne mâncau cărnuri necurate (vezi CD 30);
2) animalele nu fuseseră sacrificate după rânduielile levitice (Levitic 17,14.15);
3) o parte din animalele consumate erau mai întâi închinate ca sacrificiu zeilor păgâni (vezi
Fapte 15,29);
4) folosirea alimentelor şi băuturilor de lux şi nesănătoase era contrară strictelor principii ale
cumpătării;
5) pentru Daniel şi prietenii lui era o dorinţă în plus de a evita dieta cu carne (vezi EGW, Material
Suplimentar la Daniel 1,8).
Tinerii iudei s-au hotărât să nu facă nimic care le-ar fi stânjenit dezvoltarea fizică, mintală şi spirituală.

9 Dumnezeu a făcut ca Daniel să găsească îndurare şi bunăvoinţă înaintea căpeteniei

eunucilor.
Îndurare. Compară experienţa lui Iosif (Geneza 39.4.21), a lui Ezra (Ezra 7,28), şi a lui Neemia
(Neemia 2,8). Fără îndoială că purtarea plină de amabilitate, curtoazie şi credincioşie manifestată de
aceşti bărbaţi a câştigat bunăvoinţa superiorilor lor (vezi PP 217; CD 31). În acelaşi timp ei au atribuit
succesul lor binecuvântării lui Dumnezeu. Dumnezeu lucrează împreună cu aceia care conlucrează cu
El. Vezi p. 750.

10 Însă căpetenia eunucilor i-a zis lui Daniel: „Mă tem ca nu cumva stăpânul meu,
împăratul, care v-a rânduit hrana şi băutura, să vadă feţele voastre mai posomorâte decât
ale celorlalţi tineri de vârsta voastră şi să-mi puneţi capul în primejdie înaintea
împăratului.”
Să-mi puneţi capul în primejdie. Propoziţia înseamnă literal „Faceţi capul meu să fie vrednic de
pedeapsă înaintea împăratului”. Expresia nu implică pedeapsa capitală, ci aşa cum a arătat James A.
Montgomery, înseamnă doar că famenul şef ar fi fost tras la răspundere dacă cei încredinţaţi lui ar fi dat
înapoi din punct de vedere fizic.

11 Atunci Daniel i-a zis îngrijitorului însărcinat de căpetenia eunucilor cu supravegherea

sa, a lui Hanania, a lui Mişael şi a lui Azaria:
Îngrijitorul.. Ebr. melşar, care potrivit cu rapoarte cuneiforme babiloniene de curând descoperite,
derivă în chip evident de la acadianul massaru, care înseamnă „îngrijitor”, sau „supraveghetor”. Deşi
Aşpenaz fusese prietenos şi cu simpatie faţă de cererea lui Daniel, el totuşi a ezitat să-l ajute pe tânărul
captiv. De aceea Daniel s-a adresat slujbaşului care era supraveghetorul imediat şi i-a prezentat o cerere
precisă.

12 „Încearcă-i pe slujitorii tăi timp de 10 zile: să ni se dea să mâncăm numai legume şi să

bem – doar apă.
Zece zile. Aceasta pare o perioadă de timp prea scurtă ca să se producă vreo schimbare apreciabilă în
înfăţişarea şi vigoarea fizică. Dar deprinderi de strictă cumpătare le dăduseră încă dinainte lui Daniel şi
prietenilor lui o constituţie fundamental sănătoasă (vezi PK 482) care răspundea la beneficiile unei diete
corespunzătoare. Refacerea lor de pe urma greutăţilor lungului marş din Iudea, era, fără îndoială mai
pronunţată decât aceea a altor prizonieri care nu-şi formaseră deprinderi de cumpătare. Dar, în cazul lui

~7~
Daniel şi al celor trei tovarăşi ai săi, puterea divină era unită cu efortul omenesc, iar rezultatul a fost
într-adevăr remarcabil (vezi PP 214). Binecuvântarea lui Dumnezeu a însoţit nobila hotărâre a tinerilor
de a nu se spurca cu bucatele alese ale împăratului. Ei ştiau că îngăduindu-şi consumarea de alimente şi
băuturi excitante aceasta i-ar fi stânjenit să obţină cea mai înaltă dezvoltare fizică şi intelectuală.
Îngrijitorul era sigur că o „dietă abstinentă ar face ca tinerii aceştia să aibă o înfăţişare palidă şi
bolnăvicioasă ... în timp ce hrana aleasă de la masa împăratului i-ar fi făcut rumeni şi frumoşi, şi le-ar fi
dat puteri fizice superioare” (CD 31), şi a fost surprins când a văzut că rezultatele au fost exact opuse.
Dumnezeu i-a onorat pe aceşti tineri în ţinta lor neschimbată de a face ce este bine şi drept. Aprobarea
lui Dumnezeu era mai scumpă pentru ei decât favoarea celui mai mare potenţat pământesc, mai scumpă
decât viaţa însăşi (vezi CD 31). Iar hotărârea aceasta nu se născuse nicidecum sub presiunea
împrejurărilor imediate. Din copilărie tinerii aceştia fuseseră deprinşi cu obiceiuri stricte de cumpătare.
Ştiau ce înseamnă efectele unei diete stimulatoare, şi de multă vreme se hotărâseră să nu-şi slăbească
puterile fizice şi intelectuale prin satisfacerea apetitului. Sfârşitul perioadei de timp i-a găsit superiori în
ce priveşte înfăţişarea corporală, activitatea fizică şi vigoarea intelectuală.
Daniel nu a refuzat bucatele împăratului pentru a fi deosebit. Mulţi ar putea considera că în
împrejurările respective era o scuză plauzibilă pentru a se abate de la stricta alipire la principii şi că, prin
urmare, Daniel era un om cu vederi înguste, bigot şi prea scrupulos. Daniel a căutat să trăiască în pace
cu toată lumea şi să conlucreze cu superiorii săi atâta vreme cât o astfel de colaborare nu-i cerea o
sacrificare de principii. Când era vorba de fidelitate faţă de Iehova, el era gata să sacrifice onoarea,
bogăţia şi poziţia lumească, ba chiar însăşi viaţa.
Legume. Ebr. zero’im, „hrană derivată din plante”, precum cerealele şi zarzavaturile. Potrivit tradiţiei
iudaice, în termenul acesta erau incluse şi fructele sălbatice şi curmalele. Întrucât curmalele constituie o
parte din hrana principală folosită în Mesopotamia, probabil că şi acestea au fost incluse aici. Vezi
comentariul la v. 8.

13 Apoi să te uiţi la înfăţişarea noastră şi la înfăţişarea tinerilor care mănâncă din hrana
împăratului şi să faci slujitorilor tăi potrivit cu ceea ce vei vedea.”
14 El i-a ascultat în privinţa aceasta şi i-a încercat timp de zece zile.
15 La sfârşitul celor zece zile a văzut că la înfăţişare arătau mai bine, iar la trup erau mai
plini decât toţi ceilalţi tineri care mâncau din hrana împăratului.
16 Şi astfel îngrijitorul a renunţat la hrana şi la vinul de la masa împăratului şi le-a dat
legume.
17 Acestor patru tineri Dumnezeu le-a dat ştiinţă şi pricepere în orice fel de scriere şi
înţelepciune. Daniel putea să înţeleagă orice fel de viziuni şi visuri.
Acestor patru tineri. Vezi comentariul la v. 4.
Ştiinţă şi pricepere. Educaţia pe care au primit-o Daniel şi cei trei prieteni ai lui a fost pentru ei şi o
încercare a credinţei. Înţelepciunea haldeilor era însoţită de idolatrie şi practici păgâneşti, amestecând
vrăjitoria cu ştiinţa şi învăţătura cu superstiţia. De lucrurile acestea învăţăceii evrei s-au ţinut departe.
Nu ni se spune cum au evitat conflictele, dar în ciuda influenţelor stricăcioase ei s-au ţinut puternic de
credinţa părinţilor lor, lucru pe care punerea la probă de mai târziu îl dovedeşte cu prisosinţă. Cei patru
tineri au învăţat arta şi ştiinţa haldeilor fără să-şi însuşească elementele păgâne amestecate cu acestea.
Printre motivele pentru care aceşti evrei şi-au păstrat credinţa nepătată se pot nota următoarele: 1)
Hotărârea lor nestrămutată de a rămâne credincioşi lui Dumnezeu. Ei aveau mai mult decât o dorinţă sau
o speranţă de a fi oameni de treabă. Ei voiau să facă ce este drept şi să evite ce este rău. Biruinţa este
posibilă numai prin dreapta exercitare a voinţei (vezi SC 48). 2) Dependenţa lor de puterea lui
Dumnezeu. Cu toate că preţuiau puterile omeneşti şi recunoşteau necesitatea eforturilor omeneşti, ei
ştiau că doar acestea nu vor garanta succesul. Şi recunoşteau că pe lângă acestea trebuia să fie şi o umilă
dependenţă de Dumnezeu şi o deplină încredere în puterea Lui (vezi CD 154). 3) Refuzul lor de a-şi
~8~
slăbi natura lor spirituală şi morală prin satisfacerea apetitului. Ei şi-au dat seama că o singură abatere de
la principii le-ar fi slăbit simţul care deosebeşte binele de rău, lucru care la rândul lui probabil i-ar fi dus
la alte fapte rele, şi în cele din urmă la apostazie (vezi CD 155). 4) Stăruitoarea lor viaţă de rugăciune.
Daniel şi tinerii săi tovarăşi şi-au dat seama că rugăciunea este o necesitate, mai ales că erau în
permanenţă înconjuraţi de o atmosferă viciată (vezi SL 20).
Viziuni şi visuri. În timp ce cei trei prieteni ai lui Daniel erau ca şi el, înzestraţi cu calităţi intelectuale
excepţionale, şi-l egalau în loialitatea faţă de Dumnezeul lor, el a fost cel ales ca sol special al lui
Dumnezeu. Unii din comentatorii moderni care tăgăduiesc existenţa unui dar al profeţiei autentic au
avansat concepţia că versetul acesta afirmă că Daniel avea un dar special de a învăţa modul specific
haldeu de interpretare a viselor şi vedeniilor, şi că în întrecerile şcolare cu privire la subiectul acesta el
îşi întrecea colegii. Daniel nu aparţinea acestei categorii de interpreţi de vise. Darul lui profetic nu era
produsul unei pregătiri reuşite în şcoala descântătorilor, vrăjitorilor şi magilor imperiali. El a fost chemat
de Dumnezeu să facă o lucrare specială, devenind primitorul unora dintre cele mai importante profeţii
ale tuturor timpurilor (vezi cap. 7-12).

18 Când s-a împlinit vremea rânduită de împărat ca toţi tinerii să fie aduşi la el, căpetenia
eunucilor i-a adus înaintea lui Nebucadneţar,
Vremea rânduită. Sau „la sfârşitul zilelor” [KJV]. Unii comentatori au considerat că atunci când
împăratul le-a cerut înţelepţilor să-i tâlcuiască visul în al II-lea an al său (cap. 2,1), Daniel n-a fost
chemat la întrunire deoarece nu-şi terminase studiile, şi că el şi prietenii lui erau condamnaţi să
împărtăşească soarta înţelepţilor deoarece ţineau de aceeaşi breaslă, chiar dacă nu erau încă membri ai
acesteia cu drepturi depline. Concepţia aceasta nu poate fi considerată corectă. Tinerii ucenici trebuiau
să fie instruiţi timp de trei ani pentru ca să poată „să fie în slujba împăratului” (cap. 1,5), iar „la sfârşitul
zilelor” sorocite ei au fost aduşi înaintea împăratului pentru examinare. Atunci „ei au stat în faţa
împăratului” (vezi comentariul la v. 19). Declaraţia aceasta arată că ei terminaseră perioada celor trei ani
de pregătire înainte ca împăratul să-i cerceteze şi să „găsească” că Daniel şi cei trei prieteni erau mai
buni decât toţi ceilalţi candidaţi. Lucrul acesta nu prea s-ar fi putut întâmpla după ce unul din ei, Daniel,
ar fi primit deja mari onoruri şi ar fi fost promovat la conducerea provinciei şi supravegherea tuturor
celorlalţi înţelepţi şi după ce celorlalţi trei li s-ar fi dat slujbe înalte (cap. 2,46-49). Ordinea logică, ca şi
cea narativă, necesită ca perioada de trei ani ai lui Daniel să se fi încheiat înainte de visul lui
Nebucadneţar din anul al II-lea al său.
Toate acestea conduc la concluzia că aceşti trei ani trebuie calculaţi folosind sistemul inclusiv; ei
reprezintă: 1) anul de urcare la tron al lui Nebucadneţar (vezi comentariul la v. 2), în care prizonierii
evrei au sosit la Babilon şi au început pregătirea; 2) anul I al lui Nebucadneţar, care era unul
calendaristic ce începea în prima zi de An Nou după urcarea pe tron; şi 3) anul al II-lea al lui
Nebucadneţar, în care Daniel a absolvit cursurile şi a stat „înaintea împăratului”, şi anul în care el a
interpretat visul (vezi cap. 2,1; de asemenea PK 491).
Aplicând vechea metodă a socotirii inclusive folosită în mod obişnuit pe vremuri, atestată în numeroase
cazuri ca fiind modul obişnuit de socotire a timpului (vezi Vol. II, p. 136, 137), nu este nevoie să mai
susţinem, aşa cum au făcut comentatorii moderni, că primul capitol se află în contradicţie din punct de
vedere cronologic cu cap. 2, sau să mai recurgem la explicaţiile fanteziste sau forţate care se găsesc în
multe comentarii. De exemplu, Ieronim declara că anul al II-lea din cap. 2,1 se referă la anul al II-lea
după cucerirea Egiptului, iar învăţatul iudeu Ibn Ezra considera că visul a avut loc în al II-lea an după
distrugerea Ierusalimului de către Nebucadneţar.

19 şi împăratul a vorbit cu ei. Dar între toţi aceştia nu s-a găsit nici unul ca Daniel,
Hanania, Mişael şi Azaria, astfel că ei au rămas în slujba împăratului.
A vorbit cu ei. Când la sfârşitul perioadei de studii, căpetenia famenilor i-a prezentat pe absolvenţii săi
împăratului, o examinare condusă de Nebucadneţar însuşi a dovedit că cei patru evrei erau superiori
celorlalţi. „În tărie şi frumuseţe fizică, în vigoare intelectuală şi deprinderi literare, ei erau fără rival”
(PK 485). Nu este arătat felul de examinare. Dintr-o descriere mai târzie a însuşirilor lui Daniel făcută

~9~
de mama lui Belşaţar, mamă care era probabil o fiică de-a lui Nebucadneţar, aflăm că Daniel era
cunoscut de ea ca un om capabil să „lămurească întrebările grele, şi să dezlege lucrurile încâlcite”
(cap. 5,12). Întrebările puse poate că cereau rezolvarea unor ghicitori, lucru care a constituit întotdeauna
un joc favorit în viaţa de curte a ţărilor orientale. Examinarea poate că a mai cuprins şi rezolvarea unor
probleme de matematică şi astronomie, în care babilonienii erau specialişti, după cum arată documentele
lor, sau o demonstraţie a capacităţii de a citi şi scrie folosind dificila scriere cuneiformă.
Înţelepciunea superioară a lui Daniel şi a tinerilor lui tovarăşi nu era rezultatul întâmplării sau al
destinului, şi nici măcar al vreunei minuni, în sensul obişnuit al cuvântului. Tinerii s-au aplecat
sârguincios şi conştiincios asupra studiilor lor, iar Dumnezeu le-a binecuvântat eforturile. Adevăratul
succes în orice întreprindere este asigurat atunci când efortul omenesc conlucrează cu cel divin. Doar
efortul omenesc nu realizează nimic; în acelaşi fel puterea divină nu de prisos cooperarea din partea
omenească (vezi PK 486, 487; comp. PP 214).
Între toţi. Aceste cuvinte poate că se referă la ceilalţi tineri israeliţi (v. 3) aduşi la Babilon împreună cu
Daniel şi cu prietenii lui, dar fără îndoială şi la tinerii captivi de viţă nobilă aduşi din alte ţări şi care
primiseră aceeaşi educaţie ca şi evreii.

20 În orice problemă pentru care era nevoie de înţelepciune şi pricepere şi despre care îi
întreba împăratul, el îi găsea de zece ori mai destoinici decât toţi magicienii şi
descântătorii din întreaga lui împărăţie.

Înţelepciune şi pricepere. Literal, „înţelepciunea priceperii”. Cele mai multe traduceri prezintă un „şi”
între cuvintele „înţelepciune” şi „pricepere”. Anumiţi comentatori au prezentat construcţia ebraică drept
rezultatul unei dorinţe din partea autorului de a exprima cea mai înaltă formă a priceperii sau ştiinţei, sau
de a transmite cititorilor lui ideea că se are în vedere înţelepciunea determinată sau reglementată de
pricepere; aşadar, nu era vorba de cunoştinţe magice sau de o ştiinţă supranaturală. Aceasta ar vrea să
sugereze că Daniel şi prietenii lui excelau faţă de ceilalţi oameni din breasla lor în domeniul ştiinţelor
exacte, precum astronomia şi matematicile, şi în domeniul studiilor lingvistice. Ei ajunseseră să
stăpânească scrierea cuneiformă, limba babiloniană şi aramaică precum şi scrierea quadrată aramaică.
Magicienii. Ebr. charţummim, un cuvânt care apare numai în Pentateuc (Geneza 41,8, 24; Exod
7,11.22; 8,7.18), şi în Daniel (aici şi în cap. 2,2). Este împrumutat de la egipteanul cheri-dem, în care
cheri însemnă „căpetenie”, sau „om de frunte”, iar dem: „a aminti un nume în magie”. Deci un cheri-
dem este „o căpetenie în magie” sau „căpetenia magilor”. Potrivit cu cele ştiute de noi până în prezent
cuvântul acesta nu era folosit în Babilonia, şi nu este găsit nicăieri în izvoarele cuneiforme. Evident
Daniel se mai întâlnise cu termenul în lectura personală a Pentateucului, şi nu era necesar să fie
familiarizat cu vocabularul tehnic egiptean. Daniel era un bun cunoscător al scrierilor lui Moise şi era un
cercetător sârguincios al scrierilor sacre ale poporului său (vezi cap. 9,2). Folosirea acestui cuvânt ebraic
împrumutat de la egipteni este o ilustrare a felului în care stilul şi alegerea cuvintelor au fost influenţate
de vocabularul porţiunii biblice care era la îndemână atunci.
Descântătorii. Ebr. aşşafim, un cuvânt de împrumut provenind din acadianul aşipu: „exorcist”.
Ghicitul, magia, exorcismul, şi astrologia erau foarte răspândite la popoarele antice, dar în unele ţări, ca
Babilonia, ele erau practicate de oamenii de ştiinţă. Evenimentele viitoare erau ghicite din cercetarea
măruntaielor animalelor jertfite sau din zborul păsărilor. Ghicitul era îndeosebi practicat prin cercetarea
ficatului animalelor jertfite (hepatoscopie) şi compararea lui cu „modele” de ficaţi imprimate în lut.
Aceste modele, ca un manual modern de chiromanţie, conţineau explicaţii detaliate ale tuturor
diferenţelor de formă şi îndrumări pentru interpretare. S-au scos la iveală numeroşi ficaţi din lut „model”
cu ocazia săpăturilor făcute în diferite locuri din Mesopotamia. Ghicitorii din antichitate aveau diverse
metode. Uneori căutau îndrumare turnând ulei pe apă şi interpretând forma petei de ulei (lecanomanţie),
sau prin scuturarea săgeţilor în tolbă şi urmărirea direcţiei în care cădea cea dintâi (belomanţie). Vezi
Ezechiel 21,21.
Ghicitorii interpretau şi visele, alcătuiau formule vrăjitoreşti prin care se pretindea că pot fi alungate
spiritele rele sau bolile, şi cereau sfat de la presupusele duhuri ale morţilor (necromanţie). Orice potentat

~ 10 ~
oriental avea în slujba sa mulţi ghicitori şi magi. Erau la îndemână la orice ocazie, şi îl urmau pe împărat
în campaniile lui militare, în expediţiile vânătoreşti şi în vizitele politice. Sfatul lor era căutat pentru
diverse hotărâri, ca de pildă drumul ce trebuia urmat, sau data atacării unui vrăjmaş. Viaţa împăratului
era în mare parte reglementată şi condusă de oamenii aceştia.
Ar fi o greşeală să spunem că înţelepţii Babilonului erau numai ghicitori şi magi. Deşi iscusiţi în artele
acestea, ei erau şi oameni învăţaţi în adevăratul sens al cuvântului. După cum în evul mediu alchimia era
practicată de oameni cu cultură într-adevăr ştiinţifică, iar horoscoapele astrologice erau alcătuite de
astronomi care în alte privinţe procedau ştiinţific, tot aşa exorciştii şi ghicitorii vremurilor antice se
consacrau şi unor studii strict ştiinţifice. Cunoştinţele lor astronomice ajunseseră la un nivel de
dezvoltare neaşteptat de înalt, deşi apogeul astronomiei babiloniene a venit după cucerirea persană.
Astronomii erau capabil să prezică prin calcule atât eclipsele de lună cât şi pe cele de soare. Iscusinţa lor
matematică se dezvoltase foarte mult. Ei foloseau formule a căror descoperire este atribuită într-un mod
general, dar eronat, matematicienilor greci. Mai mult, ei erau buni arhitecţi, constructori şi medici
acceptabili, care găsiseră mijlocul de vindecare a diferitelor boli prin mijloace empirice. În aceste ramuri
ale ştiinţei şi artei trebuie să-i fi întrecut Daniel şi cei trei prieteni ai săi, pe magii, astrologii şi învăţaţii
babilonieni.

21 Aşa a dus-o Daniel până în anul întâi al împăratului Cirus.i(Este vorba despre domnia
lui Cirus II cel Mare (559-530 î.Cr.) peste Babilon; anul 539 î.Cr.)

Până în anul întâi. Unii comentatori au susţinut că este o contradicţie aparentă între versetul acesta şi
afirmaţia din cap. 10:1, că Daniel a primit o vedenie în anul al III-lea al lui Cir. Dar textul nu implică în
mod necesar că viaţa lui Daniel nu s-a întins dincolo de primul an a lui Cir. Poate că Daniel s-a referit la
data aceea datorită faptului că în cursul acelui an s-a petrecut un eveniment special. Unii au sugerat că
evenimentul ar fi decretul din primul an al împăratului Cir care marca sfârşitul exilului babilonian
(2Cronici 36,22, 23; Ezra 1,1-4; 6,3). Decretul acela aducea împlinirea unei profeţii importante pe care
Daniel o studiase cu grijă, şi anume, profeţia lui Ieremia că exilul va dura 70 de ani (Ieremia 29,10;
Daniel 9,2). Daniel a trăit de-a lungul exilului de la prima captivitate, în 605 î.Hr., până la vremea când a
fost dat decretul de către Cir, probabil în vara anului 537 î.Hr. (vezi Vol. III, p. 96, 97). Poate că Daniel
a vrut să-şi înştiinţeze cititorii că deşi fusese dus cu prilejul primei captivităţi, încă mai trăia la data
încheierii exilului 70 de ani mai târziu. De asemenea pare îndreptăţită concluzia că primul capitol şi o
parte din celelalte capitole nu au fost scrise mai devreme de primul an al lui Cir. O astfel de dată explică
folosirea cuvintelor împrumutate din limba persană. Daniel a ocupat din nou o poziţie oficială, sub
cârmuirea persană, la scurt timp după căderea Babilonului (Daniel 6,1) iar din raporturile sale cu
slujbaşii persani fără îndoială că a adăugat la vocabularul său unele din cuvintele pe care le-a folosit la
compunerea cărţii.

Comentariile lui Ellen G.White:

1–21Ed 54, 55; FE 77–81; PK 479–490
1, 2 PK 422
1–4PK 428
2 Ed 54; PK 479
3, 4 PK 480
3–5SL 18
3–6MH 148; PP 592
4 FE 77; PK 484
4, 5 Te 271
5 CD 29; PK 481; 4T 570
6 PK 480
7 PK 481
8 CD 28, 30, 154; CE 43; CG 166; CH 50, 65; CT 478, 496; Ed 54; FE 78, 86, 227; ML 75, 120, 147,

~ 11 ~
254; MM 276; SL 19; Te 35, 101, 151, 189, 237, 271; 4T
515, 570; 5T 448; 9T 157, 165
8–12CH 64; PK 483
9 PK 546
10 SL 21
12 CD 31; FE 79
12–20SL 22
15–17PK 484
15–20CH 65; FE 80
17 CD 31, 154; CH 50, 65; COL 357; CT 456; FE 87, 225, 247, 339, 358; MM 89
17–20FE 193
18–20CH 65
19 CD 32; Te 271
19, 20 Ed 55; ML 147; MYP 241; PK 485
CH 50; FE 247, 358, 374; MM 276; Te 191; 6T 220

~ 12 ~
Capitolul 2
Visul lui Nebucadneţar

1 În al doilea an al domniei sale, Nebucadneţar a avut nişte vise care i-au tulburat atât de
tare duhul, încât nu a mai avut somn.

Al doilea an. Pentru identificarea celui de-al doilea an al domniei lui Nebucadneţar şi pentru o
explicare a felului cum cei trei ani de învăţătură ai lui Daniel (cap. 1,5) s-au încheiat înainte de sfârşitul
anului al II-lea vezi comentariul la cap. 1,18.
A avut nişte vise. Posibil pluralul este folosit pentru a descrie seriile de întâmplări din vis. Singularul
apare în v. 3, 4, 5, 6 etc. Rapoartele din Mesopotamia antică menţionează multe visuri ale împăraţilor.
Într-unul din ele Gudea a văzut un om cu o coroană împărătească pe capul său, a cărui statură se înălţa
de la pământ la cer. Cei din vechime priveau visele cu respect, considerându-le revelaţii din partea zeilor
lor, şi căutau să descopere adevărata lor interpretare.
Domnul în providenţa Sa i-a dat lui Nebucadneţar visul acesta. Dumnezeu avea o solie pentru
domnitorul Imperiului Babilonian. În palatele lui Nebucadneţar erau reprezentanţi prin care Dumnezeu
putea să ofere o cunoaştere a Persoanei Sale. Dumnezeu nu caută nici la faţa oamenilor şi nici la faţa
naţiunilor. Scopul lui este să-i salveze pe toţi cei care vor, din orice seminţie şi naţiune. El dorea la fel de
mult să-i salveze pe vechii babilonieni cum dorea să-l salveze pe Israel.
Visul urmărea să-i descopere lui Nebucadneţar că desfăşurarea istoriei era condusă de Cel Prea Înalt şi
că era supusă voii Lui. Lui Nebucadneţar i s-a arătat locul lui de răspundere în marele plan al Cerului,
pentru ca el să poată avea prilejul să coopereze în mod eficient cu programul divin.
Lecţiile de istorie date lui Nebucadneţar au fost menite pentru învăţătura naţiunilor şi a oamenilor până
la sfârşitul timpului. Alte sceptre în afară de acela al Babilonului au stăpânit peste naţiunile oamenilor.
Fiecărei naţiuni din antichitate Dumnezeu i-a rânduit un loc special în marele Său plan. Când
conducătorii şi poporul au dat greş în ce priveşte ocazia lor, slava lor a fost doborâtă la pământ.
Naţiunile de astăzi ar trebui să ia seama la învăţăturile istoriei trecutului. Deasupra scenei schimbătoare
a diplomaţiei internaţionale marele Dumnezeu al Cerului şade pe scaunul de domnie „realizând în linişte
şi cu răbdare hotărârile propriei Sale voinţe” (PK 500). În cele din urmă stabilitatea şi permanenţa vor
veni când Dumnezeu Însuşi, la sfârşitul timpului, Îşi aşează împărăţia Sa, care nu va fi nimicită niciodată
(v. 44). Vezi comentariul la cap. 4,17.
Dumnezeu s-a apropiat de împăratul Nebucadneţar printr-un vis, deoarece, evident, acesta era mijlocul
cel mai eficient prin care putea să imprime în mintea lui importanţa soliei date în felul acesta, să-i
câştige încrederea, şi să-şi asigure conlucrarea lui. Ca toţi cei din vechime, Nebucadneţar credea în vise
ca un mijloc prin care zeii îşi descopereau voia oamenilor. Înţelepciunea divină îi întâmpină întotdeauna
pe oameni la nivelul la care se află. Pentru a da o cunoaştere a voinţei Sale oamenilor din ziua de astăzi,
Dumnezeu poate folosi mijloace mai puţin spectaculoase, însă tot atât de sigur menite pentru realizarea
planurilor Sale binefăcătoare. El Îşi adaptează întotdeauna felul de a lucra cu oamenii la capacitatea
fiecărei persoane şi la împrejurările epocii în care fiecare trăieşte. Vezi mai departe comentariul la
cap. 4,10.
I-au tulburat. Sau „s-a înspăimântat”. Verbul ebraic tradus astfel apare în Geneza 41,8 şi în
Psalmi 77,4. Experienţa cu visul l-a impresionat foarte mult pe împăratul Nebucadneţar.

~ 13 ~
2 Împăratul a poruncit să fie chemaţi magicienii a(Vezi Gen. 41:8, 24; Exod 8:18, 19;
9:11; funcţie religioasă care se ocupa, printre altele, de interpretarea viselor),
descântătorii, vrăjitorii b(Descântătorii şi vrăjitorii erau funcţii religioase preocupate cu
„manipularea” demonilor prin incantaţii şi farmece, cu scopul protejării oamenilor) şi
astrologii c(Sau: înţelepţii; lit.: caldeii, persoane despre care se credea că stăpânesc
ştiinţele ezoterice şi mantica (cunoaşterea voii zeilor şi prezicerea viitorului, pornind în
special de la observarea astrelor); şi în vs. 4, 5, 10), ca să-i spună împăratului visele. Ei au
venit şi s-au înfăţişat înaintea împăratului.

Magicienii. Ebr. charţummim, un cuvânt împrumutat din egipteană (vezi comentariul la cap. 1,20).
Descântătorii. Ebr. ’ashsaphim, un cuvânt împrumutat din acadiană (vezi comentariul la cap. 1,20).
Vrăjitorii. Ebr. mekashshephim, de la o rădăcină care însemnează „a folosi farmece”. Babilonienii îi
numeau printr-un cuvânt înrudit kashshapu. Mekashshephim-ii pretindeau că sunt în stare să producă
vrăji magice (vezi comentariul la Exod 7,11). Legea mozaică pronunţa pedeapsa cu moartea asupra
acelora care practicau această magie neagră (Levitic 20,27; comp. 1Samuel 28,9).
Astrologii. Ebr. Kasdim (vezi comentariul la cap. 1,4).

3 Împăratul le-a zis: – Am avut un vis şi duhul mi-e tulburat, căci aş vrea să aflu ce
înseamnă visul!

Să aflu ce înseamnă.Cu toate că împăratul fusese adânc impresionat de vis, când s-a trezit a constatat că
nu-şi mai putea aminti amănuntele (vezi PK 491). Unii sunt de părere că Nebucadneţar nu ar fi uitat, ci
că doar punea la încercare faimoasa pricepere a presupuşilor înţelepţi. Dar împăratul pare prea preocupat
să cunoască visul şi interpretarea lui ca să mai folosească ocazia aceasta spre a-i pune la probă pe
pretinşii lui tâlcuitori.

4 Astrologii i-au răspuns împăratului în limba aramaică d(Textul începând cu 2:4 până la
cap. 7 este în aramaică, limbă vorbită în întregul Imperiu Babilonian), astfel: – Să trăieşti
veşnic, împărate! Spune-le slujitorilor tăi visul, iar noi îţi vom da interpretarea!

Limba aramaică. Ebr. ’aramith, „aramaică”. Familia imperială şi clasa conducătoare a imperiului erau
haldei originari din Mesopotamia de sud care vorbeau aramaica. Prin urmare nu este surprinzător că
curtenii împăratului îi vorbeau în limba aramaică şi nu în limba babiloniană care era vorbită de populaţia
de baştină a Babilonului. Arameii erau o ramură importantă a popoarelor semitice, iar limba lor prezenta
multe dialecte.
De la versetul acesta şi până la finele capitolului 7 raportul este în limba aramaică şi nu în ebraică, aşa
cum este restul cărţii. Cu privire la motivele logice posibile vezi p. 749.
Să trăieşti veşnic, împărate! Formula babiloniană găsită în inscripţii contemporane sună cam în felul
acesta: „Să binevoiască Nabu şi Marduc să dea zile lungi şi ani veşnici împăratului domnul meu.”
Compară cu 1Samuel 10,24; 1Regi 1,31; Neemia 2,3; Daniel 3,9; 5,10; 6,21.

5 Împăratul le-a zis astrologilor: – Iată hotărârea fermă pe care am luat-o: dacă nu-mi veţi
face cunoscut visul şi interpretarea lui, veţi fi făcuţi bucăţi, iar casele voastre vor fi
prefăcute în mormane de gunoi.

Hotărârea fermă. Unii învăţaţi traduc această expresie aşa încât să-i dea sensul de „lucrul este sigur
pentru mine”, sau „cuvântul este promulgat de mine”. Aceste traduceri alternative se bazează pe
presupunerea că cuvântul aramaic ’azda’ este un adjectiv, nu un verb, aşa după cum consideră unii

~ 14 ~
traducători. Exprimarea „Mi-a scăpat lucrul din minte”, este sprijinită de LXX şi de Rashi, care traduce
pe ’azda’ prin „a trecut”. Oricare ar fi sensul adoptat nu este îndoială cu privire la faptul că
Nebucadneţar nu era în stare să-şi amintească amănuntele visului (vezi comentariul la v. 3). Visul fusese
luat în mod intenţionat de la împărat, pentru ca înţelepţii să nu-i poată da o interpretare greşită (FE 412).
Făcuţi bucăţi. Literal „dezmembraţi”. Ei urmau să fie tăiaţi în bucăţi, mădular cu mădular (vezi
2Macabei 1,16; Antichităţi iudaice a lui Iosif Flavius, XV, 8. 4). O cruzime de felul celei descrise aici
era ceva obişnuit în antichitate. Asirienii şi babilonienii erau notorii pentru severitatea, cruzimea şi
barbaria felului lor de a-i trata pe vinovaţi. Asurbanipal raportează că i-a tăiat în bucăţi pe conducătorii
rebeli.
Mormane de gunoi. Aramaicul newali, pe care, printr-o asemănare cu o rădăcină acadiană, unii îl
traduc cu sensul de „ruine”. Alţii reţin sensul de „grămadă de bălegar”, sau „grămadă de gunoi”, şi
interpretează expresia ca vrând să arate că locuinţele lor urmau să fie prefăcute în „latrine publice” (vezi
2Regi 10,27). Versiunea LXX nu sprijină nici una din interpretările acestea, ci zice „casele voastre vor fi
prăpădite”.

6 Dacă însă îmi veţi spune visul şi interpretarea lui, veţi primi din partea mea daruri,
răsplătiri şi mari onoruri. Aşadar, spuneţi-mi visul şi interpretarea lui!
7 Ei au răspuns a doua oară: – Să spună împăratul slujitorilor săi visul şi noi îi vom
desluşi interpretarea.
8 Atunci împăratul le-a zis: – Acum ştiu cu adevărat că vreţi să câştigaţi timp, pentru că
vedeţi hotărârea fermă pe care am luat-o.
Să câştigaţi timp. Literal „să cumpăraţi timp”. Înţelepţii tărăgănau, iar cererea lor repetată a stârnit
bănuiala împăratului că ei căutau să obţină un avantaj prin întârziere. Este îndoielnic dacă la momentul
acesta el punea deja cu seriozitate la îndoială capacitatea lor de a-i da informaţia cerută. Întreaga ţesătură
a credinţei lui se întemeia pe credinţa că zeii comunicau cu oamenii pe diferite căi reprezentate de
oamenii aceştia. Ezitarea lor de a-i împlini îndată cererea poate că iniţial i-a trezit bănuiala că ei
conspirau cu toţii să-l înşele. Dacă visul cuprindea o comunicare cu privire la acţiuni ce trebuiau
întreprinse într-un moment favorabil, întârzierea ar fi avut ca urmare pagube tragice. Anumite
comunicări venite prin ghicit, cereau să se întreprindă acţiuni la un moment precis, ca de pildă o anumită
conjuncţie a planetelor. Expresiile „să câştigaţi vreme”, „până se vor schimba vremurile” (v. 9), se pot
referi la un astfel de moment oportun.

9 Dacă nu-mi veţi face cunoscut visul, nu rămâne decât un singur verdict pentru voi
e(Sau: acelaşi verdict pentru toţi!)! Văd că v-aţi înţeles să-mi ziceţi minciuni şi lucruri
false, sperând că situaţia se va schimba. Aşadar, spuneţi-mi visul ca să ştiu astfel că
sunteţi în stare să-mi daţi şi interpretarea lui!
Un singur verdict. Literal „legea voastră este una”. Cuvântul tradus „soartă” poate fi redat şi „decret”,
„sentinţă” sau „pedeapsă”.
Situaţia se va schimba. Fie până ce împăratul va uita întreaga afacere, fie până când ei vor putea să
inventeze un răspuns oarecare. „Vremuri” de aici se poate referi şi la momentul favorabil de aducere la
împlinire a presupusei comunicări din partea zeilor (vezi comentariul la v. 8).

~ 15 ~
10 Astrologii i-au răspuns împăratului astfel: – Nu există nici un om pe pământ care să
poată spune ceea ce doreşte împăratul. De aceea nici un împărat, oricât de mare şi de
autoritar ar fi fost el, nu a cerut aşa ceva vreunui magician, vreunui descântător sau
vreunui astrolog.
Nu există nici un om. Haldeii au fost constrânşi să-şi recunoască neputinţa de a descoperi visul. Ei au
spus împăratului că el cerea ceva ce era peste puterea omenească de a descoperi, şi că nici un împărat nu
mai făcuse o astfel de cerere iraţională de la vreunul dintre supuşii săi.
Împărat,oricât de mare şi de autoritar. „Împărat mare” (vezi 2Regi 18,28) este un vechi titlu babilonian.
Expresii de felul acesta: „Mare Împărat, Puternic Împărat, Împărat al Asiei (sau al Babiloniei) sunt
obişnuite în inscripţii.

11 Lucrul pe care-l cere împăratul este prea greu şi nimeni nu i-l poate face cunoscut
împăratului, în afară de zei, a căror locuinţă nu este printre muritori!
Zei. Unii văd aici un indiciu al existenţei a două categorii de zei. Ei sugerează că aceşti înţelepţi
pretindeau că ei comunică cu anumiţi zei, zei intermediari despre care se presupunea că ţin legătura cu
oamenii, dar că zeii superiori erau inaccesibili. În orice caz haldeii dădeau pe faţă limitele artei lor.
Alţii sunt de părere că pluralul ’elohim, „zei” ca şi pluralul ebraic ’elohim (vezi Vol. I, p. 170171)
putea fi folosit cu privire la o singură zeitate, şi că, la fel ca alţi politeişti, haldeii recunoşteau o divinitate
supremă. În orice caz înţelepţii erau sinceri să admită că recunoşteau o inteligenţă supremă, o minte a
minţilor, a cărei ştiinţă trecea dincolo de aceea a fiinţelor omeneşti. Mărturisirea aceasta de înfrângere a
oferit o ocazie remarcabilă pentru Daniel de a descoperi ceva din puterea Dumnezeului căruia Îi slujea şi
I se închina.

12 Când a auzit aceasta, împăratul s-a mâniat şi, înfuriindu-se foarte tare, a poruncit să fie
omorâţi toţi înţelepţii Babilonului.
A poruncit să fie omorâţi. Severitatea sentinţei nu era în neconcordanţă cu obiceiurile vremii. Totuşi,
era un pas îndrăzneţ din partea împăratului întrucât oamenii a căror moarte el o poruncise alcătuiau
clasele învăţate ale societăţii.
Babilonului. Probabil numai cetatea, nu toată împărăţia.

13 Decretul ieşise, înţelepţii erau pe cale de a fi omorâţi, iar gărzile îi căutau şi pe Daniel
şi pe prietenii lui ca să-i omoare.
Căutau şi pe Daniel. Daniel şi prietenii lui n-ar fi fost „căutaţi” dacă n-ar fi fost deja declaraţi membri
ai breslei „înţelepţilor”. Astfel concepţia că ei erau încă în curs de formare pare să fie neîntemeiată (vezi
comentariul la cap. 1,18). Faptul că ei abia absolviseră cursurile este suficient pentru a explica de ce ei
nu fuseseră chemaţi pentru a explica visul. Monarhul trebuie să-i fi invitat numai pe conducătorii de
rangul cel mai înalt, renumiţi pentru toată cunoaşterea artei lor. Nici împăratul şi nici înţelepţii de seamă
nu s-ar fi gândit să-l cheme pe Daniel şi pe cei trei prieteni ai lui, la fel cum cei mai de seamă specialişti
ai ţării, puşi în încurcătură de vreo boală a împăratului, nu ar fi consultat un doctoraş abia ieşit din şcoala
medicală. Nu trebuie nici să presupunem că educaţia lui Daniel cuprinsese şi cursuri de exorcism şi
prezicere, aşa cum sugerează criticii moderni (vezi comentariul la cap. 1,20).

14 Atunci Daniel, cu prudenţă şi discreţie, s-a apropiat de Ariok, căpetenia gărzilor

împăratului, care ieşise să-i omoare pe înţelepţii Babilonului.
Discreţie. Unele traduceri folosesc cuvântul „înţelepciune”. Aramaicul ţe’em, care poate fi tradus şi cu
„cuget” sau „judecată”. Daniel a dat dovadă de mult tact când s-a adresat superiorului său.

~ 16 ~
15 El la întrebat pe Ariok, comandantul împăratului: „De ce este atât de aspru decretul
dat de împărat?” Ariok i-a spus lui Daniel cum stau lucrurile.
Aspru. LXX are pikros care înseamnă „amar” sau „aspru”. Unii învăţaţi atribuie sensul acesta şi
cuvântului aramaic, în timp ce alţii insistă că originalul are la bază ideea de urgenţă.

16 Daniel s-a dus la împărat şi l-a rugat să-i dea timp, pentru a-i putea spune interpretarea
visului.
Dea timp. Unul din lucrurile care l-au înfuriat pe împărat era că înţelepţii căutau să amâne darea
răspunsului (vezi comentariul la v. 8). Evident că împăratul era încă tulburat de vis, şi poate că ar fi fost
fericit să găsească o nouă posibilitate de a găsi dezlegarea tainei care-i chinuia mintea. Întrucât Daniel
nu fusese consultat mai înainte, împăratul poate a considerat că este numai drept să-i dea o ocazie. Cu
prilejul întrevederii sale anterioare cu acest tânăr evreu, Nebucadneţar fusese evident impresionat în mod
favorabil de sinceritatea şi capacitatea lui Daniel. Credincioşia anterioară a lui Daniel în lucruri mici îi
oferă acum ocazia de a face lucruri mai mari.
Interpretarea. Cererea lui Daniel se deosebea de aceea a haldeilor. Înţelepţii cereau ca împăratul să le
povestească visul. Daniel cerea numai răgaz, asigurându-l pe împărat că tâlcuirea îi va fi dată.

17 Apoi Daniel s-a dus acasă pentru a-i înştiinţa pe prietenii săi, Hanania, Mişael şi
Azaria, cu privire la lucrul acesta
18 şi pentru a cere îndurare din partea Dumnezeului cerurilor cu privire la acest mister
f[Termen cheie în Daniel (vezi 2:19, 27-30, 47; 4:9); echivalentul grecesc este folosit în
Noul Testament cu referire la planurile lui Dumnezeu descoperite numai aleşilor săi (vezi
Marcu 4:11; Rom. 11:25; 1 Cor. 15:51 şi altele)], astfel încât Daniel şi prietenii lui,
împreună cu restul înţelepţilor Babilonului, să nu piară.
Pentru a cere îndurare. Daniel şi tovarăşii săi puteau să se apropie de Dumnezeu cu credinţă puternică
şi încredere deplină deoarece, după cea mai bună ştiinţă şi putere a lor ei trăiseră potrivit cu voia Lui
descoperită (vezi 1Ioan 3,22). Ei erau conştienţi că se aflau în locul în care Dumnezeu voia ca ei să fie,
şi săvârşeau lucrarea plănuită de cer. Dacă în viaţa lor anterioară ei ar fi făcut compromisuri faţă de
principii şi ar fi cedat ispitelor care-i înconjurau fără încetare la curtea împărătească, nu s-ar fi putut
aştepta la o intervenţie atât de remarcabilă în această criză. Puneţi în contrast experienţa lor cu aceea a
profetului din Iuda care a pierdut protecţia divină prin grăbita lui neascultare (1Regi 13,11-32; vezi
comentariul la 1Regi 13,24).

19 Noaptea, misterul i-a fost descoperit lui Daniel într-o viziune. Atunci Daniel L-a
binecuvântat pe Dumnezeul cerurilor.
Într-o viziune. Aramaicul chezu, înrudit cu ebraicul chazon (vezi comentariul la 1Samuel 3,1).
Daniel L-a binecuvântat. Primind revelaţia divină, primul gând al lui Daniel a fost să-I aducă lauda
cuvenită lui Dumnezeu, Descoperitorul tainelor, un vrednic exemplu de ceea ce ar trebui să facă aceia
care primesc binecuvântări deosebite de la Domnul.
Cu privire la sensul expresiei „binecuvântaţi pe Domnul” vezi comentariul la Psalmi 63,4.

20 Daniel a zis: „Binecuvântat să fie Numele lui Dumnezeu din veşnicie în veşnicie, căci
a Lui este înţelepciunea şi puterea.
Numele lui Dumnezeu. Expresia este folosită adesea pentru a desemna fiinţa, puterea şi activitatea
esenţială a lui Dumnezeu. „Nume” este folosit adesea în Biblie ca fiind sinonim cu „caracter”.
Înţelepciunea. Aceia care duc lipsă de înţelepciune o pot primi de la adevăratul ei izvor ca răspuns la

~ 17 ~
rugăciunea credinţei (Iacov 1,5). Pretenţia arogantă a babilonienilor că zeii lor aveau înţelepciune şi
putere de pătrundere s-a dovedit a fi falsă. Zeităţile păgâne îi dezamăgesc întotdeauna pe închinătorii lor.

21 El schimbă vremurile şi împrejurările, El răstoarnă şi ridică împăraţi, El dă

înţelepciune înţelepţilor şi cunoştinţă – celor pricepuţi.
El. Pronumele este accentuat în limba aramaică. În traducere efectul s-ar putea obţine zicând: „El este
Acela care schimbă”.
Vremurile şi împrejurările. Cele două cuvinte sunt aproape sinonime. Ultimul poate se referă la un
punct mai specific al timpului; cel dintâi pare să sublinieze mai mult ideea unei perioade de timp.
Răstoarnă pe împăraţi. Aici este zugrăvită adevărata filosofie a istoriei umane. Împăraţii şi cârmuitorii
sunt la urma urmei sub îndrumarea şi controlul unui Potentat atotputernic (vezi Ed 173; vezi comentariul
la v. 1 şi cap. 4,17).
Înţelepţilor.Domnului Îi place să reverse înţelepciune asupra acelora care o vor folosi înţelepţeşte. El a
făcut lucrul acesta pentru Daniel, şi o va face astăzi pentru oricine se încrede în El pe deplin.

22 El descoperă lucrurile adânci şi ascunse; El ştie ce se află în întuneric şi cu El

locuieşte lumina.
El descoperă. Dumnezeu Se descoperă prin natură (Psalmi 19), prin experienţe personale, prin darul
profeţiei şi prin alte daruri ale Spiritului (1Corinteni 12), precum şi prin Cuvântul Său scris.
Adânci. Lucruri care trec dincolo de puterea de pricepere a omului până ce sunt descoperite.
Întuneric. Ceea ce omul nu este în stare să vadă, nu este ascuns şi de ochii lui Dumnezeu (vezi
Psalmi 139,12;1 Ioan 1,5).

23 Ţie, Dumnezeul părinţilor mei, Îţi aduc mulţumire şi laudă, căci mi-ai dat înţelepciune
şi putere şi mi-ai făcut cunoscut lucrul pe care noi Ţi l-am cerut, descoperindu-ne ceea ce
împăratul ne cere!”
Îţi aduc mulţumire. Sau „Îţi mulţumesc”. În aramaică pronumele este accentuat. Ordinea cuvintelor în
original este următoarea: „Ţie, o, Dumnezeul părinţilor mei, Îţi mulţumesc”.
Am cerut. Cu toate că visul i-a fost descoperit lui Daniel, el nu îşi asumă toată cinstea, ci îi include şi
pe tovarăşii săi care se rugaseră împreună cu el.

Interpretarea visului împăratului

24 După aceste lucruri, Daniel s-a dus la Ariok, cel numit de împărat să-i omoare pe
înţelepţii Babilonului; s-a dus la el şi i-a zis astfel: „Nu-i omorî pe înţelepţii Babilonului!
Du-mă înaintea împăratului şi-i voi spune interpretarea!”
Nu-i omorî pe înţelepţii. Prima grijă a lui Daniel a fost să mijlocească pentru înţelepţii Babilonului,
pentru ca sentinţa rostită asupra lor să fie anulată. Ei nu făcuseră nimic pentru ca să obţină scăparea, dar
au fost salvaţi datorită faptului că în mijlocul lor se afla un om drept. Deseori s-a întâmplat aşa. Cei
drepţi sunt „sarea pământului”. Ei au o putere de păstrare a vieţii. Datorită prezenţei lui Pavel pe corabie
au fost salvaţi marinarii şi toţi cei de pe ea (Fapte 27,24). Nelegiuiţii nici măcar nu ştiu cât de mult le
datorează celor drepţi. Totuşi cât de adesea cei nelegiuiţi îi iau în râs şi-i persecută tocmai pe aceia
cărora ar trebui să le mulţumească pentru păstrarea vieţii lor.

~ 18 ~
25 Ariok s-a grăbit să-l aducă pe Daniel înaintea împăratului şi i-a vorbit astfel: – Am
găsit un om printre exilaţii din Iuda care poate face cunoscută împăratului interpretarea!
S-a grăbit. Poate datorită marii lui bucurii că taina fusese descoperită. Putea să fie acum scutit de
sarcina sângeroasă de a-i executa pe înţelepţi, o însărcinare pentru care nu avea nici o tragere de inimă.
Am găsit. Arioc pare să-şi atribuie un merit pe nedrept, deoarece afirmaţia lui pare că vrea să spună că
prin eforturile sale stăruitoare a găsit pe cineva care putea să interpreteze visul. Totuşi, s-ar putea ca
Arioc să nu fi ştiut de întrevederea lui Daniel cu împăratul (v. 16). În cazul acesta declaraţia lui ar fi
modul natural de anunţare a descoperirii.

26 Împăratul i-a zis lui Daniel, numit şi Beltşaţar: – Poţi tu să-mi faci cunoscut ce am
văzut în vis şi să-mi dai şi interpretarea lui?
Beltşaţar. Cu privire la ce înseamnă numele acesta şi motivul pentru care i-a fost dat lui Daniel, vezi
comentariul la cap. 1,7. În prezenţa lui Nebucadneţar natural că Daniel şi-a asumat numele său
babilonian.

27 Daniel a răspuns împăratului: – Ceea ce împăratul cere este un mister pe care nici un
înţelept, nici un descântător, nici un magician şi nici un ghicitor nu-l poate dezvălui
împăratului.
Nici un înţelept. Daniel nu avea dorinţa de a se înălţa mai presus de înţelepţi. El urmărea mai degrabă
să imprime în mintea împăratului ideea zădărniciei încrederii în înţelepţii lui cu privire la sfat şi ajutor.
El nădăjduia să îndrepte privirile împăratului către Marele Dumnezeu al Cerului, Dumnezeul căruia I se
închina Daniel, Dumnezeul evreilor, al cărui popor fusese supus de împărat.
Nici un descântător,nici un magician. Vezi comentariul la cap. 1,20.
Nici un ghicitor. Aramaic, gazerin, de la o rădăcină care înseamnă „a tăia”, „a hotărî”. De unde sensul
general acceptat este „cei care hotărăsc” sau „cei care determină (soarta)”. Din poziţia stelelor, prin
diverse meşteşuguri de a calcula şi ghici, aceşti ghicitori credeau că pot determina viitorul (vezi
comentariul la cap. 1,20).

28 Dar este un Dumnezeu în ceruri Care dezvăluie misterele şi El i-a făcut cunoscut
împăratului Nebucadneţar ce se va întâmpla în zilele de apoi. Iată visul şi viziunile pe
care le-ai avut în mintea ta în timp ce erai în patul tău.
În vremurile de apoi. Vezi comentariul la Isaia 2,2. Semnificaţia visului era pentru instruirea lui
Nebucadneţar ca şi a conducătorilor şi a popoarelor până la sfârşitul timpului (vezi comentariul la v. 1).
Schiţa profetică ne poartă din vremea lui Nebucadneţar (vezi comentariul la v. 29) până la sfârşitul lumii
şi a doua venire a Domnului Hristos (vezi comentariul la v. 44-45). Nebucadneţar privea spre viitor cu
nelinişte şi cu simţământul unor prevestiri rele (vezi SL 34). Dumnezeu i-a descoperit viitorul, nu pentru
a-i satisface curiozitatea, ci pentru a trezi în mintea lui simţământul răspunderii personale faţă de
programul Cerului.

29 Ţie, împărate, pe când erai în patul tău, ţi-au venit gânduri cu privire la ce se va
întâmpla în viitor şi Cel Ce descoperă misterele ţi-a făcut cunoscut ce va fi.
În viitor. În visul acesta sunt înfăţişate dezvoltări viitoare începând cu vremea lui Daniel şi a lui
Nebucadneţar şi întinzându-se până la sfârşitul lumii.

~ 19 ~
30 Cât despre mine, misterul acesta mi-a fost descoperit, nu pentru că aş avea mai multă
înţelepciune decât toţi cei vii, ci pentru ca împăratului să i se dezvăluie interpretarea
visului şi să înţeleagă gândurile inimii sale.
Pentru ca. Probabil că versiunea LXX oferă înţelesul cel mai simplu al pasajului: „Mai mult, taina
aceasta nu mi-a fost descoperită datorită înţelepciunii care este în mine mai mult decât în toţi cei vii, ci
pentru a se face cunoscut tâlcuirea împăratului, pentru ca tu să cunoşti gândurile inimii tale”.

31 Tu, împărate, te uitai şi iată că ai văzut o statuie mare. Statuia acesta era foarte mare şi
de o strălucire nemaipomenită. Stătea în picioare înaintea ta şi înfăţişarea ei era
înspăimântătoare.
O statuie. Aramaicul şelem, „o statuie”, corespunzând ebraicului selem, care poate fi şi el tradus tot
„statuie”. Cele mai multe traduceri folosesc cuvântul „chip”, deşi „statuie” ar fi o traducere potrivită
într-o serie de cazuri, cum ar fi 2Regi 11,14; 2Cronici 23,17; Amos 5,26.
De o strălucire nemaipomenită. Sau, cum este redat în LXX, „a cărui înfăţişare era extraordinară”.
Înspăimântătoare. Cuvântul apare din nou în Daniel 7,7.19.

32 Capul acestei statui era din aur curat, pieptul şi braţele îi erau din argint, iar pântecele
şi coapsele îi erau din bronz.
Bronz.Sau „aramă” (vezi 2Samuel 8,8; 1Regi 7,47).

33 Gambele ei erau din fier, iar picioarele – o parte din fier, o parte din lut.
Gambele. Cuvântul tradus în felul acesta pare să se refere la partea inferioară a picioarelor. Cuvântul
tradus „coapse” (v. 32) se referă la partea de sus a şoldurilor. Nu se ştie precis din aceste cuvinte unde
anume pe picior se făcea trecerea de la aramă la fier.
Lut. Aramaic chasaf. Din examinarea limbilor înrudite, chasaf pare să desemneze un vas de pământ sau
o oală de pământ şi nu lutul însuşi din care sunt făcute vasele acestea. Cuvântul care înseamnă „lut”,
aramaic tin, apare în v. 41. 43, în legătură cu chasaf, iar acolo este tradus „lut de olar”. Aşadar pare mai
bine să-l traducem pe chasaf din v. 33 cu „lut fasonat”, sau „olărie”, „ceramică” decât simplu „lut”.

34 În timp ce te uitai, a fost desprinsă o piatră, fără ajutorul vreunei mâini, care a lovit
statuia peste picioarele ei de fier şi de lut şi le-a sfărâmat.
A fost desprinsă. Sau „s-a rupt”.
Fără ajutorul vreunei mâini. Adică, neajutată de agenţi omeneşti.

35 Atunci fierul, lutul, bronzul, argintul şi aurul au fost sfărâmate împreună şi au ajuns
precum pleava din arie vara, la vânturat. Le-a luat vântul şi nici o urmă nu s-a mai găsit
din ele. Dar piatra care a lovit statuia s-a făcut un munte mare, care a umplut tot
pământul.
Pleava. Cu privire la o descriere a treieratului aşa cum se făcea în ţările orientale din antichitate, vezi
comentariul la Rut 3,2; Matei 3,12. Întrucât Inspiraţia n-a legat nici o semnificaţie deosebită de „pleavă”
sau de „vântul” care o duce (vezi comentariul la Matei 13,3), este mai bine să le considerăm simple
amănunte adăugate pentru a completa tabloul. Pentru o descriere a ariei de treierat ca o ilustraţie
obişnuită vezi comentariul la Psalmi 1,4 (comp. Matei 13,3; vezi Vol. III, p. 1111).

~ 20 ~
36 Acesta este visul; acum voi spune şi interpretarea lui înaintea împăratului.
Voi spune[vom spune-trad. Cornilescu].Pluralul pare să arate că Daniel îi includea şi pe tovarăşii săi.
Ei se uniseră cu el în rugăciune stăruitoare pentru ca interpretarea să fie descoperită, iar Daniel poate că
a vrut să recunoască partea lor în lucrarea aceasta (v. 17-18).

37 Tu, împărate, eşti împăratul împăraţilor, căci Dumnezeul cerurilor ţi-a dat o împărăţie,
putere, tărie şi glorie.
Împăratul împăraţilor. Acelaşi titlu se găseşte în inscripţia împăratului persan Ariaramnes, un
contemporan al lui Nebucadneţar.
Dumnezeul cerurilor ţi-a dat. În inscripţiile sale, Nebucadneţar atribuie succesele sale ca împărat zeului
său Marduc, dar Daniel, într-o manieră delicată, îi corectează ideile greşite. El afirmă că Dumnezeul
cerurilor este Cel care i-a acordat o astfel de putere.
Împărăţie. Teritoriul peste care stăpânea Nebucadneţar avea o istorie lungă şi zbuciumată şi fusese sub
conducerea variată a diferitelor popoare şi împărăţii. După Geneza, oraşul Babilon făcea parte din
împărăţia întemeiată de Nimrod, strănepotul lui Noe (Geneza 10,8-10). Dintr-o perioadă foarte timpurie
au existat pe văile Tigrului şi Eufratului o serie de cetăţi-state. Mai târziu, câteva state s-au grupat
laolaltă în câteva regate sumeriene. După prima perioadă a dominaţiei sumeriene a venit împărăţia
acadiană, cu marii ei împăraţi semitici Sargon I şi Naram-Sin. Totuşi, semiţii aceştia au fost înlocuiţi de
diferite popoare ca guţii, elamiţii şi sumerienii. La rândul lor ei au trebuit să facă loc semiţilor care au
întemeiat Vechiul Imperiu Babilonian, care a înflorit pe timpul ultimilor patriarhi. Acest imperiu amorit,
al cărui împărat de frunte a fost Hammurabi, a ajuns să cuprindă întreaga Mesopotamie şi să se întindă
în Siria ca şi împărăţia acadiană a lui Sargon I. Mai târziu, Mesopotamia a fost cucerită de hurieni şi de
kasiţi, iar Babilonia a devenit mai puţin importantă decât imperiile Hitit şi Egiptean. Apoi în
Mesopotamia de Nord s-a ridicat o altă putere, imperiul asirian care din nou uneşte Mesopotamia şi Asia
Apuseană până la Mediterană. După o perioadă de dominaţie asiriană, Babilonul a devenit din nou
independent sub conducerea caldeeană şi a pus din nou mâna pe conducerea lumii. Nabopolasar (626 –
605 î.Hr.), a fost întemeietorul aşa-numitului Imperiu Caldeean sau Neo-Babilonian, care şi-a avut epoca
de aur în zilele împăratului Nebucadneţar (605 – 562 î.Hr.), şi a durat până când Babilonul a căzut în
mâna Mezilor şi Perşilor la 539 (vezi Vol. II, p. 92-94; Vol. III, p. 45-50).

38 El ţi-a dat în mâini pe oameni, oriunde locuiesc ei, ţi-a dat fiarele câmpului şi păsările
cerului şi te-a făcut stăpân peste toate. Tu eşti deci capul de aur!
Fiarele câmpului. Vezi Ieremia 27,6; 28,14; comp. Geneza 1,26. O prezentare potrivită a stăpânirii
babiloniene pe vremea lui Nebucadneţar. Felul în care împăraţii din antichitate includeau lumea animală
în sfera lor de stăpânire este ilustrată de o declaraţie a lui Salmanasar III: „Ninive şi Palil, cărora le place
preoţia mea, mi-au dat toate fiarele câmpului”.
Pasajul următor din inscripţia numită East India House este tipică pentru dovezile arheologice care
sprijină descrierea dată de Daniel cuceririlor lui Nebucadneţar:„În slujba înălţată a lui (Marduc) am
străbătut ţări de departe, munţi îndepărtaţi de la Marea de Sus (Mediterana) până la Marea de Jos (Golful
Persic), poteci prăpăstioase, drumuri înfundate, unde pasul este primejduit, (unde) nu este cu putinţă să
aşezi piciorul, (precum şi) drumuri nemărginite şi poteci pustii. Pe cel nesupus l-am subjugat; i-am
capturat pe vrăjmaşi, am aşezat dreptatea în ţară; am ridicat poporul; pe cei răi i-am îndepărtat dintre
oameni.”
Tu eşti deci capul. Nebucadneţar era Imperiul Neo-Babilonian în persoană. Cuceririle militare şi
splendoarea arhitectonică a Babilonului se datorau în mare măsură abilităţii sale.
Aur. O abundenţă de aur fusese folosită la înfrumuseţarea Babilonului. Herodot descrie în termeni
extravaganţi cum scânteia aurul în templele sacre ale cetăţii. Chipul zeului, tronul pe care era aşezat,
precum şi masa şi altarul erau făcute din aur (Herodot I. 181, 183; III. 1-7). Profetul Ieremia compară
Babilonul cu o cupă de aur (Ieremia 51,7). Pliniu descrie veşmintele preoţilor ca fiind ţesute cu fir de
aur.

~ 21 ~
 Nebucadneţar a fost o figură remarcabilă între împăraţii antichităţii. El le-a lăsat urmaşilor săi un
imperiu mare şi prosper, cum se poate deduce din următoarea inscripţie:„(De la) Marea de Sus (până la)
Marea de Jos [un rând lipseşte]... pe care Marduc, domnul meu mi l-a încredinţat, am făcut ... cetatea
Babilonului să fie cea mai de seamă dintre toate ţările şi locuinţele omeneşti; numele ei (l-am făcut sau
l-am înălţat) să fie (cel mai vrednic de) laudă printre cetăţile sacre ... Sanctuarele domnilor mei Nebo şi
Marduc (ca) înţelepţi (cârmuitori) ... totdeauna ....
„La data aceea, Libanul (La-ab-na-a-nu), Muntele (Cedrilor), pădurea bogată a lui Marduc, al cărei
miros este plăcut, ai cărei cedri În(alţi), ro(dul) (ei), un alt zeu (nu a dorit, pe care) nici un alt împărat nu
i-a do(borât)…nabu Marduc al meu (dorise) ca o potrivită împodobire pentru palatul cârmuitorului
cerului şi al pământului, (acest Liban) peste care domnea un duşman străin şi-l jefuia de avuţiile lui –
populaţia lui era împrăştiată, fugise într-o regiune depărtată.
[Încrezându-mă] în puterea domnilor mei Nebo şi Marduc, am organizat (oştirea mea) pentru o
(expediţie) în Liban. Am făcut fericită ţara aceea dezrădăcinând pe vrăjmaşul ei pretutindeni [lit.: jos şi
sus]. Pe toţi locuitorii ei i-am adus înapoi la aşezările lor [lit.: adunat şi reaşezat]. Ceea ce n-a mai făcut
nici un alt împărat de mai înainte [am realizat eu]: Am străbătut prin munţii stâncoşi, am sfărâmat stânci,
am deschis treceri şi (felul acesta) am construit un drum drept pentru (transportul) cedrilor. Am făcut ca
pe Arahtu să plute(ască) şi să fie duşi la Marduc, împăratul meu, cedri puternici, înalţi şi tari, de o aleasă
frumuseţe şi de o calitate închisă excelentă, îmbelşugatul produs al Libanului, şi ca şi cum (ar fi fost)
trestii (i-am dus pe) râu. În cuprinsul Babilonului (am depozitat) lemn de dud. Am făcut ca locuitorii
Libanului să trăiască în siguranţă la un loc şi n-am lăsat pe nimeni să-i tulbure. Pentru ca nimeni să nu le
poată face vreun rău am ri(dicat) o stelă [arătându]-mă [ca] împărat veşnic”. (Ancient Near Eastern
Texts, p. 307).

39 După tine se va ridica pe pământ o împărăţie mai neînsemnată decât a ta g(Imperiul

Medo-Persan) şi apoi o a treia împărăţie, a bronzului, care va avea stăpânire peste tot
pământul h[Imperiul Grec, instaurat de Alexandru Macedon (336-323 î.Cr.)].

O împărăţie mai neînsemnată. După cum argintul este mai neînsemnat decât aurul, şi imperiul
Medo-Persan a fost mai neînsemnat decât imperiul Neo-Babilonian.
Unii comentatori au explicat termenul „mai neînsemnat” ca însemnând „mai jos în chip”, sau
„dedesubt”. Expresia înseamnă corect „în jos” sau „spre pământ”, dar în versetul acesta Daniel vorbeşte
nu de poziţia relativă a metalelor, ci a naţiunilor. Făcând o comparaţie între cele două împărăţii,
observăm că deşi ultima a cuprins mai mult teritoriu, a fost desigur inferioară în lux şi măreţie.
Cuceritorii Mezi şi Perşi au adoptat cultura civilizaţiei complexe babiloniene, deoarece a lor proprie era
mai puţin dezvoltată.
Această a doua împărăţie a profeţiei lui Daniel este uneori numită împărăţia Medo-Persană. Ea
includea împărăţia Mezilor mai veche şi achiziţiile mai noi ale cuceritorului persan Cir. A doua
împărăţie nu poate fi numai împărăţia Mezilor, cum susţin unii, Persia fiind a treia. Împărăţia mezilor a
fost contemporană cu cea Neo-Babiloniană, nu succesoarea ei. Media a căzut sub stăpânirea lui Cir
persanul înainte de a fi căzut Babilonul. Faptul că după moartea lui Belşaţar, Darius Medul „ajunsese
împărat peste împărăţia haldeilor” (cap. 9,1) nu înseamnă că a fost o împărăţie separată a mezilor după
cea babiloniană şi înainte ca perşii să se ridice (vezi Vol. III, P. 48-56; 94-96). Darius Medul a domnit în
Babilonia prin permisiunea adevăratului cuceritor, Cir (vezi Nota Adiţională la cap. 6), aşa cum în mod
evident ştia şi Daniel. Cartea lui Daniel se referă de repetate ori la naţiunea care a cucerit Babilonul, şi
pe care Darius o reprezenta, ca fiind aceea a Mezilor şi a Perşilor (vezi comentariul la cap. 5,28; 6,8.28),
şi descrie în altă parte această împărăţie dualistă ca fiind o singură fiară (vezi comentariul la cap. 8,3-4).
Originea mezilor şi a perşilor nu este clară, dar se crede că în jurul lui 2000 î.Hr., o serie de triburi
ariene conduse de madai (mezi) au început să migreze din ceea ce este acum Rusia de sud în ceea ce mai
târziu a devenit Persia de nord, unde apar pentru prima dată în istorie (vezi comentariul la Geneza 10,2;
vezi Vol. III, p. 50-51). Printre arienii aceştia au fost şi perşii care s-au colonizat în munţii Zagros
învecinându-se cu Elamul târziu în secolul al IX-lea î.Hr. Probabil pe la 675 conducătorul lor s-a aşezat

~ 22 ~
ca domn al cetăţii Anşan. Aici el şi descendenţii lui au domnit în relativă obscuritate. La începutul
secolului al VI-lea erau vasali ai împăratului mezilor domnind peste un stat de graniţă, relativ
neînsemnat în marele imperiu al mezilor, care se întindea din Asia Mică răsăriteană în jurul nordului şi
estului Imperiului Babilonian (vezi Imperiile Rivale în Timpul lui Ieremia; vezi Vol. III, p. 50-51).
La 553 sau 550 î.Hr., Cir, care devenise rege al Persiei ca un vasal al Imperiului Mezilor, l-a învins pe
Astiages al Mediei. Astfel perşii subordonaţi anterior au devenit puterea dominantă în ceea ce fusese
Imperiul Mezilor. Întrucât perşii au devenit puterea conducătoare începând de pe vremea lui Cir, acum
se vorbeşte în general ca despre Imperiul Persan. Însă şi prestigiul mai vechi al Mediei s-a reflectat în
expresia „Mezii şi Perşii” aplicată la cuceritorii Babilonului pe vremea lui Daniel şi chiar mai târziu
(Estera 1,19). Poziţia de onoare a lui Darius Medul după cucerirea Babilonului dovedeşte respectul lui
Cir faţă de mezi chiar şi după ce el preluase sceptrul puterii (vezi Vol. III, p. 51-52.95.96.).
Cu ani în urmă, sub călăuzire profetică, profetul Isaia descrisese lucrarea lui Cir (Isaia 45,1).
Cuceritorul acesta al Mediei a înfrânt curând triburile învecinate şi a stăpânit de la Ararat în nord până în
Babilonia de sud şi până la Golful Persic. Pentru a-şi rotunji imperiul, el l-a bătut pe bogatul Croesus al
Lidiei în 547 î.Hr., şi a luat Babilonul prin strategie în 539 î.Hr., (vezi Vol. III, p. 51-55). Cir a
recunoscut că Domnul îi dăduse toate aceste împărăţii (2Cronici 36,23; Ezra 1,2). Pentru profeţii
paralele privitoare la acest imperiu, vezi comentariul la cap. 7,5; 8,3-7; 11,2.
A treia împărăţie. Urmaşul Imperiului Medo-Persan a fost Imperiul „Grec” (mai bine zis Macedonean
sau Elenistic) al lui Alexandru şi al succesorilor lui (vezi cap. 8,20.21).
Cuvântul ebraic pentru Grecia este Iavan, care este numele unuia dintre fiii lui Iafet. Iavan este
menţionat în genealogie imediat după Madai, părintele Mezilor (vezi comentariul la Geneza 10,2). Cam
pe vremea când israeliţii se colonizau în Canaan, acele triburi indo-europene numite mai târziu greci
migrau în valuri succesive în ţinutul egeic (Grecia de pe continent, insulele şi coastele apusene ale Asiei
Mici), biruindu-i sau alungându-i pe locuitorii mediteraneeni mai vechi. Aceste deplasări erau legate de
mişcarea popoarelor mării (inclusiv filistenii) pe coastele răsăritene ale Mediteranei (vezi Vol. II, p. 27,
33, 34). Grecii ionieni se găseau în Egipt pe vremea lui Psamtik I (663-609 î.Hr.), şi în Babilonia pe
vremea domniei lui Nebucadneţar (605-562 î.Hr.), după cum se atestă de rapoarte scrise.
Grecia era divizată în mici cetăţi-state având o limbă comună, dar cu acţiune puţin unificată. Când ne
gândim la Grecia antică ne gândim la epoca de aur a civilizaţiei greceşti, sub conducerea Atenei, în
secolul al V-lea î.Hr. Această înflorire a culturii greceşti a urmat după perioada celui mai mare efort unit
la cetăţilor-state divizate – apărarea cu succes a Greciei împotriva Persiei pe vremea împărătesei Estera.
Cu privire la războaiele persane vezi comentariul la cap. 11,2; vezi şi Vol. III, p. 59-62.„Grecia” din cap.
8,21 nu se referă la cetăţile-state divizate ale Greciei clasice, ci mai de grabă la împărăţia macedoneană
de mai târziu care a biruit Persia. Macedonenii, o naţiune înrudită de la nordul Greciei propriu-zise, a
biruit cetăţile greceşti şi le-a încorporat pentru prima dată într-un stat puternic, unit. Alexandru cel Mare
moştenind regatul greco-macedonean de curând dezvoltat de tatăl său, a pornit la extinderea dominaţiei
macedonene şi a culturii greceşti spre răsărit, şi a cucerit Imperiul Persan. Profeţia reprezintă împărăţia
grecilor venind după perşi, deoarece Grecia n-a devenit o împărăţie decât o dată cu formarea Imperiului
Macedonean, care a înlocuit Persia ca putere mondială conducătoare a acelor timpuri (pentru profeţii
paralele vezi comentariul la cap.7,6; 8,5-8.21.22; 11,2-4).
Ultimul împărat al Imperiului Persan a fost Darius III (Codomanul) care a fost înfrânt de Alexandru în
bătăliile de la Granicus (334 î.Hr.), Issus (333 î.Hr.), şi Arbela sau Gaugamela (331 î.Hr.). Pentru
comentarii despre perioada lui Alexandru şi a regatelor elenistice vezi comentariul la cap. 7,6; vezi şi
articolul istoric cu privire la perioada inter-testamentară din Vol. V.
Bronzului. Adică, bronz (vezi comentariul la 2Samuel 8,8). Ostaşii greci erau vestiţi pentru armura lor
de bronz. Coifurile, scuturile şi topoarele lor de luptă erau făcute din bronz. Herodot ne spune că
Psamtik I al Egiptului a văzut în piraţii greci invadatori împlinirea unui oracol care prezisese despre
„oameni de bronz venind de pe mare” (Herodot, IV, 152, 154).
Va avea stăpânire peste tot pământul. Istoria ne raportează că stăpânirea lui Alexandru s-a întins peste
Macedonia, Grecia şi Imperiul Persan, incluzând Egiptul şi extinzându-se spre răsărit până în India. A
fost cel mai extins imperiu al lumii antice de până atunci. Stăpânirea lui era „peste tot pământul” în
sensul că nici o putere de pe pământ nu a fost egală cu el, nu că ar fi acoperit întreg pământul sau măcar

~ 23 ~
întreaga lume cunoscută pe atunci. O „putere mondială” poate fi definită ca aceea care stă mai presus de
toate celelalte, invincibilă, nu neapărat guvernând de fapt peste toată lumea cunoscută. Vechii domnitori
foloseau în mod obişnuit afirmaţii superlative. Cir se numea „împărat al lumii, ... împărat al celor patru
margini (colţuri ale lumii)”. Xerxe se intitula: „Marele împărat, împăratul împăraţilor, ... împăratul
acestui mare şi întins pământ.”

40 Va fi şi o a patra împărăţie, tare ca fierul (fierul sfărâmă şi spulberă totul) i(TM;

Teodotion, Siriacă, VUL nu conţin această frază). Şi, după cum fierul sfărâmă şi spulberă
totul, tot astfel şi această împărăţie le va sfărâma şi le va zdrobi pe celelalte.j(Este vorba
despre Imperiul Roman)
A patra împărăţie. Aceasta nu este faza următoare, divizată, a imperiului lui Alexandru, ci imperiul
următor, care a cucerit lumea macedoneană. Daniel reprezintă în altă parte regatele elenistice, diviziunile
imperiului lui Alexandru, prin cele patru coarne ale ţapului grec (cap. 8,22) nu printr-o fiară aparte
(compară cele patru capete ale leopardului; vezi comentariul la cap.7,6).
Este evident că împărăţia care a urmat rămăşiţelor divizate ale Imperiului Macedonean al lui Alexandru
a fost aceea pe care pe bună dreptate Gibbon a intitulat-o „monarhia de fier” a Romei, cu toate că nu era
o monarhie pe vremea când a devenit puterea conducătoare mondială. Roma timpurie a fost colonizată,
cu mult timp înainte de data tradiţională 753 î.Hr., de triburile latine care veniseră în Italia în valuri
succesive cam pe vremea când alte triburi indo-europene se colonizau în Grecia. Cam de prin secolul al
VIII-lea până în secolul al V-lea cetatea-stan latină era cârmuită de regi etrusci, care au venit în Italia în
secolul al X-lea, şi mai ales de greci, care au ajuns două secole mai târziu.
Pe la 500 î.Hr., statul roman a devenit o republică, şi a rămas republică timp de aproape 500 de ani. Pe
la 265 î.Hr., toată Italia era sub controlul roman. În jurul lui 200 î.Hr., Roma ieşise victorioasă din lupta
ei pe viaţă şi pe moarte cu rivala ei nord-africană Cartagina (original o colonie feniciană). De aici înainte
Roma a rămas stăpâna Mediteranei apusene, şi mult mai puternică decât oricare stat din răsărit, deşi nu
ajunsese încă să se măsoare cu ele. Începând de atunci Roma mai întâi a dominat şi apoi a absorbit, pe
rând, cele trei regate supravieţuitoare ale succesorilor lui Alexandru (vezi comentariul la cap. 7,6), şi
astfel a devenit următoarea putere mondială după aceea a lui Alexandru. Această a patra împărăţie a fost
aceea care a supravieţuit cel mai mult şi care s-a întins cel mai mult dintre cele patru, întinzându-se în
secolul al II-lea al erei creştine de la Britania până la Eufrat. Pentru profeţiile paralele vezi comentariul
la cap. 7,7.
Sfărâmă şi spulberă totul. Tot ce s-a putut reconstitui din istoria romană confirmă descrierea aceasta.
Roma şi-a cucerit teritoriul prin forţă sau prin groaza de armatele sale. Mai întâi a intervenit în treburile
internaţionale într-o luptă de a-şi păstra viaţa în faţa rivalei sale, Cartagina, şi a fost atrasă într-un război
după altul. Apoi, zdrobindu-şi adversarii unul câte unul, în cele din urmă a devenit cuceritorul agresiv şi
irezistibil al lumii mediteraneene şi al Europei apusene. La începutul erei creştine şi la scurt timp după
aceea, puterea de fier a legiunilor romane stătea în spatele lui Pax Romana – pacea romană. Roma a fost
împărăţia cea mai întinsă şi mai puternică din câte cunoscuse lumea până aici.

41 De asemenea, aşa cum ai văzut că picioarele şi degetele erau o parte din lut de olar şi o
altă parte din fier, tot aşa va fi împărţită şi împărăţia. Va rămâne însă în ea ceva din tăria
fierului, întocmai cum ai văzut fierul amestecat cu lutul.
Degetele. Deşi menţionează degetele, Daniel nu atrage atenţia în mod specific la numărul lor. El
menţionează că împărăţia va fi împărţită (vezi 1T 361). Mulţi comentatori au susţinut că degetele,
probabil 10 la număr, corespund cu cele zece coarne ale fiarei a patra din cap. 7 (vezi comentariul la
cap. 7,7).
Lut de olar. Vezi comentariul la v. 33. Roma şi-a pierdut tenacitatea şi tăria, iar succesorii ei au fost cu
totul slabi, ca amestecul dintre lut şi fier.

~ 24 ~
42 Şi aşa cum degetele picioarelor erau o parte din fier şi o altă parte din lut, tot aşa şi
împărăţia aceasta va fi în parte tare şi în parte fragilă.
În parte tare. Regatele acestea barbare difereau foarte mult în capacitatea militară, cum spune Gibbon
când se referă la „puternicele monarhii ale francilor şi vizigoţilor, şi slabele regate ale suevilor şi
burgunzilor.”
Fragilă. Literal „fragilă”, „fărmicioasă”.

43 După cum ai văzut fierul amestecat cu lutul, tot aşa şi ei îşi vor amesteca neamul cu
ceilalţi oameni, însă nu vor rămâne uniţi, aşa cum nici fierul nu se poate uni cu lutul.
Neamul cu ceilalţi oameni. Sau „sămânţa oamenilor”. Mulţi comentatori leagă aceasta de căsătoriile
între familiile domnitoare, deşi scopul cuvântului ar putea să fie mai larg (‘enash înseamnă „omenire”).
„Sămânţă” înseamnă descendenţi. Astfel poate să fie indicată şi o mişcare înainte şi înapoi a
populaţiilor, dar păstrându-şi puternic naţionalismul. Versiunea LXX originală prezintă oarecare
deosebiri faţă de textul masoretic, v. 42 şi 43 fiind redate astfel: „Şi degetele picioarelor o anumită parte
de fier şi o anumită parte de ceramică, o anumită parte a împărăţiei va fi tare şi o parte va fi fragilă. Şi
după cum ai văzut fierul amestecat cu ceramică, tot aşa va fi amestecare printre naţiunile (sau printre
generaţiile) oamenilor, dar nu se vor înţelege (literal, „nu vor fi de aceeaşi părere”), nici nu vor fi
prietenoşi unii faţă de alţii la fel cum este cu neputinţă să se amestece fierul cu lutul”. Traducerea lui
Daniel făcută de Theodotion, care în realitate a înlocuit traducerea grecească originală, cunoscută sub
numele de LXX, este mai asemănătoare cu textul masoretic, dar şi ea prezintă deosebiri: „Şi degetele
picioarelor o anumită parte de fier şi o anumită parte de lut, o anumită parte a împărăţiei va fi tare şi din
ea (o parte) va fi fragilă. Pentru că ai văzut fierul amestecat cu ceramică, vor fi amestecări în sămânţa
oamenilor şi nu se va alipi acesta de celălalt aşa cum ne se amestecă fierul cu ceramica.”
Este dificil de evaluat autoritatea LXX în toate afirmaţiile sale; de aceea ne este imposibil să ştim în ce
măsură versiunile de mai sus au păstrat cuvintele originale ale lui Daniel. Lucru interesant, papirusurile
Chester Beatty, în secţiunea lui Daniel datând de la începutul secolului al III-lea d.Hr., conţin versiunea
originală LXX, nu traducerea lui Theodotion.
Nu vor rămâne uniţi. Profeţia lui Daniel rezistă şi va rezista probei timpului. Unele puteri mondiale au
fost tari, altele slabe. Naţionalismul a continuat să fie tare. Încercările de a uni într-un singur mare
imperiu diferitele naţiuni care s-au dezvoltat din al patrulea imperiu au sfârşit prin înfrângere. Temporar
anumite părţi au fost unite, dar unirea nu s-a dovedit a fi paşnică sau permanentă. De asemenea au fost
multe alianţe politice între naţiuni. Bărbaţi de stat cu vederi largi au încercat în diferite feluri să realizeze
o federaţie a naţiunilor care să funcţioneze cu succes, dar toate încercările de felul acesta s-au dovedit a
fi aducătoare de dezamăgire.
Profeţia nu declară în mod specific că nu va putea fi o unire trecătoare a diferitelor elemente, prin forţa
armelor sau prin dominaţie politică. Ea declară, totuşi, că naţiunile constituente, în cazul că s-ar încerca
sau s-ar efectua o astfel de unire, nu vor ajunge să fuzioneze organic, şi că ele vor rămâne suspicioase şi
neprietenoase unele faţă de altele. O federaţie ridicată pe o astfel de temelie este sortită prăbuşirii. Prin
urmare succesul temporar al vreunui dictator sau al vreunei naţiuni nu trebuie să fie declarat ca o
nereuşită a profeţiei lui Daniel. De fapt, la sfârşit Satana va fi în stare să realizeze o unire temporară a
tuturor naţiunilor (Apocalips 17,12-18; comp. Apocalips 16,14; GC 624), dar federaţia aceea va fi de
scurtă durată, iar după scurt timp elementele care compun uniunea aceasta se vor întoarce unele
împotriva altora (GC 656; EW 290).

44 În zilele acestor împăraţi însă Dumnezeul cerurilor va ridica o împărăţie veşnică, care
nu va fi distrusă niciodată şi care nu va fi lăsată în mâinile altui popor. Ea va sfărâma şi
va pune capăt tuturor acelor împărăţii, însă ea va dăinui veşnic.
Va ridica o împărăţie. Mulţi comentatori au încercat să facă din acest amănunt al profeţiei o prezicere a
primei veniri a Domnului Hristos şi a cuceririi lumii după aceea prin Evanghelie. Dar „împărăţia”
aceasta nu avea să existe contemporan cu oricare din cele patru împărăţii; ea urma să vină după faza
~ 25 ~
fier-lut, care nu se ivise încă atunci când Domnul Hristos era aici pe pământ. Împărăţia lui Dumnezeu
era încă de domeniul viitorului pe vremea aceea, aşa cum Domnul Hristos le-a declarat răspicat
ucenicilor Săi la ultima Cină (Matei 26,29). Ea va fi stabilită atunci când Domnul Hristos vine la ziua
din urmă ca să judece viii şi morţii (2Timotei 4,1; comp. Matei 25,31-34).

45 Aceasta înseamnă piatra care ai văzut că a fost desprinsă din munte fără ajutorul
vreunei mâini şi care a sfărâmat fierul, bronzul, lutul, argintul şi aurul. Dumnezeul cel
Mare a făcut deci cunoscut împăratului ce va fi în viitor. Visul este adevărat, iar
interpretarea lui este vrednică de încredere.

Piatra. Aramaic ’eben, identic cu ebr. ‘eben, „o piatră”, folosit cu privire la plăci de piatră, pietre de
praştie, pietre tăiate, vase de piatră, pietre preţioase. Cuvântul „stâncă”, folosit adesea cu privire la
Dumnezeu (Deuteronom 32,4.18; 1Samuel 2,2, etc.), vine de la ebraicul sur, nu de la ’eben. Nu se poate
stabili dacă este vreo legătură necesară între simbolul lui Daniel pentru împărăţia lui Dumnezeu şi
imaginea unei stânci sau pietre folosite în altă parte. Explicaţia oferită de Daniel este în sine suficientă
pentru identificarea simbolului.
Fără ajutorul vreunei mâini. Împărăţia aceasta este de obârşie supraomenească. Ea trebuie să se
întemeieze nu prin mâinile iscusite ale omului, ci prin mâna puternică a lui Dumnezeu.

46 Atunci împăratul Nebucadneţar a căzut cu faţa la pământ, s-a închinat înaintea lui
Daniel şi a poruncit să i se aducă jertfe de mâncare şi miresme.

A căzut cu faţa la pământ. Un semn de respect şi de reverenţă. Astfel de expresii ale respectului se
observă adesea în Vechiul Testament (Geneza 17,3; 2Samuel 9,6; 14,4).
S-a închinat. Aramaicul segad, un cuvânt care pare să implice în mod normal adorare cultică. Împăratul
a căzut cu faţa la pământ aşa că pare să însemneze ceva mai mult decât numai că „s-a închinat” (vezi
Vol. II, în faţa p. 49, o ilustraţie care îl înfăţişează pe un petiţionar prosternându-se înaintea unui rege).
Segad este folosit în tot cuprinsul capitolului al III-lea pentru a descrie adorarea chipului de aur solicitată
de către împărat, dar refuzată de către evrei. Cuvintele ebraice care corespund pentru „jertfă de
mâncare” şi „miresme”, combinate cu „să i se aducă” implică în mod clar actul adorării cultice. Dacă
Daniel a îngăduit aceste acte fără de dezaprobare nu ni se spune. Raportul spune numai că Nebucadneţar
a poruncit să se aducă lui Daniel jertfă de mâncare şi miresme, dar nu spune că acţiunile au fost şi
săvârşite. Daniel poate că a atras atenţia cu tact că afirmase chiar mai înainte că descoperirea venea de la
Dumnezeul cerului, şi că el nu o primise pentru că ar fi avut vreo superioritate a inteligenţei (vezi
comentariul la v. 30).
În lumina refuzului de către Petru a adorării din partea lui Corneliu (Fapte. 10,25.26), şi de către Pavel
şi Barnaba a închinării din partea locuitorilor din Listra (Fapte. 14,11-18), şi a mustrării lui Ioan de către
înger când a căzut la picioarele lui să i se închine (Apocalips 19,10), mulţi consideră că ar fi fost
improbabil ca Daniel să-i fi îngăduit împăratului să i se închine. Alţii consideră că, întrucât Dumnezeu
primeşte sinceritatea motivului atunci când oamenii urmează lumina cea mai bună pe care o au, Daniel
poate a fost îndrumat să nu oprească lucrurile de data aceasta. Mulţi comentatori urmează sugestia lui
Ieronim că Nebucadneţar nu l-a adorat pe Daniel, ci prin Daniel Îl adora pe Dumnezeul lui Daniel. Ei
mai atrag atenţia şi la raportul dat de Iosif Flavius cu privire la felul în care Alexandru cel Mare s-a
plecat înaintea marelui preot iudeu şi când Parmenio, generalul împăratului, l-a întrebat pe acesta cu
privire la sensul acestui act, Alexandru a răspuns: „Nu l-am adorat pe el, ci pe Acel Dumnezeu care l-a
onorat pe el cu marea lui preoţie” (Antichităţi, xi. 8. 5). Totuşi o strictă interpretare a celei de-a doua
porunci a Decalogului pune toate faptele de acest fel sub cel mai serios semn de întrebare.
Până la data aceea Nebucadneţar prea puţin ştiuse despre adevăratul Dumnezeu şi cu atât mai puţin
despre felul cum să I se închine. Până aici cunoştinţa lui despre Dumnezeu era mărginită la ceea ce
văzuse din caracterul divin reflectat în viaţa lui Daniel şi la ceea ce-i spusese Daniel cu privire la

~ 26 ~
Dumnezeu. Este întru totul posibil ca Nebucadneţar, văzând în Daniel pe reprezentantul „zeilor, a căror
locuinţă nu este printre muritori” (v. 11), a intenţionat ca actele de cult acordate lui Daniel să fie în
onoarea Dumnezeului lui Daniel. Datorită cunoaşterii limitate a adevăratului Dumnezeu, fără îndoială că
Nebucadneţar a făcut tot ce se pricepea mai bine atunci pentru a-şi dovedi recunoştinţa şi pentru a-L
onora pe Acela a cărui înţelepciune şi putere se manifestaseră într-un mod atât de impresionant.
Jertfe de mâncare. Cuvântul ebraic corespunzând celui aramaic folosit aici înseamnă în general jertfă
fără de sânge (vezi comentariul la cap. 9,21).
Miresme. Adică, tămâie.

47 Împăratul i-a zis lui Daniel: – Cu adevărat Dumnezeul vostru este Dumnezeul
dumnezeilor, Stăpânul împăraţilor şi Cel Ce descoperă misterele, căci ai putut să
descoperi misterul acesta!
Dumnezeul vostru este Dumnezeul dumnezeilor. Expresia este la gradul superlativ. Nebucadneţar, care
îl numea pe patronul său, zeul Marduc, „domnul zeilor”, aici recunoaşte că Dumnezeul lui Daniel este
infinit superior faţă de oricare din aşa-numiţii zei ai babilonienilor.
Stăpânul împăraţilor. Evident că Nebucadneţar ştia că titlul acesta era un titlu aplicat lui Marduc în
mitul babilonian al creaţiunii; el însuşi primea anual domnia sa de la Marduc cu prilejul sărbătorii
Anului Nou. Mai mult, el era numit după numele lui Nabu, fiul lui Marduc, scriitorul Tăbliţelor
Destinului.
Nebucadneţar era el însuşi un om de o inteligenţă şi o înţelepciune superioară, după cum o dovedesc
măsurile luate de el pentru formarea profesională a curtenilor săi (cap. 1,3-4) şi capacitatea lui de a
aprecia „înţelepciunea şi priceperea” lor (v. 18-20). Oricât de imperfectă ar fi fost concepţia lui
Nebucadneţar despre adevăratul Dumnezeu, el avea acum probe de nezdruncinat că Dumnezeul lui
Daniel era infinit mai înţelept atât faţă de înţelepţii Babilonului cât şi faţă de zeii lui. Experienţele de
mai târziu urmau să-l convingă pe împăratul Nebucadneţar să respecte şi alte atribute ale Dumnezeului
cerului (vezi comentariul la cap. 3,28-29; 4,34.37; vezi şi p. 751).

48 Apoi împăratul l-a înălţat pe Daniel, i-a dat daruri multe şi bogate, l-a pus conducător
peste toată provincia Babilonului şi l-a făcut înalt demnitar, dându-i autoritate peste toţi
înţelepţii Babilonului.
Înalt demnitar. Mai corespunzător, „prefectul principal”. Daniel nu tâlcuise visul cu gândul de a obţine
vreo răsplată de la împărat. Unica lui ţintă fusese de a-L înălţa pe Dumnezeu înaintea împăratului şi a
tuturor oamenilor din Babilon.

49 Daniel l-a rugat pe împărat să-i numească pe Şadrak, pe Meşak şi pe Abed-Nego în

slujba de administratori ai provinciei Babilonului. Daniel însă a rămas la curtea
împăratului.
Daniel l-a rugat. Daniel nu s-a îmbătat de marile onoruri ce-i fuseseră acordate. Şi-a amintit de
tovarăşii săi. Ei luaseră parte la rugăciune (v. 18); ei au avut parte şi la răsplată.
Curtea. Sau „poarta”. Locul unde împăraţii orientali şedeau ca judecători şi unde se întrunea sfatul cel
mare (vezi comentariul la Geneza 19,1).

Comentariile lui Ellen G. White: 1–49FE 410–413; PK 491–502; 7T 151 1, 2 FE 410 1–4PK 491
1–5SL 34 4–12FE 410 5–11PK 492 12 SL 34 12–18PK 493 13–19FE 374 16–18FE 411 16–19SL 35
19–26PK 494 20–22FE 374 20–28FE 374 21 Ed 175 22 MH 433; 8T 282 24–30AA 13; 6T 227 27, 28
SL 36 27–36PK 497 28 FE 411 37 PK 514 31–497T 161 37–43PK 498, 548 38 Ed 175; PK 504 42, 43
1T 361 44 DA 34; 1T 360 44, 45 PK 503 44–49PK 499 46–49FE 412 47 Ed 56; PK 503, 513; SL 36; 6T
220

~ 27 ~
Capitolul 3
Statuia de aur şi cuptorul aprins

1 Împăratul Nebucadneţar a făcut o statuie de aur, înaltă de 60 de coţi şi lată de 6 coţi

a[Aproximativ 30 m înălţime şi 3 m lăţime; probabil un fel de coloană la capătul căreia se
afla chipul zeului protector al împăratului, Nebo (Nabu)], pe care a ridicat-o în valea
Dura, în provincia Babilonului.

Nebucadneţar. Nu se dă nici o dată pentru evenimentele acestui capitol. Numele împăratului este
singurul indiciu cu privire la timpul când au avut loc evenimentele acestea. LXX şi traducerea greacă a
lui Theodotion plasează evenimentul în cel de-al XVIII-lea an al lui Nebucadneţar. Unii învăţaţi privesc
aceasta ca o interpolare. Ei consideră că traducătorii au crezut că statuia colosală a fost înălţată pentru a
marca cucerirea finală a Ierusalimului. Cu toate acestea, cetatea aceasta nu a fost nimicită de
Nebucadneţar în al XVIII-lea an al său, ci în al XIX-lea (2Regi 25,8-10). Data de 580 î.Hr., de multă
vreme dată în notele marginale la KJV, este derivată din cronologia lui Ussher (vezi Vol. I, p. 179, 195)
şi nu are o bază istorică corespunzătoare. Ba, unii comentatori au plasat naraţiunea aceasta în perioada
de după boala lui Nebucadneţar descrisă în cap. 4, dar poziţia aceasta nu poate fi susţinută, după cum se
va arăta.
Atât este sigur, şi anume că evenimentele povestite în capitolul acesta au avut loc mai târziu decât cele
din capitolul al II-lea, deoarece cap. 3,12.30 se referă la cap. 2,49. Mai mult, o comparaţie între
discursurile de laudă ale lui Nebucadneţar din cap. 3,28-29 şi cap. 4,34-37 arată că nebunia împăratului a
fost un eveniment ulterior. Istoria profană nu ne poate ajuta la fixarea datei acestui eveniment, întrucât
rapoartele extra-biblice ale vremii nu menţionează nicăieri întâmplarea. Totuşi, un almanah al curţii scris
în anul 570/569 î.Hr., exclude anul acesta ca fiind data posibilă şi arată că este foarte improbabil ca
evenimentul să fi avut loc recent. Almanahul acesta ne dă o listă a tuturor înalţilor slujbaşi în funcţie în
cursul acelui an. Nici Daniel, nici cei trei prieteni ai lui nu sunt menţionaţi. Întrucât evenimentul descris
în Daniel 3 a avut ca urmare promovarea celor trei evrei, şi întrucât n-ar părea de crezut ca ei să fie
îndepărtaţi din slujbă imediat după promovarea lor – cel puţin nu toţi trei – trebuie să fi trecut o vreme
considerabilă între experienţa povestită în capitolul 3 şi data almanahului curţii.
Influenţa pe care visul din cap. 2 a avut-o asupra evenimentelor din cap. 3 (vezi PK 504-505) sugerează
cu putere că evenimentele capitolului 3 nu pot fi datate în ultima parte a domniei lui Nebucadneţar. Unii
au sugerat anul 594/593, pentru următoarele motive: Data aceasta coincide cu anul al IV-lea al lui
Zedechia, care în anul acela a făcut o călătorie la Babilon (Ieremia 51,59). Este posibil ca această
călătorie să fi fost întreprinsă ca răspuns la invitaţia lui Nebucadneţar ca toţi guvernatorii şi toate
„căpeteniile ţinuturilor” vasali (Daniel 3,2), să se prezinte la Babilon pentru ca să aducă omagii chipului
ridicat de împărat. Zedechia, un caracter slab şi nestatornic, cu greu era de aşteptat să aibă scrupule
religioase de felul celor care au făcut cu neputinţă ca Şadrac, Meşac şi Abed Nego să asculte de porunca
împăratului. Totuşi, aşezarea acestui eveniment pe vremea lui Zedechia nu este mai mult decât o
posibilitate. Vezi mai departe SL 27.
Pentru ce Daniel nu este menţionat în povestirea aceasta este o întrebare la care nu se poate răspunde.
Fie că era bolnav, fie că era plecat într-o misiune importantă, nu se poate şti. Unii au presupus că
datorită încurcăturii neplăcute că lepădase solia visului, împăratul pusese la cale ca Daniel să fie plecat
cu oarecare treburi importante ale coroanei. Totuşi, putem fi siguri de un lucru: dacă i s-ar fi pus proba
înainte, Daniel ar fi rezistat şi ar fi stat tot atât de credincios ca şi cei trei tovarăşi ai lui.
Statuie de aur. Chipul din cap. 2 reprezenta împărăţia lui Nebucadneţar ca pe un cap de aur (v. 38).
Nemulţumit cu simbolul acesta, împăratul a făcut un chip cu totul din aur din cap şi până în picioare,
prin care dorea să simbolizeze gloria perpetuă şi universală a împărăţiei sale care să nu fie urmată de alta
de o calitate inferioară.
Şasezeci de coţi. Cifrele care dau măsurile chipului dau mărturie cu privire la folosirea sistemului
sexagesimal (un sistem bazat pe cifra 60) în Babilonia, folosire atestată şi de izvoarele cuneiforme.

~ 28 ~
Sistemul sexagesimal de calculare a fost o invenţie a babilonienilor. Sistemul are anumite avantaje faţă
de sistemul decimal. De exemplu 60 este exact divizibil prin 12 factori, în timp ce 100 este divizibil
numai prin 9 factori. Sistemul este încă în uz la anumite măsurători, precum secunde, minute, ore etc.
era deci natural ca babilonienii să construiască chipul acesta după măsurătorile sistemului sexagesimal.
Menţionarea detaliului acestuia dă o culoare autentic babiloniană naraţiunii.
Criticii au arătat spre proporţiile chipului 60x6 coţi (cam 26,7 x 2,7 m.) (vezi Vol. I, p. 165), ca o
dovadă că istorisirea este legendară, deoarece proporţiile chipului omenesc sunt 5 pe 1. Totuşi, nu
cunoaştem înfăţişarea chipului. Este destul de probabil că partea omenească era mai mică de 30 x 6 coţi
(cam 13,4 pe 2,35 m.) aflându-se pe un piedestal înalt de 30 de coţi sau mai bine, aşa încât construcţia,
piedestal şi chip, era înaltă de 60 de coţi. Statuia modernă a Libertăţii are o înălţime totală de 104 m., dar
mai mult de jumătate din ea este piedestalul; figura omenească este de numai 38 de m., de la călcâi până
la vârful capului. J. A. Montgomery observă că cuvântul aramaic selem tradus aici prin „chip”, este
folosit în secolul al VII-lea î.Hr., într-o inscripţie aramaică de la Nerab, aproape de Aleppo, pentru a
descrie o stellă care era sculptată numai în parte. Numai partea de sus este împodobită cu relieful
bustului unui corp omenesc. Deci selem, „chip”, nu este limitat la descrierea unui chip omenesc sau a
unei alte asemănări, ci poate include şi un piedestal.
Paralele la chipul acesta enorm se găsesc cu uşurinţă în istorie. Pausanias îl descrie pe Appolo
Amyclean, o coloană subţire prevăzută cu cap, braţe şi picioare, în formă de om. Aşa-numiţii Coloşi ai
lui Memnon din vechea Teba în Egiptul de Sus, în realitate reprezentări ale împăratului Amenhotep III,
erau făcuţi din piatră. Ruinele ambelor statui încă mai există, iar una este înaltă de 19,8 m.. Cea mai
bună paralelă din antichitate este probabil Colosul din Rhodos reprezentându-l pe zeul Helios. A fost
construit din materialul de război lăsat pe loc atunci când Dem.os Poliorcetes a condus asediul fără
succes împotriva insulei în anul 305 î.Hr. Colosul a fost zidit în decursul a 12 ani. A fost construit din
plăci metalice care acopereau un schelet de susţinere şi atingea o înălţime de 70 de coţi, cu 10 coţi mai
înalt decât chipul lui Nebucadneţar. În anul 224 î.Hr., un cutremur a dărâmat colosul. După aceea a zăcut
aproape 900 de ani în ruine, până când Sarazinii l-au vândut ca deşeuri metalice. Evreul care l-a
cumpărat l-a făcut bucăţi şi probabil a transformat din nou metalul în arme de război.
Valea Dura. Numele câmpiei acesteia supravieţuieşte în numele unui afluent al Eufratului numit Nahr
Dura, care se varsă în Eufrat cam la 8 km mai jos de Hilla. Câteva dealuri învecinate poartă şi ele
numele Dura. După o tradiţie care circulă printre locuitorii Irakului modern, evenimentele descrise în
capitolul 3 au avut loc la Kirkuk, care acum este centrul terenurilor petrolifere din Irak. Tradiţia a apărut
poate pentru că înainte scăpau gaze inflamabile prin crăpăturile pământului din părţile acelea, cum şi
pentru că acolo se a găsea o mare cantitate de material combustibil ca petrolul şi asfaltul. Fireşte că
tradiţia aceasta trebuie respinsă. Întâmplarea s-a petrecut în apropiere de Babilon. Dura se afla „în
ţinutul Babilonului”.

2 Împăratul Nebucadneţar a poruncit să se adune satrapii, demnitarii, guvernatorii,

sfetnicii, vistiernicii, judecătorii, magistraţii şi toţi ceilalţi conducători ai provinciei
b(Sau: provinciilor; şi în v. 3), ca să vină la dedicarea statuii ridicate de împăratul
Nebucadneţar.

Satrapii. Cuvântul aramaic ‘acaşdarpan, „prinţ” sau „satrap”, era considerat anterior ca având origine
persană. Această concepţie este acum abandonată, deoarece izvoarele cuneiforme arată că sub forma
satarpam cuvântul era folosit chiar şi pe vremea lui Sargon II (722-705 î.Hr.). Acum s-a sugerat o
origine huriană. Evident, perşii au împrumutat acest titlu oficial din apus. De unde reiese că folosirea
acestui titlu pe vremea lui Nebucadneţar nu este deloc deplasată. Vezi mai departe comentariul la
Estera 3,12.
În vremurile persane titlul acesta îi desemna pe slujbaşii care erau în fruntea satrapilor, cele mai mari
diviziuni teritoriale ale imperiului.
Guvernatorii. Cuvântul aramaic segan, este corect tradus aici prin „guvernatori”, dar poate să
însemneze şi „prefecţi”. Vine de la acadianul şaknec, care are acelaşi sens. Slujbaşii aceştia administrau

~ 29 ~
provincii, diviziuni teritoriale ale satrapiilor.
Îngrijitori. Aramaic pecah, un sinonim al lui signin (vezi comentariul anterior la „îngrijitori”).
Judecătorii. Cuvântul aramaic ‘adargazar, „judecător”, până acum a fost găsit numai în forma persană
medie andarzaghar, însemnând „sfetnic”. Faptul că nu este atestat în texte mai timpurii nu dovedeşte că
el nu a existat înainte de perioada persană, deoarece în realitate fiecare inscripţie nouă scoate la iveală
cuvinte despre care mai înainte nu se credea că ar fi existat atât de timpuriu.
Vistiernicii. Originea cuvântului aramaic ghedabar n-a fost stabilită până acum.
Sfetnici. Aramaicul dethabar literal însemnează „purtător de lege”, deci „judecător”. Cuvântul este
găsit în izvoarele cuneiforme sub forma înrudită de databari.
Judecători. Aramaic tiftay, „ofiţer de poliţie”. Cuvântul este găsit în aceeaşi formă şi cu acelaşi sens în
papirusurile aramaice de la Elefantina (cu privire la aceste papirusuri vezi Vol. III, p. 79-83).
Conducători ai provinciei. Aramaicul şilton, „cârmuitori”, de la care a derivat titlul de sultan. Termenul
îi desemnează pe toţi funcţionarii inferiori de oarecare importanţă.

3 Satrapii, demnitarii, guvernatorii, sfetnicii, vistiernicii, judecătorii, magistraţii şi toţi

ceilalţi conducători ai provinciei au început să se adune, venind pentru dedicarea statuii
ridicate de împăratul Nebucadneţar; ei s-au strâns înaintea statuii ridicate de împăratul
Nebucadneţar.

Satrapii. Repetarea tuturor titlurilor, atât de caracteristică retoricei semitice, ca şi enumerarea ulterioară
de patru ori a instrumentelor muzicale (v. 5, 7, 10, 15), nu se găseşte în originalul LXX, poate datorită
faptului că asemenea repetări erau respingătoare pentru gusturile clasice. Totuşi, traducerea grecească de
mai târziu a lui Theodotion păstrează repetarea.

4 Un crainic a proclamat cu glas tare, zicând astfel: „Popoare, neamuri şi oameni de orice
limbă!

Crainic. Aramaic karoz, în general considerat a fi de origine greacă (comp. grecescul kerux). Cu ani în
urmă criticii prezentau aceasta ca pe una din dovezile originii mai târzii a cărţii lui Daniel.
H. H. Schaeder, totuşi, a arătat că acest cuvânt este de origine iraniană (Iranische Beitrage I [Halle,
1930], p. 56).

5 În clipa când veţi auzi sunetul trâmbiţei, al flautului, al ţiterei, al lirei, al

psalterionului,c(Cuvintele traduse cu ţiteră, liră şi psalterion sunt singurele cuvinte de
origine grecească din cartea Daniel; muzicienii greci şi instrumentele lor sunt atestate de
inscripţiile asiriene încă înainte de Nebucadneţar) al fluierului şi a tot felul de alte
instrumente muzicale, să vă prosternaţi şi să vă închinaţi înaintea statuii de aur pe care a
ridicat-o împăratul Nebucadneţar.

Trâmbiţei. Un studiu general al instrumentelor muzicale la evrei se găseşte în Vol. III, p. 2942.Aici,
însă, este descoperită o orchestră babiloniană, în care unele instrumente se deosebesc de cele folosite de
evreii antici.
Flautului. Aramaic, mashroqi, care înseamnă fluier sau caval, ca şi acelaşi cuvânt în siriacă şi
mandeană.
Ţiterei. Aramaic, qithros, „harpă”. Qithros este considerat în general ca derivând de la grecescul
kitharis, sau chithara, „citeră”. Până acum nu este cunoscută vreo dovadă din inscripţii că ar fi derivat
din acadiană sau iraniană. Totuşi, n-ar fi de mirare să găsim anumite cuvinte împrumutate de la greci
într-o carte scrisă în Babilonia. Din textele cuneiforme ale vremii lui Nebucadneţar ştim că printre
numeroşii străini folosiţi la planurile imperiale de construcţie se găseau şi ionieni şi lidieni. Dulgherii şi

~ 30 ~
artizanii aceştia poate că au introdus în Babilonia anumite instrumente muzicale, mai înainte
necunoscute acolo. Ar fi numai natural ca, o dată cu acceptarea lor de către babilonieni numele greceşti
ale acestor instrumente să fi fost preluate şi ele. În felul acesta existenţa numelor greceşti pentru anumite
instrumente muzicale poate fi uşor explicată.
Lirei. Aramaic, sabbeka’. Sabbeka era un instrument triunghiular cu patru corzi şi un ton viu. Deşi
numele apare în greceşte ca sambuke, şi în latină ca sambuca, nu este de obârşie apuseană, aşa cum a
arătat Lidzbarski. Grecii şi romanii au preluat numele, împreună cu instrumentele muzicale, de la
fenicieni, un fapt atestat şi de Strabo, care zice (Geografia x. 3. 17) că acest cuvânt este de origine
„barbară”.
Psalterionului. Aramaic pesanterin, pe care LXX îl redă ca psalterion. „Psaltire” din limba noastră este
derivat din limba greacă prin latină. Psalterion era un instrument cu corzi, de formă triunghiulară, având
cutia de rezonanţă la capătul superior al corzilor.
Fluierului. Aramaic sumponeyah. Cuvântul apare în greceşte (sumphonia) ca termen muzical, şi ca
nume al unui instrument muzical, cimpoiul. Prima referire la instrumentul acesta în literatura din afară
de Daniel se găseşte la Polybius (xxvi. 10; xxxi. 4), care descrie instrumentul ca jucând un rol în
anecdotele legate de regele Antioh IV. Totuşi, instrumentul este înfăţişat pe un basorelief hitit de la
Eyuk, un oraş cam la 30 km. la nord de Boghazkoy în Anatolia centrală, chiar de la mijlocul celui de-al
doilea mileniu î.Hr. Basorelieful pare să indice că, la fel ca în vremurile de mai târziu, cimpoiul era făcut
dintr-o pilele de câine.
Să vă închinaţi înaintea statuii de aur. Până aici povestirea nu menţionează nimic despre faptul că se va
solicita adorarea chipului. Invitaţia trimisă tuturor slujbaşilor principali din împărăţia lui Nebucadneţar
de a se aduna în câmpia Dura, conform relatării, vorbea numai de dedicarea chipului (v. 2), deşi oamenii
obişnuiţi cu practicile idolatre ale vremii poate că nu s-au îndoit cu privire la motivul înălţării chipului.
Cinstirea chipului urma să dea dovadă de supunere faţă de puterea împăratului, dar în acelaşi timp să
arate o recunoaştere că zeii Babiloniei – zeii imperiului – erau mai presus de toţi zeii locali.

6 Cine nu se va prosterna şi nu se va închina, va fi aruncat chiar în clipa aceea în mijlocul

unui cuptor aprins.”
Cine nu se va prosterna şi nu se va închina. Împăratul şi sfetnicii lui, aparent aşteptându-se la cazuri de
refuz, ameninţau cu pedeapsa cea mai crudă pe oricine ar fi refuzat să asculte porunca. În afară de iudei,
ale căror convingeri religioase interziceau plecăciunea înaintea chipului (Exod 20,5), popoarele din
antichitate nu ridicau obiecţii împotriva închinării la idoli. Prin urmare refuzul de a se pleca înaintea
chipului lui Nebucadneţar ar fi fost considerat o dovadă de vrăjmăşie faţă de Nebucadneţar şi faţă de
guvernarea lui. Dacă împăratul şi-a dat sau nu seama dinainte de situaţia dificilă în care îi punea pe
slujitorii săi iudei loiali, nu se ştie. Este posibil să-l fi trimis pe Daniel într-o călătorie, ca să-l ferească de
încurcătură (vezi comentariul la v. 1). Din legăturile lui cu Daniel împăratul trebuie să fi ştiut că un
iudeu credincios va refuza să se închine la chip, şi că un astfel de refuz nu trebuie interpretat ca un semn
de necredincioşie.
Cuptor aprins. Deşi nu sunt cunoscute multe exemple din vechime ale acestui mod de administrare a
pedepsei cu moartea, totuşi sunt câteva confirmate. Unul vine din al II-lea mileniu î.Hr. în care robii sunt
ameninţaţi cu pedeapsa aceasta. Este demn de notat faptul că acelaşi cuvânt pe care l-a folosit Daniel
pentru cuptor (’attum) este găsit şi în textele cuneiforme babiloniene (utunum). Al doilea exemplu vine
de la ginerele lui Nebucadneţar, Nergal-şar-usur. Într-una din inscripţiile sale imperiale pretinde că i-a
„ucis cu foc pe vrăjmaşi şi pe neascultători”. Compară Ieremia 29,22.
Cuptorul aprins era probabil un cuptor pentru cărămizi. Deoarece toate clădirile erau construite din
cărămizi, multe din ele din cărămizi arse, existau numeroase în vecinătatea vechiului Babilon. Săpăturile
arată că cuptoarele de cărămidă din antichitate erau asemănătoare cu cele moderne şi erau numeroase în
regiunea aceea. Aceste cuptoare sunt de obicei construcţii conice făcute din cărămizi. Cărămizile care
urmează să fie arse sunt puse aliniate lângă pereţii interiori. O deschizătură în peretele lateral îngăduie
introducerea de combustibil. Combustibilul consta dintr-un amestec de păcură şi pleavă. Astfel se

~ 31 ~
produce o căldură teribilă, iar prin deschizătură se pot observa cărămizile încălzite până la o
incandescenţă albă.

7 Astfel, când au auzit sunetul trâmbiţei, al flautului, al ţiterei, al lirei, al psalterionului şi

a tot felul de alte instrumente muzicale, toate popoarele, neamurile şi oamenii de toate
limbile s-au prosternat şi s-au închinat statuii de aur, ridicate de împăratul Nebucadneţar.

8 Cu prilejul acesta, chiar în aceeaşi perioadă, câţiva dintre astrologi d(Vezi nota de la
2:2) au ieşit în faţă şi i-au pârât pe iudei.

Câţiva dintre astrologi. Evident membri ai castei magilor, oamenilor de ştiinţă şi a

astrologilorastronomi, nu cetăţeni ai poporului haldeu ca fiind în contrast cu cetăţenii de naţionalitate
iudaică (vezi comentariul la cap. 1,4). Chestiunea nu ţinea atât de mult de antagonismele rasiale şi
naţionale, ci de invidie şi ură profesională. Acuzatorii erau membrii ai aceleiaşi caste din care făceau
parte şi cei trei tineri iudei loiali.
I-au pârât. Aramaicul ’acalu qarşehon, o expresie plină de culoare, redată prozaic prin „au pârât”. O
traducere literală ar fi „au mâncat bucăţile” sau „au scrâşnit către”, de unde, în mod figurat, „au
calomniat”, „au defăimat” sau „au acuzat”. Expresia aramaică, cu un sens asemănător, se găseşte şi în
acadiană, ugaritică şi în alte limbi semitice.

9 Ei i-au zis împăratului Nebucadneţar: „Să trăieşti veşnic, împărate!

Să trăieşti veşnic, împărate. Vezi comentariul la cap. 2,4.

10 Tu, împărate, ai dat poruncă ca orice om care aude sunetul trâmbiţei, al flautului, al
ţiterei, al lirei, al psalterionului, al fluierului şi a tot felul de alte instrumente muzicale să
se prosterneze şi să se închine statuii de aur,

11 iar cine nu se prosternează şi nu se închină, să fie aruncat în cuptorul aprins.

12 Dar sunt nişte iudei, pe care i-ai numit în slujba de administratori ai provinciei
Babilonului, şi anume Şadrak, Meşak şi Abed-Nego, oameni care nu ţin seama deloc de
tine, împărate! Ei nu slujesc zeilor tăi şi nu se închină statuii de aur pe care ai ridicat-o.”

I-ai numit în slujba de administratori ai provinciei. O clară referire la promovarea raportată în finalul
capitolului precedent (cap. 2,49). Menţionarea înaltei poziţii oficiale a acestor iudei urmărea să scoată în
evidenţă latura primejdioasă a neascultării, cum şi să atragă atenţia la seriozitatea ingratitudinii lor faţă
de împăratul lor binefăcător. Pe de altă parte, faptul că haldeii evidenţiau poziţia oficială la care fuseseră
ridicaţi iudeii de către împărat sugerează că pâra lor venea ca urmare a geloziei. Cuvintele lor
cuprindeau şi insinuări ascunse împotriva împăratului, şi de fapt îl blamau pentru lipsa lui de prevedere
politică pentru faptul că pusese în înalte slujbe administrative prizonieri de război de la care era natural
că nu se putea aştepta loialitate faţă de împărat şi faţă de zeii lui. Lucrul acesta, lăsau ei a înţelege,
împăratul ar fi trebuit să-l anticipeze.

13 Atunci Nebucadneţar, aprins de mânie, a poruncit să fie aduşi Şadrak, Meşak şi

Abed-Nego. Bărbaţii aceştia au fost aduşi înaintea împăratului,

~ 32 ~
14 iar Nebucadneţar le-a zis: – Şadrak, Meşak şi Abed-Nego, voi nu slujiţi zeilor mei şi
nu vă închinaţi statuii de aur pe care am ridicat-o?!

Voi nu slujiţi? Întrebarea cu care începe Nebucadneţar se baza pe prima parte a acuzaţiei haldeilor.
Trebuie să fi fost un lucru îndeobşte cunoscut că slujbaşii iudei nu se închinau la idolii babilonieni. Dar
întrucât însuşi împăratul recunoscuse că Dumnezeul căruia ei îi slujeau era „Dumnezeul dumnezeilor, şi
Domnul împăraţilor” (cap. 3,47), nu mai existase până atunci un motiv întemeiat ca să-i acuze pe aceşti
oameni de acte subversive. Acum, însă, fusese neglijată o poruncă directă, ba chiar fusese dispreţuită, iar
refuzul îndrăzneţ de a se supune ordinului împărătesc a fost probabil interpretat ca şi când toleranţa
împăratului faţă de aceşti deviatori ar fi dus la sfidare şi rebeliune. Aceasta ar explica turbarea şi furia lui
Nebucadneţar.

15 Acum fiţi gata ca, în clipa în care veţi auzi sunetul trâmbiţei, al flautului, al ţiterei, al
lirei, al psalterionului, al fluierului şi a tot felul de alte instrumente muzicale, să vă
prosternaţi şi să vă închinaţi statuii pe care am făcut-o. Dacă nu vă veţi închina, veţi fi
aruncaţi de îndată în mijlocul unui cuptor aprins. Şi care este zeul acela care vă va izbăvi
din mâna mea?

Care este zeul acela? Aceasta nu este nevoie să fie considerată ca o hulă directă împotriva
Dumnezeului iudeilor. Totuşi, era o provocare adresată lui Iehova într-un spirit de încumetare şi cu un
simţământ îngâmfat de forţă superioară. Unii au comparat cuvintele acestea cu acelea rostite de
împăratul asirian Sanherib: „Nu te lăsa amăgit de Dumnezeul tău în care te încrezi” (Isaia 37,10). Dar
cazul lui Nebucadneţar era oarecum deosebit. Sanherib înălţa pe zeii săi mai presus de Iehova,
Dumnezeul iudeilor, dar Nebucadneţar doar declara că eliberarea din cuptorul de foc era o lucrare pe
care nici un zeu nu o putea face. În recunoaşterea aceasta el nu făcea altceva decât să-l asemene indirect
pe Dumnezeul iudeilor cu proprii săi zei, cu a căror neputinţă el era suficient de familiarizat.

16 Şadrak, Meşak şi Abed-Nego i-au răspuns împăratului: – Nebucadneţare, noi n-avem

nevoie să ne apărăm înaintea ta în această privinţă!

N-avem nevoie. De la aramaicul caşac, „a fi în lipsă”. Unii au interpretat răspunsul acesta ca fiind
foarte arogant, şi au prezentat martiri care reacţionau în chip asemănător faţă de persecutorii lor. Dar
J. A. Montgomery a arătat că termenul „a răspunde” trebuie să fie interpretat într-un sens legal. Termenii
analogi din limbile înrudite şi din alte limbi arată că sensul este „a se apăra”, „a se îndreptăţi”. Întrucât
acuzaţii nu tăgăduiau realitatea adevărului acuzaţiei, ei nu vedeau nici o nevoie de a-şi lua apărarea.
Cazul lor rămâne în mâinile lui Dumnezeu (vezi v. 17), iar ei şi-au formulat răspunsul în deplină
supunere faţă de voia Lui, oricare ar fi fost rezultatul încercării. Că ei nu erau siguri că vor ieşi în viaţă
din experienţa aceasta se poate vedea chiar din spusele lor următoare (v. 18). Numai dacă ar fi fost siguri
de eliberare răspunsul lor ar fi putut fi interpretat ca dând pe faţă aroganţă spirituală. Aşa cum stau
lucrurile, atitudinea lor arăta convingerea lor fermă că purtarea lor era singura opţiune, care nu avea
nevoie nici de apărare şi nici de alte explicaţii.

17 Iată, Dumnezeul nostru, Căruia Îi slujim, poate să ne scape din cuptorul aprins şi ne va
izbăvi şi din mâna ta, împărate!

Iată. Sau „dacă este aşa” [KJV]. Particula introductivă tradusă „de” [KJV], a fost supusă la multe
dezbateri printre comentatori. Atât traducerile mai vechi cât şi cele mai noi reflectă o oarecare
incertitudine cu privire la sensul ei corect. Predomină două interpretări: 1) Aceea care reflectă înţelesul ,
„De este aşa, Dumnezeul nostru ... poate să ne scape ... dar dacă nu” etc.; şi 2) A unor comentatori

~ 33 ~
moderni care interpretează pasajul aşa: „Dacă Dumnezeul nostru pe care îl servim poate să ne scape din
cuptorul aprins şi din mâna ta, împărate, ne va scăpa; dar dacă nu” etc. ultima traducere însă nu se
armonizează cu credinţa celor trei acuzaţi iudei descoperită în altă parte. Prima traducere pare o mai
dreaptă reflectare a credinţei ferme a acestor distinse personaje în atotputernicia lui Dumnezeu şi în
înţelepciunea lui de nepătruns. Dumnezeu putea să-i salveze dacă acesta era lucrul cel mai bun pentru ei
şi pentru slava Numelui şi cauzei Lui. Acest „de” (dacă) nu ar trebui să fie luat ca un semn de îndoială în
puterea lui Dumnezeu de a salva, ci ca un indiciu al incertitudinii dacă era sau nu voia lui Dumnezeu de
a-i salva.
LXX, ca şi traducerea Cornilescu, nu conţine particula introductivă „dacă” şi are în toată declaraţia
(v. 16-18) o atitudine pozitivă: „O, împărate, noi nu avem nevoie să-ţi răspundem cu privire la porunca
aceasta. Căci Dumnezeu din ceruri este singurul nostru Domn, de care ne temem, şi care să ne scape din
cuptorul de foc; şi din mâinile tale, împărate, El ne va scăpa; şi atunci se va vădi înaintea ta că noi nu
servim nici idolului tău, nici nu ne închinăm chipului tău de aur”. Totuşi, în general, traducătorii preferă
varianta textului masoretic (vezi comentariul la v. 16).

18 Şi, chiar dacă nu va fi aşa, să ştii, împărate, că nu vom sluji zeilor tăi şi nici nu ne vom
închina statuii de aur pe care ai ridicat-o.
19 Atunci Nebucadneţar s-a umplut de mânie şi i s-a schimbat înfăţişarea feţei din pricina
lui Şadrak, a lui Meşak şi a lui Abed-Nego. A poruncit să se încălzească cuptorul de 7 ori
mai mult e(Sau: cât se putea de tare, cifra 7 simbolizând adesea completitudinea) decât
trebuia încălzit.
De şapte ori. Aramaic, chadshib’ah, însemnând literal „unu şapte”, cu sensul „de şapte ori”, este o
construcţie oarecum curioasă, dar aceeaşi formă este folosită şi într-o scrisoare aramaică din secolul al
V-lea î.Hr., de la Elefantina. Unii experţi în gramatică au considerat că este o abreviere a idiomului
aramaic uzual, în timp ce alţii, ca de pildă Montgomery, sunt de părere că „ar putea veni din amintirea
repetării tablei înmulţirii”. Sporirea încălzirii cuptorului s-a produs probabil printr-o extraordinară
alimentare cu pleavă şi păcură. Păcura se obţinea din numeroasele puţuri de petrol de suprafaţă din
Mesopotamia care, încă din vechime, furnizaseră din belşug produsul acesta, şi cu care sunt încinse şi
cuptoarele de cărămidă moderne din regiune (vezi v. 6). Scopul acestei porunci extraordinare n-a fost
probabil de a spori pedeapsa. O creştere a căldurii cuptorului n-ar fi sporit tortura victimelor. Împăratul
intenţiona să preîntâmpine orice intervenţie posibilă (vezi EGW, Material Suplimentar la versetul
acesta).

20 Apoi a poruncit unora dintre cei mai puternici bărbaţi din oştirea lui să-i lege pe
Şadrak, pe Meşak şi pe Abed-Nego şi să-i arunce în cuptorul aprins.
Cei mai puternici bărbaţi. Mai bine, „unor oameni puternici” sau „anumitor oameni tari”. Alegerea
unor militari de o tărie deosebită urmărea probabil să preîntâmpine posibilitatea intervenţiei din partea
zeilor.

21 Astfel, oamenii aceştia au fost legaţi, aşa cum erau îmbrăcaţi, în mantalele, tunicile,
turbanele şi celelalte haine ale lor, şi au fost aruncaţi în mijlocul cuptorului aprins.
Mantalele. Cuvintele aramaice care reprezintă „mantalele” şi „ismenele” încă nu sunt pe deplin
înţelese. Lexicografii sunt de acord că traducerile noastre sunt aproximativ corecte.
Aramaicul karbelah, un cuvânt de origine acadiană, aşa cum se vede din textele cuneiforme, unde apare
în forma karballatu, are sensul de „acoperitoare de cap”. În inscripţia de la Naqsh-i-Rustam a lui
Darius I, desemnează coiful, dar în textele târzii babiloniene înseamnă „pălărie”. Menţionarea diferitelor
articole de îmbrăcăminte dintr-un material uşor inflamabil, a fost fără îndoială legată de miracolul care a
urmat (vezi v. 27).

~ 34 ~
22 Fiindcă porunca împăratului a fost grabnică, iar cuptorul fusese încălzit peste măsură,
acei oameni care s-au urcat cu Şadrak, Meşak şi Abed-Nego au fost ucişi de flacăra
focului,

23 iar cei trei bărbaţi – Şadrak, Meşak şi Abed-Nego – legaţi fiind, au căzut în mijlocul
cuptorului aprins.

Cuptorului aprins. După v. 23, manuscrise ale traducerilor mai vechi ale lui Daniel, LXX şi
Theodotion, conţin o adăugire apocrifă lungă de 68 de versete, numită „Cântarea celor trei”. Cântarea
constă din trei părţi: 1) Rugăciunea lui Azaria (Abed Nego), formată din mărturisirea şi cererea lui
(v. 24-45); 2) un interludiu în proză descriind încălzirea cuptorului şi coborârea îngerului Domnului
pentru a stinge flăcările (v. 46-50); 3) binecuvântarea celor trei (v. 51-91). Deşi recunoscută de Ieronim
ca necanonică, adăugirea aceasta apocrifă şi-a făcut drum în Biblia romano-catolică drept canonică.
Învăţaţii dezbat chestiunea dacă cântarea este de origine creştină sau iudaică. Unii dintre ei cred că
lucrarea s-a produs aproximativ pe la 100 d.Hr. Vezi p. 744.

24 Atunci împăratul Nebucadneţar s-a înspăimântat şi s-a ridicat în grabă. El le-a zis
sfetnicilor săi: – Nu am aruncat noi în mijlocul focului trei bărbaţi legaţi? Ei i-au răspuns
împăratului: – Adevărat, împărate!

S-a ridicat în grabă. Împăratul evident se dusese la locul execuţiei, fără îndoială ca să se asigure că
porunca va fi executată bine. Probabil că el şedea în aşa fel ca să poată vedea victimele atunci când erau
aruncate în foc.

25 El a mai zis: – Ei bine, eu văd patru bărbaţi umblând liberi şi nevătămaţi în mijlocul
focului, iar înfăţişarea celui de-al patrulea seamănă cu a unui fiu de zei.

Seamănă cu a unui fiu de zei. Comentatorii interpretează în mod diferit exclamaţia lui Nebucadneţar
înmărmurit de vederea celei de-a patra persoane din cuptorul cu foc. Învăţaţii iudei au identificat-o
întotdeauna cu un simplu înger. Concepţia aceasta este reflectată de LXX, care traduce expresia prin
„asemenea unui înger al lui Dumnezeu”. Comentatorii creştini timpurii (Hipolit, Chrysostom şi alţii), pe
de altă parte, vedeau în acest al patrulea personaj a doua Persoană a Dumnezeirii. Majoritatea creştinilor
conservatori susţin această concepţie, deşi comentatorii critici moderni au părăsit-o acum, după cum se
poate vedea din unele traduceri mai moderne, care zic: „Asemenea cu un fiu de dumnezei”.
Problema este de gramatică şi interpretare aramaică. Aramaicul ’elohim, „dumnezei”, este pluralul de
la ’elah, „dumnezeu”. În unele cazuri în care se foloseşte ’elohim, se face referire la dumnezeii păgâni
(cap. 2,11.47; 5,4.23). Totuşi mai sunt două pasaje în afară de cel în discuţie unde ’elohim poate fi
interpretat ca referindu-se la adevăratul Dumnezeu al lui Daniel (cap. 5,11.14). Deci traducerea
„Dumnezeu” pentru ’elohim este îndreptăţită dacă poate fi stabilit că Nebucadneţar folosea termenul ca
un nume propriu. Gramatical sunt corecte ambele traduceri: „ca fiul lui Dumnezeu” şi „ca un fiu de
dumnezei”.
Contextul arată că Nebucadneţar recunoştea superioritatea Prea Înaltului Dumnezeu (vezi capitolul
3,26.28.29; 4,2). În declaraţiile acestea împăratul nu se referea la dumnezei în general ci la Dumnezeu în
particular. Pentru motivul acesta tâlcuitorii conservatori preferă traducerea în care este identificat Fiul
lui Dumnezeu, iar din punct de vedere lingvistic preferinţa lor poate fi apărată (vezi PK 509; Probleme
în traducerea Bibliei, p. 170-173).

~ 35 ~
26 Apoi Nebucadneţar s-a apropiat de uşa cuptorului aprins şi a strigat: „Şadrak, Meşak
şi Abed-Nego, slujitori ai Dumnezeului Preaînalt, ieşiţi afară şi veniţi încoace!” Şadrak,
Meşak şi Abed-Nego au ieşit din mijlocul focului.
Dumnezeului Preaînalt. Recunoaşterea faptului că Dumnezeul celor trei tineri evrei era „Dumnezeul
Cel Prea Înalt” nu implică în mod necesar că împăratul a abandonat concepţiile lui politeiste. Pentru el
Dumnezeul lui Şadrac, Meşac şi Abed-Nego, nu era singurul Dumnezeu adevărat ci simplu Dumnezeul
Cel Prea Înalt, căpetenia tuturor dumnezeilor, în acelaşi fel cum grecii numeau pe Zeus a lor ho
hupsistos theos, „dumnezeul cel prea înalt”. Termenul acesta este atestat şi în Fenicia, şi mai târziu în
inscripţiile din Palmyra.

27 Satrapii, demnitarii, guvernatorii şi sfetnicii împăratului s-au strâns cu toţii şi au văzut

că focul nu avusese nici o putere asupra trupurilor acestor bărbaţi, că părul capului lor nu
se pârlise, că mantiile lor rămăseseră neschimbate şi că nici măcar miros de fum nu se
prinsese de ei.
Satrapii. Cu privire la slujbaşii menţionaţi aici vezi comentariul la v. 2.
Mantiile. Vezi comentariul la v. 21.

28 Nebucadneţar a zis: „Binecuvântat să fie Dumnezeul lui Şadrak, al lui Meşak şi al lui
Abed-Nego, Care l-a trimis pe îngerul Său şi i-a izbăvit pe slujitorii Săi. Ei s-au încrezut
în El, au nesocotit porunca împăratului şi şi-au dat mai degrabă trupurile lor, decât să
slujească şi să se închine oricărui alt dumnezeu decât Dumnezeului lor.
Binecuvântat să fie Dumnezeul. Salvarea miraculoasă a celor trei bărbaţi a făcut o adâncă impresie
asupra împăratului şi i-a schimbat părerile lui eronate anterioare (v. 15) cu privire la Dumnezeul
evreilor. Nebucadneţar vorbeşte acum în termeni elogioşi despre puterea acestui Dumnezeu, proclamând
public că acest Dumnezeu îi salvase pe închinătorii Săi, şi decretând că oricine Îl va dezonora pe acest
Dumnezeu, va fi pedepsit cu moartea (v. 29). Recunoaşterea lui dovedea un progres în concepţia lui
despre Dumnezeu (vezi cap. 3,47; p. 751).

29 De aceea dau poruncă ca orice om din orice popor, din orice neam sau de orice limbă
ar fi, care va vorbi de rău despre Dumnezeul lui Şadrak, al lui Meşak şi al lui Abed-Nego,
să fie făcut bucăţi, iar casa lui să fie prefăcută într-un morman de gunoi, pentru că nu
există un alt dumnezeu care să poată izbăvi în felul acesta.”
Dau poruncă. În această manieră neobişnuită mulţi oameni care altfel n-ar fi auzit de Dumnezeul
evreilor urmau să fie apropiaţi de El. Totuşi, nu este mai puţin adevărat că Nebucadneţar şi-a depăşit
atribuţiile căutând ca prin forţă să impună oamenilor să-L cinstească pe Dumnezeul evreilor (PK 511).
Să fie făcut bucăţi. Cu privire la penalităţile anunţate aici vezi comentariul la cap. 2,5.

30 După aceea, împăratul i-a înălţat la mare cinste pe Şadrak, Meşak şi Abed-Nego în
provincia Babilonului.
I-a înălţat. Forma verbală tradusă astfel înseamnă în primul rând „a face să prospere”, şi într-un sens
mai larg „să promoveze”. Cum a avut loc această promovare nu se spune. Cei trei bărbaţi valoroşi, poate
că au primit bani, sau mai multă influenţă şi putere în administrarea provinciei, sau titluri mai înalte.
Credincioşia în faţa morţii a celor trei distinşi bărbaţi evrei a demonstrat calităţi de caracter care
dovedeau că lor li se puteau încredinţa răspunderi şi mai mari decât acelea pe care le purtaseră până
atunci.

~ 36 ~
 Comentariile lui Ellen G. White:

1–30PK 503–513
1 PK 505
1–6SL 36
4, 5 PK 506
4–7ML 68
7 PK 506
9, 12–15PK 507
12–18SL 37
16–185T 43
16–20LS 329
16–22PK 508
17–22ML 68
23 Ed 254; 5T 453
24, 25 ML 256; SL 38; 3T 47; 4T 212
24–26PK 509
25 ML 68, 317
25–27AA 570; LS 330
26–29SL 39
27–29PK 510; 5T 453

~ 37 ~
Capitolul 4
Visul lui Nebucadneţar

1 „Nebucadneţar, împăratul, către toate popoarele, neamurile şi oamenii de orice limbă,

care locuiesc pe tot pământul, Pacea să vă fie înmulţită!a(Sau: Pace şi prosperitate!)

Către toate popoarele. Relatarea evenimentelor din capitolul 4 este prezentată sub forma unei
proclamaţii imperiale. Pentru că nu pot găsi paralele la o astfel de convertire anunţată în mod public,
învăţaţii moderni declară un astfel de edict ca fiind absurd din punct de vedere istoric. Dar argumentele
scoase din tăcere niciodată nu sunt concludente. Pe de altă parte, convertirea la o nouă religie sau la un
nou zeu este atestată în altă parte. De exemplu, împăratul Amenhotep IV al Egiptului a părăsit religia
politeistă a strămoşilor şi a naţiunii şi a făcut eforturi puternice pentru a introduce o nouă religie
monoteistă în împărăţie. A construit o capitală nouă, şi-a schimbat propriul nume, a închis templele
vechi, a construit temple noi pentru zeul său, şi a făcut tot ce i-a stat în putinţă ca să promoveze religia
cea nouă.
Mai mult, avem puţine informaţii cu privire la istoria lui Nebucadneţar din surse extra-biblice. Prin
urmare este imposibil să verificăm toate evenimentele domniei sale din izvoare contemporane. De fapt,
nu există surse contemporane extra-biblice cu privire la distrugerea Ierusalimului de către Nebucadneţar,
sau chiar şi cu privire la îndelungata asediere de către el a Tirului, deşi istoricitatea acestor evenimente
nu este combătută. Aşadar, nu este un lucru neobişnuit să nu găsim nici o aluzie în rapoartele
babiloniene cu privire la boala mintală a împăratului. Rapoartele de felul acesta în mod natural omit
aspecte care au legătură cu neîmplinirile unui erou naţional. Trecerea în capitolul acesta de la persoana
întâi la persoana a treia şi iarăşi înapoi la persoana întâi (vezi v. 2,27; comp. v. 28,33.34-37) a fost
explicată presupunând fie că Daniel a scris edictul la porunca împăratului, fie că în calitate de sfetnic
principal al lui Nebucadneţar a adăugat anumite părţi edictului scris personal de împărat. Edictul reflectă
sentimentele împăratului atunci când şi-a recâştigat pe deplin capacităţile mintale. „Monarhul cândva
mândru a devenit un umil copil al lui Dumnezeu” (PK 521; comp. EGW, Material Suplimentar cu
privire la Daniel 4,37).
Pacea…înmulţită. Introducerea proclamaţiei conţine o exprimare de urări de bine. Edictele promulgate
mai târziu de împăraţii persani erau asemănătoare ca formă (vezi Ezra 4,17; 7,12). O formulă tipică din
scrisorile aramaice de la Elefantina din secolul al V-lea î.Hr. este: „Fie ca Dumnezeul Cerului să apere
sănătatea lui...”

2 Mi s-a părut potrivit să vă povestesc semnele şi minunile pe care le-a făcut faţă de
mine Dumnezeul cel Preaînalt.

3 Cât de mari sunt semnele Lui şi cât de puternice sunt minunile Lui! Împărăţia Lui este o
împărăţie veşnică, iar stăpânirea Lui dăinuieşte din generaţie în generaţie.

Împărăţia Lui. Doxologia din a doua parte a v. 3 apare din nou cu variaţii în v. 24; comp. cap. 7:14,18.

4 Eu, Nebucadneţar, trăiam fără griji în casa mea şi eram fericit în palatul meu.

Fără griji. Cuvântul acesta arată că împăratul se afla atunci netulburat în posesia împărăţiei sale. De
aceea evenimentele acestui capitol ţin de ultima jumătate a domniei lui de 42 de ani. Împăratul
„prospera” în palatul lui din Babilon (vezi Nota Adiţională de la finele acestui capitol) şi asemenea
bogatului neînţelept din parabolă ale căror ogoare rodiseră cu îmbelşugare (Luca 12,16-21), a uitat de
răspunderea sa faţă de Acela Căruia îi datora mărirea sa.

~ 38 ~
5 Dar am avut un vis care m-a îngrozit; gândurile pe care le-am avut în timp ce eram în
patul meu şi viziunile din mintea mea m-au înspăimântat.

Îngrozit. Felul abrupt în care este introdus aici evenimentul, ilustrează bine caracterul neaşteptat al
întâmplării (vezi cap. 2,1).

6 De aceea am dat poruncă să fie aduşi înaintea mea toţi înţelepţii Babilonului,ca
să-mi facă cunoscută interpretarea visului.

Am dat poruncă. Compară cu felul de exprimare din capitolul 3,29. Ca şi în cazul visului din cap. 2, au
fost convocaţi înţelepţii. În împrejurarea aceasta însă, împăratul nu uitase conţinutul visului. Cererea
împăratului de a i se da o tâlcuire era cu totul diferită de aceea descrisă în cap. 2,5.

7 Atunci au venit magicienii, descântătorii, astrologii b(Vezi nota de la 2:2) şi ghicitorii,

le-am spus visul, dar ei n-au putut să-mi dea interpretarea.

Magicienii. Din cele patru categorii de înţelepţi enumerate în versetul acesta două, magii şi astrologii,
au fost prezentate în cap. 1,20 (vezi comentarii acolo), a treia clasă, Haldeii, în cap. 2,2, (vezi
comentariul la cap. 1,4), iar o a patra clasă, ghicitorii, în cap. 2,27 (vezi comentariul de acolo).
N-au putut să-mi dea interpretarea. Unii au sugerat că deoarece aceşti înţelepţi ai Babilonului erau
experţi în interpretarea viselor şi a semnelor cu caracter supranatural, se poate să-i fi oferit împăratului o
explicaţie. De fapt visul era atât de lămurit încât împăratul însuşi considera că conţine o solie rea pentru
el (vezi PK 516). Teama aceasta îl alarmase. Totuşi curtenii din antichitate de obicei îşi flatau suveranii
şi ezitau să le comunice în mod direct lucruri neplăcute. De aceea, chiar dacă ar fi înţeles o parte din vis
şi ar fi avut oarecare bănuieli cu privire la semnificaţia lui, poate nu ar fi avut curajul să dea glas
concluziilor lor. Iar dacă chiar au oferit vreun fel de explicaţie, ea s-a dovedit cu totul nesatisfăcătoare
pentru împărat. Desigur că ei nu au fost în stare să dea o interpretare corectă şi amănunţită aşa cum a
făcut mai apoi Daniel (vezi PK 517, 518). Unele traduceri prezintă şi varianta „nu l-au tâlcuit” în loc de
„nu l-au putut tâlcui”. Cu toate acestea adevărul este că oamenii aceştia „nu au putut tâlcui visul”
(PK 516).

8 La urmă a venit înaintea mea Daniel, numit şi Beltşaţar, după numele zeului
meu,c(Vezi nota de la 1:7) şi care are în el duhul sfinţilor zei. I-am povestit şi lui
visul, zicându-i:

Beltşaţar. Naraţiunea îl prezintă pe Daniel, mai întâi prin numele lui iudaic, prin care era cunoscut
conaţionalilor săi, apoi prin numele lui babilonian, dat lui în cinstea zeului principal al lui Nebucadneţar
(vezi comentariul la cap. 1,7).
Pentru ce Daniel a fost lăsat atât de mult timp mai la urmă, cu toate că era socotit „căpetenia
vrăjitorilor” (v. 9), nu se explică. Unii au sugerat că Nebucadneţar intenţiona ca mai întâi să afle ce au de
zis haldeii în general cu privire la visul extrem de tulburător, înainte de a asculta adevărul deplin, despre
care bănuia că era nefavorabil (compară cazul împăratului Ahab, 1Regi 22,8). Numai după ce ceilalţi
înţelepţi ai castei învăţaţilor oculţi s-au dovedit incapabili de a-l satisface pe împărat l-a chemat pe omul
care, într-o ocazie anterioară, îşi demonstrase priceperea şi înţelepciunea superioară în interpretarea
visurilor (cap. 2; comp. cap. 1,17.20).
Sfinţilor zei. Sau, „Dumnezeului Celui sfânt”, cum zic unele traduceri. Cuvântul aramaic pentru
„dumnezei” este ’elohim un termen folosit deseori pentru dumnezeii neadevăraţi (vezi Ieremia 10,11;
Daniel 2,11.47; 3,12; 5,4), dar care I se poate aplica şi adevăratului Dumnezeu (vezi comentariul la
Daniel 3,25; comp. Daniel 5,11.14). Expresia descoperă lucrul care l-a făcut pe împărat încrezător în

~ 39 ~
puterea şi priceperea superioară a lui Daniel. Ea mai descoperă şi că Nebucadneţar avea o concepţie
despre natura acelei Divinităţi căreia Daniel îi datora o asemenea putere şi înţelepciune. Daniel şi
tovarăşii săi dăduseră mărturie fără ezitare cu privire la Dumnezeul căruia I se închinau. Expresia,
repetată în v. 9 şi 18 din Daniel 4, arată clar că Nebucadneţar în nici un caz nu uitase ceea ce aflase cu
ocazia anterioară despre darul profetic deosebit al acestui iudeu şi despre legătura lui cu adevăratul
Dumnezeu.
În loc de „are în el duhul dumnezeilor celor sfinţi”, traducerea lui Theodotion zice „care are în el
Spiritul Sfânt al lui Dumnezeu”. LXX originală omite în întregime versetele de la 5b la 10b.

9 – Beltşaţare, căpetenie a magicienilor, ştiu că ai în tine duhul sfinţilor zei şi că pentru

tine nici un mister nu este greu. Iată viziunile pe care le-am văzut în visul meu d(TM;
Teodotion: Iată visul pe care l-am avut;);spune-mi interpretarea lor!
Căpetenie a magicienilor. Termenul acesta folosit de împărat este probabil sinonim cu cel folosit în
cap. 2,48 „cea mai înaltă căpetenie a tuturor înţelepţilor Babilonului”. Cuvântul „cap”, „căpetenie”
folosit în cap. 4,9 şi 2,48 este traducerea cuvântului aramaic „rab”.
Spune-mi interpretarea lor. Sau „spune-mi vedeniile” [KJV]. Conform acestei traduceri din urmă,
împăratul pare să ceară ca Daniel să-i spună atât visul cât şi tâlcuirea, însă în acelaşi timp începe să
povestească visul (v. 10). LXX nu conţine versetul acesta în manuscrisele existente. Are povestirea de la
v. 1-9 într-o formă mult prescurtată. Versiunea grecească a lui Theodotion spune: „Ascultă vedenia
visului pe care l-am văzut, şi spune-mi tâlcuirea lui”. Versiunea siriană traduce pasajul printr-o
parafrază: „În vedeniile visului meu am văzut o vedenie a capului meu, iar tu să-mi spui tâlcuirea ei”.
Unii comentatori moderni (Marti, Torrey, etc.), acceptă versiunea lui Theodotion ca fiind soluţia cea mai
bună în timp ce alţii, ca Montgomery consideră că cuvântul consonantic aramaic chzwy, tradus prin
„vedeniile”, era original chzy, „iată”, aşa cum demonstrează papirusurile aramaice de la Elefantina.
Textul ar suna atunci: „Iată visul pe care l-am văzut; spune-mi tâlcuirea lui”.

10 Iată viziunile din mintea mea pe care le-am avut în timp ce dormeam: mă uitam şi
iată că în mijlocul pământului era un copac. Înălţimea lui era foarte mare.
Un copac. Înţelepciunea divină foloseşte adesea parabole şi ilustraţii ca mijloace pentru a transmite
adevărul. Metoda aceasta este impresionantă. Imaginile tind să-l facă pe primitor să reţină solia şi
importanţa ei în memoria sa un timp mai îndelungat decât dacă solia ar fi fost comunicată în alt fel.
Compară ilustraţiile din Ezechiel 31,3-14.
Oamenii din antichitate erau obişnuiţi să vadă o semnificaţie în fiecare vis extraordinar. Probabil acesta
este motivul pentru care Dumnezeu s-a folosit de un vis cu ocazia aceasta.

11 Copacul a crescut mare şi puternic şi s-a înălţat până la cer, astfel că se putea vedea
de la marginile întregului pământ.
12 Frunzişul lui era frumos, iar roadele lui erau numeroase; în el se găsea hrană pentru
toţi. La umbra lui se adăposteau fiarele câmpului şi printre ramurile lui îşi făceau cuib
păsările cerului. Din el era hrănită orice făptură.
13 Am continuat să mă uit în viziunile care-mi treceau prin minte în timp ce eram în patul
meu, şi iată că din ceruri a coborât un străjer, o făptură sfântă e(Sau: un înger; şi în vs. 17,
23).
Un străjer. Aramaicul ir derivat de la verbul ur, „a veghea” şi corespunzând ebr. ’er, care nu înseamnă
„a sta de strajă” ci mai de grabă „fiind veghetor” sau „cineva care e treaz” aşa cum îl explică adnotarea
marginală la Codex Alexandrinus. LXX traduce cuvântul prin aggelos, „înger”, dar Theodotion în loc
să-l traducă, pur şi simplu îl transliterează ir. (Tot aşa este şi în traducerea sinodală română).
Traducătorii iudei Aquila şi Symmachus îl redau prin egregoros, „cel veghetor”, un termen care se
~ 40 ~
găseşte în cartea lui Enoh şi alte scrieri iudaice apocrife pentru a-i desemna pe îngerii superiori, buni sau
răi, care veghează şi nu dorm. Sensul de „îngeri” pentru termenul „străjer” ar fi neobişnuit pentru pasajul
acesta din Vechiul Testament. S-a sugerat că s-ar putea ca îngerii să fi fost cunoscuţi Haldeilor sub
denumirea acesta, deşi până acum nu s-a găsit nici o dovadă în acest sens. Că „străjerul” este un sol
ceresc rezultă din însuşirea următoare „sfânt” şi din cuvintele „s-a coborât din ceruri”. Cel puţin atât este
clar: Străjerul a fost recunoscut ca reprezentantul Dumnezeului cerului (vezi PK 518).

14 El a strigat cu putere, zicând astfel: «Retezaţi copacul şi tăiaţi-i ramurile!

Despuiaţi-l de frunze şi împrăştiaţi-i roadele! Alungaţi fiarele de sub el şi păsările
dintre ramurile lui!
15 Lăsaţi-i doar trunchiul cu rădăcinile lui în pământ şi prindeţi-l cu legături de fier şi
de aramă în iarba câmpului, ca să fie udat de roua cerului şi să-i fie partea la un loc cu
fiarele pe iarba pământului.
Lăsaţi-i trunchiul cu rădăcinile lui. Compară cu Iov 14,8; Isaia 11,1. Odrăslirea în cele din urmă a
acestui trunchi-rădăcină (vezi Iov 14,7-9) prefigura, aşa cum reiese dintr-o comparaţie între v. 26 şi 36,
vindecarea lui Nebucadneţar de boala lui, şi nu supremaţia prelungită a dinastiei sale, aşa cum au
explicat-o unii comentatori. Întregul pasaj vorbeşte limpede despre o persoană şi nu despre o naţiune.
Cu legături. Mulţi comentatori văd în această afirmaţie o referire la legăturile metalice puse unui
trunchi, probabil cu scopul de a-l împiedica să se rupă sau să se despice, deşi o astfel de practică nu
poate fi atestată din surse antice. LXX nu menţionează aceste legături. Conform acestei versiuni versetul
15 sună astfel: „Şi aşa zise: Lăsaţi una din rădăcinile lui în pământ, pentru ca împreună cu fiarele
pământului, în munţii de iarbă să se poată hrăni ca un bou”. Theodotion întăreşte textul masoretic.
Întrucât interpretarea visului nu se concentrează asupra legăturilor, interpretarea acestui lucru rămâne
ţinta ipoteticului. Undeva în v. 15 şi 16 apare o tranziţie de la „trunchi” la ceea ce reprezintă trunchiul.
Unii plasează această tranziţie chiar în expresia aflată în discuţie şi văd în legături fie lanţuri materiale
cu care împăratul trebuia să fie legat în starea lui de maniac (Ieronim), fie legături simbolice, adică
restricţiile care vor fi impuse monarhului ca urmare a bolii sale. Totuşi, pare mai natural să aplicăm
legăturile la trunchiul însuşi şi să le considerăm ca indicând grija care va fi exercitată pentru păstrarea
acestuia.

16 Să-i fie schimbată inima de om şi să i se dea o inimă de fiară, până când vor trece
peste el şapte ani f( Aramaică: perioade, vremuri, anotimpuri; termenul se referă la un
anumit anotimp, la o anumită perioadă a anului, înţelegând prin aceasta întregul an (de
ex., „şapte primăveri” înseamnă „şapte ani”); şi în vs. 23, 25, 32; contextul arată clar că
este vorba de o perioadă definită de timp)!
Inima. Tranziţia de la imaginea copacului la obiectul real simbolizat de acesta a devenit acum clară
(vezi comentariul la v. 15). Termenul „inimă” pare aici să indice natura. Împăratul va lua asupra sa
natura sau firea de fiară.
Şapte ani. Majoritatea comentatorilor vechi şi moderni explică aramaicul ’iddan, „timp”, de aici
(precum şi din v. 23.25.32; cap. 7,25; 12,7) ca însemnând „an”. LXX spune literal „şapte ani”. Printre
comentatorii timpurii care susţin părerea aceasta sunt Iosif Flavius (Antichităţi, x. 10. 6), Ieronim, Rashi,
Ibn Ezra şi Iefet. Cei mai mulţi comentatori moderni sunt şi ei de acord cu concepţia aceasta.

17 Sentinţa este proclamată prin străjeri, verdictul este anunţat prin sfinţi, pentru ca cei
vii să ştie că Cel Preaînalt stăpâneşte peste împărăţia oamenilor, că El o dă cui vrea şi
ridică peste ea chiar şi pe cel mai smerit dintre oameni.»

Străjeri. Vezi comentariul la v. 13. Pluralul presupune existenţa unui sfat sau a unei adunări (vezi
Iov 1,6-12; 2,1-6).
~ 41 ~
 Pentru ca cei vii. Cuvintele acestea descoperă planul divin în executarea ordinului. Felul cum
Dumnezeu a procedat cu Babilonul şi împăratul acestuia trebuia să fie o ilustraţie pentru alte naţiuni şi
conducătorii lor cu privire la acceptarea sau respingerea planului divin în privinţa popoarelor.
Cel Preaînalt stăpâneşte. În treburile naţiunilor Dumnezeu continuu „lucrează în linişte şi cu răbdare
propria Sa voinţă” (Ed 173). Uneori, ca şi cu chemarea lui Avraam, El rânduieşte o serie de evenimente
care urmăresc să demonstreze înţelepciunea căilor Sale. Din nou, ca şi în lumea antediluviană, El
îngăduie ca răul să-şi croiască drumul său şi să scoată la iveală nebunia împotrivirii faţă de principiile
cele drepte. Dar la timpul potrivit, ca şi în cazul eliberării evreilor din Egipt, El intervine ca nu cumva
forţele răului să înfrângă mijloacele Sale pentru salvarea lumii. Fie că Dumnezeu porunceşte, permite
sau interzice, „jocul complicat al evenimentelor omeneşti este sub controlul divin”, iar „un plan
principal se vede la lucru în mod evident în decursul veacurilor” (PK 536, 535; vezi Ed 174; Rom. 13,1).
„Fiecărei naţiuni ... Dumnezeu i-a rânduit un loc în măreţul Său plan” şi i-a dat prilejul de „a împlini
planul Veghetorului şi al celui Sfânt” (Ed 178, 177). În iconomia divină funcţia guvernării este de a
proteja şi de a consolida naţiunea, de a-i da prilej poporului ei să realizeze planul Creatorului pentru el,
şi de a permite altor naţiuni să facă acelaşi lucru (Ed 175) – pentru ca toţi oamenii „să-L caute pe
Dumnezeu, şi să se silească să-L găsească bâjbâind” (Fapte 17,27).
O naţiune este puternică în măsura credincioşiei cu care împlineşte scopul lui Dumnezeu pentru ea;
succesul ei depinde de folosirea puterii care i-a fost încredinţată; supunerea ei faţă de principiile divine
constituie întotdeauna măsura prosperităţii ei; iar soarta ei este hotărâtă de alegerea pe care conducătorii
şi poporul ei o fac cu privire la aceste principii (Ed 175, 174, 177, 178, PP 536). Dumnezeu acordă
înţelepciune şi putere care vor consolida naţiunile care Îi rămân credincioase, dar le părăseşte pe acelea
care atribuie măreţia lor realizărilor omeneşti şi lucrează independent de El (PK 501).
Oamenii „care refuză să se supună guvernării lui Dumnezeu sunt cu totul nepregătiţi pentru a se
guverna pe ei înşişi” (GC 584). Atunci când în loc să fie un protector al oamenilor, o naţiune se
transformă într-un opresor crud şi arogant, căderea ei este inevitabilă (Ed 176). Pe măsură ce naţiunile
au lepădat una după alta principiile lui Dumnezeu, măreţia lor s-a stins, puterea lor s-a dus, iar locul lor a
fost ocupat de alţii (Ed 177). „Toţi îşi hotărăsc soarta prin propria lor alegere”, iar lepădând principiile
lui Dumnezeu îşi aduc la îndeplinire propria ruinare” (Ed 178, 177). „Jocul complicat al evenimentelor
omeneşti este sub control divin. În mijlocul certurilor şi agitaţiei popoarelor, Acela care şade pe
heruvimi încă mai călăuzeşte treburile pământului” şi conduce „totul pentru realizarea propriilor Sale
planuri” (Ed 178). Vezi comentariul la cap. 10,13.
Cel mai smerit. Aramaic, şefal, „jos”, „umil”. Verbul este tradus cu „smerit” în cap. 5,22 şi „să
smerească” în cap. 4,37.

18 Acesta este visul pe care eu, împăratul Nebucadneţar,l-am avut.Beltşaţar, spune-mi

tu interpretarea, căci nici unul dintre toţi înţelepţii împărăţiei nu pot să-mi facă
cunoscută interpretarea. Tu însă poţi, pentru că ai în tine duhul sfinţilor zei.
Spune-mi tu interpretarea. Vezi comentariul la v. 7.
Sfinţilor zei. Vezi comentariul la v. 8.

Daniel interpretează visul împăratului

19 Atunci Daniel – numit şi Beltşaţar – a rămas înmărmurit pentru câteva clipe şi

gândurile îl îngrozeau. Împăratul a zis: – Beltşaţar, să nu te înspăimânte nici visul, nici
interpretarea lui! Beltşaţar a răspuns: – Stăpâne, visul acesta să fie pentru cei ce te
urăsc, iar interpretarea lui – pentru duşmanii tăi!
Înmărmurit. Aramaic, şemam, care în forma de aici, înseamnă „a i se face rău”, „a fi încurcat”, „a nu şti
ce să facă”. Daniel, înţelegând imediat visul şi consecinţele sale trebuie să fi fost extrem de stânjenit de
răspunderea de a-i destăinui împăratului teribila sa semnificaţie (vezi cap. 2,5).
Câteva clipe. Aramaic sa’oh. Este imposibil să definim cu exactitate perioada de timp arătată de sa’oh.

~ 42 ~
Ar putea să fie o clipă scurtă, sau poate o perioadă de timp mai lungă. Compară folosirea lui sa’oh în
cap. 3,6.15; 4,33; 5,5. Trebuie să fi trecut suficient timp pentru ca Daniel să-i fi descoperit patronului
său imperial că „gândurile lui îl tulburau (sau „îl alarmau”)”. Desigur că Daniel căuta cuvinte şi expresii
potrivite pentru a-i face cunoscut împăratului teribila veste privitoare la viitorul său.
Împăratul a zis. Faptul că Nebucadneţar vorbeşte acum la persoana a treia nu îndreptăţeşte concluziile
criticilor că ori a vorbit altul cu privire la el, iar ca urmare documentul nu este autentic, ori versetul
acesta include o notă istorică introdusă ca o interpolare în document. Schimbări similare de la persoana
întâi la a treia şi viceversa se găsesc în alte cărţi, biblice (vezi Ezra 7,13-15; Estera 8,7.8) şi nebiblice,
vechi şi moderne (vezi comentariul la Ezra 7,28).
Împăratul a văzut în mod clar consternarea de pe faţa lui Daniel. Din natura visului cu greu se putea
aştepta să audă ceva plăcut. Cu toate acestea el şi-a încurajat curteanul său de încredere să-i arate
deplinul adevăr fără teama că-şi va atrage astfel dizgraţia împărătească.
Cei ce te urăsc. Deşi Daniel fusese făcut prizonier de către împărat şi fusese deportat din partea lui
pentru a sluji la străini, opresori ai poporului său, el nu a cultivat sentimente rele faţă de Nebucadneţar.
În realitate, cuvintele lui mărturisesc că el nutrea cea mai înaltă loialitate personală faţă de împărat,
probabil spre deosebire de mulţi iudei din vremea sa. Pe de altă parte cuvintele lui Daniel nu trebuie să
fie interpretate ca exprimând neapărat răutate faţă de vrăşmaşii împăratului. Răspunsul prezentat este
numai o formulă de curtoazie într-un autentic stil oriental.

20 Copacul pe care l-ai văzut că a crescut mare şi puternic şi s-a înălţat până la cer, de
putea fi văzut de întreg pământul,

21 copacul cu frunzişul frumos, cu roade numeroase şi în care se găsea hrană pentru toţi,
copacul acesta, sub care se adăposteau fiarele câmpului şi printre ale cărui ramuri îşi
făceau cuib păsările cerului,

22 eşti tu, împărate, care ai ajuns mare şi puternic. Măreţia ta a crescut şi s-a înălţat până
la cer, iar stăpânirea ta s-a întins până la marginile pământului.
Eşti tu. Fără să-l mai ţină pe împărat în suspans, Daniel i-a vestit clar şi lămurit – deşi fără îndoială că
acesta o bănuia – că copacul îl reprezenta pe însuşi împăratul.
Până la cer. Pentru unii, termenii prin care profetul descrie măreţia lui Nebucadneţar ar putea părea
exageraţi, dar trebuie să ne gândim că Daniel s-a folosit de limbajul şi expresiile specifice curţii
orientale, obişnuit atât pentru el cât şi pentru împărat. Termenii aceştia sunt extrem de asemănători cu
limbajul fălos al lui Nebucadneţar, apărând în diferite inscripţii ale împăratului descoperite de arheologi.
Ei mai seamănă şi cu cuvintele folosite de predecesorii asirieni ai lui Nebucadneţar şi cu ale altor
monarhi orientali.

23 Cât priveşte străjerul sfânt pe care împăratul l-a văzut coborând din ceruri şi
zicând: «Retezaţi copacul şi distrugeţi-l! Lăsaţi-i doar trunchiul cu rădăcinile lui în
pământ şi prindeţi-l cu legături de fier şi aramă în iarba câmpului, ca să fie udat de
roua cerului şi să-i fie partea la un loc cu fiarele câmpului, până când vor trece peste el
şapte ani!»,

24 iată care este interpretarea, împărate, şi iată care este hotărârea Celui Preaînalt, care
se va împlini cu privire la stăpânul meu, împăratul:

~ 43 ~
25 te vor izgoni dintre oameni şi vei locui la un loc cu fiarele câmpului; te vor hrăni cu
iarbă ca pe boi şi te vor lăsa să fii udat de roua cerului. Vor trece şapte ani peste tine
până când vei recunoaşte că Cel Preaînalt stăpâneşte peste împărăţia oamenilor şi că El
o dă cui vrea.

Cu fiarele câmpului. Cu toate că cuvintele solului ceresc conţineau o veste rea de un oarecare fel, era
peste puterea magilor să prezică pedeapsa. Nu este prezentat motivul îndepărtării împăratului din
societate, deşi probabil că era înţeles de împărat. Că pedeapsa era nebunia se poate deduce nu numai din
observaţiile generale ale acestui verset care descria starea lui viitoare, dar şi din declaraţia că i-a „venit
iarăşi mintea la loc” (v. 34). Afirmaţia criticilor că împăratul a fost îndepărtat de elemente nemulţumite
din guvern, sau ca rezultat al unei revoluţii, este nefondată.

26 Cu privire la faptul că au spus să lase trunchiul copacului cu rădăcinile lui,

înseamnă că împărăţia ta va fi păstrată pentru tine până când vei recunoaşte stăpânirea
Cerului.
Va fi păstrată. Mulţi s-au întrebat de ce împăratul nebun nu a fost omorât, sau pentru ce supuşii sau
miniştrii de stat n-au pus pe altcineva pe tronul vacant pe timpul cât Nebucadneţar a fost lipsit de
capacitate. S-a oferit următoare explicaţie: Oamenii superstiţioşi din antichitate credeau că orice
deranjament mental era cauzat de duhuri rele care luau în stăpânire victima; dacă cineva l-ar fi omorât
pe nebun, duhul l-ar fi luat în stăpânire pe ucigaş sau pe instigatorul la crimă; sau dacă proprietatea i-ar
fi fost confiscată şi postul ocupat, o răzbunare groaznică ar fi venit asupra acelora care erau vinovaţi de
nedreptate. Pentru motivul acesta nebunii erau îndepărtaţi din societate, dar altfel nu erau molestaţi (vezi
1Samuel 21,12 la 22,1).

27 De aceea, împărate, primeşte sfatul meu: pune capăt păcatelor tale, făcând dreptate,
şi încetează cu nelegiuirile tale, fiind îndurător cu cei săraci! Şi poate că ţi se va
prelungi bunăstarea!
Pune capăt păcatelor tale. Aici monarhului plin de mândrie i se comunică un principiu divin. Pedepsele
lui Dumnezeu pentru oameni pot fi înlăturate prin pocăinţă şi îndreptarea faptelor (vezi Isaia 38,1.2.5;
Ieremia 18,7-10; Iona 3,1-10). Pentru acest motiv Dumnezeu i-a vestit pedeapsa care urma să vină
asupra lui Nebucadneţar, dar i-a dat un an întreg în care să se pocăiască şi în felul acesta să înlăture
nenorocirea cu care era ameninţat (vezi Daniel 4,29). Totuşi împăratul nu şi-a schimbat stilul de viaţă,
iar ca urmare şi-a atras asupra lui executarea sentinţei. Dimpotrivă, ninivitenii, cărora li se dăduse un
răstimp de 40 de zile, s-au folosit de ocazie, iar ei şi cetatea lor au fost cruţaţi (Iona 3,4-10). „Nu,
Domnul Dumnezeu nu face nimic fără să-Şi descopere taina Sa slujitorilor Săi prooroci” (Amos 3,7).
Dumnezeu avertizează popoarele şi naţiunile cu privire la nenorocirea care-i pândeşte. El trimite o solie
lumii de astăzi, avertizând-o de sfârşitul ei care se apropie cu repeziciune. Poate că puţini vor lua seama
la avertizare, dar pentru că le-au fost date avertismente corespunzătoare oamenii nu vor avea scuză în
ziua nenorocirii.
Îndurător. Împăratul a fost îndemnat să practice dreptatea faţă de toţi supuşii săi şi să aibă milă de cei
apăsaţi, nenorociţi şi săraci (vezi Mica 6,8). Virtuţile acestea sunt deseori înşirate împreună (vezi Psalmi
72,3.4; Isaia 11,4).

~ 44 ~
 Visul împăratului se împlineşte

28 Toate s-au împlinit întocmai cu împăratul Nebucadneţar.

29 După 12 luni, în timp ce se plimba pe acoperişul palatului împărătesc din Babilon,

Pe acoperişul palatului. Literal, „pe palat”. Nu se ştie de pe care palat a privit oraşul Nebucadneţar.
Lucrul era posibil atât de pe acoperişul renumitelor grădini suspendate, ale căror temelii groase şi
puternice au fost scoase la iveală prin săpături cât şi de pe noul Palat de Vară din partea de nord a noului
cartier al oraşului, acum o grămadă de ruine numită Babilon. Pentru o descriere a Babilonului lui
Nebucadneţar (vezi Notă Adiţională de la finalul acestui capitol).

30 împăratul a zis: «Oare nu este acesta Babilonul cel mare, pe care l-am construit eu ca
reşedinţă împărătească, prin măreţia puterii mele şi pentru gloria maiestăţii mele?»

Pe care l-am construit eu. Cercetătorii istoriei Babilonului antic îşi amintesc cuvintele acestea semeţe
când citesc pretenţiile pe care le aduce împăratul în inscripţiile sale, care au fost păstrate prin molozul şi
praful ruinelor Babilonului. Într-una din inscripţiile sale mândrul împărat proclamă: „Apoi zidit-am
palatul, locul de reşedinţă al regalităţii mele, legătura neamului omenesc, lăcaşul fericirii şi al bucuriei”
(E. Schrader, Keilinschriftliche Bibliothek, vol. 3, partea 2, p. 39). Într-un alt text el zice: „În Babilon,
oraşul pe care-l prefer, pe care-l iubesc, era palatul, uimirea poporului, legătura ţării, palatul strălucit,
sălaşul măreţiei pe teritoriul Babilonului” (Ibid., p. 25). Că Nebucadneţar avea motive întemeiate să fie
mândru de opera lui uimitoare, au arătat-o săpăturile întreprinse de R. Koldewey, deşi nu au confirmat în
fiecare amănunt pretenţiile exagerate ale scriitorilor clasici cu privire la dimensiunile Babilonului antic
(vezi Nota Adiţională de la finalul acestui capitol).
Pretenţia lui Nebucadneţar că „a zidit” Babilonul nu trebuie să fie interpretată ca referindu-se la
întemeierea cetăţii, care de fapt s-a petrecut la scurt timp după potop (Geneza 11,1-9; Comp. cap. 10,10).
Referirea se face la marea lucrare de reconstrucţie începută de tatăl său, Nabopolosor, şi încheiată de
Nebucadneţar. Lucrările de reconstrucţie ale lui Nebucadneţar au fost atât de extinse încât au eclipsat
toate realizările anterioare. S-a spus că erau puţine lucruri care să nu fi fost construite pe timpul lui.
Lucrul acesta era valabil pentru palate, temple, ziduri, şi chiar şi pentru cartierele rezidenţiale. Suprafaţa
cetăţii a fost mai mult decât dublată prin adăugarea de noi terenuri vechiului Babilon ca suburbii de
ambele părţi ale râului Eufrat.

31 Nici nu se sfârşise vorba aceasta a împăratului, că un glas s-a coborât din cer, zicând:
«Iată ce se porunceşte cu privire la tine, împărate Nebucadneţar: ‘Împărăţia îţi este luată.

Un glas s-a coborât. Sau „a căzut” [KJV]. Compară cu Isaia 9,8 unde se întrebuinţează cuvântul „cade”
într-un context asemănător. Cuvântarea plină de mândrie este urmată imediat de smerirea împăratului.
Nu se spune dacă glasul acesta a fost auzit doar de împărat sau şi de anturajul acestuia.

32 Te vor izgoni dintre oameni şi locuinţa ta va fi la un loc cu fiarele câmpului! Te vor

hrăni cu iarbă ca pe boi şi vor trece şapte ani peste tine, până când vei recunoaşte că Cel
Preaînalt stăpâneşte peste împărăţia oamenilor şi că El o dă cui vrea.’»

~ 45 ~
33 Chiar în clipa aceea s-a şi împlinit cuvântul rostit împotriva lui Nebucadneţar. El a fost
alungat dintre oameni şi a mâncat iarbă ca boii. Trupul lui a fost udat de roua cerului,
până când i-a crescut părul ca penele vulturului şi unghiile – ca ghearele păsărilor.

Împlinit. Mulţi comentatori au identificat maladia lui Nebucadneţar cu o formă de nebunie în care
oamenii se consideră animale şi imită comportamentul acestora.
Un exemplu din antichitate despre o astfel de boală mintală este atestat. O tăbliţă cuneiformă
nepublicată din Muzeul Britanic îl menţionează pe un om care mânca iarbă ca vaca. (F. M. Th. de Liagre
Bohl, Opera Minora (1953), p. 527). Nu este necesară identificarea strictă a maladiei lui Nebucadneţar,
sau echivalarea ei cu ceea ce cunoaşte ştiinţa medicală de azi. Experienţa poate să fi fost unică.
Relatarea este scurtă, iar un diagnostic precis pe temeiul unor informaţii atât de restrânse este
neîntemeiat.
Penele vulturului. Este întrebuinţat cuvântul „pene”. Părul, când este nepieptănat şi când este multă
vreme supus intemperiilor şi razelor soarelui, devine aspru şi încâlcit.

34 Când s-au împlinit zilele, eu, Nebucadneţar, mi-am ridicat ochii spre cer şi mi-am
recăpătat judecata. L-am binecuvântat pe Cel Preaînalt, L-am lăudat şi L-am slăvit pe Cel
Veşnic Viu. Stăpânirea Lui este o stăpânire veşnică, iar Împărăţia Lui dăinuieşte din
generaţie în generaţie.

Când s-au împlinit zilele. Sau „sfârşitul zilelor” [KJV]. Adică, sfârşitul celor „şapte vremuri”, sau şapte
ani prezişi pentru durata nebuniei lui Nebucadneţar (vezi comentariul la v. 16).
Mi-am ridicat ochii. Este demn de observat că revenirea minţii împăratului se spune că a avut loc o
dată cu recunoaşterea din partea lui a adevăratului Dumnezeu. Atunci când împăratul smerit a privit în
rugăciune spre cer el a fost ridicat de la starea de fiară la aceea de fiinţă care poartă chipul lui
Dumnezeu. Acela care ani de zile zăcuse la pământ neajutorat în decăderea lui a fost încă o dată ridicat
la demnitatea de om pe care o acordase Dumnezeu creaturilor Sale făcute după asemănarea Sa. Partea
esenţială a miracolului întâmplat în cazul lui Nebucadneţar se repetă iarăşi – chiar şi dacă într-un mod
mai puţin spectaculos – în convertirea fiecărui păcătos.
L-am binecuvântat pe Cel Preaînalt. Aceasta vorbeşte în favoarea împăratului mândru de pe vremuri,
care după îngrozitoarea lui experienţă ca primă dorinţă a vrut să-I mulţumească lui Dumnezeu, să-L
slăvească socotindu-L ca Singurul care este veşnic, şi să recunoască suveranitatea Lui eternă.

35 Toţi locuitorii pământului sunt socotiţi ca un nimic; El face ce vrea cu oştirea cerurilor
şi cu locuitorii pământului. Nu există nimeni care să-L poată opri sau care să-I poată zice:
«Ce faci?»

Un nimic. Compară cu Isaia 40,17. A doua parte a acestui verset are o apropiată paralelă în Isaia 43,13.
Unii au sugerat posibilitatea ca prin legătura lui cu Daniel împăratul să fi ajuns să se familiarizeze cu
cuvintele lui Isaia, iar ele i-au venit deodată în minte. Venind din gura mândrului monarh de pe vremuri
mărturisirea aceasta a fost cu adevărat un miracol. Ea este mărturia unui convertit pocăit, o declaraţie din
inima unui om care învăţase din experienţă să-L cunoască şi să-L respecte pe Dumnezeu.

36 Atunci mi-am recăpătat judecata şi mi-au fost date înapoi gloria împărăţiei mele,
măreţia şi strălucirea mea. Sfetnicii şi nobilii mei m-au căutat din nou şi am fost pus
iarăşi la conducerea împărăţiei mele, iar măreţia dinainte a sporit şi mai mult.

Mi-am recăpătat. O dată cu restaurarea minţii sale Nebucadneţar a obţinut din nou şi tronul împărătesc.
Pentru a arăta strânsa legătură între revenirea raţiunii şi repunerea lui pe tron, versetul acesta reafirmă

~ 46 ~
(vezi v. 39) primul element al refacerii sale. Al doilea urmează imediat, în maniera simplă a povestirii
semitice. Un povestitor modern ar fi spus: „După ce mi-a venit mintea la loc, mi-au fost redate şi poziţia
şi gloria mea împărătească”.
M-au căutat. Cuvântul „căutat” nu denotă în mod necesar că în cursul perioadei de nebunie,
împăratului i s-a îngăduit să pribegească pe câmpii şi prin pustietăţi fără de supraveghere, ci denotă
căutarea unei persoane având în vedere poziţia ei oficială. Când s-a descoperit faptul că mintea
împăratului i-a revenit, regenţii statului l-au adus înapoi cu tot respectul cuvenit pentru ca să-i redea
conducerea. În timpul bolii lui mintale oamenii aceştia conduseseră treburile guvernării.

37 Acum dar eu, Nebucadneţar, Îl laud, Îl înalţ şi Îl slăvesc pe Împăratul cerurilor, căci
toate lucrările Lui sunt adevărate, toate căile Lui sunt drepte şi El poate să-i smerească pe
cei ce umblă cu mândrie.”

Laud,înalţ. Aceasta este concluzia lui Nebucadneţar pentru proclamaţia sa, în care, ca un păcătos
convertit, a recunoscut dreptatea lui Dumnezeu. Mărturia lui că Dumnezeu este „Împăratul cerurilor”
exprimă respectul său faţă de Dumnezeul său de curând găsit. Monarhul vindecat al Babilonului îşi
învăţase bine lecţia (vezi PK 521; EGW, Material Suplimentar cu privire la versetul acesta). Cu privire
la caracterul progresiv al cunoaşterii lui Dumnezeu de către Nebucadneţar vezi cap. 2,47; 3,28; p. 751.

Notă adiţională la capitolul 4

Babilonul şi împrejurimile sale
Sub conducerea lui Robert Koldewey, care lucra pentru German Orient Society, s-au făcut săpături
importante la Babilon între anii 1899-1917. Acestea au scos la lumină unele din cele mai importante
zone ale marilor ruine ale vechiului Babilon, deşi suprafeţe mari au rămas neatinse cu prilejul acestor
săpături. Babilonul a fost un oraş important al Mesopotamiei încă din zorile istoriei (Geneza 11).
Hammurabi a făcut din el capitala dinastiei sale. Ca reşedinţă a vestitului zeu Marduc, el a rămas un
centru religios chiar şi în cursul perioadelor când nu s-a bucurat de supremaţie politică, de exemplu, pe
vremea când Asiria a fost puterea politică proeminentă. Atunci când Nabopolasar a recâştigat
independenţa Babiloniei, oraşul a devenit din nou metropola lumii. Dar mai ales sub Nebucadneţar,
marele conducător al Imperiului Neo-Babilonian, Babilonul a devenit „podoaba împăraţilor, falnica
mândrie a Haldeilor” (Isa 13,19).
Ceea ce au scos la iveală săpăturile germane în cursul celor 18 ani de lucru a fost cetatea lui
Nebucadneţar; practic nu s-au găsit urme ale stadiilor anterioare ale cetăţii. Au fost prezentate două
motive pentru faptul acesta: 1) Schimbarea albiei fluviului Eufrat a înălţat faţa apei, aşa că nivelurile
oraşelor mai vechi zac mai jos de nivelul apei; 2) Distrugerea Babilonului de către împăratul asirian
Sanherib în 689 î.Hr., a fost atât de deplină încât nu prea a mai rămas din vechea cetate ceva ca să fie
descoperit de generaţiile de mai târziu. De aceea toate ruinele vizibile astăzi datează de pe vremea
imperiului Neo-Babilonian din vremurile târzii. Chiar şi acestea prezintă o neobişnuită devastare şi
dezordine, pentru două motive: 1) Mari părţi ale cetăţii au fost distruse de împăratul Xerxe al Persiei
după două revolte de scurtă durată împotriva cârmuirii lui; 2) Ruinele Babilonului au fost folosite de
Seleucus pentru a construi Seleucia pe la anul 300 î.Hr. Majoritatea clădirilor din satele învecinate au
fost construite cu cărămizi din Babilon.
În ciuda acestor dificultăţi cercetătorii au reuşit să reconstituie mare parte din aşezarea Babilonului lui
Nebucadneţar. La aceasta au fost ajutaţi de vechi documente cuneiforme găsite în timpul săpăturilor.
Documentele acestea conţin descrieri amănunţite ale cetăţii, ale clădirilor ei principale, zidurilor şi
cartierelor cetăţii, aşa că se cunosc mai multe despre planul Babilonului lui Nebucadneţar decât despre
multe cetăţi medievale ale Europei. De aceea suntem destul de bine informaţi cu privire la oraşul pe ale
cărui uliţe a umblat Daniel şi cu privire la care Nebucadneţar a rostit lăudăroasele cuvinte raportate în
Daniel 4,30.
Mărimea Babilonului antic. – Înainte ca uneltele de săpat ale cercetătorilor să descopere adevărata

~ 47 ~
mărime a Babilonului lui Nebucadneţar şi a Babilonului vremurilor de mai înainte, învăţaţii se bazau pe
descrierea lui Herodot. Istoricul acesta pretinde că ar fi vizitat Mesopotamia pe la mijlocul secolului al
V-lea î.Hr. şi, prin urmare, afirmaţiile sale au fost adesea luate drept ale unui martor ocular. El afirmă (i.
178, 179), că planul Babilonului avea forma unui mare pătrat, de aproximativ 22,4 km pe o latură.
Dimensiunile acestea dau cetăţii un perimetru de aproximativ 88 km, şi o suprafaţă totală de circa 490
km2. El mai susţine că zidurile lui erau groase de aproape 26 m şi înalte de aproape 104 m.
Înainte ca săpăturile moderne să fi dat la iveală dimensiunile Babilonului din antichitate, s-au făcut
încercări de a armoniza spusele lui Herodot cu ruinele lui vizibile. Arheologul francez Jules Oppert, de
exemplu, a încercat să explice afirmaţia lui Herodot extinzând suprafaţa cetăţii Babilon până acolo ca să
cuprindă fie Birs Nimrud, la 19.2 km spre sud-vest de ruinele Babilonului, fie Tell el-Oheimir, la 12,8
km spre vest. Explicaţia aceasta este cu totul nesatisfăcătoare. Încă de pe vremea lui Oppert se ştia că
Birs Nimrud este locul vechiului Borsippa, iar Tell el-Oheimir acela al lui Kish, ambele vestite cetăţi
independente, cu ziduri de protecţie separate. Întrucât nu s-a descoperit nici un zid care să înconjoare
atât Babilonul cât şi una din cele două cetăţi Borsippa sau Kish, şi întrucât un astfel de zid nu este
menţionat în nici unul din documentele contemporane care descriu vechea cetate, interpretarea dată de
Oppert spuselor lui Herodot cu privire la lungimea zidurilor Babilonului nu poate fi acceptată.
Săpăturile descoperă că înainte de vremea lui Nebucadneţar cetatea era aproape pătrată, având
lungimea de aproape 2 km pe fiecare latură – Cetatea Interioară pe harta de la p. 796. Palatele şi clădirile
administrative se află în partea nord-vestică a cetăţii, iar la sud de ele se află complexul templului
principal numit Esagila, dedicat zeului principal al Babilonului, Marduc. Râul Eufrat curgea de-a lungul
zidului vestic al Babilonului.
Pe când Babilonul slujea drept capitală vastului imperiu pe vremea lui Nabopolasar şi a lui
Nebucadneţar, avea nevoie să fie extins. S-a construit o nouă secţiune pe malul apusean al Eufratului.
Întinderea acesteia este cunoscută, dar nu s-au făcut prea multe săpături pe această suprafaţă. Ce se
cunoaşte despre templele şi străzile ei a fost cules din documentele cuneiforme care descriu acest cartier.
Noua secţiune era legată cu oraşul vechi printr-un pod. Acesta era aşezat pe opt piloni, aşa cum au scos
la iveală săpăturile.
Nebucadneţar a mai clădit şi un nou palat departe spre nordul oraşului vechi, aşa-numitul Palat de
Vară. Un puternic zid exterior a fost construit pentru a înconjura palatul acesta. Zidul cel nou a sporit
foarte mult suprafaţa cetăţii. Nu avem nici o dovadă cu privire la vreun zid de-a lungul fluviului de la
Palatul de Vară până la zona vechiului palat. S-a tras deci concluzia că râul era considerat o protecţie
destul de puternică împotriva oricărui atac vrăjmaş din afară.
Zidurile, care în cea mai mare parte pot fi încă văzute ca mormane lungi şi înalte, măsoară cam 21 km.
Dimensiunea aceasta este a lungimii totale a zidurilor atât ale cetăţii interioare, cât şi ale cetăţii
exterioare. Perimetrul cetăţii lui Nebucadneţar, inclusiv frontul fluviului de la Palatul de Vară până la
terenul palatului vechi era de aproximativ 16 km.
Săpăturile moderne arată că descrierea lui Herodot are nevoie de modificări cu privire la dimensiunile
zidurilor. Fortificaţiile care înconjoară Cetatea Interioară constau din ziduri duble, dintre care zidul
interior avea în jur de 6,5 m. grosime, iar cel exterior aproximativ 3,7 m.. Sistemul de fortificaţie
exterioară al lui Nebucadneţar consta şi el din două ziduri, spaţiul dintre ele fiind umplut cu balast şi
având un drum deasupra, conform lui Herodot. Grosimile erau: zidul interior, 7,1 m.; spaţiul dintre
ziduri umplut cu balast, 11,2 m.; zidul exterior, 7,8 m.; plus un fel de zid de sprijin la baza lui de 3,3 m.
Aşadar, această fortificaţie exterioară totaliza o grosime de 29,39 m.. Dintre numeroasele sale turnuri, 15
au fost aduse la lumină.
Săpăturile nu oferă nici o dovadă cu privire la înălţimea zidurilor din vechime, întrucât nu mai există
decât părţile de jos, nicăieri mai înalte de 12 m. (la Poarta Iştar). Este aproape de neconceput chiar şi
pentru un zid dublu cu o bază de 29 de m. să fi putut ajunge la înălţimea de 103,7 m.. Nu se cunoaşte
nici un exemplu de zid de cetate antic sau modern de felul acesta. Pentru motivul acesta trebuie să
renunţăm şi la afirmaţiile lui Herodot cu privire la înălţimea zidului Babilonului.
Care să fie cauza acestor informaţii necorespunzătoare? S-a oferit următoarea explicaţie: Când Herodot
a vizitat Babilonul, cetatea zăcea în cea mai mare parte în ruină, întrucât fusese distrusă de Xerxe după
două revolte serioase împotriva stăpânirii lui. Templele, palatele şi toate fortificaţiile fuseseră pe deplin

~ 48 ~
dărâmate. Pe vremea vizitei sale, Herodot a depins de informaţii orale cu privire la situaţia anterioară,
înfăţişarea clădirilor, precum şi pentru dimensiunile cetăţii şi ale zidurilor. Întrucât el nu vorbea limba
Babiloniană, ci era dependent de un ghid vorbitor de limbă greacă, posibil că, datorită dificultăţilor de
traducere, a primit anumite informaţii inexacte. Mai este posibil ca unele din afirmaţiile lui eronate să
constituie rezultatul unei memorii defectuoase.
F.M. Th (de Liagre) Bohl a avansat de curând o altă explicaţie. El sugerează că Herodot poate s-a
gândit la toată fortăreaţa Babilonului, incluzând toate suprafeţele care se găseau pe terenul care putea fi
inundat în timp de primejdie. Bohl reaminteşte cititorilor săi faptul că este extrem de dificil pentru un
nespecialist să facă deosebire între digurile canalelor uscate şi rămăşiţele vechilor ziduri ale cetăţii.
Singura deosebire este lipsa de olărie la diguri. Resturi de olărie se găsesc în cantitate mare în apropierea
fostelor ziduri ale oraşului. Trebuie deci să se considere ca posibil faptul că Herodot a luat o parte din
numeroasele diguri de canale drept resturi ale zidurilor oraşului (vezi Ex Oriente Lux, Nr. 10, 1945-48,
p. 498, n. 28).
Deşi Babilonul antic nu avea dimensiunile uriaşe atribuite lui de către Herodot, oraşul era totuşi de o
mărime formidabilă într-o vreme când oraşele erau foarte mici în comparaţie cu standardele moderne.
Perimetrul lui de aproape 17,6 km., se află într-o proporţie favorabilă când e comparat cu circumferinţa
de 12,5 km. a cetăţii Ninive, capitala imperiului Asirian; cu zidurile Romei imperiale în lungime de 9,6
km., şi cu cei 6,5 km. ai zidurilor Atenei în perioada apogeului acelei cetăţi în secolul al V-lea î.Hr.
Comparaţia aceasta cu alte cetăţi vestite din vechime arată că Babilonul era, poate cu excepţia Tebei,
atunci în ruine, cea mai întinsă ca suprafaţă şi cea mai măreaţă dintre toate capitalele antice, chiar dacă
era mult mai mic decât l-au descris mai târziu scriitorii clasici. Este de înţeles motivul pentru care
Nebucadneţar se simţea îndreptăţit să se laude că a zidit „Babilonul acesta mare ... prin puterea bogăţiei
mele şi spre slava măreţiei mele” (Daniel 4,30).
O cetate a templelor şi a palatelor. – Datorită faptului că cetatea Babilon cuprindea sanctuarul zeului
Marduc, considerat a fi domnul cerului şi al pământului, căpetenia tuturor zeilor, vechii Babilonieni
considerau că oraşul lor era „buricul” pământului. Ca urmare, Babilonul era un centru religios fără rival
pe pământ. O tăbliţă cuneiformă de pe vremea lui Nebucadneţar înşiră 53 de temple dedicate zeilor
importanţi, 955 de mici sanctuare şi 384 de altare stradale – toate în interiorul zidurilor oraşului. În
comparaţie cu el, Assur, unul dintre oraşele principale ale Asiriei cu cele 34 de temple şi capele ale lui
făcea o impresie relativ slabă. Este uşor de înţeles de ce babilonienii erau mândrii de oraşul lor, zicând:
„Babilonul este obârşia şi centrul tuturor ţărilor”. Mândria aceasta se reflectă în faimoasele cuvinte ale
lui Nebucadneţar citate în comentariu la cap. 4,30, cum şi într-o veche cântare de laudă (aşa cum este
redată de E. Ebeling., Texte cuneiforme din Asur cu conţinut religios, Partea I (Leipzig, 1915), Nr. 8):

„O, Babilon, oricine te priveşte se umple de bucurie,

Oricine locuieşte în Babilon îşi sporeşte viaţa,
Oricine vorbeşte rău de Babilon este ca un ucigaş de mamă.
Babilonul este ca şi curmalul dulce, al cărui fruct este plăcut la privit.”

Centrul gloriei Babilonului era faimosul templu-turn [ziggurat – n.n.]. Etemenanki, „piatra de temelie a
cerului şi pământului”, care avea baza de forma unui pătrat cu latura de 100 m. şi a cărui înălţime era de
100 m. Acest uriaş edificiu era întrecut în înălţime pe vremuri numai de cele două piramide mari de la
Ghizeh din Egipt. Construcţia din cărămidă consta din şapte terase din care cea mai mică şi cea mai de
sus era un altar dedicat lui Marduc, zeul principal al Babilonului. Vezi mai departe comentariul la
Geneza 11,9.
Un mare complex de temple, numit Esagila, literal: „Cel care ridică capul”, înconjura turnul
Etemenanki. Curţile şi clădirile lui erau scenele multor ceremonii religioase săvârşite în onoarea lui
Marduc. Procesiuni mari şi strălucitoare se încheiau în acest loc. Cu excepţia marelui templu al lui
Amen de la Karnak, Esagila era cel mai mare şi mai vestit templu dintre toate templele din Orientul
antic. Pe vremea când Nebucadneţar urca pe tron, acesta se bucura deja de o lungă şi glorioasă istorie,
iar noul împărat l-a reclădit în întregime şi a înfrumuseţat o mare parte din complexul templului, inclusiv
turnul Etemenanki.

~ 49 ~
 Atât ca număr cât şi ca dimensiuni palatele Babilonului înfăţişau un lux extraordinar. În cursul lungii
sale domnii de 43 de ani Nebucadneţar a clădit trei mari castele sau palate. Unul din ele se găseşte în
Cetatea Interioară, celelalte în afară de ea. Unul era acela care e cunoscut sub numele de Palatul de Vară,
în partea cea mai de nord a noului cartier răsăritean. Colina care acoperă acum rămăşiţele lui este cea
mai înaltă dintre acelea care cuprind ruinele Babilonului, şi este unicul loc care încă mai poartă vechiul
nume Babil. Totuşi distrugerea completă a acestui palat în vremurile de demult şi luarea apoi de
cărămizi din construcţie nu i-a lăsat arheologului prea multe de descoperit. Astfel ştim prea puţin cu
privire la palatul acesta.
Un alt palat mare, pe care cercetătorii îl numesc acum Palatul Central, se află imediat lângă zidul de
nord al Cetăţii Interioare. Şi acesta a fost zidit tot de Nebucadneţar. Arheologii moderni au găsit şi
această mare clădire într-o stare de deznădăjduit de devastată, cu excepţia unei părţi din palat, Muzeul de
Antichităţi. Aici fuseseră adunate obiecte de valoare ale trecutului glorios al istoriei Babiloniei, ca de
pildă: statui vechi, inscripţii şi trofee de război fiind expuse „ca oamenii să le privească”, după cum se
exprima Nebucadneţar într-una din inscripţiile lui.
Palatul de Sud se afla în colţul nord-vestic al Cetăţii Interioare şi conţinea, printre alte construcţii,
vestitele grădini suspendate, una din cele şapte minuni ale lumii antice. Pe o clădire mare cu bolţi era
instalată o terasă-grădină irigată printr-un sistem de tuburi prin care apa era pompată sus. Potrivit cu cele
spuse de Diodor, Nebucadneţar a înălţat aceste minunate edificii pentru soţia sa din Media ca să-i ofere,
în mijlocul acestui Babilon plat şi lipsit de copaci, un înlocuitor al dealurilor împădurite din ţara ei
natală, căreia îi simţea lipsa. În bolţile de sub grădina suspendată erau depozitate rezerve de cereale, ulei,
fructe şi mirodenii pentru nevoile curţii şi ale celor care ţineau de curte. Arheologii au dat de documente
administrative în odăile acestea, dintre care unele îl menţionează pe regele Ioiachin al lui Iuda ca
primitor de raţii împărăteşti.
Lângă grădinile suspendate era un întins complex de clădiri, săli, şi odăi, care înlocuiseră palatul mai
mic al lui Nabopolasar, tatăl lui Nebucadneţar. Acest Palat de Sud era mai mult sau mai puţin reşedinţa
oficială a împăratului, locul unde aveau loc toate ceremoniile de stat. În centru se afla o mare sală a
tronului, lungă de 52 m., lată de 17 m. şi înaltă de 18 m. Sala aceasta imensă a fost probabil locul unde
Belşaţar a benchetuit în cursul ultimei nopţi a vieţii lui, deoarece nici o altă sală nu era suficient de mare
ca să poată cuprinde o mie de oaspeţi (vezi Daniel 5,1).
Una din frumoasele construcţii ale acestui oraş era faimoasa Poartă a lui Iştar care era în apropierea
Palatului de Sud şi care forma una din intrările nordice ale Cetăţii Interioare. Aceasta era cea mai
frumoasă din toate porţile babiloniene deoarece prin ea trecea Uliţa Procesiunii, care făcea legătura între
diferitele palate imperiale la templul Esagila. Din fericire, poarta aceasta a fost mult mai puţin devastată
decât oricare altă construcţie din Babilon şi constituie acum cea mai impresionantă dintre toate ruinele
existente ale oraşului. Ea încă se mai ridică la o înălţime de 12 m.
Structurile interioare ale zidurilor şi porţilor cetăţii, ale palatelor şi templelor, erau din cărămidă ne
arsă. Straturile exterioare ale zidurilor erau din cărămidă arsă şi uneori din cărămidă smălţuită.
Cărămizile exterioare ale zidurilor oraşului erau de culoare galbenă, cele ale porţilor erau de un
albastru-azuriu, cele ale palatelor erau roz, iar cele ale templelor erau albe. Poarta zeiţei Iştar era o
construcţie dublă, datorită zidurilor duble ale cetăţii. Era lungă de 50 de m. şi consta din patru structuri
în formă de turn de diferite grosimi şi înălţimi. Zidurile erau din cărămizi a căror suprafaţă smălţuită
forma figuri de animale în relief. Erau cel puţin 575 de figuri de felul acesta. Erau tauri de culoare
galbenă cu şuviţe ornamentale de păr albastre şi cu copite şi coarne verzi. Acestea alternau cu fiare
mitologice de culoare galbenă, numite sirrush, care aveau capete şi cozi de şerpi, trupuri acoperite cu
solzi şi picioare de vultur şi de pisică (pentru o ilustraţie vezi vizavi de p. 864 şi SDA Bible Dictionary,
fig. 137).
Calea de Poarta Iştar (vezi ilustraţia din faţa p. 864) era străjuită pe ambele laturi de ziduri de apărare.
Pe zidurile acestea erau cărămizi smălţuite cu lei în relief, fie de culoare albă cu coama galbenă, fie de
culoare galbenă cu coama roşie (acum devenită verde) pe un fond albastru.
Aşa arăta această colorată şi puternică cetate pe care o zidise Nebucadneţar – minunea tuturor
naţiunilor. Mândria lui datorată acesteia se reflectă în inscripţiile pe care le-a lăsat posterităţii. Una din
ele, acum în Muzeul din Berlin, sună astfel:

~ 50 ~
 „Am făcut Babilonul, cetatea sfântă, gloria marilor zei, mai distinsă ca înainte şi am promovat rezidirea
ei. Am făcut ca sanctuarele zeilor şi zeiţelor să lumineze ca ziua. Nici un împărat dintre toţi împăraţii nu
a creat vreodată, nici un alt împărat de mai înainte nu a zidit vreodată, ceea ce am clădit eu cu
somptuozitate pentru Marduc. Apoi am continuat cu încordare extremă la înzestrarea Esagilei şi la
renovarea Babilonului mai mult decât s-a făcut vreodată mai înainte. Toate lucrările mele valoroase,
înfrumuseţarea sanctuarelor marilor zei, pe care le-am întreprins mai mult decât strămoşii mei
împărăteşti, le-am scris într-un document pe care l-am alcătuit pentru generaţiile viitoare. Toate faptele
mele, pe care le-am scris în acest document, să fie citite de toţi aceia care ştiu (să citească) şi să-şi aducă
aminte de slava marilor zei. Lungă să fie calea vieţii mele, şi să mă bucur de urmaşii mei; fie ca urmaşii
mei să domnească în toată veşnicia peste oamenii cu capul negru şi fie ca pomenirea numelui meu să se
facă spre bine în toate timpurile.”

Comentariile lui Ellen G. White:

1-37 PK 514-521; 8 T 126.23-27 PK 518

7 PK 51627 Ed 174; PK 502
9 PK 51730 Ed 175; 8 T127
1. 10.11. PK 51530-32 PK 519
2. 11.12. Ed 17531 Ed 176; PK 533 12-17 PK 51633-35 PK 520
13 Ed 17734 Ev 88; PK 514
14 8T12735 8T180
17 Da 129; PK 50036.37 PK 521
18-22 PK 517

~ 51 ~
Capitolul 5
Scrierea de pe zid şi interpretarea ei

1 Împăratul Belşaţar a dat un ospăţ mare celor o mie de nobili ai săi şi a băut vin
împreună cu ei.

Împăratul. Pe când Nabonid se afla în Liban pentru a se vindeca de o boală, chiar la scurt timp înainte
de a porni într-o campanie împotriva Temei din Arabia de apus, l-a chemat pe fiul său cel mai mare
(Belşaţar), şi „i-a încredinţat domnia” (vezi Nota Adiţională de la sfârşitul acestui capitol). Aceasta se
petrecea în „al treilea an”. Dacă este vorba despre al treilea an de domnie, era în iarna lui 553/552. Unii
învăţaţi sunt de părere că este vorba de al treilea an după completarea templului din Haran; dacă
lucrurile stau aşa numirea lui Belşaţar în funcţia de coregent a avut loc la doi sau trei ani mai târziu, dar
cu ceva vreme înainte de anul al VII-lea de domnie al lui Nabonid, în care Nabonid se afla la Tema. De
la momentul acesta Belşaţar a condus treburile Babiloniei ca împreună domnitor cu tatăl său, în timp ce
Nabonid îşi avea reşedinţa la Tema unde a rămas mai mulţi ani. Potrivit cu „Cronica în Versuri a lui
Nabonid”, Belşaţar deţinea „domnia”. De aceea Daniel n-a făcut o greşeală să-l numească pe Belşaţar
„împărat”, deşi criticii declarau anterior că Daniel a greşit.
Belşaţar. Numele babilonian Bel-s-ar-ussus însemnează „Bel să-l apere pe împărat”. Belşaţar a fost
întâiul născut al lui Nabonid, ultimul împărat al Imperiului Neo-Babolonian. Vezi Nota Adiţională de la
sfârşitul acestui capitol.
Un mare ospăţ. Din versetele 28 şi 30 se poate trage concluzia că ospăţul a avut loc în cursul nopţii în
care Babilonul a căzut în mâinile oştirii lui Cirus. Xenofon a consemnat tradiţia că la data căderii
Babilonului „avea loc la Babilon o sărbătoare, când întreg Babilonul era obişnuit să bea şi să petreacă
toată noaptea” (Cyropaedia, VII. 5. 15). Este inexplicabil cum Belşaţar a dat un ospăţ tocmai după
căderea cetăţii Sippar, şi la numai câteva zile după bătălia pierdută de la Opis (vezi. Vol. III, p. 49). În
aparenţă, el se simţea într-o siguranţă netulburată în capitala lui, protejat de ziduri puternice şi de un
sistem de canale care putea, în caz de primejdie, să inunde teritoriul înconjurător şi să facă dificilă
pentru invadator apropierea de cetate (vezi PK 528).
Este binecunoscut că monarhii din antichitate obişnuiau să dea ospeţe curtenilor lor. O stelă recent
descoperit la Nimrud, vechiul Calah, aminteşte faptul că împăratul Asurbanipal II a dat un mare ospăţ la
inaugurarea unui nou palat. Se spune că a dat de mâncare şi de băut şi că a găzduit 69.574 de oameni
timp de 10 zile. Istoricul grec Ctesias afirmă că împăraţii persani hrăneau câte 15.000 de oameni în
fiecare zi, şi că Alexandru cel Mare a avut 10.000 de oaspeţi la ospăţul său de nuntă. Un ospăţ
asemănător este descris în Estera 1,3-12.
Împreună cu ei. Faptul că se accentuează gestul lui Belşaţar de a bea înaintea oaspeţilor săi, pare să
arate că acelaşi obicei exista la curtea babiloniană ca şi la cea persană, unde împăratul de obicei mânca
într-o sală separată, iar numai în ocazii speciale mânca împreună cu oaspeţii săi. Ospăţul lui Belşaţar
pare să fi fost o astfel de ocazie. Pentru o descriere a sălii în care probabil că a avut loc ospăţul, vezi
p. 798.

2 În cheful vinului, Belşaţar a poruncit să fie aduse vasele de aur şi de argint pe care tatăl
a(Termenul aramaic poate însemna şi strămoş sau predecesor; Belşaţar (556-539 î.Cr.)
era fiul lui Nabonidus, fiind în acelaşi timp co-regent cu tatăl său pe tronul Babilonului; şi
în vs. 11, 13) său, Nebucadneţar, le luase din Templul b(Ebr.: hehal, termen ebraic diferit
de cel care a fost tradus cu Casă (bait); peste tot în carte) de la Ierusalim, pentru ca
împăratul să bea din ele împreună cu nobilii săi, cu soţiile sale şi cu ţiitoarele sale.

În cheful vinului. Sau „când a gustat vinul”. Unii înţeleg expresia de aici ca însemnând că Belşaţar era
beat când a dat ordin să se aducă vasele sfinte de la Ierusalim. Alţii sunt de părere că ea vrea să spună că

~ 52 ~
porunca aceasta a fost dată după masă, atunci când s-a trecut la servirea vinului. Ei trimit la afirmaţii
greceşti clasice care spun că perşii aveau obiceiul să bea vin după masă. Totuşi, era neobişnuit ca un
oriental să pângărească obiectele sfinte ale altor religii, şi prin urmare ar părea nefiresc ca Belşaţar să fi
dat porunca aceasta atâta vreme cât era stăpân pe raţiunea sa (PK 523).
Vasele. Vasele templului fuseseră luate din Ierusalim în trei ocazii: 1) o parte din ele pe vremea când
Nebucadneţar a luat captivi din Ierusalim în 605 (Daniel 1,1.2); 2) Cea mai mare parte din restul vaselor
de metal preţios când regele Ioiachin a fost dus în captivitate în 597 (2 Regi 24,12.13); şi 3) restul
obiectelor de metal, cea mai mare parte de aramă (bronz) atunci când templul a fost distrus în 586
(2 Regi 25,13-17).
Tatăl său. Se pare că Belşaţar era nepotul marelui împărat (vezi PK 522); mama lui era probabil o fiică
a lui Nebucadneţar (vezi p.806). Cuvântul „tată” trebuie înţeles ca „bunic” sau „strămoş” ca în multe alte
pasaje ale Bibliei (vezi comentariul la 1Cronici 2,7). Cu privire la descendenţa lui Belşaţar din
Nebucadneţar, vezi Nota Adiţională de la sfârşitul acestui capitol. În sine, expresia „tatăl său” ar putea fi
luată şi cu sensul de „predecesorul tău”. Un exemplu al unei astfel de întrebuinţări se găseşte într-o
scriere asiriană care îl aminteşte pe regele israelit Iehu, „un fiu al lui Omri”, deşi cei doi nu aveau nici o
legătură de sânge. De fapt Iehu fusese nimicitorul casei lui Omri (2 Regi 9.10).
Soţiile…ţiitoarele. Cele două cuvinte aramaice traduse prin „neveste” şi „ţiitoare” sunt sinonime,
ambele însemnând „concubine”. Poate că unul reprezenta o clasă mai înaltă decât alta. S-a sugerat că o
clasă de concubine consta probabil din femei provenind din familii respectabile, şi chiar din nobilime,
iar cealaltă din femei cumpărate cu bani sau chiar prizoniere de război. Deşi femeile au luat parte la
banchet, după cum reiese din pasajul acesta, „împărăteasa” nu se găsea printre beţivii desfrânaţi. După
ivirea scrisului pe perete se povesteşte că ea a intrat în sala ospăţului (v. 10). LXX nu pomeneşte nimic
de participarea femeilor la desfrâul acesta nelegiuit. Unii cred că aceasta se datorează faptului că potrivit
cu obiceiul grecilor, femeile nu luau parte la asemenea ospeţe.

3 Aşadar, au adus vasele de aur care fuseseră luate din Templu, din Casa lui Dumnezeu
din Ierusalim, şi împăratul împreună cu nobilii săi, cu soţiile sale şi cu ţiitoarele sale au
băut din ele.

4 Au băut vin şi i-au lăudat pe zeii de aur, de argint, de bronz, de fier, de lemn şi de
piatră.

I-au lăudat pe zeii.Cântecele beţivilor păgâni se înălţau în cinstea zeilor lor babilonieni, ale căror
chipuri împodobeau diversele temple ale cetăţii.

5 Chiar în clipa aceea au apărut degetele unei mâini de om care scria în faţa sfeşnicului,
pe tencuiala peretelui din palatul împărătesc. Împăratul a văzut palma mâinii care scria.

Pe tencuiala. Dacă marea sală a tronului scoasă la iveală prin săpături de către Koldewey în Palatul de
Sud al Babilonului lui Nebucadneţar (vezi p. 798) a fost scena unde a avut loc ospăţul acesta, nu este
greu de imaginat ce a avut loc în momentele decisive descrise aici. Sala era lungă de 58 m şi lată de 19
m. În centrul uneia din laturile lungi, faţă în faţă cu intrarea, era o nişe, în care probabil că se afla tronul.
Zidurile erau tencuite cu tencuială de gips fin. Ne putem închipui că sfeşnicele cu lămpi sau
candelabrele erau în apropierea scaunului împărătesc. Sfeşnicele cu numeroase candele cu ulei se
foloseau pe vremea aceea. În partea opusă a sălii faţă de aceste sfeşnice a apărut mâna misterioasă şi a
scris pe tencuială în aşa fel ca Belşaţar să vadă. Nu se explică dacă literele au fost doar pictate sau săpate
în tencuială.
Palma mâinii. Nu se spune cât se vedea din mână. Cuvântul aramaic pas, tradus prin „parte”, a fost
uneori interpretat ca însemnând „palmă”, alteori ca însemnând mână propriu zisă mai jos de încheietură,
spre deosebire de partea inferioară a braţului.

~ 53 ~
6 Atunci împăratul a pălit la faţă şi gândurile l-au îngrozit atât de tare, încât i-au slăbit
încheieturile coapselor, iar genunchii i s-au izbit unul de altul.

I-au slăbit. Compară cu Isaia 21,3. Teroarea a ajuns la culme datorită unei conştiinţe vinovate, care s-a
trezit şi l-a umplut pe împărat de presimţiri reale. Gândurile sale sumbre trebuie să se fi întunecat şi mai
mult când şi-a dat seama de primejdia de moarte în care imperiul fusese aruncat prin greşelile politice
din trecut, prin propria sa viaţă si prin propriile sale fapte imorale, prin dezastruoasa înfrângere militară
recentă şi prin faptele sale nelegiuite de care se apucase. Nu este de mirare că „gândurile l-au tulburat!”

7 Împăratul a strigat cu glas tare să fie aduşi descântătorii, astrologii c(Vezi nota de la
2:2; şi în v. 11) şi ghicitorii. Împăratul le-a zis înţelepţilor Babilonului astfel: „Oricine va
citi scrierea aceasta şi-mi va spune interpretarea ei, va fi îmbrăcat în purpură, va avea un
lanţ de aur la gât şi va fi al treilea la conducerea împărăţiei.”d(Vezi nota de la 5:2; şi în
vs. 16, 29)

Descântători. Vezi comentariul la cap. 1,20.

Astrologii. Vezi comentariul la cap. 1,4.
Ghicitorii. Vezi comentariul la cap. 2,27.
Purpură. Aramaic ‘argewan. Purpura regală din antichitate era de un roşu purpuriu aprins, aproape de
cărămiziu. Că purpura era culoarea regală a antichităţii se dovedeşte prin documente de pe vremea
perşilor (Estera 8,15; Xenofon, Anabasis I. 5. 8), mezilor (Xenofon, Cyropaedia, I. 3. 2; II. 4. 6) şi din
perioada de mai târziu. Daniel atestă existenţa acestui obicei şi în perioada neo-babiloniană, care a
precedat-o pe cea persană.
Lanţ de aur. Obiceiul de a-i onora pe slujitorii publici ai coroanei oferindu-le lănţişoare, decoraţii şi
coliere de aur exista în Egipt cu sute de ani mai înainte (vezi comentariul la Geneza 41,42). Obiceiul
acesta exista la toate naţiunile din antichitate.
Al treilea la conducerea. Înainte ca locul lui Belşaţar în împărăţie şi legătura lui cu Nabonid să fie pe
deplin înţelese (vezi Nota Adiţională la sfârşitul acestui capitol), comentatorii puteau doar să emită unele
ipoteze cu privire la identitatea celui de al doilea conducător al împărăţiei. Existenţa unui astfel de
domnitor a fost dedusă din făgăduinţa de a-l face pe cititorul scrierii misterioase de pe perete „al treilea
în cârmuirea împărăţiei”. S-a sugerat că ar fi împărăteasa mamă, soţia lui Belşaţar sau un fiu. Fireşte că
se considera că Belşaţar însuşi era întâiul conducător al împărăţiei. Acum când se ştie că Belşaţar era
numai coregent cu tatăl său, şi deci al doilea domnitor în împărăţie, este clar pentru ce el nu putea să
acorde o poziţie mai înaltă în împărăţie decât aceea de „al treilea în cârmuire.”

8 Au intrat toţi înţelepţii Babilonului, dar nu au putut nici să citească scrierea şi nici să
facă cunoscută împăratului interpretarea ei.

Au intrat toţi. Unii au văzut aici o contradicţie între afirmaţiile acestea şi raportul din versetul care
relatează că împăratul le-a vorbit înţelepţilor. Explicaţia cea mai naturală este că vorbirea împăratului
raportată în versetul 7 a fost adresată înţelepţilor care deja se aflau la ospăţ atunci când scrisul a apărut
pe perete. Versetul 8 s-ar referi atunci la „toţi înţelepţii împăratului”, inclusiv la aceia care au venit în
sala ospăţului la porunca lui Belşaţar.
N-au putut nici să citească. Motivul nu este dat, aşa că orice explicaţie înaintată este pur ipotetică. Se
pare că aceste cuvintele erau aramaice (vezi comentariul la v. 26-28). Dar cuvintele erau atât de puţine şi
de criptice încât chiar şi o cunoaştere a sensului lor individual nu descoperea solia lor ascunsă. Dacă
împăratul însuşi nu putea să citească din cauza excesului de vin, sau dacă literele ele însele nu se puteau
distinge din cauza strălucirii lor scânteietoare (vezi EGW, Material Suplimentar cu privire la v. 5-9), sau
dacă însăşi scrierea era neobişnuită, descifrabilă numai prin iluminare dumnezeiască, nu se spune.
Presupunerea că literele erau în ebraica veche şi prin urmare ilizibile pentru babilonieni nu pare

~ 54 ~
plauzibil. Este extrem de improbabil ca înţelepţii Babilonului să nu fi cunoscut vechile caractere
semitice, care fuseseră folosite nu numai de evrei, dar şi de fenicieni şi de alte popoare ale Asiei
apusene.

9 Atunci împăratul Belşaţar s-a îngrozit şi mai tare, a pălit la faţă, iar nobilii au rămas
înmărmuriţi.
10 Împărăteasa e(Sau: Împărăteasa mamă) la auzul cuvintelor împăratului şi ale nobililor
lui, a intrat în sala de ospăţ şi a zis: „Să trăieşti veşnic, împărate! Să nu te înspăimânte
gândurile tale şi să nu păleşti la faţă!
Împărăteasa. De pe vremea lui Iosif Flavius (Antichităţi, X. 11. 2) comentatorii au considerat-o de
obicei pe această „împărăteasă” ca fiind mama sau bunica împăratului (vezi PK 527). După obiceiurile
orientale numai mama împăratului putea îndrăzni să vină în faţa împăratului fără să fi fost invitată. Chiar
şi soţia împăratului şi-ar fi primejduit viaţa dacă ar fi făcut aşa ceva (vezi Estera 4,11.16). Scrisorile
cuneiforme babiloniene scrise de împăraţi mamelor lor prezintă un ton de un deosebit respect şi arată
lămurit poziţia înaltă rezervată mamelor împăraţilor de către fiii lor. Poziţia aceasta înaltă a unei
împărătese mame poate fi dedusă şi din faptul că atunci când în anul 547, a murit mama lui Nabonid,
bunica lui Belşaţar, la Dur Karaşu pe Eufrat mai sus de Sippar, a avut loc un doliu oficial îndelungat al
curţii. Faptul morţii ei înainte de evenimentele acestui capitol nu era cunoscut de comentatorii care o
identificau pe „împărăteasă” ca bunica lui Belşaţar.
Să trăieşti veşnic,împărate. Cu privire la această formulă de salut curentă vezi comentariul la cap. 2,4.

11 Există în împărăţia ta un om care are în el duhul sfinţilor zei şi despre care, pe vremea
tatălui tău, s-a descoperit că are lumină, agerime şi o înţelepciune ca înţelepciunea zeilor.
Împăratul Nebucadneţar, tatăl tău, l-a pus căpetenie peste magicieni, peste descântători,
peste astrologi şi peste ghicitori,
Este un om. N-ar trebui să fie considerat un lucru curios că Daniel nu era în grupul înţelepţilor învăţaţi
de împărat. Mandatul lui oficial fără îndoială se sfârşise cu câtva timp înainte, probabil o dată cu
moartea lui Nebucadneţar sau mai de vreme (vezi p. 746). Totuşi el era bine cunoscut unei reprezentante
a unei generaţii mai vechi, căreia îi aparţinea şi mama împăratului. Cu privire la motivele posibile ale
retragerii sale vezi comentariul de la v. 13.
Duhul sfinţilor zei. Compară cu cuvintele lui Nebucandeţar (cap. 4,8.9). Asemănarea susţine
probabilitatea sugerată şi de alte dovezi, că împărăteasa era o rudă apropiată, probabil o fiică, a lui
Nebucadneţar (vezi p. 806). Informaţiile pe care ea le dă cu privire la distinsul serviciu al lui Daniel din
trecut şi cu privire la poziţia înaltă a profetului sub Nebucadneţar sunt aparent noi pentru Belşaţar.
Aceasta sugerează că Daniel nu mai deţinuse pentru ceva vreme înainte de evenimentul relatat aici, vreo
slujbă. De aici se deduce că probabil puţini oameni, dacă chiar era vreunul, din anturajul împăratului,
care crescuseră cu el, îl cunoşteau bine pe Daniel.
Nebucadneţar, tatăl tău. Vezi comentariul la v. 2.
Magicieni. Vezi comentariul la cap. 1.20; comp. cap. 2,2.27.

12 deoarece s-au găsit în el, adică în Daniel – numit de împărat şi Beltşaţar – un duh
deosebit, ştiinţă şi agerime în interpretarea viselor, în desluşirea enigmelor şi în
dezlegarea lucrurilor încâlcite. Acum dar, să fie chemat Daniel şi el îţi va spune
interpretarea!”
Desluşirea enigmelor. Aramaic qitrin, literal „noduri”. Cuvântul s-a folosit mai târziu ca un termen
magic în Siria şi Arabia. Aici sensul pare să fie „întrebări grele” sau „probleme”.

~ 55 ~
13 Daniel a fost adus înaintea împăratului, iar acesta l-a întrebat pe Daniel: – Tu eşti acel
Daniel, unul dintre exilaţii lui Iuda pe care i-a adus aici din Iuda tatăl meu, împăratul?

Tu eşti acel Daniel? Expresia aceasta poate fi tradusă cu sensul redat aici. Dacă aceasta este traducerea
corectă, salutul sugerează că Belşaţar era familiarizat cu originea lui Daniel, dar că nu avusese o
întâlnire oficială cu el. Cel puţin atât pare să fie clar, că Daniel nu mai era preşedintele magilor de la
curtea împărătească (cap. 2,48.49).
Se pare că o dată cu moartea lui Nebucadneţar, politica pe care o reprezenta Daniel ajunsese în
dizgraţie la curtea Babilonului, şi că, drept urmare, el se retrăsese din slujba publică. Belşaţar şi
predecesorii lui cunoşteau în mod evident toate cele privitoare la procedeele lui Dumnezeu cu
Nebucadneţar (cap. 5,22), dar în mod deliberat lepădaseră politica acestuia de a-L recunoaşte pe
adevăratul Dumnezeu şi de a conlucra cu voia Lui (cap. 4,28-37; 5,23). Faptul că Daniel a intrat mai
târziu în slujba Persiei (cap. 6,1-3) denotă că retragerea lui din slujbă în decursul ultimilor ani ai
împărăţiei babiloniene nu s-a datorat sănătăţii şubrede sau vârstei. Critica sa aspră asupra lui Belşaţar
(cap. 5,22.23) este o dovadă a ostilităţii împăratului faţă de principiile şi politica de stat pe care o
reprezenta Daniel. Dezaprobarea din partea lui Daniel a politicii babiloniene oficiale poate să fi fost unul
din factorii care i-au determinat pe primii conducători ai Imperiului Persan să-i fie binevoitori.

14 Am auzit că ai în tine duhul zeilor şi că s-a găsit în tine lumină, agerime şi

înţelepciune deosebită.

Duhul zeilor. În contrast cu cuvintele împărătesei (v. 11) şi ale lui Nebucadneţar (cap 4,8) Belşaţar
omite adjectivul „sfinţi” în legătură cu „dumnezei”.

15 Până acum au fost aduşi înaintea mea înţelepţi şi descântători, ca să citească scrierea
aceasta şi să-mi facă cunoscută interpretarea ei, dar nu au putut să-mi spună interpretarea
cuvintelor.

16 Despre tine însă am auzit că poţi să dai interpretări şi să dezlegi lucrurile încâlcite.
Acum, dacă vei putea să citeşti scrierea şi să-mi faci cunoscută interpretarea ei, vei fi
îmbrăcat în purpură, vei avea un lanţ de aur la gât şi vei fi al treilea la conducerea
împărăţiei.

17 Daniel i-a răspuns împăratului: – Păstrează-ţi darurile pentru tine şi dă altuia

răsplătirile tale! Totuşi voi citi împăratului scrierea şi-i voi face cunoscută interpretarea.

Păstrează-ţi. Unii au considerat că, în calitate de văzător iluminat în mod divin, Daniel a refuzat
distincţia şi locul de onoare făgăduit tâlcuitorului pentru a evita orice aparenţă de interes personal
înaintea unui astfel de împărat. Mai este posibil şi ca Daniel, ştiind că domnia lui Belşaţar era gata să se
sfârşească, nu avea nici un interes să primească vreo favoare de la omul care chiar în noaptea aceea, prin
fapte şi cuvinte, Îl hulise pe Dumnezeul cerului şi al pământului. Că chiar şi acum, la vârsta lui înaintată,
Daniel nu era în principiu împotriva faptului de a primi o înaltă poziţie guvernamentală se poate
demonstra prin faptul că la scurt timp mai târziu se afla din nou într-o poziţie înaltă (cap. 6,2). Probabil
că Daniel a acceptat slujba pentru că şi-a dat seama că putea exercita o influenţă binefăcătoare asupra
împăratului şi să fie un instrument în mâna lui Dumnezeu pentru a ajuta la eliberarea poporului său
exilat. Dar probabil Daniel îşi dădea seama că acceptarea oricăror onoruri şi demnităţi de la Belşaţar nu
numai că era zadarnică, dar putea fi chiar dăunătoare şi primejdioasă.

~ 56 ~
18 Împărate, Dumnezeul cel Preaînalt îi dăduse tatălui tău, Nebucadneţar, o împărăţie,
măreţie, onoare şi faimă,

Nebucadneţar. Înainte ca Daniel să citească şi să interpreteze cele scrise, el i-a amintit împăratului prin
ce trecuse Nebucadneţar în urma refuzului de a împlini planul divin cu privire la el şi naţiunea sa. În
afară de aceasta, Nebucadneţar fusese mai puternic şi mai înţelept decât stricatul Belşaţar. Profetul i-a
arătat lui Belşaţar cum el fiul (nepotul), se purtase cu răutate faţă de Dumnezeu, Domnul vieţii sale şi nu
învăţase nimic din experienţa lui Nebucadneţar.

19 iar din pricina măreţiei pe care i-o dăduse, toate popoarele, neamurile şi oamenii de
orice limbă tremurau şi se temeau de el, căci împăratul omora pe cine voia şi lăsa în viaţă
pe cine voia, înălţa pe cine voia şi smerea pe cine voia.

20 Dar, când i s-a îngâmfat inima şi i s-a împietrit duhul până la mândrie, a fost dat jos de
pe tronul împărăţiei sale şi i-a fost luată gloria.

21 A fost izgonit dintre oameni, inima lui a devenit ca a fiarelor şi a locuit la un loc cu
măgarii sălbatici. L-au hrănit cu iarbă ca pe boi, iar trupul i-a fost udat de roua cerului,
până când a recunoscut că Dumnezeul cel Preaînalt stăpâneşte peste împărăţia oamenilor
şi că El o dă cui vrea.

22 Dar tu, Belşaţar, fiul f(Sau: descendent, succesor) lui, nu ţi-ai smerit inima, cu toate că
ai ştiut toate acestea,

23 ci te-ai înălţat împotriva Stăpânului cerurilor. Vasele din Casa Lui au fost aduse
înaintea ta, iar tu, împreună cu nobilii tăi, cu soţiile tale şi cu ţiitoarele tale, aţi băut vin
din ele; ai lăudat zeii de argint, de aur, de bronz, de fier, de lemn şi de piatră, care nici nu
văd, nici nu aud şi nici nu pricep, în loc să-L slăveşti pe Dumnezeul în mâna Căruia este
suflarea ta şi toate căile tale.

24 De aceea a trimis El palma acestei mâini pentru a fi scrisă inscripţia aceasta.

De aceea. O referire la momentul imediat anterior când, într-o desfătare de beţiv, Belşaţar îi lăudase pe
dumnezeii lui şi băuse vin din vasele sfinţite ale Templului din Ierusalim, aşa cum se relatează în v. 23.
Palma acestei mâini. Vezi comentariul la v. 5.
Inscripţia aceasta. Inscripţia încă se putea vedea pe perete.

25 Inscripţia care a fost scrisă este următoarea: „Mene, Mene, Techel,

Uparsin”.g[Uparsin înseamnă şi Parsin (prima consoană s-a modificat)]

Inscripţia...următoarea. Daniel trece la citirea cuvintelor scrise pe perete, se pare patru cuvinte în limba
aramaică. Este inutil a face speculaţii cu privire la natura acestei scrieri şi a relaţiei sale cu oricare altă
scriere cunoscută (vezi comentariul la v. 8.). Însă, chiar şi după ce cuvintele au fost citite, ele nu au putut
fi înţelese decât prin iluminare divină. Fiecare cuvânt cheie exprima un întreg adevăr; de aici şi nevoia
unei interpretări.

~ 57 ~
26 Iată care este interpretarea acestor cuvinte: „Mene” h[Mene poate însemna numărat
sau o unitate de măsură, mina (vezi nota de la Ezech. 45:12)] înseamnă că Dumnezeu a
numărat zilele domniei tale şi i-a pus capăt;

Mene. Cuvântul aramaic mene’ este participiul trecut al verbului „a număra” sau „a socoti” şi dacă este
luat separat însemnează doar „numărat” sau „socotit”. Prin iluminare divină Daniel a extras din cuvântul
acesta interpretarea „Dumnezeu ţi-a numărat zilele domniei, şi i-a pus capăt”.

27 „Techel” i[Techel poate însemna cântărit sau o unitate de măsură, şechel (aproximativ
12 gr)] înseamnă că ai fost cântărit în cumpănă şi ai fost găsit uşor j(Sau:
necorespunzător, deficient);

Techel. Aramaicul teqel.Învăţaţii iudei numiţi masoreţi, care undeva între secolele al VII-lea şi
al-IX-lea al Erei Creştine au adăugat vocale la manuscrisul biblic (vezi Vol. I, p. 34, 35), au vocalizat
cuvântul aramaic teqel ca pe un substantiv. Ca şi mene' (vezi comentariul la v. 26), este evident că el ar
fi trebuit vocalizat ca un participiu trecut (teqil). Probabil că masoreţii au ales forma teqel datorită
asemănării ei mai mari în din punct de vedere fonetic cu mene’. Teqil vine de la verbul „a cântări”.
Daniel l-a informat imediat pe împărat cu privire la semnificaţia acestei cântăriri divine. Belşaţar fusese
găsit cu lipsuri în ce priveşte valoarea morală.
Găsit uşor. Aceste teribile cuvinte de osândă, adresate depravatului împărat al Babilonului, constituie o
osândă pentru toţi aceia care, ca şi Belşaţar, neglijează ocaziile oferite lor de Dumnezeu. La judecata de
cercetare ce are loc acum (vezi comentariul la cap. 7,10), oamenii sunt cântăriţi în cumpăna sanctuarului
pentru a se vedea dacă caracterul lor moral şi starea lor spirituală corespunde foloaselor şi
binecuvântărilor pe care Dumnezeu le-a revărsat asupra lor. Faţă de sentinţele acestui tribunal nu se mai
poate face nici un apel. Având în vedere solemnitatea timpului, toţi trebuie să vegheze ca nu cumva
momentul decisiv care fixează pentru totdeauna soarta fiecărui om să-i găsească nepregătiţi şi „prea
uşori” sau „cu scădere”. Compară cu 2Corinteni 5,10; Apocalipsa 22,11.12.

28 „Peres”k(Peres (singularul lui parsin) poate însemna împărţit sau Persia, sau poate
însemna o jumătate de mină sau o jumătate de şechel; probabil joc de cuvinte intenţionat)
înseamnă că împărăţia ta a fost împărţită în două şi dată mezilor şi perşilor.

Peres. Aramaicul peres. Cuvântul acesta nu este un participiu trecut ca cele două cuvinte mene’ şi teqil,
deşi vocalizarea arată că masoreţii l-au considerat o formă verbală. El este un substantiv, aici la singular.
Forma de plural a apărut în scrierea de pe perete (v. 25). El mai este şi legat de cuvintele anterioare prin
conjuncţia we, „şi”. Cuvântul we apare ca u în cuvântul ufarsin. Aceasta explică deosebirea dintre
ufarsin şi peres. Peres însemnează „parte”, iar dacă se adoptă forma de plural ufarsin (v. 25), se poate
traduce: „bucăţi”. Tâlcuirea lui Daniel: „Împărăţia ta va fi împărţită”, ar putea să fie redată şi „Împărăţia
ta este făcută bucăţi”. Ideea nu este neapărat că împărăţia urma să fie împărţită în două părţi egale, din
care o parte să fie dată mezilor iar cealaltă perşilor. Împărăţia avea să fie făcută bucăţi, nimicită şi
dizolvată. Aceasta urma să fie realizată de către mezi şi perşi. Lucru semnificativ, forma aramaică peres
conţine consoanele cuvintelor aramaice (vezi Vol. I, p. 25, 26) pentru Persia şi perşi, care erau chiar la
porţile Babilonului.

29 De îndată Belşaţar a dat poruncă şi l-au îmbrăcat pe Daniel în purpură, i-au pus un lanţ
de aur la gât şi l-au proclamat ca fiind al treilea la conducerea împărăţiei.

De îndată Belşaţar a dat poruncă. Împăratul a împlinit făgăduinţa pe care i-o dăduse lui Daniel, deşi
Daniel arătase lămurit că nu era interesat de onorurile făgăduite. Probabil că datorită stării de beţie a lui

~ 58 ~
Belşaţar nu a fost posibil ca el să fie întors din calea lui. Unii au obiectat că demnitatea de a fi al treilea
în domnie nu a fost posibilă deoarece, conform v. 30, Belşaţar a fost ucis chiar în noaptea aceea.
Obiecţia se bazează pe presupunerea că proclamarea a fost făcută în mod public pe uliţele cetăţii. Dar
cuvintele nu fac necesară o astfel de presupunere. Proclamaţia putea fi făcută numai înaintea
personalităţilor adunate în palat. Ea n-a putut intra în vigoare datorită evenimentelor care au urmat.

30 Însă chiar în noaptea aceea Belşaţar, împăratul caldeenilor, a fost ucis,

În noaptea aceea. Cu toate că Belşaţar nu este menţionat în izvoarele cuneiforme care descriu căderea
Babilonului, Xenofon spune că „împăratul ticălos” al Babilonului, al cărui nume nu este redat în raport,
a fost ucis atunci când comandantul Gobrias al oştirii lui Cir a pătruns în palat” (Cyropaedia, VII. 5. 30).
Deşi trebuie să se recunoască faptul că naraţiunea lui Xenofon nu este suficient de credibilă din punct de
vedere istoric în toate detaliile, multe din spusele lui se bazează pe realitate. După izvoarele cuneiforme,
Nabonid nu se afla în Babilon la data cuceririi lui. Când Nabonid s-a predat, Cir l-a trimis în depărtata
Carmania. De aceea împăratul care a fost ucis cu prilejul capturării Babilonului nu putea să fie altul
decât însuşi Belşaţar. Pentru un rezumat al istoriei vieţii lui Belşaţar vezi Nota Adiţională de la finele
acestui capitol.

31 iar Darius Medul l[Identificarea exactă a lui Darius Medul cu vreun personaj istoric
cunoscut nu este posibilă; probabil un alt nume al generalului Gobrias (Gubaru),
guvernator al Babilonului, sub Cirus; sau numele de domnie peste Babilon al lui Cirus
(vezi nota de la 6:28; vezi şi 1 Cron. 5:25)], care era în vârstă de 62 de ani, a primit
împărăţia.

Darius, Medul. Domnitorul amintit în versetul acesta şi în tot capitolul al VI-lea este încă o figură
obscură din perspectiva istoriei profane. Nota Adiţională de la finele capitolului al VI-lea cuprinde o
scurtă privire asupra diferitelor identificări propuse de comentatori, ca şi o posibilă soluţie pentru
diferitele probleme istorice implicate.
Conjuncţia „şi” cu care începe versetul, arată că autorul cărţii face o strânsă legătură între moartea lui
Belşaţar, raportată în versetul anterior, şi urcarea la tron a lui „Darius, Medul”. În ediţiile tipărite ale
Bibliei ebraice versetul acesta este considerat primul din cap. 6. Totuşi, majoritatea versiunilor moderne,
ţinându-se de LXX-a, leagă v. 31. de cap. 5. Varianta aceasta este preferabilă.
Nu este nici o deosebire între ortografia numelui lui Darius menţionat aici şi aceea a lui „Darius (I)
împăratul Perşilor” din Ezra 4,24 (vezi comentariul de acolo) şi din alte locuri în aramaică şi ebraică, ca
şi în română.
Şaizeci şi doi de ani. Vârstei înaintate a lui Darius i se datorează probabil durata scurtă a domniei lui.
Cartea lui Daniel menţionează numai primul an de domnie al lui Darius (cap. 9,1.2; 11,1). Moartea
împăratului a avut loc „cam la doi ani de la căderea Babilonului” (PK 556).

NOTĂ ADIŢIONALĂ LA CAPITOLUL 5

Una din marile probleme ale comentatorilor Bibliei de-a lungul secolelor a fost identitatea lui Belşaţar.
Până nu de mult nu se descoperise nici o referire la un astfel de împărat în cronicile antice. Numele
Belşaţar era cunoscut numai din cartea lui Daniel şi din lucrările care împrumutau numele acesta din
Daniel – ca, de pildă, cartea apocrifă a lui Baruh şi scrierile lui Iosif. S-au făcut multe încercări de a
armoniza istoria profană cu rapoartele biblice. Dificultatea era accentuată de faptul că diferite izvoare
din antichitate ofereau liste ale împăraţilor Babilonului până la finele istoriei acelei naţiuni, toate
menţionându-l pe Nabonid, în diverse ortografii, ca fiind ultimul împărat înainte de Cir, care a fost
întâiul împărat al Persiei. Întrucât Cir a cucerit Babilonul şi a venit după ultimul împărat babilonian,
părea că nu este nici un loc pentru Belşaţar în şirul împăraţilor. Cartea lui Daniel, pe de altă parte, aşează

~ 59 ~
evenimentele imediat dinaintea căderii Babilonului în timpul domniei lui Belşaţar, un „fiu” al lui
Nebucadneţar (vezi comentariul la cap. 5,2), care şi-a pierdut viaţa în timpul nopţii când a fost cucerit
Babilonul de către Mezii şi Perşii invadatori (cap. 5,30).
Din numeroasele interpretări încercate mai înainte pentru a explica nepotrivirea aparentă dintre
rapoartele biblice şi alte surse antice sunt prezentate următoarele (după Raymond P. Dougherty,
Nabonidus and Belshazzar, p. 13, 14).
Belşaţar a fost 1) un alt nume al fiului lui Nebucadneţar cunoscut ca Evil-Merodac, 2) un frate al lui
Evil-Merodac, 3) un fiu al lui Evil-Merodac, adică nepot al lui Nebucadneţar, 4) un al nume al lui
Nergal-şar-usur, ginerele lui Nebucadneţar, 5) un al nume al lui Labaşi-Marduc, fiul lui Nergal-şar-usur,
6) un alt nume al lui Nabonid, şi 7) un fiu al lui Nabonid şi al unei fiice a lui Nebucadneţar.
Potrivit unei alte concepţii, susţinută de majoritatea învăţaţilor critici înainte de descoperirea numelui
lui Belşaţar într-un izvor cuneiform pe la finele secolului al XIX-lea, numele Belşaţar era născocirea
scriitorului cărţii lui Daniel, care, susţin criticii aceştia, a trăit pe vremea Macabeilor în secolul al II-lea
î.Hr.
Această listă de concepţii divergente demonstrează natura şi dimensiunile problemelor istorice care îi
confruntau pe interpreţii cărţii lui Daniel, o carte care pare să pună mai multe probleme decât oricare altă
carte a Vechiului Testament de mărimea ei. Faptul că identitatea şi slujba lui Belşaţar au fost acum pe
deplin stabilite din izvoare contemporane, în felul acesta justificându-se credibilitatea cap. 5, este unul
din marile triumfuri ale arheologiei biblice a ultimului secol. Importanţa extremă a acestui subiect
revendică o scurtă privire asupra lui.
La 1861 H. F. Talbot publica anumite texte aflate în Templul Lunii din Ur, în Jurnalul Societăţii
Asiatice Regale (vol. 19, 195). Textele cuprindeau o rugăciune a lui Nabonid înălţată în favoarea lui
Bel-şar-usur, fiul său cel mai mare. Câţiva scriitori, între care şi George Rawlinson, fratele vestitului
dezlegător al scrierii cuneiforme, l-au identificat pe Bel-şar-usur cu Belşaţar din Biblie. Alţii au respins
această identificare, printre care însuşi Talbot, care, în 1875, şi-a enumerat argumentele cu o nouă
traducere a textului care îl menţionează pe Belşaţar (Rapoarte ale Trecutului, vol. 5, p. 143148). Şapte
ani mai târziu (1882) Theophilus G. Pinches publica un text adus la lumină în anul precedent, care acum
este numit Cronica lui Nabonid. Textul acesta descrie capturarea Babilonului de către Cir, şi mai spune
că Nabonid a avut timp de câţiva ani reşedinţa la Tema, în timp ce fiul său era în Babilon. Deşi la data
aceea Pinches nu a înţeles complet textul, şi a identificat greşit Tema, care se găseşte în sudul Arabiei, a
tras câteva deducţii corecte cu privire la Belşaţar. El observă, de pildă, că Belşaţar „pare să fi fost
comandantul suprem al oştiri şi probabil că avea o influenţă mai mare în împărăţie decât tatăl său, şi de
aceea era privit ca împărat” (Transactions of the Society of Biblical Archaeology, vol. 7 (1882), p. 150).
În anii următori s-au mai descoperit şi alte texte care au revărsat lumină asupra diferitelor funcţii şi
posturi importante pe care Belşaţar, fiul lui Nabonid, le-a deţinut înaintea şi în timpul domniei tatălui
său. Totuşi, nici unul din aceste texte nu îl numea pe Belşaţar împărat aşa cum îl numea Biblia. Cu toate
acestea, o serie de învăţaţi, pe baza dovezilor acumulate, au sugerat că cei doi bărbaţi trebuie să fi fost
co-regenţi, idee dovedită mai târziu a fi corectă. În 1916 Pinches publica un text în care Nabonid şi
Belşaţar erau invocaţi împreună într-un pergament. El susţinea că textele de felul acesta arată că Belşaţar
trebuie să fi avut o „poziţie regală (sau de vicerege)”, cu toate că el spunea că „noi mai avem încă de
aflat care a fost poziţia exactă a lui Belşaţar în Babilonia” (Proceedings of the Society of Biblical
Archaeology, vol. 38 (1916), p. 30).
Confirmarea concluziei că între Nabonid şi Belşaţar a existat o relaţie de co-regenţă a venit în sfârşit în
1924, când Sidney Smith a publicat aşa numita „Cronică în versuri a lui Nabonid” aflată la Muzeul
Britanic, în care se face declaraţia clară că Nabonid „i-a încredinţat domnia” fiului său cel mai mare
(Babylonian Historical Texts, (Londra, 1924), p. 88; vezi traducerea de Openheim în Ancient Near
Eastern Texts, editată de Pritchard (Princeton, 1950), p. 313). Textul acesta, care a pus capăt tuturor
îndoielilor cu privire la calitatea de împărat a lui Belşaţar, a fost o lovitură drastică pentru învăţaţii şcolii
înaltei critici care pretindeau că Daniel a fost un produs al secolului al II-lea î.Hr. Dilema lor este
reflectată în cuvintele lui R.H. Pfeiffer de la Universitatea Harvard, care zicea: „Probabil că nu vom şti
niciodată cum a aflat autorul nostru ... că Belşaţar, menţionat numai în rapoartele babiloniene, în Daniel
şi în Bar. 1,11, care se sprijină pe Daniel, funcţiona ca împărat atunci când Cir a luat Babilonul”

~ 60 ~
 (Introduction to the Old Testament (New York, 1941), p. 758, 759).

Descoperirea atât de multor texte cuneiforme care au revărsat lumină asupra domniei lui Nabonid şi a
lui Belşaţar l-a determinat pe Raymond P. Dougherty de la Universitatea Yale să adune la un loc toate
izvoarele, cuneiforme şi clasice, într-o singură monografie, apărută în 1929 sub titlul Nabonidus and
Belshazzar (New Haven, 1929, 216 p.).
Inscripţiile cuneiforme arată că Nabonid era fiul prinţului din Haran, Nabu-balatsu-igbi, şi al preotesei
Templului Lunii din Haran. După ce Mezii şi Babilonienii au cucerit Haranul în 610 î.Hr., se poate ca
mama lui Nabonid să fi fost dusă ca o prizonieră distinsă în haremul lui Nebucandeţar, astfel încât
Nabonid a crescut la curte sub privirile marelui împărat. Pe cât se pare, el a fost acel „Labynetus” al lui
Herodot (i. 74), care a acţionat ca mijlocitor pentru încheierea păcii între lidieni şi perşi în 585 î.Hr.
Lucrul acesta apare ca evident din următoarele observaţii. Herodot îl numeşte pe împăratul Babilonului
care a domnit pe vremea căderii Sardesului, în 546, Labynetus (i. 77). Mai târziu el îl identifică pe tatăl
domnitorului Babilonului pe vremea căderii lui la 539 cu acelaşi nume (i. 188). Noi ştim că Nabonid a
fost împărat al Babilonului în 546, precum şi că el era tatăl lui Belşaţar. Faptul că, în 585, Nabonid a fost
ales să acţioneze ca reprezentant al lui Nebucadneţar era o mare cinste, şi arată că tânărul trebuie să fi
fost un favorit al împăratului de atunci. Este posibil, aşa cum crede Dougherty, ca soţia lui, Nitocris, pe
care Herodot o descrie ca pe o femeie înţeleaptă (i. 185, 188) să fi fost fiică a lui Nebucadneţar cu o
prinţesă egipteană.
Totuşi legăturile de familie dintre Belşaţar, fiul lui Nabonid, şi Nebucadneţar, nu sunt încă precis
stabilite din rapoarte contemporane.
Din lipsa unor informaţii mai complete este imposibil să determinăm în prezent cu precizie cum trebuie
să fie înţelese repetatele declaraţii din cap. 5, că Nebucadneţar era tatăl lui Belşaţar. În ce priveşte uzul
biblic, „tată” poate însemna şi „bunic” sau „strămoş” (vezi comentariul la 1Cronici 2,7). S-au oferit trei
interpretări: 1) Nabonid fusese ginerele lui Nebucadneţar, şi Belşaţar era nepotul lui Nebucadneţar prin
mama sa. 2) Nabonid a fost numit aşa pentru că mama lui aparţinea haremului lui Nebucadneţar şi deci
el era fiul lui vitreg. 3) Belşaţar era fiu numai în sensul cazului analog al lui Iehu, împăratul lui Israel, pe
care inscripţiile asiriene contemporane îl numesc „fiul lui Omri”. Iehu nu era înrudit prin sânge cu casa
lui Omri, ci Iehu a distrus dinastia pe care o întemeiase Omri şi a devenit împăratul următor al lui Israel.
Rapoartele cuneiforme au revărsat din abundenţă lumină asupra lui Belşaţar, asupra slujbei şi lucrărilor
lui în decursul anilor cât a fost coregent cu tatăl său. După ce i-a conferit demnitatea împărătească lui
Belşaţar în 553/552 î.Hr., sau la scurt timp după aceea (vezi comentariul la cap. 5,2), Nabonid a condus
o expediţie cu succes împotriva Temei arabe, şi a făcut din ea reşedinţa sa timp de mulţi ani. În acest
timp Belşaţar a fost împăratul de fapt în Babilon şi a funcţionat ca comandant suprem al oştirii. Deşi
documentele legale continuau să fie datate după anii de domnie ai lui Nabonid, faptul că numele
ambilor, tată şi fiu, au fost rostite împreună la jurământ, în timp ce sub domnia altor împăraţi se folosea
numai numele unuia, arată lămurit domnia dualistă a lui Nabonid şi a lui Belşaţar.
Informaţiile din izvoarele profane, arătate pe scurt mai sus, au apărat într-un sens pozitiv, acurateţea
istorică a cap. 5. În concluzia monografiei sale cu privire la Belşaţar şi Nabonid, Dougherty a exprimat
cu putere convingerea aceasta:„Dintre toate rapoartele nebabiloniene care tratează situaţia de la sfârşitul
imperiului neobabilonian, capitolul al cincilea din Daniel stă alături de literatura cuneiformă în ce
priveşte acurateţea când e vorba de evenimentele care ies în evidenţă. Raportul biblic poate chiar fi
socotit ca excelând, deoarece foloseşte numele lui Belşaţar, pentru că îi atribuie putere împărătească lui
Belşaţar, şi pentru că recunoaşte că există o conducere dualistă în împărăţie. Documentele cuneiforme
babiloniene ale secolului al şaselea î.Hr., furnizează dovada precisă a corectitudinii acestor trei chestiuni
istorice fundamentale cuprinse în naraţiunea biblică ce tratează căderea Babilonului. Textele cuneiforme
scrise sub influenţa persană în secolul al şaselea î.Hr., nu au păstrat numele lui Belşaţar, dar rolul lui ca
prinţ moştenitor al tronului căruia i se conferise puterea împărătească pe timpul şederii lui Nabonid în
Arabia este descris în chip convingător. Doi istorici greci vestiţi din secolul al cincilea şi al patrulea
î.Hr., nu menţionează numele lui Belşaţar şi amintesc doar vag despre situaţia politică ce a existat pe
vremea lui Nabonid. Analele în limba greacă mergând cam de la începutul secolului al treilea î.Hr., până

~ 61 ~
în secolul întâi î.Hr., păstrează tăcerea în privinţa lui Belşaţar şi a locului de frunte pe care el l-a ocupat
pe timpul supremaţiei imperiului neo-babilonian. Totalitatea informaţiilor aflate în documentele
disponibile fixate din punct de vedere cronologic mai târziu decât textele cuneiforme ale secolului al
şaselea î.Hr., şi mai înainte de scrierile lui Iosif Flavius din secolul întâi al erei noastre, nu ar fi putut
oferi materialul necesar pentru cadrul istoric al capitolului cinci din Daniel” (op. cit, p. 199, 200).

Comentariile lui Ellen G. White: 1-31 PK 522-538; TM 434-436.

1.2 PK 523. 3-5 PK 524

4 COL 259
6TM 436
6-8PK 527
10-16 PK 528
17-24 MM 151; 5T244
24-29 4T13
25-29 PK 530
25 TM 436
27. GC 155, 569; COL 267; CS 142; CT 348; EW 37, 246; FE 228, 468; GC 491; LS 117; MM 151,
164, 195; MYP 229; PK 219; TM 237, 286, 440, 450; 1T126, 152, 250, 263, 317, 406;
2T43.54.58.83.266.409, 439, 452; 3T185.370, 522.538; 4T311.339, 385, 386, 470; 5T83, 116.154, 279,
397, 411, 420, 435; 6T 230, 405; 7T120; 8T14.247;
27-31 Te49
30 COL 259; PK 531.

~ 62 ~
Capitolul 6
Daniel în groapa cu lei

1 Darius a(Vezi nota de la 5:31) a găsit cu cale să numească peste împărăţia sa 120 de
satrapi, care să fie răspândiţi în toată împărăţia,

Satrapi. Aramaicul achashdarpan, literal „satrapi” (vezi comentariul la cap. 8,2). Diferitele detalii ale
administraţiei provinciale ale Imperiului Persan înainte de reorganizarea întreprinsă de Darius I sunt încă
obscure. Herodot (III. 89) spune că Darius I a creat 20 de satrapii ca subdiviziuni principale ale
imperiului. Fiecare satrapie era împărţită în provincii. Inscripţiile lui Darius dau totaluri diferite pentru
satrapii (21, 23, 29), dovedind că împăratul a schimbat probabil numărul şi mărimea satrapiilor în timpul
domniei sale. Unii istorici greci folosesc termenul „satrap” pentru slujbaşii inferiori, aşa după cum se
pare că a făcut şi Daniel când a folosit termenul pentru a-i denumi pe guvernatorii provinciali. Compară
cele 127 de provincii din Estera 1,1 pe vremea lui Xerxe.

2 iar peste ei a pus trei supraveghetori, între care era şi Daniel. Satrapii erau datori să le
dea socoteală acestor trei, astfel încât împăratul să nu sufere vreo pagubă.

Trei supraveghetori. Corpul acesta administrativ nu este menţionat în sursele extra-biblice. Este o totală
lipsă de dovezi documentare contemporane cu privire la organizarea Imperiului Persan dinainte de
Darius I.
Era şi Daniel. În alte traduceri [KJV] avem „Daniel era primul”. Literal, traducerea este „Daniel era
unul”. Cuvântul folosit aici este redat prin „unul” („o”) şi în cap. 7,5.16.
Vreo pagubă. Motivul complicatului sistem administrativ din Persia este zugrăvit aici în culori.

3 Daniel însă era mai distins decât toţi supraveghetorii şi satrapii, deoarece în el era un
duh deosebit, iar împăratul se gândea să-i dea autoritate peste toată împărăţia.

Duh deosebit. Sau „spirit ales”. Aceasta a fost prima dată când observatori de neam împărătesc au găsit
un „duh” aparte în Daniel. Nebucadneţar mărturisise că Daniel poseda „duhul dumnezeilor celor sfinţi”
(cap. 4,8). Regina mamă repetase expresia aceasta în convorbirea ei cu Belşaţar în ultima şi decisiva lui
noapte (cap. 5,11). Cu acelaşi prilej ea atrăsese atenţia la „duhul înalt” care fusese observat la Daniel
(cap. 5,12). Fără îndoială că duhul acesta se manifestase nu numai în rezolvarea „întrebărilor grele”
(cap. 5,12) ci şi printr-o cinste scrupuloasă, credincioşie neclintită, loialitate faţă de datorii, şi integritate
în cuvinte şi fapte – calităţi rar întâlnite la slujitorii civili ai vremii. O scurtă întrevedere cu acest vârstnic
om de stat, un supravieţuitor al epocii de aur a Babilonului imperial, a fost suficientă pentru a-l convinge
pe Darius că Daniel ar constitui o bună alegere ca administrator principal al noului imperiu şi ca sfetnic
al coroanei.

4 Atunci supraveghetorii şi satrapii au plănuit să găsească o pricină împotriva lui Daniel

în privinţa treburilor împărăţiei, dar nu au putut să găsească nici o pricină şi nici o
greşeală, deoarece era om de încredere şi nu se putea găsi în el vreo neglijenţă sau vreo
greşeală.

Împotriva lui Daniel. În planurile lui de a-l înălţa pe Daniel la slujba civilă cea mai înaltă din stat, fără
îndoială că Darius lucra în interesele coroanei şi ale imperiului. Totuşi, el uitase să ia în consideraţie
sentimentele de gelozie care în chip firesc urmau să se trezească printre demnitarii mezi şi perşi când un
iudeu, un fost ministru al babilonienilor, urma să ocupe o poziţie care, potrivit cu aşteptările lor, trebuia

~ 63 ~
să fie a lor.
Vreo greşeală. În ciuda vârstei sale înaintate – era cu puţin sub nouăzeci de ani – Daniel era perfect
capabil să-şi îndeplinească obligaţiile sale de stat astfel încât nici o greşeală să nu-i poată fi găsită.
Realizarea aceasta se datora integrităţii lui personale şi încrederii în călăuzirea neîntreruptă a Tatălui său
ceresc. A-L iubi şi a-I servi lui Dumnezeu pentru el era mai important decât viaţa însăşi. Aderarea
scrupuloasă din tinereţea sa la legile sănătăţii fără îndoială că i-a dat o vigoare care întrecea cu mult pe
cea obişnuită a oamenilor de vârsta lui.

5 Oamenii aceia au zis: „Nu găsim în acest Daniel nici o pricină, numai dacă nu am găsi
ceva în privinţa Legii Dumnezeului său!”

Legea Dumnezeului său. O cercetare atentă a obiceiurilor lui Daniel, o observare amănunţită a felului
său de purtare faţă de asociaţii şi subordonaţii săi şi un control riguros al documentelor, n-a scos la
iveală nici o neregulă care să reprezinte un temei de plângere sau învinuire. Totuşi, vrăjmaşii lui Daniel
au descoperit că el nu putea fi niciodată găsit închinându-se în vreun templu din Babilon şi că nici nu lua
parte la ceremoniile religioase păgâne. Fără îndoială ei observaseră că el lipsea de la biroul său în fiecare
Sabat, ziua de odihnă săptămânală prescrisă în „legea Dumnezeului său”. Fără îndoială ei considerau că
momentele fixate de el pentru rugăciune erau în conflict cu împlinirea îndatoririlor sale oficiale.

6 Atunci supraveghetorii şi satrapii aceştia s-au dus cu mare zarvă la împărat şi i-au
vorbit astfel: „Să trăieşti veşnic, împărate Darius!

Supraveghetorii şi satrapii aceştia. Nu este nevoie să se presupună că toţi guvernatorii imperiului s-au
adunat înaintea împăratului pentru chestiunea aceasta. Fără îndoială s-au înfăţişat numai aceia care îl
invidiau pe Daniel. Dacă ar fi fost chemaţi toţi cu această ocazie, împăratul ar fi intrat la bănuieli, mai
ales dacă n-ar fi fost şi Daniel printre ei. Complotiştii au considerat probabil că dacă numai câţiva s-ar fi
apropiat de împărat cu cererea, şansele de a-l înşela pe monarh ar fi fost mai mari decât dacă ar fi
aşteptat ca toţi guvernatorii din fiecare colţ al împărăţiei să se adune ca să se înfăţişeze înaintea lui.
Să trăieşti veşnic. Vezi comentariul la cap. 2,4.

7 Toţi supraveghetorii împărăţiei, demnitarii, satrapii, sfetnicii şi guvernatorii au căzut de

acord să se dea un decret împărătesc, întărit printr-o interdicţie, ca oricine se va ruga, în
următoarele 30 de zile, altui zeu sau altui om decât ţie, împărate, să fie aruncat în groapa
cu lei.

Toţi supraveghetorii .Fără îndoială o minciună, deoarece este îndoielnic că toţi fuseseră consultaţi.
Oricine se va ruga. Un decret de felul acesta ar fi fost ceva cu totul străin pentru perşi, care şi-au
câştigat reputaţia de a fi mărinimoşi în materie de toleranţă religioasă. Este de neimaginat ca un om ca
Cir să semneze un astfel de decret. Totuşi este evident că Darius Medul avea altă creştere. Nu ştim multe
cu privire la concepţia mezilor despre toleranţa religioasă. Cir, împăratul persan, a rezidit templele
naţiunilor distruse de babilonieni şi prin aceasta a arătat spiritul său de toleranţă faţă de sentimentele şi
practicile religioase ale altor popoare. Pe de altă parte Darius I pretindea că falsul Smerdis, predecesorul
său, un mag din Media care a domnit timp de aproape jumătate de an în anul 522 î.Hr., şi-a dovedit
spiritul de intoleranţă religioasă distrugând templele. Deşi generalizările sunt supuse greşelii, trebuie să
admitem posibilitatea că mezii, sau cel puţin o parte din conducătorii lor, au manifestat mai puţină
toleranţă religioasă decât perşii.
S-a mai spus şi că porunca de a nu se face rugăciuni timp de o lună decât numai către împărat, deşi în
cazul acesta aţintită în special către Daniel, ar fi putut fi sugerată de un obicei religios naţional de o
origine mai veche la mezi, potrivit căruia împăratului i se dădeau onoruri divine. Herodot (I. 199)
observă că Deioces, unul din cei mai timpurii împăraţi cunoscuţi ai mezilor, făcuse din persoana sa

~ 64 ~
obiectul unei temeri reverenţioase a supuşilor săi scoţându-se de sub observaţia oamenilor de rând,
pentru a-i convinge pe oameni că el era un om deosebit de ei. Că până şi împăraţii perşi erau gata ca
ocazional să accepte onoruri divine este evident din faptul că în Egipt ei au îngăduit să se adauge
atribute divine numelor lor. Inscripţiile hieroglife îl menţionează pe Cambises ca „fiul lui Ra” zeul-
soare; şi pe Darius ca „fiul zeului”. Prin urmare nu este necesar să mergem de-a lungul istoriei până la
împăraţii romani pentru a găsi primele paralele istorice la porunca menţionată în Daniel 6:7, aşa cum au
pretins unii învăţaţi critici.
Groapa cu lei. Literatura şi operele de artă contemporane îi înfăţişează adesea pe împăraţii din
antichitate, ca de pildă pe ai Egiptului, Asiriei şi Persiei, ca fiind angajaţi în sportul vânării de animale
sălbatice. Vânatul consta mai ales din lei, dar includea şi pantere, zimbri şi elefanţi. Cronicile amintesc
despre regi vasali care trimiteau ca tribut animale sălbatice captive stăpânilor lor împăraţi din
Mesopotamia. Acolo erau ţinute în menajerii, ca simboluri ale puterii mondiale a împăratului şi pentru
distracţia împăratului şi a prietenilor acestuia. Deşi nu se cunosc exemple de pedeapsă cu moartea prin
aruncarea vinovatului la animale sălbatice din rapoartele contemporane de pe vremea perşilor, aceste
surse amintesc forme extraordinar de sălbatice de pedeapsă capitală ordonate de împăraţii persani,
altminteri umanitari.

8 Acum, împărate, întăreşte interdicţia şi semnează decretul pentru ca nimeni să nu-l

poată schimba, după legea mezilor şi a perşilor, care, odată ce fost dată, nu mai poate fi
anulată.”

Să nu-l poată schimba. Cu privire la irevocabilitatea legii „Mezilor şi Perşilor” compară şi Estera 1,19;
8,8. Caracteristica aceasta este atestată şi de scriitorii greci. De exemplu Diodorus Siculus (XVII. 30)
descrie atitudinea lui Darius II faţă de condamnarea la moarte a lui Charidemos. El pretinde că
împăratul, după ce a rostit sentinţa s-a căit şi s-a învinuit că a greşit foarte mult în judecată; totuşi era cu
neputinţă să desfacă ceea ce se făcuse prin autoritatea împărătească.
Mezilor şi perşilor. Adepţii înaltei critici au atras în mod frecvent atenţia la prezenţa acestei expresii în
cartea lui Daniel, folosită într-o perioadă în care perşii erau de fapt mai proeminenţi în vechiul imperiu
decât mezii, ca o dovadă a unei presupuse date târzii de scriere a cărţii. Ei pretindeau că un astfel de
termen ar fi fost folosit numai într-o perioadă când adevărata situaţie politică ar fi devenit tulbure în
memoria oamenilor. Documente contemporane, descoperite după aceea, au arătat că această concepţie a
criticii superioare este incorectă. Documentele acestea se referă la perşi prin termenul „mezi”, şi la
„mezi şi perşi”, aşa cum o face Biblia. Documentele cuneiforme mai menţionează şi câţiva împăraţi
persani sub titlul de „împărat al mezilor” ca şi prin titlul obişnuit de „împărat al Persiei”. Întrucât Darius
era un „med” este numai natural ca orice curtean, referindu-se în prezenţa lui la legea ţării, să vorbească
despre „legea mezilor şi a perşilor.”

9 În urma celor spuse, împăratul Darius a semnat decretul şi interdicţia.

10 Deşi ştia că s-a semnat decretul, Daniel continua să meargă în casa lui, care avea
ferestrele de sus deschise înspre Ierusalim şi, de 3 ori pe zi, se punea pe genunchi, se ruga
şi Îl lăuda pe Dumnezeul său, aşa cum făcuse şi mai înainte.

Casa lui. Casa lui Daniel probabil avea un acoperiş plat, ca majoritatea caselor atât vechi cât şi
moderne din Mesopotamia. De obicei într-un colţ este un apartament ridicat deasupra nivelului
acoperişului plat şi care are ferestre cu zăbrele pentru ventilaţie. Astfel de camere ofereau spaţii ideale
pentru a fi izolat.
Ferestrele de sus erau deschise. O expresie aramaică identică este folosită într-un papirus aramaic de la
Elefantina. Papirusul descrie o casă având „ferestre deschise” la partea de jos şi deasupra (Cowley, Nr.
25, rândul 6). Un alt papirus vorbeşte despre o casă a cărei „singură fereastră se deschide către ambele

~ 65 ~
compartimente” (Kraeling, Nr. 12, rândul 21). Ferestrele deschise ale lui Daniel erau spre Ierusalim,
oraşul pe care el îl părăsise pe când era copil şi probabil nu-l mai văzuse niciodată. Cu privire la obiceiul
de a se întoarce cu faţa către Ierusalim la rugăciune, vezi 1Regi 8,33,35; Psalmi 5,7; 28,2.
De trei ori pe zi. În tradiţia iudaică de mai târziu înălţarea de rugăciuni de trei ori pe zi avea loc la
ceasul al treilea, al şaselea şi al nouălea (ceasurile fiind socotite de la răsăritul soarelui). Ceasul al treilea
şi al nouălea corespundeau cu timpul jertfei de dimineaţă şi de seară. Psalmistul păstra aceeaşi practică
(Psalmi 55,55.17). Mai târziu trei rugăciuni pe zi a devenit un obicei fix pentru orice iudeu drept
credincios potrivit cu regulile rabinice (Berakoth IV. 1). Acest obicei al celor trei momente zilnice de
rugăciune pare să fi fost adoptat şi în biserica creştină primară (Didahia 8).
Se punea pe genunchi. Biblia notează diferite poziţii la rugăciune. Găsim servi ai lui Dumnezeu care se
rugau şezând ca David(2Samuel 7,18,[KJV]), plecându-se,ca Eliezer(Geneza 24,26) şi Ilie(1Regi 18,42);
şi frecvent stând în picioare ca Ana (1Samuel 1,26). Atitudinea cea mai obişnuită la rugăciune pare să fi
fost aceea de a îngenunchea, pentru care avem câteva exemple: Ezra (Ezra 9,5), Isus (Luca 22,41),
Ştefan (Fapte 7,60). Vezi şi PK 48; GW 178.

11 Atunci oamenii aceia au dat năvală în casă şi l-au găsit pe Daniel rugându-se şi cerând
milă de la Dumnezeul său.

Au găsit pe Daniel rugându-se. Complotiştii n-au avut mult de aşteptat ca să-l vadă pe Daniel
nesocotind interdicţia împăratului. Cu sau fără decret, omul acesta al lui Dumnezeu simţea că trebuie
să-şi continue deprinderea de a se ruga zilnic. Dumnezeu constituia pentru el izvorul întregii sale
înţelepciuni şi al întregului său succes în viaţă. Bunăvoinţa Cerului era pentru el mai scumpă decât viaţa
însăşi. Comportamentul său a fost rezultatul încrederii sale în Dumnezeu.

12 Apoi s-au înfăţişat înaintea împăratului şi i-au amintit de interdicţia împărătească: –

Oare nu ai semnat o interdicţie potrivit căreia, în următoarele treizeci de zile, oricine se
roagă altui zeu sau altui om în afară de tine să fie aruncat în groapa cu lei? Împăratul a
răspuns: – Lucrul acesta este adevărat, după legea mezilor şi a perşilor, care odată ce a
fost dată, nu mai poate fi anulată.

13 Ei i-au mai zis împăratului: – Daniel, unul dintre exilaţii lui Iuda, îţi nesocoteşte
porunca, împărate, precum şi interdicţia pe care ai semnat-o şi îşi spune rugăciunea de
trei ori pe zi.

Din exilaţii. Forma acuzării descoperea întreaga ură şi tot dispreţul pe care oamenii aceştia le nutreau
faţă de Daniel. Ei nu s-au referit la demnitatea funcţiei lui, ci l-au caracterizat doar ca un străin, un exilat
iudeu. Ei au nădăjduit fără îndoială să aducă purtarea lui sub bănuiala că ar fi un act de rebeliune faţă de
autoritatea împărătească. De fapt, ei întrebau: Cum putea un om pe care împăratul îl onorase atât de
mult, şi care avea toate motivele să-şi arate recunoştinţa faţă de împărat prin strictă ascultare de
decretele împărăteşti, să fie atât de neruşinat încât să sfideze făţiş poruncile împărăteşti? Cuvintele lor
erau în aşa fel calculate ca să-l determine pe Darius să-l privească pe Daniel ca fiind un nerecunoscător,
dacă nu chiar un trădător.

14 Când a auzit lucrul acesta, împăratul s-a mâhnit foarte tare şi s-a gândit cum să-l scape
pe Daniel; până la apusul soarelui s-a frământat cum să-l scape.

Să-l scape. Monarhul a sesizat cursa care-i fusese întinsă. La propunerea decretului, oamenii
recurseseră la linguşire, iar împăratul înaintat în vârstă îşi dăduse aprobarea fără să vadă uneltirea care
stătea la baza planului oamenilor în a căror judecată el fusese obişnuit să se încreadă. Brusc el şi-a dat

~ 66 ~
seama că întreaga chestiune fusese concepută, nu aşa cum crezuse el, pentru a onora domnia şi persoana
sa, ci pentru a-l lipsi de un prieten sincer şi de un funcţionar public de încredere. În ciuda eforturilor sale
aproape disperate, împăratul nu a putut găsi nici o portiţă legală ca să-l scape pe Daniel şi să apere în
acelaşi timp concepţia medo-persană fundamentală a inviolabilităţii legii.

15 Apoi oamenii aceia au venit cu mare zarvă la împărat şi i-au zis: – Să ştii, împărate,
că, după legea mezilor şi a perşilor, orice interdicţie şi orice decret dat de împărat nu se
poate anula!
Au venit cu zarvă mare. Sau „s-au adunat”. Pentru a doua oară în ziua aceea hotărâtoare vrăjmaşii lui
Daniel au venit la împărat, de data aceasta seara. Vreme de multe ore ei aşteptaseră executarea
verdictului, şi întrucât nu se făcea nimic, s-au dus din nou la împărat şi cu neruşinare şi-au cerut prada.
Ei ştiau că au un drept legal să ceară executarea lui Daniel şi că nu era nici o portiţă în lege prin care ar
fi putut să scape.

16 Atunci împăratul a poruncit să-l aducă pe Daniel şi să-l arunce în groapa cu lei.
Împăratul i-a zis lui Daniel: „Dumnezeul tău, Căruia Îi slujeşti neîncetat, să te scape!”
Să te scape. Cuvintele împăratului erau într-un contrast izbitor cu acelea pe care le rostise
Nebucadneţar cu o ocazie oarecum asemănătoare (cap. 3,15). Poate că Darius era familiarizat cu
minunile pe care Dumnezeu le făcuse pe timpul lui Nebucadneţar şi al lui Belşaţar.

17 A fost adusă o piatră care a fost pusă pe gura gropii, iar împăratul a pecetluit-o cu
inelul său şi cu inelul nobililor săi, ca să nu se schimbe nimic cu privire la Daniel.
A fost adusă o piatră. Nu s-a descoperit prin săpături nici o groapă de lei din antichitate, şi este astfel
imposibil să se refacă un tablou precis al unui astfel de loc.
A pecetluit-o. Sigilarea oficială din partea împăratului şi din partea mai marilor avea un îndoit scop. Ea
servea ca garanţie pentru împărat că Daniel nu va fi omorât prin nici un alt mijloc, în caz că nu era
vătămat de lei. Deoarece Darius nădăjduia că Dumnezeul lui Daniel îl va salva pe slujitorul Său
credincios din gura leilor, natural că dorea să ia măsuri de prevenire împotriva oricărui amestec din
partea oamenilor care erau hotărâţi să îi ia viaţa lui Daniel. Pe de altă parte sigiliul le oferea vrăjmaşilor
lui Daniel asigurarea că nu se va face nici o încercare de a-l scăpa, în caz că nu va fi imediat sfâşiat în
bucăţi de fiarele sălbatice. Poate că sfetnicii lui Darius s-au temut că se va face o încercare de a-l scoate
pe Daniel din groapă de către prietenii acestuia, sau de către împărat, îndată ce toţi se vor fi retras de la
locul execuţiei. De aceea, atât sigiliul lor cât şi al împăratului au fost folosite pentru a se asigura că
piatra nu va fi mişcată din loc în cursul nopţii.
Morminte egiptene sigilate ar putea sluji ca să ilustreze tehnica sigilării unei intrări. După ce poarta era
închisă pentru ultima dată, era tencuită cu ipsos, şi fie că se aplicau sigilii din loc în loc pe tencuiala
proaspătă, fie că se aplicau nişte sigilii care se rulau pe aceasta. O procedură asemănătoare poate să fi
fost folosită la închiderea şi sigilarea gropii leilor. Sigilarea este foarte probabil că s-a făcut cu ajutorul
unui sigiliu cilindric, foarte obişnuit la Asirieni, babilonieni, şi perşi. Fiecare săpătură întreprinsă în
Mesopotamia scoate la iveală numeroase exemplare de astfel de sigilii. Cuvântul tradus de Cornilescu
„inel”, în alte traduceri apare ca „sigiliu”.

18 Apoi împăratul s-a retras în palatul său şi a petrecut noaptea fără să mănânce şi fără să
i se aducă vreo dansatoare b(Sensul termenului aramaic este nesigur; sau: concubină; sau:
fără să mănânce şi fără să se delecteze); nu a avut deloc somn.
Dansatoare[ţiitoare-trad. Cornilescu].Aramaicul dachawan. Cuvântul este obscur. În Biblie apare
numai aici. Comentatorul iudeu medieval Raşi considera că înseamnă „mese”. Ibn Ezra, un alt învăţat
iudeu interpreta cuvântul ca însemnând „instrumente muzicale”. Interpretarea lui poate să fi influenţat
traducerea engleză KJV. Printre multe alte interpretări aflate în traduceri şi comentarii, toate fiind numai

~ 67 ~
presupuneri, se găsesc şi următoarele: „hrană”, „cântăreţi”, „dansatoare”, „parfumuri”, „persoane care
să-l amuze”, şi „concubine”. Traducerea „distracţii” dintr-o anumită versiune în limba engleză pare să
ţintească o citire neutră.

19 La revărsatul zorilor, împăratul s-a sculat şi s-a dus în grabă la groapa cu lei.

La revărsatul zorilor. În aramaică şefarpar, „zorii”. Sensul pasajului este clar indicat în traducerea lui
Keil: „Împăratul, îndată ce s-a trezit în zorii dimineţii, s-a dus în grabă prin lumina dimineţii”.

20 S-a apropiat de groapă şi l-a strigat pe Daniel cu durere în glas. Împăratul i-a zis astfel
lui Daniel: – Daniele, rob al Dumnezeului celui Viu, a putut Dumnezeul tău, Căruia Îi
slujeşti neîncetat, să te scape de lei?

Cu durere în glas. Aramaicul ‘aşib, „trist”, „îndurerat”, „plin de nelinişte”. Vocea este un indicator al
emoţiilor, şi este greu pentru oameni să-şi ascundă sentimentele lăuntrice. Împăratul trecuse prin chinul
de a-l vedea pe slujitorul său cel mai credincios aruncat la lei. Experienţa aceasta îngrozitoare a fost
urmată de o noapte lungă şi lipsită de somn. Nu este de mirare că glasul îi trăda neliniştea, îngrijorarea şi
amara remuşcare din inima lui!
Rob al Dumnezeului celui viu. Cuvintele lui Darius descoperă o oarecare măsură de cunoaştere a
Dumnezeului şi a religiei lui Daniel. Faptul că împăratul vorbea despre Dumnezeul lui Daniel
numindu-L „Dumnezeul cel viu”, sugerează că Daniel îi explicase natura şi puterea adevăratului
Dumnezeu.

21 Daniel i-a răspuns împăratului: – Să trăieşti veşnic, împărate!

Să trăieşti veşnic, împărate. Cu privire la această formulă de salut ceremonială vezi comentariul la
cap. 2,4.

22 Dumnezeul meu l-a trimis pe îngerul Său care a închis gura leilor, iar aceştia nu mi-au
făcut nici un rău, pentru că am fost găsit nevinovat înaintea Lui. Şi nici împotriva ta,
împărate, nu am făcut nimic rău!

A închis gura leilor. Scriitorul epistolei către Evrei se referă la experienţa aceasta a lui Daniel şi
atribuie eliberarea profetului puterii credinţei (Evrei 11,33).
Am fost găsit nevinovat. Probabil că Daniel nu se apărase nici pe sine ca persoană şi nici acţiunile sale
înainte de a fi aruncat la lei. Orice cuvânt rostit atunci ar fi putut fi interpretat ca un semn de slăbiciune
şi de teamă. Acum însă, după ce Dumnezeu găsise de cuviinţă să-i scape viaţa, Daniel s-a hotărât să-şi
declare nevinovăţia.

23 Atunci împăratul s-a bucurat mult din pricina lui Daniel şi a poruncit să-l scoată din
groapă. Daniel a fost scos din groapă şi nu s-a găsit nici o rană pe el, pentru că s-a
încrezut în Dumnezeul său.

Să-l scoată. Cerinţele decretului împărătesc fuseseră satisfăcute. Decretul nu ceruse executarea
călcătorului legii, ci numai „să fie aruncat în groapa cu lei” (v. 7.). Nu este nici o îndoială, desigur, în
afară de aceea că aceste cuvinte implicau pedeapsa cu moartea. Daniel fusese aruncat în groapa cu lei, şi
nu existau restricţii constituţionale care să îl împiedice pe împărat să-l scoată pe Daniel din groapa leilor.

~ 68 ~
24 Împăratul a poruncit să fie aduşi înaintea sa oamenii care-l acuzaseră pe Daniel.
Aceştia au fost aruncaţi apoi în groapa cu lei, atât ei, cât şi fiii şi soţiile lor. Nici nu au
ajuns bine pe fundul gropii, că leii i-au şi apucat şi le-au sfărâmat toate oasele.

Au fost aruncaţi. Împăratul mâniat a procedat după maniera caracteristică despoţilor contemporani.
Istoria antică oferă o serie de exemple ale unui astfel de comportament. Unii comentatori critici au
încercat să arate că naraţiunea este lipsită de veridicitate din punct de vedere istoric pretinzând că groapa
în care erau ţinuţi leii nu era suficient de mare ca să fi putut încăpea în ea 122 de bărbaţi cu familiile lor;
că nu puteau fi destui lei în Babilon ca să mănânce atâtea victime. Totuşi, Biblia nu spune nicăieri că
acesta a fost numărul celor osândiţi la moarte. Aceşti învăţaţi critici au tras concluzia superfluă că toţi
cei 120 de dregători împreună cu cei 2 preşedinţi din v. 1, 2 au fost implicaţi în această experienţă
nenorocită. Este pură speculaţie a spune numărul celor implicaţi în această chestiune.
Fiii lor. Atât Herodot (III. 119) cât şi Ammianus Marcellinus (XXIII. 6, 81) dau mărturie că darea la
moarte a soţiilor şi a copiilor împreună cu bărbaţii condamnaţi era conformă cu obiceiul persan.

25 După aceea, împăratul Darius a scris tuturor popoarelor, neamurilor şi oamenilor de

orice limbă care locuiau pe tot cuprinsul ţării: „Pacea să vă fie înmulţită!

26 Poruncesc ca în orice parte a împărăţiei mele oamenii să tremure şi să se teamă de

Dumnezeul lui Daniel. Căci El este Dumnezeul cel Viu, Care dăinuieşte în veci!
Împărăţia Lui nu va fi nimicită niciodată, iar stăpânirea Lui nu va avea sfârşit.

Poruncesc. După eliberarea minunată a prietenilor lui Daniel din cuptorul cu foc, Nebucadneţar
emisese un decret către toate naţiunile împărăţiei sale interzicându-le, sub ameninţarea pedepsei cu
moartea, să spună ceva împotriva Dumnezeului acestor evrei (cap. 3,29). La fel, ca urmare a ocrotirii lui
Daniel în groapa cu lei, Darius a dat un edict poruncind tuturor naţiunilor din cuprinsul împărăţiei lui să
se teamă de Dumnezeul lui Daniel şi să-L respecte. Nu trebuie să tragem din aceasta concluzia superfluă
că împăratul însuşi s-a îndepărtat de politeismul mezilor. Darius L-a recunoscut pe Dumnezeul lui
Daniel ca fiind Dumnezeul cel viu, a cărui împărăţie şi stăpânire sunt veşnice, dar nu se spune că el L-a
recunoscut ca fiind unicul Dumnezeu adevărat.

27 El izbăveşte şi mântuieşte. El face semne şi minuni în ceruri şi pe pământ, El l-a

izbăvit pe Daniel din ghearele leilor.”

28 Daniel a dus-o bine sub domnia lui Darius şi a lui Cirus Persanul c(Sau: lui Darius,
adică a lui Cirus Persanul; vezi nota de la 5:31).

Sub domnia. Repetarea acestor cuvinte nu indică o separare a împărăţiei persane de aceea a mezilor, ci
numai o distincţie între domnitori, unul fiind med şi celălalt persan. Construcţia propoziţiei îngăduie
interpretarea care face din Cir fie un coregent, fie un succesor al lui Darius.

NOTĂ ADIŢIONALĂ LA CAPITOLUL 6

În cele ce urmează este un rezumat şi o evaluare a diferitelor concepţii susţinute cu privire la identitatea
lui Darius, Medul. Înainte de epoca arheologiei moderne cartea lui Daniel punea o serie de probleme
istorice, din care cea mai mare parte au fost rezolvate satisfăcător (vezi Introducere, p. 747). Din
problemele încă nesoluţionate, chestiunea persoanei şi funcţiei lui Darius este în prezent cea mai de
seamă. Totuşi, modul remarcabil în care alte declaraţii istorice ale Bibliei au fost recent confirmate
justifică încrederea că problema aceasta va fi şi ea rezolvată.

~ 69 ~
 Înalţii critici prezintă explicaţia lor simplă, dar inacceptabilă, că părţile istorice ale cărţii lui Daniel sunt
de domeniul legendei şi că Darius este o persoană fictivă inventată de autorul din al II-lea secol al
acestei cărţi. Faptul că nu se poate realiza confirmarea profană a unor declaraţii de natură istorică ale
Bibliei nu este un motiv de a pune la îndoială credibilitatea şi acurateţe istorică a Sfintelor Scripturi.
Multe afirmaţii ale Bibliei anterior puse la îndoială de către învăţaţii critici, s-au dovedit de atunci
încoace în deplină armonie cu realităţile istoriei antice aşa cum a ieşit aceasta la iveală de sub lopata
arheologului.
În continuare avem un rezumat al afirmaţiilor Bibliei cu privire la Darius:

1. 1. Darius era un med prin descendenţă (cap. 5,31; 9,1; 11,1).

2. 2. Era „fiul lui Ahaşveros” (cap. 9,1).
1. 3. El fusese făcut „împărat peste împărăţia Haldeilor” (cap. 9,1), şi astfel „a pus mâna pe împărăţie”
(cap. 5,31).
4. El era „cam de” şaizeci şi doi de ani (KJV) pe vremea când Babilonul a fost cucerit (cap. 5, 30.31).
5. Este amintit numai primul său an de domnie (cap. 9,1; 11,1).
2. 6. A rânduit „o sută douăzeci de dregători” (literal „satrapi”) peste întreaga împărăţie „cu trei
căpetenii” ca superiori ai lor (cap. 6,1.2).
7. Cir sau i-a urmat lui Darius sau a domnit împreună cu el (cap. 6,28).

Din dovezile acestea rezultă următorul tablou al lui Darius: După căderea Babilonului, Imperiul
Babilonian a fost condus de Darius, poate în prima partea a domniei lui Cir, aşa cum era socotită în
Babilon. Darius, un fiu al lui Ahaşveros (greceşte Xerxes), este numit medul în contrast cu Cir, care este
numit persanul (cap. 6,28). El deja era în vârstă de 62 de ani când a fost cucerit Babilonul, şi probabil a
şi murit la scurt timp după aceea.
Nici un alt izvor extra-biblic cunoscut, cu excepţia celor ce se întemeiază pe Daniel, ca de pildă Iosif
Flavius, nu menţionează vreun Darius în fruntea Imperiului Babilonian cucerit înainte de Darius I (522-
486 î.Hr.). Poate că descoperirile viitoare vor aduce lumină asupra lui Darius Medul. Între timp
comentatorii biblici trebuie să caute să-l identifice pe Darius Medul cu una dintre figurile istorice ale
vremii lui Cir care au fost cunoscute sub alt nume. Iosif pretinde că Darius din cartea lui Daniel „avea un
alt nume printre greci” (Antichităţi, x. 11. 4). Dintre diferitele identificări cunoscute, următoarele merită
să fie examinate:

1. Că Darius Medul era Astiages, ultimul domnitor al regatului Mediei înainte ca Cir să preia imperiul.
Astiages era fiul lui Ciaxares I, al cărui nume, se pretinde, poate fi identificat lingvistic cu acela al lui
Ahaşveroş din cap. 9,1, deşi Ahaşveroş în altă parte este echivalent cu Xerxe (vezi comentariul la Estera
1,1). Întrucât Astiages a început să domnească pe la 588 î.Hr., el trebuie să fi fost un om în vârstă la
momentul căderii Babilonului în 539 î.Hr., aşa cum se raportează că era Darius (cap. 5.31). Faptul acesta
conferă o oarecare plauzibilitate identificării sugerate.
Totuşi, se ridică obiecţii serioase împotriva acestei identificări. Potrivit izvoarelor greceşti Astiages era
bunicul lui Cir. Pe când Cir era încă tânăr Astiages a făcut câteva încercări să-l omoare. Mai târziu, fiind
rege vasal peste triburile persane, Cir s-a răsculat împotriva domnului său şi l-a detronat pe Astiages fie
la 553/552 fie la 550 î.Hr., făcându-l guvernator în Hircania, la sud de Marea Caspică. Nici măcar
izvoarele greceşti nu dau vreun indiciu că Astiages a fost asociat cu Cir la cucerirea Babilonului în 539.
Mai mult, este îndoielnic dacă Astiages, care era contemporan cu Nebucadneţar şi era cumnatul marelui
împărat babilonian, mai era în viaţă pe vremea aceea. De aceea este foarte improbabil ca cei doi să poată
fi unul şi acelaşi.

1. 2. Că Darius Medul era Cambises fiul lui Cir. Cambises este menţionat de câteva ori în tăbliţele
cuneiforme cu titlul de împărat al Babilonului, ca fiind asociat la tron cu tatăl său, Cir, pe care aceste
tăbliţe îl numesc împărat al Ţărilor. Totuşi, co-regenţa lui cu tatăl său este unicul factor în favoarea
identificării lui Cambises cu Darius din Daniel. În toate celelalte privinţe Cambises nu se potriveşte cu
tabloul pe care-l prezintă Biblia. El n-ar fi putut fi de 62 de ani în 539 î.Hr. El nu era un med, ci un

~ 70 ~
persan ca şi tatăl său. Şi nu era fiul lui Ahaşveros. Din cauza numeroaselor dificultăţi create,
identificarea lui Cambises cu Darius trebuie să fie înlăturată.

2. 3. Că Darius Medul era Gobrias, guvernatorul Babilonului sub Cir. Această concepţie s-a bucurat de
mai mulţi adepţi decât oricare alta. Gobrias este menţionat de Xenofon (Cyropaedia vii) ca un general în
vârstă care, sub Cir, a condus la cucerirea Babilonului. Cronica lui Nabonid, un document cuneiform
important care descrie căderea Babilonului, îl menţionează şi ea. Documentul acesta spune că: „Ugbaru,
guvernatorul din Gutium, şi oştirea lui Cir au intrat în Babilon fără luptă” pe data de 16 Tişri. După ce
descrie intrarea lui Cir în Babilon îl menţionează şi pe un oarecare „Gubaru, guvernatorul lui”, care „a
pus (sub-)guvernatori în Babilon”. Mai departe, după ce povesteşte cum zeii care fuseseră exilaţi la
Babilon de Nabonid, au fost înapoiaţi oraşelor lor respective, tăbliţa precizează că „în luna Arahşamnu,
în noaptea zilei a 11-a, Ugbaru a murit”. Propoziţia următoare este deteriorată, iar învăţaţii nu au reuşit
să se pună de acord asupra unei reconstituiri satisfăcătoare a acesteia. Se pare că ea dă alte informaţii
despre moartea lui Ugbaru sau că vorbeşte despre moartea unui personaj regal. Propoziţia următoare
afirmă că a avut loc un doliu oficial în toată ţara pe timp de o săptămână.
Diferiţi învăţaţi au socotit că Ugbaru şi Gubaru sunt simple scrieri diferite ale aceluiaşi nume, şi că ele
îl desemnează pe Gobrias al izvoarelor greceşti. Concluzia aceasta nu poate fi corectă, deoarece Ugbaru
a murit în luna Arahşamnu – fie în anul cuceririi Babilonului fie în cel următor – în timp ce Gubaru,
guvernatorul Babilonului, a mai trăit mulţi ani, aşa cum atestă numeroase documente contemporane.
Rapoartele acestea atestă activitatea lui Gubaru, mai întâi ca guvernator peste satrapiile Babiloniei şi
Marii Sirii, şi mai târziu ca socru şi asociat cu Darius I. Deci, Ugbaru şi Gubaru ai Cronicii lui Nabonid
trebuie să fi fost două persoane diferite. Primul, care a cucerit Babilonul, a murit la scurt timp după
aceea. Celălalt a trăit mai departe ca guvernator al Babiloniei. Asemănarea numelor pare să fi produs
confuzie în mintea istoricilor încă de pe vremea lui Xenofon, care considera că Ugbaru şi Gubaru
reprezintă unul şi acelaşi nume.
Aceia care îl identifică pe Darius Medul cu Gobrias şi îl echivalează pe Ugbaru cu Gubaru atrag atenţia
asupra faptului că despre Gobrias se raportează că a cucerit Babilonul şi că el în realitate a devenit
cârmuitorul Babiloniei, drept pentru care a putut fi numit „împărat”, cu toate că rapoartele contemporane
îl numesc numai guvernator. Faptul că potrivit Cronicii lui Nabonid se spune despre el că a rânduit
guvernatori peste Babilonia, pare să se armonizeze cu cap. 6,1.2, unde lucrarea aceasta îi este atribuită
lui Darius Medul. Numele Gubaru a fost desemnat explicit ca fiind de origine medă. De asemenea
poziţia lui de mai înainte ca guvernator al Gutium-ului, o provincie învecinată cu Media, pare să admită
posibilitatea ca el să fi fost med.
Cu toate că identificarea lui Darius cu Gobrias are mai multe argumente în favoarea sa decât cele două
precedente, se ridică diferite obiecţii serioase şi împotriva ei. Gobrias era numai guvernator şi nu
împărat. Întrucât a mai trăit mulţi ani după căderea Babilonului, trebuie să fi fost mult mai tânăr de 62 de
ani la 539 î.Hr. Consideraţiile acestea fac dificilă acceptarea acestei identificări drept corectă.
O teorie Gobrias alternativă, bazată pe o reinterpretare a Cronicii lui Nabonid, propune că Darius
Medul nu era Gubaru, guvernatorul mai târziu al tăbliţelor, ci, Ugbaru/Gubaru din Cronica lui Nabonid,
guvernatorul Gutium-ului care a luat Babilonul pentru Cir şi a murit în Arahshamnu, nu cu trei
săptămâni, ci cu un an şi trei săptămâni mai târziu. Aceasta ar permite timp pentru evenimentele cap. 6
în timpul domniei sale „peste teritoriul Haldeilor” (cap. 9,1). Pentru Ugbaru/Gubaru, termenul rege ar fi
numai un titlu de curtoazie; Cir, deja stăpân peste Persia, Media şi Lidia înainte de a cuceri Babilonia,
era conducător de facto al întregului imperiu.

4. Că Darius Medul era Ciaxares II, fiul lui Astiages. Compară afirmaţiile din PK 523, 556, 537 cu
privire la Cir ca nepot şi general al lui Darius cu afirmaţia lui Xenofon că 1. Cir, nepotul lui Astiages
prin mama sa, Mandane, făcuse cunoştinţă cu unchiul său Ciaxares în timpul anilor pe care-i petrecuse la
curtea bunicului său med (Cyropaedia, i. 3. 1; 4. 1, 6-9, 20-22; 5. 2); 2. că Ciaxares i-a urmat tatălui său
la tron ca împărat al Mediei, după moartea acestuia (i. 5. 2); 3. că atunci când Cir cucerise Babilonul l-a
vizitat pe unchiul său aducându-i daruri şi i-a oferit un palat în Babilon; că Ciaxares a acceptat darurile
şi i-a dat-o lui Cir pe fiica lui ca şi împărăţia (viii. 5. 17-20).

~ 71 ~
 Deşi amănuntele povestirii aşa cum sunt date de Xenofon nu pot fi acceptate este posibil ca scriitorul
grec să păstreze corect tradiţia că Ciaxares a fost ultimul domnitor med, că a fost socrul lui Cir şi un
prieten intim al marelui persan. Dacă aceste puncte pot fi acceptate ca fapte istorice, se poate presupune
că Cir, după ce s-a răsculat împotriva lui Astiages, i-a permis lui Ciaxares să domnească în mod formal
ca împărat pentru a le face pe plac mezilor. În acelaşi timp oricine din împărăţie ştia că suveranul de fapt
era Cir, şi că Ciaxares II nu era altceva decât un conducător cu numele. În acest caz Darius Medul poate
fi identificat cu Ciaxares II, care, probabil, venise în Babilon la invitaţia lui Cirus de a acţiona ca un rege
onorific.
Că Ciaxares II era înaintat în vârstă la momentul căderii Babilonului se poate explica după cum
urmează, admiţând că Xenofon are dreptate: Ciaxares II era socrul lui Cir. Cir însuşi probabil că avea cel
puţin 40 de ani pe vremea aceea, lucru evident din faptul că fiul său, Cambises, era suficient de matur ca
să-l reprezinte într-o slujbă oficială cu prilejul activităţilor zilei de Anul Nou. Astfel, Ciaxares II ar fi
putut fi de 62 de ani la căderea Babilonului, vârstă pe care Daniel i-o atribuie lui Darius Medul. Vârsta
lui relativ înaintată – într-o vreme când cei mai mulţi oameni mureau de tineri – ar putea explica faptul
că nu a supravieţuit multă vreme după căderea Babilonului. Aceasta ar explica de ce Daniel menţionează
numai primul lui an de domnie. Xenofon nu mai consemnează nimic cu privire la Ciaxares la scurt timp
după cucerirea Babilonului.
Declaraţia lui Daniel că Darius era „fiul” lui Ahaşveros trebuie probabil înţeleasă ca însemnând că era
„nepotul” lui Ahaşveros. Că termenul ebraic „fiu” poate însemna „nepot” sau chiar şi un descendent mai
depărtat se poate demonstra cu prisosinţă (vezi comentariul la 2Regi 8,26). Cuvântul folosit la noi ca
Ahaşveros vine de la ebraicul ‘Achashwerosh, care ar putea să fie redarea lui Uvaxshtrah, transliterarea
persană veche a numelui Ciaxares I, dar nu a lui Astiages.
Dacă după sosirea lui la Babilon, Darius a devenit un prieten deosebit al lui Daniel, este de înţeles
faptul că profetul datează viziunile primite în cursul acestei scurte domnii raportându-se la anii de
domnie ai lui Darius (cap. 9,1; 11,1), şi nu la cei ai lui Cir. Totuşi, după anul de domnie atribuit lui
Darius, Daniel datează evenimentele raportându-se la anii de domnie ai lui Cir (cap. 1,21; 10,1).
Dovezile contemporane care ar putea revărsa lumină asupra acestei reconstituiri a istoriei lui
Ciaxares II sunt ambigue şi puţine. S-ar putea să existe o referire la Ciaxares în Cronica lui Nabonid.
Întrucât este cert că Gubaru a trăit mai mulţi ani după cucerirea Babilonului, deoarece Ugbaru a murit la
un scurt timp după aceea, şi în aceeaşi lună s-a proclamat un doliu de stat pentru un oarecare personaj
înalt, s-ar putea să fie posibil să-l vedem pe Ciaxares II în Ugbaru al Cronicii lui Nabonid. Însă, este
posibil ca numele lui Ciaxares să fi fost în rândul deteriorat care vorbeşte despre moartea unei persoane
distinse pentru care s-a ţinut un doliu naţional. Totuşi, pare să fie o greşeală în prima menţionare a lui
Ugbaru în cronica lui Nabonid. Fie că numele Ugbaru este o scriere greşită a lui Gubaru, fie că titlul de
„guvernator de Gutium” a fost transferat din greşeală de autor pe tăbliţă de la Gubaru la Ugbaru.
O a doua posibilă dovadă contemporană s-ar putea afla în dubla menţionare a lui Ciaxares în marea
inscripţie de la Behistun a lui Darius I (cu privire la inscripţia de la Behistun vezi comentariul la Vol. I,
p. 98, 110). Printre diferiţii pretendenţi la tron împotriva cărora a luptat Darius I au fost doi care
pretindeau că sunt din familia lui Ciaxares. Acest Ciaxares aflat în discuţie ar fi putut fi sau Ciaxares I,
tatăl lui Astiages, sau poate Ciaxares II, socrul lui Cir, şi ultimul împărat al Mediei.

Rezumatul precedent scoate în evidenţă faptul că există încă mulţi factori obscuri în rezolvarea
problemei identificării lui Darius Medul din izvoare istorice şi arheologice. Totuşi, luânduse în
considerare toate aspectele, comentariul de faţă favorizează cea de-a patra concepţie.

~ 72 ~
 Comentariile lui Ellen G. White:

1 – 28 PK 539-548; 1 T295. 296

1-4 SL 42
1-5 PK 530
3-4 1 T 295
4 Ed 56; FE 305; ML75; PK 546; 7T248
4-10 4T 368
5 SL 43
6-9 PK 540
7 SL 43
10 CH423; GW 178; PK 48, 541; SL 43; 1T296; 4T373, 569; 5T43; 453, 527
12.13 PK 542 14-16 SL 44
14-17 PK 543
16 AA 575; Ed 254; 4T 448, 525
17-24 SL 35
20-27 PK 544
22 ML 317; 5T453, 527
22-28 PK 557; TM 443; 1T296
25-27 Ed 56
26 PK 545
27 2T54
28 PK 545

~ 73 ~
Capitolul 7
Viziunea celor patru fiare

1 În primul an de domnie al lui Belşaţar, împăratul Babilonului, Daniel a avut un vis şi

i-au trecut prin minte viziuni, în timp ce dormea. La urmă, Daniel a scris visul şi a
povestit lucrurile care aveau însemnătate.

Primul an de domnie al lui Belşaţar. Trebuie să se sublinieze că Daniel nu prezintă materialele acestei
cărţi în ordine strict cronologică. Evenimentele din cap. 5 şi 6 au avut loc după cele raportate în cap. 7,
dar, fără îndoială din considerente de continuitate povestirea este dusă până la capăt în capitolele 1-6. Cu
privire la identitatea şi locul lui Belşaţar în Istorie, vezi Notă Adiţională de la Capitolul 5.
A avut un vis. Literal, „a văzut un vis”. Printr-un vis Domnul i-a oferit lui Daniel o viziune în tablouri a
istoriei viitoare a lumii.
Profeţia cap. 7 acoperă în fond aceeaşi perioadă de timp a istoriei ca şi visul din cap. 2, ambele
întinzându-se din timpul profetului până la timpul aşezării împărăţiei lui Dumnezeu. Nebucadneţar a
văzut puterile mondiale sub forma unui chip de metal; Daniel le-a văzut ca fiare şi coarne simbolice, şi a
văzut şi aspecte ale istoriei legate de experienţa poporului lui Dumnezeu şi realizarea planului Său.
Capitolul 2 tratează mai ales probleme de natură politică. El fusese dat, în primul rând, pentru instruirea
lui Nebucadneţar, pentru a determina conlucrarea lui cu planul divin (vezi comentariul la cap. 2,1).
Relaţia poporului lui Dumnezeu cu scena politică într-o continuă schimbare nu a constituit o temă a
acelei profeţii. Profeţia din cap. 7, ca şi acelea din restul cărţii, a fost dată în special pentru poporul lui
Dumnezeu ca ei să-şi poată înţelege rolul în planul divin de-a lungul veacurilor. Prevederea inspirată a
evenimentelor a fost dată pe fundalul marii lupte dintre Hristos şi Satana. Eforturile arhi-vrăşmaşului
sufletelor de a nimici „poporul sfânt” au fost dezvăluite, iar victoria finală a adevărului a fost garantată.
A scris. Pentru a se putea păstra pentru generaţiile viitoare.
Lucrurile care aveau însemnătate. Cuvintele aramaice traduse astfel sunt deosebit de greu de redat în
limba noastră. Cuvântul pentru „de căpetenie” este re’s, care înseamnă „cap”, sau „început”. Versiunea
grecească originală zice: eis Kephalaia logon, care ar putea să fie tradusă cu sensul de „un rezumat”.
Evident, ceea ce se intenţionează prin expresia aceasta este că Daniel a scris şi a raportat partea
principală a visului. Ehrlich traduce expresia aceasta prin „detaliile importante”.

2 Daniel a spus astfel: „În timpul vedeniei mele de noapte, m-am uitat şi iată că cele 4
vânturi ale cerului au izbucnit pe marea cea mare a(Sau: pe o mare întinsă; probabil
simbolizând lumea, umanitatea; vezi v. 17).

Vânturi. De la aramaicul ruach, echivalent cu ebraicul ruach, care are diverse sensuri, ca de pildă: „aer”
(Ieremia 2,24), „suflare” (Iov 19,17), „duhul” omului (Psalmi 32,2), „Duhul” lui Dumnezeu (Psalmi
51,11), şi „vânt” (Exod 10,13). Metaforic cuvântul acesta este folosit ca un simbol al lucrurilor
zadarnice şi lipsite de conţinut (Ieremia 5,13). Folosit în viziuni profetice, ca aici, cuvântul pare să
denote o formă de activitate sau energie, forma specifică urmând să fie determinată de context. De
exemplu: „vânturile” viziunii simbolice a lui Ezechiel, care au reînviat oasele uscate, reprezentau
energia divină readucând la viaţă naţiunea lipsită de viaţă a lui Israel (Ezechiel 37,9-14). „Vânturile” lui
Daniel, bătând pe marea cea mare, determinând arătarea a patru fiare – sau imperii – reprezentau acele
frământări diplomatice, războinice, politice, sau de alt fel, care aveau să determine istoria respectivei
perioade. Cele „patru vânturi” venind din cele patru puncte cardinale, reprezintă fără îndoială activitatea
politică în diferite părţi ale pământului (Ieremia 49,36; comp. Daniel 8,8; 11,4; Zaharia 2,6; 6,5).
Izbucnit. Aramaicul guach, care înseamnă „a stârni”. Forma verbului denotă o acţiune continuă.
Marea cea mare. Nu o întindere de apă specifică, cum ar fi Mediterana. Marea este aici un simbol al

~ 74 ~
popoarelor lumii – „marea cea mare” a omenirii dintotdeauna (vezi Apocalipsa 17,15; comp. Isaia
17,12; Ieremia 46,7).

3 Şi 4 fiare mari, diferite una de cealaltă, au ieşit din mare.

Patru fiare. Aplicaţia simbolului nu este lăsată pe seama speculaţiei. După cele spuse în v. 17 cele patru
fiare reprezintă „patru împăraţi, care se vor ridica pe pământ”. În loc de „împăraţi” LXX, Theodotion şi
Vulgata zic „împărăţii”. A patra fiară este numită chiar „a patra împărăţie” (v. 23). Există un consens că
cele patru fiare reprezintă cele patru puteri mondiale simbolizate de chipul de metal din cap. 2.
Diferite. Diversitatea de care se vorbeşte aici a fost ilustrată şi de diferitele metale prezentate (cap.
2,38-40).
Au ieşit. Cele patru puteri mondiale reprezentate nu au stăpânit contemporan ci succesiv.

4 Prima semăna cu un leu şi avea aripi de vultur b(Imperiul Babilonian).M-am uitat până
când i-au fost smulse aripile, a fost ridicată de la pământ, a stat în picioare ca un om şi i
s-a dat o inimă de om.
Leu şi avea aripi de vultur. Un simbol corespunzător pentru Babilon. Leul înaripat se găseşte pe
obiectele de artă babiloniene. Combinaţia de leu şi vultur era un motiv obişnuit – mai adesea un leu cu
aripi de vultur, uneori cu gheare sau cioc; o compoziţie asemănătoare era vulturul cu cap de leu. Leul
înaripat este una din înfăţişările fiarei adesea zugrăvite ca fiind în luptă cu Marduc, zeul patron al cetăţii
Babilon. Cu privire la combinaţiile acestea de leu-vultur vezi S.H. Langdon, Semitic Mythology
(„The Myhtology of All Races”, vol. 13), p. 118, 277-282, şi Fig. 51 din faţa p. 106 (leu înaripat) şi
p. 116, 117 (vultur cu cap de leu); vezi ilustraţii ale diferitelor fiare babiloniene şi asiriene compuse în
E. L. Froom Prophetic Faith of Our Fathers, Vol. I, p. 50, 52.
Alţi profeţi s-au referit la împăratul Nebucadneţar prin imagini similare (Ieremia 4,7; 50,17.44;
Plângeri 4,19; Ezechiel 17,3.12; Habacuc 1,8). Leul ca împărat al fiarelor şi vulturul ca împărat al
păsărilor constituiau un simbol potrivit al Imperiului Babilonian aflat în culmea gloriei lui. Leul este
vestit pentru puterea lui, în timp ce vulturul este cunoscut pentru tăria şi întinderea zborului său. Puterea
lui Nebucadneţar era simţită nu numai în Babilon ci de la Marea Mediterană până la Golful Persic, şi din
Asia Mică până în Egipt. Astfel este potrivit, pentru a reprezenta întinderea puterii babiloniene ca leul să
fie înzestrat cu aripi de vultur.
Smulse. Leul nu mai era în stare să zboare ca un vultur care se aruncă asupra prăzii sale. Aceasta se
referă fără îndoială la vremea când împăraţi mai puţin puternici i-au urmat lui Nebucadneţar în împărăţia
babiloniană, conducători sub a căror administraţie Babilonul şi-a pierdut gloria şi puterea. Unii au
sugerat o posibilă referire şi la ultima parte a vieţii lui Nebucadneţar când timp de şapte ani el a fost
lipsit nu numai de puterea, ci şi de raţiunea sa (cap. 4,31-33).
A fost ridicată. Un leu stând în picioare ca un om este un semn al pierderii calităţilor sale de leu.
O inimă de om. Porecla regelui Richard „Inimă-de-Leu”, îi atribuia un curaj şi o îndrăzneală
neobişnuite. Dimpotrivă, o „inimă-de-om” ar arăta laşitate şi timiditate. În anii decăderii lui Babilonul a
ajuns să fie slab şi plăpând din cauza bogăţiei şi a luxului, şi a căzut pradă împărăţiei medopersane.
Unii văd în expresia „inimă de om” dispariţia caracteristicilor animalice de lăcomie şi ferocitate, şi
umanizarea împăratului Babilonului. Acestea i s-ar putea aplica lui Nebucadneţar în urma experienţei
sale umilitoare, dar nu ar fi o reprezentare potrivită a imperiului în ultimii săi ani.

5 Şi iată că o altă fiară, a doua, era ca un urs. Ea stătea culcată pe o parte, ţinând 3 coaste
în gură, între colţi c(Imperiul Medo-Persan; cele trei coaste reprezintă, probabil, cele 3
pricipale cuceriri: Lidia, Babilon şi Egipt).Şi i s-a zis astfel: «Scoală-te şi mănâncă multă
carne!»
Un urs. Imperiul Persan sau Medo-Persan, corespunzând argintului chipului (vezi comentariul la cap.
2,39). După cum argintul este inferior aurului, tot aşa, cel puţin în unele privinţe ursul îi este inferior
leului. Totuşi, ursul este crud şi rapace, caracteristici atribuite mezilor în Isaia 13,17.18.

~ 75 ~
 Pe o parte. Comentatorul (v. 16) nu explică acest element al viziunii. Totuşi, o comparaţie cu cap.
8,3.20 pare să arate clar că împărăţia era compusă din două părţi. Dintre mezi şi perşi, cei din urmă au
devenit puterea dominantă cu câţiva ani înainte ca imperiul dualist să cucerească Babilonul (vezi
comentariul la cap 2,39).
Trei coaste. Acestea nu sunt menţionate în interpretare (v. 17-27), dar mulţi comentatori le-au
considerat un simbol al celor trei puteri principale care au fost supuse de Imperiul Medo-Persan: Lidia,
Babilonul şi Egiptul (vezi comentariul la Isaia 41,6).
I s-a zis: Vorbitorul nu este identificat.

6 În momentul acela m-am uitat şi iată că mai era o alta ca un leopard. Fiara aceasta avea
pe spate 4 aripi ca de pasăre şi 4 capete; şi i s-a dat stăpânire.d(Imperiul Grec sub
Alexandru Macedon; leopardul simbolizează, probabil, rapiditatea cu care avea să se
extindă acest imperiu; cele patru capete corespund divizării în patru a imperiului, după
moartea lui Alexandru)

Ca un leopard[pardos-Cornilescu]. Pardosul este un animal feroce şi carnivor, vestit pentru

repeziciunea şi agerimea mişcărilor lui (vezi Habacuc 1,8; comp. Osea 13,7).
Puterea care urmează Imperiului Persan este identificată în cap. 8,21 ca fiind „Grecia”. Această
„Grecie” nu trebuie să fie confundată cu Grecia perioadei clasice, întrucât perioada aceea a precedat
căderea Persiei. „Grecia” lui Daniel era Imperiul Macedonean semi-grec al lui Alexandru cel Mare (vezi
comentariul la cap. 2,39), care a inaugurat ceea ce s-a numit perioada elenistică. Abia în timpul lui
Alexandru s-a putut face referire la „cel dintâi împărat” (cap. 8,21) al unui imperiu grecesc care era „un
împărat viteaz” cu „mare putere” (cap. 11,3).
În 336 Alexandru a urmat la tronul Macedoniei, un stat semi-grec la hotarul nordic al Greciei. Tatăl lui
Alexandru, Filip, unise mai înainte în cea mai mare parte statele-cetăţi ale Greciei sub conducerea sa la
338 î.Hr. Alexandru şi-a dovedit curajul înfrângând revolte în Grecia şi în Tracia. După ce a pus ordine
în propria sa împărăţie, Alexandru a pornit la cucerirea imperiului persan, o ambiţie pe care o moştenire
de la tatăl său. Printre factorii care îl determinau pe tânărul împărat să facă aceste planuri erau ambiţia
personală, nevoia de expansiune economică, dorinţa de a răspândi cultura greacă şi o animozitate
firească faţă de perşi datorită relaţiilor anterioare cu concetăţenii săi.
În anul 334 î.Hr., Alexandru a trecut Helespontul şi a pătruns pe teritoriul persan cu numai 35.000 de
oameni, cu modesta sumă de 70 de talanţi în bani, şi provizii doar pentru o lună. Campania a fost o serie
de triumfuri. Prima victorie a fost câştigată la Granicus, a doua la Issus în anul următor, şi apoi la Tir în
anul celălalt. Trecând prin Palestina Alexandru cucereşte Gaza şi apoi intră în Egipt practic fără să
întâmpine vreo opoziţie. Aici în anul 331 î.Hr., fondează Alexandria. Se declară succesorul faraonilor şi
trupele lui îl salută ca zeu. Când a pornit din nou în anul acela şi-a îndreptat oştirile spre Mesopotamia,
inima imperiului Persan. Perşii au ocupat poziţii în apropiere de Arbela, la răsărit de întâlnirea Tigrului
cu râul Marele Zab, dar forţele lor au fost înfrânte şi împrăştiate. Bogăţiile fabuloase ale celui mai mare
imperiu mondial stăteau la îndemâna tânărului împărat în vârstă de 25 de ani.
După organizarea preliminară a imperiului său, Alexandru şi-a împins cuceririle sale spre nord şi spre
est. La 329 î.Hr, luase Maracanda, şi apoi Samarcanda în Turkistan. Doi ani mai târziu a invadat India
de nord-vest. La scurt timp după traversarea Indusului, trupele lui au refuzat să meargă mai departe, iar
el a fost constrâns să li se supună. Întorcându-se în Persia şi Mesopotamia, Alexandru a fost întâmpinat
de lucrarea uriaşă de organizare a administraţiei teritoriilor sale. În 323 î.Hr., el şi-a aşezat capitala la
Babilon, o cetate care mai păstra încă amintirea gloriei vremurilor lui Nebucadneţar. În acelaşi an, după
un şir de beţii, Alexandru s-a îmbolnăvit şi a murit de „friguri de baltă”, probabil vechea denumire a
malariei.
Patru aripi ca de pasăre. Deşi pardosul este el însuşi o făptură iute în mişcări, agilitatea lui naturală pare
insuficientă pentru a descrie rapiditatea uimitoare a cuceririlor lui Alexandru. Viziunea simbolică
reprezenta animalul ca fiindu-i adăugate aripi, nu două ci patru, dând a se înţelege o repeziciune
superlativă. Simbolul reprezintă în chipul cel mai potrivit viteza fulgerătoare cu care Alexandru şi

~ 76 ~
macedonenii lui în mai puţin de un deceniu au ajuns în stăpânirea celui mai mare imperiu, pe care l-a
cunoscut lumea. Nu mai este vreun alt exemplu în vremurile antice al unor asemenea mişcări rapide de
trupe pe o scară atât de întinsă şi cu atâta succes.
Patru capete. Evident paralele cu cele patru coarne ale ţapului, care reprezentau cele patru regate (mai
târziu reduse la trei) care au ocupat teritoriul cuceririlor de scurtă durată ale lui Alexandru (vezi
comentariul la cap. 8,8.20-22). Timp de câţiva ani generalii lui Alexandru au încercat să păstreze, în
teorie dacă nu în realitate, unitatea vastului imperiu. Alexandru a murit fără să fi făcut aranjamente cu
privire la succesiunea la tronul său. Mai întâi fratele său vitreg, slab de minte, Filip, şi apoi fiul său
postum Alexandru au fost conducătorii titulari sub regenţa unuia sau altuia dintre generali, iar imperiul a
fost divizat într-un mare număr de provincii, dintre care cele mai importante erau controlate de vreo şase
generali de frunte ca satrapi (vezi p. 824, harta A).
Dar autoritatea centrală – adică regenţa pentru cei doi împăraţi manechine – n-a fost niciodată suficient
de puternică ca să sudeze laolaltă vastul imperiu. După vreo 12 ani de lupte lăuntrice, timp în care
controlul diferitelor părţi ale teritoriului s-a schimbat adesea, şi în care ambii împăraţi au fost ucişi,
Antigonus s-a ridicat ca ultim pretendent la puterea centrală peste întregul imperiu. Lui i s-a opus o
coaliţie de patru conducători puternici: Casandru, Lisimah, Seleuc şi Ptolemeu, care înclinau să împartă
teritoriul între ei. La 306 Antigonus s-a declarat împărat (împreună cu fiul său Demetrius) al întregului
imperiu, succesor al lui Alexandru. După care, cei patru aliaţi, părăsindu-şi titlurile lor subordonate de
satrapi, s-au declarat regi ai teritoriilor lor respective (vezi p. 824, harta B).
Îndelungata luptă pe viaţă şi pe moarte asupra chestiunii dacă imperiul să fie unit sub Antigonus şi
Demetrius sau împărţit între cei patru generali, a fost decisă în lupta de la Ipsus din anul 301 î.Hr.
Antigonus a fost ucis, Demetrius a fugit, iar teritoriul lor împărţit. Din acesta au rezultat, cu excepţia
unor mici fragmente, patru regate independente (vezi p. 825, harta C) în locul imperiului uriaş pe care
Alexandru îl cucerise, dar nu fusese în stare să-l consolideze. Ptolemeu avea Egiptul, Palestina şi o parte
din Siria; Casandru avea Macedonia, cu suveranitate nominală peste Grecia; Lisimah avea Tracia şi o
mare parte din Asia Mică, iar Seleuc avea cea mai mare parte din ceea ce constituise imperiul persan –
parte din Asia Mică, Siria de Nord, Mesopotamia şi Răsăritul. Demetrius şi-a văzut conducerea restrânsă
la o flotă şi câteva cetăţi de coastă, nu avea regate, deşi mai târziu i-a înlăturat pe moştenitorii lui
Casandru şi a fondat dinastia Antigonizilor din Macedonia.
După 20 de ani de la divizare, cele patru au fost reduse la trei, deoarece Lisimah a fost eliminat (vezi p.
825, harta D). Mare parte din teritoriul său a fost luat de Imperiul Seleucid, dar parte a fost luat în
stăpânire de către Gali, sau s-a despărţit în mici state independente dintre care cel mai de seamă a fost
Pergam. Însă Macedonia, Egiptul şi Imperiul Seleucid (câteodată cunoscut ca Siria, deoarece părţile
răsăritene au fost în curând pierdute) au continuat să existe ca cele trei subdiviziuni mediteraneene de
răsărit până când s-au topit, una câte una, în Imperiul Roman.
Mulţi istorici, în special scriitorii de manuale şcolare care trebuie să elimine detaliile într-o privire
generală, trec peste împărţirea în patru şi menţionează numai împărţirea finală şi mai de durată, în trei
regate principale care şi-au reţinut identitatea până în vremurile romane.
Unii ar căuta să găsească continuarea celor patru regate şi mai departe în perioada romană considerând
Pergamul succesorul regatului de scurtă durată al lui Lisimah. Însă fără să ţinem seama de faptul dacă
vorbim despre trei regate principale şi mult mai micul regat Pergam, sau de trei regate plus o grupă de
state mai mici, este semnificativ că la timpul critic – când ultima nădejde de a ţine laolaltă imperiul lui
Alexandru a dat greş, iar divizarea a fost inevitabilă – întregul teritoriu, cu excepţia unor fragmente mai
mici, s-a despărţit în patru regate (vezi p. 825, harta C) aşa cum specifica profeţia (cap. 8,22). În ce
priveşte hotarele aproximative ale acestor patru regate, vezi hărţile din Willis Botsdorf, Istoria
Elenistică, din faţa p. 463; vezi tratarea chestiunii în Botsdorf, p. 454, W.W. Tarn, Civilizaţia Elenistică
(ed. 2-a), p. 6, 9.
Imperiul lui Alexandru, chiar şi în faza lui divizată, încă era o continuare şi o întrupare a idealului
întemeietorului lui: o lume greco-macedoneană cu diversele ei popoare unită prin limba, gândirea şi
civilizaţia greacă. Cu excepţia centralizării politice, lumea elenistică constituia tot atât de bine o unitate
aşa cum fusese sub Alexandru, şi chiar mai mult decât se realizase mai înainte. Era bine reprezentată

~ 77 ~
printr-o singură fiară cu multiple capete (sau, în cap.8, cu multiple coarne). Cu privire la perioada
elenistică şi ridicarea Romei vezi articolul privitor la perioada inter-testamentară din Vol. II.

7 În momentul acela, în timpul vedeniilor mele de noapte, m-am uitat şi iată că era o a
patra fiară, înfricoşătoare, înspăimântătoare şi nespus de puternică. Avea nişte dinţi mari
de fier, devora, sfărâma şi călca resturile în picioare;e(Imperiul Roman, care avea să fie
de neînvins, cucerind teritoriile ce aparţinuseră imperiilor precedente) era diferită de toate
fiarele de dinaintea ei şi avea 10 coarne.

A patra fiară. Compară v. 19. Probabil că în lumea naturală nu exista nici o paralelă prin care să fie
desemnată această făptură hidoasă, deoarece nu se face nici o comparaţie ca în cazul primelor trei fiare.
N-ar trebui să fie nici o îndoială, totuşi, cu privire la faptul că ea reprezintă aceeaşi putere care este
înfăţişată prin picioarele de fier ale chipului celui mare (vezi comentariul la cap. 2,40).
Este limpede din istorie că puterea mondială care a urmat celui de al treilea imperiu profetic a fost
Roma. Totuşi, tranziţia a fost gradată aşa că este imposibil de a se indica un anumit eveniment care să
marcheze schimbarea. După cum s-a spus mai înainte, imperiul lui Alexandru s-a împărţit începând cu
301 în patru (mai târziu trei) regate elenistice (vezi comentariul la cap. 8,8), iar înlocuirea lor prin
Imperiul Roman a fost un proces gradat realizat în câteva stadii principale. Scriitorii diferă în încercarea
de a alege un punct de trecere semnificativ.
În anul 200 î.Hr., când Cartagina nu mai era un rival (deşi n-a fost distrusă decât la peste o jumătate de
secol mai târziu), Roma era stăpâna părţilor mediteraneene de apus şi începuse să intre în contact cu
răsăritul, unde de aici înainte de asemenea urma să devină dominantă. În anul 197 Roma a înfrânt
Macedonia şi a aşezat statele greceşti sub protecţia sa. În anul 190 Roma l-a înfrânt pe Antioh III şi a
ocupat teritoriul seleucid spre răsărit până la Munţii Taurus. În anul 168, prin bătălia de la Pydna, Roma
a pus capăt monarhiei din Macedonia, împărţind teritoriul acesteia în patru confederaţii; şi probabil în
acelaşi an l-a determinat pe Antioh IV să nu mai atace Egiptul. În anul 146 Roma anexează Macedonia
ca provincie şi aşează majoritatea cetăţilor greceşti sub conducerea guvernatorului Macedoniei.
Dacă stăpânirea Romei asupra Răsăritului este socotită de la înlăturarea monarhilor celor trei regate
elenistice, prin puterea romană, data de 168 poate fi socotită ca primul pas în acest proces. Totuşi, regii
seleucizi şi potolemaici au rămas pe tronurile lor până mult mai târziu, 63 în Siria şi 30 în Egipt. Dacă se
consideră datele anexării acestor trei regate ca provincii romane, datele ar fi respectiv 146, 64 şi 30. Unii
istorici scot în evidenţă data de 168 datorită faptului că Roma a cucerit Macedonia şi a salvat Egiptul de
a cădea sub stăpânirea regatului seleucid prin simplul fapt că a interzis invazia lui Antioh IV. Aceasta
demonstra că practic Roma controla toate cele trei regate chiar dacă încă nu cucerise decât unul singur
dintre ele.
Când este vorba de un proces treptat, nu se poate fixa o singură dată. Fără a se ţine cont de alegerea
datei sau datelor celor mai semnificative, schimbarea puterii mondiale şi trecerea ei la Roma este clară,
iar absorbirea teritoriului lui Alexandru din Macedonia până la Eufrat s-a încheiat în anul 30 î.Hr. Vezi
articolul despre perioada inter-testamentară din Vol. V.
Dinţi mari de fier. Dinţii enormi metalici vorbesc despre cruzimea şi putere. După cum fiara sfâşia în
bucăţi şi îşi devora prada cu aceşti colţi groteşti, tot aşa şi Roma devora naţiuni şi popoare prin cuceririle
ei. Uneori cetăţi întregi au fost distruse, ca în cazul Corintului la 146 î.Hr., apoi chiar regate, ca de pildă
Macedonia şi dominioanele seleucide, au fost împărţite în provincii.
Călca resturile în picioare. Acolo unde Roma nu nimicea sau subjuga un popor, adesea îi folosea pe
oameni ca sclavi sau îi vindea ca robi. În intensitatea puterii ei de a distruge, Roma a întrecut împărăţiile
care conduseseră lumea anterior.
Zece coarne. Explicate ca fiind „zece împăraţi” (v. 24). Dacă „cei patru împăraţi din v. 17 reprezintă
împărăţii sau regate (vezi comentariul la v. 3), paralelă a celor patru imperii ale cap. 2, atunci este tot
atât de logic a înţelege că aceşti „zece împăraţi” sunt şi ei regate, după cum cele patru corne ale ţapului
sunt „patru împărăţii” (cap. 8,22). Invadarea succesivă a Imperiului Roman de către numeroase triburi
germanice, şi înlocuirea imperiului printr-o serie de state sau monarhii separate, este o realitate istorică

~ 78 ~
bine atestată. Datorită faptului că zeci de triburi barbare au invadat Imperiul Roman, comentatorii au
alcătuit liste diferite ale regatelor ce s-au întemeiat. Lista următoare este reprezentativă: ostrogoţii,
vizigoţii, francii, vandalii, suevii, alemanii, anglo-saxonii, herulii, lombarzii, burgunzii. Unii preferă să-i
aşeze pe huni în locul alamanilor, deşi hunii au dispărut de timpuriu fără să fi lăsat un regat organizat.
Perioada aceasta a fost o perioadă de mari răsturnări, confuzie şi schimbare, timp în care un mare număr
de state şi-a asigurat independenţa.
Principalele teritorii din imperiul lui Alexandru (1)
Principalele teritorii din imperiul lui Alexandru (2)

8 Mă uitam cu atenţie la coarne şi iată că a apărut între ele un alt corn, mai mic, iar 3
dintre primele coarne au fost dezrădăcinate dinaintea lui. Acest corn avea nişte ochi ca
ochii de om şi o gură care vorbea cu trufie.

Un alt corn,mai mic. Mai bine, „un alt corn, un corn mic”. Deşi iniţial mic, acest corn mic este descris
mai târziu ca fiind „deosebit de cele dintâi”, literal „mai mare decât tovarăşii lui”. Se va vedea că aceasta
a fost continuarea puterii romane în Biserica Romană.
„Din ruinele Romei politice, s-a ridicat marele Imperiu moral sub „forma uriaşă” a Bisericii Romane”
(A. C. Flick, Ridicarea Bisericii Medievale (1900), p. 150). Vezi mai departe comentariul laversetele 24,
25.
„Sub stăpânirea Imperiului Roman papii nu aveau putere temporală. Dar după ce Imperiul Roman s-a
dezintegrat şi locul lui a fost luat de o serie de regate primitive, barbare, Biserica Romano-Catolică nu
numai că a devenit independentă de stat în treburile religioase, dar a dominat şi în treburile civile.
Uneori, sub domnitori de felul lui Carol cel Mare (768-814), Otto cel Mare (936973), şi Henric III
(1039-1056), puterea civilă a controlat biserica într-o oarecare măsură; dar în general, sub sistemul
politic slab al feudalismului, biserica bine organizată, unificată şi centralizată, avându-l pe papa în
fruntea ei, nu a fost numai independentă în cele eclesiastice, dar a controlat şi treburile civile”(Carl
Conrad Eckhardt, Papalitatea şi Treburile Civile (1937), p. 1.
Trei dintre primele coarne. „Cornul cel mic” este un simbol al Romei papale. De aceea smulgerea a trei
coarne simbolizează doborârea a trei naţiuni barbare. Printre principalele piedici care stăteau în calea
ridicării Romei papale la puterea politică erau herulii, vandalii şi ostrogoţii. Toţi trei erau susţinători ai
arianismului, care era rivalul cel mai puternic al catolicismului.
Dinaintea. Aramaic godam, un cuvânt care apare deseori în Daniel, însemnând „înainte din punct de
vedere temporal”, sau „în prezenţa lui”. Cuvintele „dinaintea acestuia” pot fi interpretate ca însemnând
„a-i face loc acestuia”.
Herulii au fost cel dintâi dintre triburile barbare care să domine asupra Romei. Ei au fost trupe germane
auxiliare în Roma, care s-au revoltat şi în anul 476 l-au detronat pe copilul Romului Augustulus, ultimul
împărat al Apusului. În fruntea herulilor şi a altor trupe de mercenari era Odovacar (Odoacru) care s-a
făcut împărat al Romei. Odovacar, un arian, deşi tolerant faţă de catolici, era urât de italieni. La sugestia
împăratului Zeno al Imperiului de Răsărit, Theodoric, căpetenia Ostrogoţilor, a invadat ulterior Italia. El
a sosit acolo în anul 489, iar la 493 a obţinut supunerea lui Odovacar şi curând după aceea l-a ucis (vezi
Thomas Hodgkin, Italia şi Invadatorii ei, Vol. III, p. 180-213).
În ce priveşte poziţia Bisericii Romane, sosirea lui Theodoric n-a însemnat nici o schimbare în bine, ci
numai o schimbare de domni. Theodoric a fost un tot aşa de tare domnitor arian pe tronul Italiei ca şi
predecesorul său. Deşi a acordat toleranţă religioasă diferitelor culte din împărăţia sa, înalta ambiţie a
pontifului roman nu putea reuşi sub un sistem care acorda numai toleranţă.
Între timp vandalii conduşi de Gaiseric (Genseric), se aşezaseră în Africa de Nord, după ce cuceriseră
Cartagina în anul 439. Fiind arieni fanatici şi războinici ei constituiau o ameninţare pentru supremaţia
Bisericii Catolice în Apus. Ei erau deosebit de intoleranţi faţă de catolici pe care-i numeau eretici. Pentru
a sprijini cauza catolicilor din Apus împăratul Iustinian, care domnea în jumătatea răsăriteană a
Imperiului Roman la Constantinopol, l-a trimes pe Belisarius, cel mai capabil general al lui. Belisarius i-
a înfrânt deplin pe vandali în 534.

~ 79 ~
 Victoria i-a lăsat pe ostrogoţi în Italia ca fiind singura putere supravieţuitoare ariană de oarecare tărie,
care să împiedice hegemonia papalităţii în Apus (vezi Hodgkin, op.cit., Vol. 3, cap. 15). Măturându-i pe
vandali, Belisarius şi-a început în 534 campania împotriva ostrogoţilor în Italia. Deşi această campanie a
continuat douăzeci de ani înainte ca armatele imperiale să iasă pe deplin victorioase (vezi Hodgkin,
op.cit., Vol. 5, p. 3-66), acţiunea decisivă s-a petrecut chiar la începuturile campaniei. Ostrogoţii, care
fuseseră alungaţi din Roma, s-au înapoiat şi au început asedierea ei în 537. Asediul a durat un an întreg,
dar în anul 538 Iustinian a debarcat o altă oştire în Italia, iar în martie, ostrogoţii au abandonat asediul
(vezi Hodgkin, op. cit., Vol. 4, p. 73-113, 210-252; Charles Dichl, „Justinian”, în Istoria Medievală de
Cambridge, vol. 2, p.15). Este adevărat că ei au reintrat în cetate pentru un foarte scurt timp în anul 540,
dar rămânerea lor acolo a fost de scurtă durată. Retragerea lor din Roma în anul 538 a marcat sfârşitul
real al puterii ostrogote, deşi nu şi al naţiunii ostrogote. În felul acesta a fost „smuls” al treilea din cele
trei coarne care au stat în calea cornului celui mic.
Iustinian este notoriu nu numai pentru succesul în ce priveşte unirea temporară a Italiei şi a părţii
apusene cu jumătatea răsăriteană a Imperiului Roman, ci şi pentru adunarea şi organizarea legilor
existente pe atunci ale imperiului, incluzând a noilor sale edicte personale, într-un cod unificat. Acest
cod imperial cuprindea şi două scrisori oficiale ale lui Iustinian, care aveau toată forţa edictelor
imperiale, în care el îl confirma legal pe episcopul de Roma în poziţia de „cap al tuturor sfintelor
biserici” şi „căpetenie a tuturor sfinţilor preoţi ai lui Dumnezeu” (Codul lui Iustinian, cartea 1, titlul 1).
În ultima scrisoare el mai laudă şi acţiunile papei în calitate de corector al ereticilor.
Deşi această recunoaştere legală a supremaţiei eclesiastice a papei avea loc în 533, este evident că
edictul imperial nu putea intra în vigoare pentru papa atâta vreme cât regatul arian ostrogot domina
Roma şi cea mai mare parte a Italiei. Abia după ce puterea goţilor a fost zdrobită papalitatea a putut fi
liberă să-şi dezvolte pe deplin puterea. În anul 538, pentru prima dată de la sfârşitul vechii cârmuiri
imperiale de apus, Roma a fost eliberată de dominaţia unui regat arian. În anul acela regatul ostrogot a
primit lovitura de moarte (cu toate că ostrogoţii au mai supravieţuit câţiva ani ca popor). Acesta este
motivul pentru care anul 538 este o dată mai plină de însemnătate decât 533.
În concluzie: 1) Papa ajunsese să fie recunoscut în general (deşi în nici un caz universul) ca episcop
suprem în bisericile din Apus, şi exercitase o influenţă politică considerabilă, din timp în timp, sub
patronajul împăraţilor apuseni. 2) În anul 533 Iustinian a recunoscut supremaţia eclesiastică a papei în
calitate de „căpetenie a tuturor sfintelor biserici” atât din Răsărit cât şi din Apus, iar această recunoaştere
legală a fost încorporată în codul de legi imperial (534). 3) În anul 538 papalitatea a fost efectiv eliberată
de dominaţia regatelor ariene care au urmat împăraţilor apuseni la conducerea Romei şi a Italiei. De la
data aceea papalitatea a putut să-şi sporească puterea eclesiastică. Celelalte regate au devenit catolice,
unul câte unul, iar întrucât depărtaţii împăraţi răsăriteni nu şi-au păstrat stăpânirea asupra Italiei, în
împrejurările tulburi care au urmat papa s-a ridicat adesea ca figura conducătoare din apus. Papalitatea a
obţinut stăpânirea teritorială şi în cele din urmă a ajuns la apogeul dominaţiei politice ca şi religioase în
Europa (vezi Nota Adiţională de la finele acestui capitol). Cu toate că dominaţia aceasta a venit mult mai
târziu, punctul hotărâtor poate fi găsit pe timpul lui Iustinian.
Unii consideră semnificativ faptul că Vigilius, papa care a deţinut slujba în 538, îl înlocuise, cu un an
mai înainte pe un papă care fusese sub influenţă gotică. Noul papă îşi datora slujba împărătesei
Theodora, şi era privit de Iustinian ca mijlocul de a uni toate bisericile, din Răsărit şi Apus, sub propria
sa dominanţă imperială. S-a arătat că, începând cu Vigilius, papii au devenit din ce în ce mai mult şi
oameni de stat pe lângă oameni ai bisericii, iar adesea au devenit chiar conducători de stat (Charles
Bemont şi G. Monod, Europa Medievală, p. 121).
Acest corn. Împreună cu cele zece coarne care reprezintă starea divizată a Imperiului Roman după
prăbuşirea sa (vezi comentariul la v. 7), cornul cel mic trebuia să reprezinte o putere oarecare care apare
între ele şi care ia locul unora dintre ele (vezi citatul din cuprinsul comentariului la cap. 8,23).
Ochi. De obicei un simbol al inteligenţei. În contrast cu barbarii, care erau în cea mai mare parte
inculţi, puterea reprezentată prin „cornul cel mic” era notorie pentru inteligenţa ei şi puterea ei de
pricepere şi de prevedere.
Vorbea cu trufie. Sau „lucruri semeţe”. Vezi comentariul la v. 25.

~ 80 ~
9 În timp ce mă uitam, nişte tronuri au fost aşezate şi un Îmbătrânit de Zile a luat loc.
Haina Lui era albă ca zăpada, iar părul capului Lui era ca lâna curată. Tronul Lui era
numai flăcări de foc, iar roţile tronului erau un foc aprins.

Au fost aşezate. Aramaicul remach. Cuvântul însemnează fie „a aşeza”, sau „ridica”, dar mai poate
însemna şi „a arunca” (vezi cap. 3,20; 6,16.24). În LXX găsim cuvântul tithémi care are sensul de
„a pune”, „a aşeza”, „a ridica”. Anumite traduceri folosesc expresia „trântit”, lucru ce se explică prin
faptul că interpretarea considera că tronurile aparţineau fiarelor. O reprezentare a marii Judecăţi de apoi,
care stabileşte soarta oamenilor şi a naţiunilor, este aici adusă la lumină.
Un Îmbătrânit de zile. Aramaica spune literal: „un Vechi de zile”, sau „Unul, vechi de zile”. Expresia
este mai degrabă descriptivă decât un titlu. Articolul „Cel” este folosit în versetele 13, 22 ca un articol
de referire anterioară, adică funcţia lui este de a se referi la Fiinţa descrisă anterior. Dumnezeu Tatăl este
cel reprezentat aici.
Haina Lui. Trebuie să se aibă grijă atunci când se interpretează viziunile simbolice: „Nimeni n-a văzut
vreodată pe Dumnezeu” (Ioan 1,18). Daniel a văzut doar o reprezentare a Dumnezeirii. Nu se poate şti în
ce măsură reprezentarea reflecta realitatea. În viziune Dumnezeirea este prezentată în diferite înfăţişări,
înfăţişarea luată fiind în general legată de obiectivul didactic al viziunii. Într-o viziune a celei de-a doua
veniri, Ioan l-a văzut pe Isus şezând pe un cal alb, îmbrăcat într-o haină stropită cu sânge, iar din gura
Lui ieşind o sabie (Apocalips 19,11-15). Fireşte că noi nu ne aşteptăm să-L vedem pe Mântuitorul nostru
îmbrăcat echipat, sau călărind astfel la momentul revenirii Sale. Dar fiecare din aceste părţi componente
are valoare didactică (vezi comentariul la Apocalips 19,11-15). În viziunea lui Daniel noi putem vedea
în haina cea albă un simbol al purităţii, iar părul alb un semn al vechimii, dar a trece dincolo de
simboluri şi a face speculaţii cu privire la înfăţişarea Aceluia care locuieşte „într-o lumină de care nu
poţi să te apropii” (1Timotei 6,16) înseamnă a pătrunde pe un teren al teoriilor nepermise (vezi 8T 279).
Că Dumnezeu este o Fiinţă personală nu poate fi pus la îndoială. „Dumnezeu este duh, şi cu toate
acestea este o Fiinţă personală, deoarece omul a fost făcut după chipul lui” (8T 263). „Nimeni să nu se
dedea la speculaţii cu privire la natura Lui. Aici tăcerea însemnează elocvenţă” (8T 279). Cu privire la
interpretarea viziunilor simbolice vezi comentariul la Ezechiel 1,10.

10 Un râu de foc curgea ieşind dinaintea Lui. Mii de mii de slujitori Îi slujeau şi de zece
mii de ori zece mii stăteau înaintea Lui. S-a ţinut judecata şi nişte cărţi au fost deschise.

De zece mii de ori zece mii. Aceştia reprezintă îngerii cereşti care stau în faţa Domnului şi care Îi
îndeplinesc pururea voia Lui. Îngerii joacă un rol important în cadrul judecăţii. Ei slujesc atât ca
„slujitori cât şi ca martori” (GC 479).
S-a ţinut. Sau „a început să se ţină”. Lui Daniel i s-a arătat judecata finală în ambele ei faze, de
cercetare şi de executare.
La judecata de cercetare se vor examina dosarele tuturor acelora care şi-au declarat vreodată supunerea
faţă de Hristos. Cercetarea nu se face pentru informarea lui Dumnezeu sau a Domnului Hristos, ci pentru
informarea universului întreg – ca Dumnezeu să poată fi recunoscut ca procedând drept atunci când pe
unii îi primeşte şi pe alţii îi respinge. Satana îi pretinde pe toţi oamenii ca pe nişte supuşi ai lui legali.
Aceia în favoarea cărora Domnul Isus pledează la judecată, sunt acuzaţi de Satana în faţa lui Dumnezeu;
dar Domnul Isus prezintă pocăinţa şi credinţa lor. Drept rezultat al judecăţii se va alcătui un registru al
acelor care vor fi cetăţeni ai viitoarei împărăţii a lui Isus Hristos. Registrul acesta cuprinde nume de
bărbaţi şi de femei din orice neam, seminţie, limbă şi norod. Ioan vorbeşte despre cei răscumpăraţi aflaţi
pe noul pământ ca fiind „neamurile” celor mântuiţi (Apocalips 21,24).
Cărţi au fost deschise. Compară Apocalipsa 20,12. Următoarea clasificare apare în GC 480, 481: 1)
Cartea vieţii, în care sunt trecute numele tuturor acelora care au acceptat să-I slujească lui Dumnezeu; 2)
Cartea amintirii, un raport al faptelor bune ale sfinţilor; şi 3) un raport al păcatelor oamenilor. Într-o
descriere a unei viziuni a fazei executive a judecăţii la finele celor 1000 de ani, apare clasificarea
următoare: 1) Cartea vieţii, conţinând un raport al faptelor bune ale sfinţilor; 2) Cartea morţii, conţinând

~ 81 ~
raportul faptelor rele ale celor nepocăiţi; 3) Codul, Biblia, potrivit prevederilor căreia oamenii sunt
judecaţi (EW 52).

11 Am continuat să mă uit din pricina răsunetului cuvintelor trufaşe pe care cornul acela
le rostea. M-am uitat până când fiara a fost ucisă şi trupul ei a fost distrus şi aruncat în
foc, ca să fie ars.

Am continuat să mă uit. În viziunea profetică Daniel a văzut imagini succedându-se cu rapiditate.

Urmăriţi repetarea cuvintelor: „M-am uitat” şi „am văzut”, în tot cursul descrierii viziunii. Cuvintele
acestea introduc tranziţia de la o scenă la alta.
Cuvintelor trufaşe. Vezi comentariul la v. 25.
A fost ucisă. Aceasta reprezintă sfârşitul sistemului, sau organizaţiei, simbolizată prin corn. Pavel
prezintă aceeaşi putere sub titlul „omul fărădelegii”, „fiul pierzării”, „potrivnicul”, şi vorbeşte despre
prăpădirea acestuia la a doua venire a Domnului Hristos (2Tesaloniceni 2,3.8; compară Apoc. 19,19-21).

12 Celorlalte fiare li s-a luat stăpânirea, dar li s-a îngăduit o prelungire a vieţii până la o
vreme şi un timp anume.

Li s-a luat stăpânirea. Sau „Li s-a ridicat domnia”. Teritoriul Babilonului a ajuns să fie supus Persiei,
însă supuşilor Babilonului li s-a îngăduit să trăiască mai departe. La fel, atunci când Macedonia a supus
Persia şi când Roma a supus Macedonia, locuitorii ţărilor supuse nu au fost omorâţi. Când va avea loc
nimicirea finală a puterii reprezentate prin cornul cel mic întreaga lume va fi depopulată.

13 M-am uitat în timpul viziunilor mele de noapte şi iată că pe norii cerului venea Cineva
Care era ca un fiu al omului f(Vezi Apoc. 1:13). El S-a apropiat de Cel Îmbătrânit de Zile
şi a fost adus înaintea Acestuia.

Ca un fiu al omului. Aramaicul Kebar ‘enaş, literal, „ca un fiu de om”. Potrivit uzului aramaic expresia
ar putea să fie redată, „ca un om” (Hans Bauer şi Pontus Leander, Gramatică a Aramaicei Biblice
(Halles, 1927), p. 315d). LXX zice, hós huios anthrópou, care literal înseamnă la fel „ca un fiu de om”.
Multe din traducerile revizuite urmează traducerea aceasta literală. Unii au ajuns la concepţia că o
astfel de traducere ştirbeşte din măreţia Răscumpărătorului nostru. Ce e drept, expresia „un fiu al
omului” este neclară. Cu toate acestea expresia aramaică echivalentă este plină de sens. Ca şi alte limbi
vechi, aramaica omite articolul atunci când accentul principal se aşează asupra calităţii, şi-l foloseşte
atunci când accentul se pune asupra identităţii. Ordinea normală în descrierea profetică este ca profetul
mai întâi să descrie ce a văzut, şi mai apoi să dea atenţie identităţii. Diferitele chestiuni profetice sunt
introduse de obicei fără articol. Când după aceea se face referire la ele, se foloseşte articolul (vezi
comentariul la v. 9). Aşa au fost „patru fiare mari” (v. 3), nu „cele patru fiare mari”, dar mai târziu se
zice, „toate fiarele” (v. 7). Îmbătrânitul de zile a fost prezentat ca „un Îmbătrânit de zile” (vezi
comentariul la v. 9), dar mai târziu este amintit ca „Cel Îmbătrânit de zile” (v. 13, 22; vezi comentariul
la v. 9). Compară şi cu „un berbec” şi „berbecele”, „două coarne” şi „cele două coarne”, „un ţap” şi
„ţapul” (cap. 8,3-8), etc. În armonie cu regula aceasta Fiul lui Dumnezeu este prezentat în mod literal ca
„Cineva cu chip de om”. El nu mai este amintit prin expresia aceasta în această profeţie. Dacă ar mai fi
fost amintit, probabil că ar fi apărut cu articolul hotărât. În Noul Testament expresia „Fiul omului” cu
privire la care majoritatea comentatorilor sunt de acord că se bazează pe cap. 7,13, apare aproape
invariabil cu articol.
În loc de traducerea „un fiu al omului” traducerea „Cineva având chip de om” ar reprezenta mai bine
expresia aramaică. Dumnezeu alege să-L prezinte pe Fiul Său în viziunea profetică accentuând în special
natura Lui omenească (vezi MB 14).
Cu prilejul întrupării, Fiul lui Dumnezeu a luat asupra Sa chipul naturii omeneşti (Ioan 1,1-4.12.14;

~ 82 ~
Filipeni 2.7; Evrei 2,14, etc.) şi a devenit Fiu al omului (vezi comentariul la Marcu 2,10) unind astfel
natura dumnezeiască cu natura omenească printr-o legătură ce urmează să nu fie desfiinţată niciodată
(DA 25). În felul acesta păcătoşii pocăiţi au ca reprezentant al lor înaintea Tatălui pe „Cineva ” la fel cu
ei, Cineva care în toate lucrurile a fost ispitit ca şi ei şi care este mişcat de sentimentul slăbiciunilor lor
(Evrei 4,15). Cât de mângâietor este acest gând!
S-a apropiat de Cel Îmbătrânit de Zile. Aceasta nu poate să fie o reprezentare a celei de-a doua veniri a
Domnului Hristos pe pământul acesta deoarece Domnul Hristos vine la „Cel Îmbătrânit de Zile”. Aici
este reprezentată venirea Domnului Hristos în locul prea sfânt pentru curăţirea sanctuarului (GC 426,
480).

14 Lui I s-a dat stăpânirea, onoarea şi Împărăţia, ca să-I slujească g(Sau: pentru a I se
închina) toate popoarele, neamurile şi oamenii de orice limbă! Stăpânirea Lui este o
stăpânire veşnică, care nu va trece, iar Împărăţia Lui nu va fi distrusă niciodată!

I s-a dat stăpânirea. În Luca 19,12-15 Domnul Hristos este reprezentat ca un om de neam mare care S-a
dus într-o ţară depărtată pentru a primi o împărăţie, şi a se întoarce după aceea. La sfârşitul slujbei sale
preoţeşti în sanctuarul ceresc, pe când se află încă în cer, Domnul Hristos primeşte împărăţia de la Tatăl
Său şi apoi se întoarce pe pământ pentru sfinţii Săi (vezi GC 428; EW 55, 280).

Interpretarea viziunii

15 Eu, Daniel, m-am tulburat în duhul meu, şi viziunile din mintea mea m-au
înspăimântat.

Tulburat. Aramaic Kerah, „a fi neliniştit”.

16 M-am apropiat de unul dintre cei ce stăteau în preajmă şi i-am cerut adevărul cu
privire la toate acestea. El mi-a vorbit şi mi-a făcut cunoscută interpretarea acestor
lucruri:

Unul dintre cei. Fiinţa aceasta nu este identificată. Aici, Daniel este tot în viziune, iar fiinţa căreia i se
adresează este probabil unul dintre participanţii la lucrarea de judecată. Ori de câte ori cerem lumină
spirituală cu inimă sinceră, Domnul are pe cineva care stă alături pentru a ne ajuta. Îngerii sunt doritori
să le comunice oamenilor adevărul. Ei sunt duhuri slujitoare (Evrei 1,14) însărcinaţi de Dumnezeu să
aducă solii din cer pe pământ (Fapte 7,53; Evrei 2,2; Apocalipsa 2,1).

17 „Aceste 4 fiare mari sunt 4 împăraţi h(Sau: împărăţii) care se vor ridica pe pământ.

Patru împăraţi. Vezi comentariul la v. 3-7

18 Dar sfinţii Celui Preaînalt vor primi Împărăţia şi o vor stăpâni pe vecie, pentru veci de
veci.”

Vor primi Împărăţia. Toţi domnitorii şi toate stăpânirile pământeşti vor trece, dar împărăţia Celui Prea
Înalt va rămâne veşnic. Uzurparea şi cârmuirea nedreaptă a celor răi poate că durează un timp, dar în
curând se sfârşeşte. Atunci pământul acesta va fi redat Stăpânului lui de drept, care îl va stăpâni
împreună cu sfinţii. Aceia care vreme îndelungată au fost jefuiţi şi dispreţuiţi de oameni în curând vor fi
onoraţi şi înălţaţi de Dumnezeu.
Pe vecie, pentru veci de veci.Repetarea expresiei scoate în evidenţă ideea continuităţii. Nu este nimic
~ 83 ~
trecător în ce priveşte ocuparea pământului refăcut. Termenul de arendă, ca să zicem aşa, nu va expira
niciodată, iar locuitorii vor fi în siguranţă în propriile lor locuinţe. „Ei nu vor clădi” pentru ca alţii să
vină să le ia clădirile. „Ei nu vor sădi” ca altul să vină să mănânce roadele, deoarece „aleşii ... se vor
bucura de lucrul mâinilor lor” (Isaia 65,22).

19 Apoi am dorit să mă lămuresc cu privire la fiara a patra, care era diferită de toate
celelalte şi nespus de înfricoşătoare; avea colţi de fier şi gheare de bronz, devora, sfărâma
şi călca resturile în picioare.

Să mă lămuresc. Compară v. 7. Daniel repetă explicaţiile amănuntelor date mai înainte. El este
interesat în deosebi de fiara a patra care este atât de deosebită în înfăţişare şi activitate faţă de cea
dinainte. Întrebarea concentrează în chip dramatic atenţia către marea putere persecutoare a istoriei (vezi
comentariul la v. 24, 25).

20 Am dorit să mă lămuresc şi cu privire la cele zece coarne de pe capul ei, precum şi cu

privire la celălalt corn care ieşise şi dinaintea căruia căzuseră trei, acel corn care avea
ochi, o gură care vorbea cu trufie şi o înfăţişare mai impunătoare decât a celorlalte.

Mai impunătoare. Aramaic, rab, „mare”. Expresia spune literal, „a cărui înfăţişare era mai mare decât a
soţilor lui”. Deşi la început era mic, cornul acesta mic a crescut până ce a ajuns mai mare decât oricare
alt corn. Puterea aceasta urma să câştige superioritate asupra tuturor celorlalte puteri pământeşti. În ce
priveşte interpretarea specificărilor notate aici vezi comentariul la v. 24, 25.

21 M-am uitat iarăşi şi am văzut cum cornul acela a făcut război cu sfinţii şi a putut să-i
biruiască,

A făcut război cu sfinţii. Cornul acesta mic reprezintă o putere persecutoare, ducând o campanie de
exterminare a poporului lui Dumnezeu (vezi comentariul la v. 25).
A putut să-i biruiască. Timp de multe şi lungi secole (vezi comentariul la v. 25), sfinţii s-au arătat fără
putere faţă de forţa ei nimicitoare.

22 până când a venit Cel Îmbătrânit de Zile şi a făcut dreptate sfinţilor Celui Preaînalt şi
până când a sosit vremea când sfinţii au luat în stăpânire Împărăţia.

A venit Cel Îmbătrânit de Zile. Daniel relatează evenimentele aşa cum i-au apărut în viziune. Prin
venirea Celui Îmbătrânit de zile el înţelege arătarea acestei Fiinţe pe ecranul profetic. Cu privire la
semnificaţia evenimentelor vezi comentariul la v. 9-14.
A făcut dreptate. Sau „S-a dat judecata”. Nu numai că se va face dreptate la judecata celor sfinţi, ci
potrivit cu cele spuse de Pavel (1Corinteni 6,2.3) şi de Ioan (Apocalipsa 20,4) sfinţii vor asista la
lucrarea de judecată în timpul celor 1000 de ani (vezi GC 661).

23 Iată ce mi-a zis: „Fiara a patra este o a patra împărăţie care va fi pe pământ. Ea va fi
diferită de toate celelalte împărăţii; va devora tot pământul, îl va călca în picioare şi-l va
sfărâma.

Devora. Vezi comentariul la v. 7.

~ 84 ~
24 Iar cele 10 coarne sunt 10 împăraţi care se vor ridica din împărăţia aceasta. După ei se
va ridica un altul; el va fi diferit de ceilalţi şi îi va smeri pe 3 dintre ei.

Zece coarne. Cu privire la subdiviziunile Imperiului Roman vezi comentariul la v. 7.

De ceilalţi. Mai bine „de (coarnele) de mai înainte”. Cuvântul tradus cu „înaintaşi” este la plural.
Înaintaşii reprezentau regate politice. Puterea reprezentată de acest corn unic era de natură
politico-religioasă. Papalitatea era o împărăţie eclesiastică condusă de un pontif; celelalte regate erau
puteri politice conduse de regi.

25 Va rosti cuvinte jignitoare împotriva Celui Preaînalt şi îi va asupri pe sfinţii Celui

Preaînalt. Se va gândi să schimbe vremurile hotărâte prin lege i(Lit.: vremurile şi legea;
sau: sărbătorile hotărâte prin lege), iar sfinţii vor fi daţi în mâna lui timp de un an, doi
ani şi o jumătate de an.j(Vezi nota de la 4:16)

Cuvinte jignitoare. Aramaic, millin (singular millah), simplu, „cuvinte”. Atributul „de hulă” este
adăugat. Expresia „cu trufie” (v. 8 şi 20) este traducerea aramaicului rabreban. Millah este tradus prin
„lucru” în cap. 2,5.8.11.15.17; 6,12; 7,1; „cuvânt” în cap. 3,28; 4,31.33; 5,10.15; 7,11.25.28;
„neadevăruri” în cap. 2,9; „ce cere” cap. 2,10; „taina” 2,23; „poruncea” 3,22.
Împotriva. Aramaicul lesad. Sad înseamnă literal „latură” sau „parte”. Lesad ar putea fi luat cu sensul
de „pe partea cealaltă în faţă”, dând a se înţelege că, în opoziţie cu Cel Prea Înalt, cornul cel mic se
înalţă ca fiind egal cu Dumnezeu (vezi comentariul la 2Tesaloniceni 2,4; comp. Isaia 14,12-14).
Literatura eclesiastică este suprasaturată de probe ale pretenţiilor arogante şi hulitoare ale papalităţii.
Exemple tipice sunt următoarele extrase dintr-o întinsă lucrare enciclopedică scrisă de un teolog
romano-catolic din secolul al XVIII-lea:„Papa este de o demnitate atât de mare şi atât de înaltă încât el
nu este un simplu om, ci e ca Dumnezeu, şi vicarul lui Dumnezeu ...”
„Papa este încoronat cu o întreită coroană ca împărat al cerului, al pământului şi al locurilor de jos.”
„Papa este ca Dumnezeu pe pământ, unicul suveran al credincioşilor lui Hristos, căpetenia împăraţilor,
având plinătatea puterii, căruia i s-a încredinţat de către Atotputernicul Dumnezeu cârmuirea nu numai a
împărăţiei pământeşti, dar şi a celei cereşti ...”
„Papa are o autoritate atât de mare încât poate să modifice, să explice, sau să interpreteze chiar şi legile
divine ...”
„Papa poate să modifice legea divină, întrucât puterea lui nu este a omului ci a lui Dumnezeu, şi el
acţionează ca vicerege al lui Dumnezeu pe pământ cu puterea nemărginită de a-şi lega şi dezlega oile.”
„Tot ceea ce se spune că face Domnul Dumnezeu Însuşi şi Mântuitorul, acestea le face şi vicarul Lui,
cu condiţia ca să nu facă nimic contrar credinţei” (tradus din lucrarea lui Lucius Ferraris, „Papa II”,
Prompta Biblioteca, Vol. VI, p. 25-29).
Va asupri. Sau „va epuiza”, „va distruge”. Evenimentul este descris anterior în cuvintele: „cornul
acesta a făcut război sfinţilor şi i-a biruit” (v. 21). Expresia descrie persecuţia continuă şi neobişnuită.
Papalitatea recunoaşte că a persecutat şi apără astfel de acte ca fiind o exercitare legitimă a puterii ce i-ar
fi fost acordată, zice-se, de către Hristos. Cuvintele următoare sunt din The Catholic Encyclopedia:
„În bula „Ad extirpanda” (1252) Inocenţiu IV zice: „Când cei declaraţi vinovaţi de erezie au fost
predaţi puterii civile de către episcop sau de reprezentanţii lui, sau de Inchiziţie, magistratul principal al
cetăţii trebuie să-i ia de îndată, şi, în decurs de cel mult cinci zile, să execute legile făcute împotriva lor,
”... Nu ar putea să mai rămână nici o îndoială cu privire la rânduielile civile vizate aici, deoarece
pasajele care ordonau arderea ereticilor nepocăiţi erau inserate în decretaliile papale din constituţiile
imperiale „Commissis nobis” şi „Inconsutibilem tunicam”. Mai sus numita bulă „Ad extirpanda” a
rămas deci un document fundamental al Inchiziţiei, reînnoit sau reîntărit de diferiţi papi: Alexandru V
(1254-61), Clement IV (1265-68), Nicolae IV (1288-92), Bonifaciu VIII (1294-1303) şi alţii. Prin
urmare autorităţile civile erau obligate de papi sub pedeapsa cu excomunicarea să execute sentinţele
judecătoreşti care îi osândeau pe ereticii care nu se pocăiau la ardere pe rug” (Joseph Blotzer, art.
„Inchiziţie, Vol. VIII, p. 34).
~ 85 ~
 Se va gândi. Aramaic sebar, „a avea de gând”, „a intenţiona”, „a se strădui”, „a încerca”. Este indicată
o încercare premeditată (vezi GC 446).
Vremurile(sau „Timpurile”).Aramaic, zimmin (singular, zeman), un termen care denotă timp fixat ca în
cap. 3,7.8; 4,36; 6,10.13, sau o perioadă de timp ca în cap. 2,16; 7,12. O sugestie cu privire la sensul
expresiei „a schimba timpurile” se dă în cap. 2,21 unde cuvintele aramaice identice pentru „schimbare”
şi „timpuri” apar din nou împreună. Totuşi, Daniel acolo pune în seama lui Dumnezeu prerogativa de a
schimba timpurile. Dumnezeu este Cel care are sub controlul Său destinul naţiunilor. El este Cel care
„răstoarnă şi pune pe împăraţi” (cap. 2,21). „Mai presus de şi prin acţiunea şi contra-acţiunea intereselor,
puterii şi pasiunilor omeneşti, instrumentele Celui Atotputernic realizează în linişte şi cu răbdare
lucrările voinţei Sale” (Ed 173). Tot Dumnezeu este Acela care hotărăşte şi „timpul” (aramaicul zeman)
când sfinţii urmează să intre în posesia împărăţiei (cap. 7,22). Pentru cornul cel mic strădania de a
schimba vremurile ar indica o tentativă deliberată de a exercita prerogativele lui Dumnezeu în încercarea
de a determina cursul istoriei omenirii.
Lege. Sau „Legile”. Aramaicul dath, folosit atât pentru legile omeneşti (cap. 2,9.13.15; 6,8.12.15) cât şi
pentru cele divine (Ezra 7,12.14.21.25.26). Aici este evident că se face referire la legea divină, întrucât
legea omenească este schimbată de cei din locurile de răspundere, iar o astfel de schimbare nu prea ar
avea de ce să constituie un subiect al profeţiei. Cercetând dacă papalitatea s-a străduit să schimbe legea
divină, găsim răspunsul în marea apostazie a primelor secole creştine care a introdus numeroase doctrine
şi practici contrare voinţei lui Dumnezeu aşa cum este descoperită în Sfintele Scripturi. Cea mai
îndrăzneaţă schimbare a fost în ce priveşte ziua săptămânală de închinare. Biserica apostată recunoaşte
pe faţă că este răspunzătoare de introducerea cultului duminicii, pretinzând că are dreptul de a face astfel
de schimbări (vezi GC 446). Un catehism cu autoritate pentru preoţi zice: „Dar Biserica lui Dumnezeu
(adică, biserica apostată) în înţelepciunea ei a rânduit ca celebrarea zilei de Sabat să fie transferată
asupra „zilei Domnului” (Catehismul Sinodului din Trent, traducerea Donovan, ed. 1829, p. 358).
Catehismul acesta a fost scris din ordinul acelui mare sinod, şi publicat sub auspiciile papei Pius V.
În toată perioada Noului Testament creştinii au ţinut ziua a şaptea a săptămânii ca Sabat (vezi
comentariul la Fapte 17,2). Trecerea de la Sabat la duminică a fost un proces treptat care a început
cândva înainte de anul 150 d.Hr., şi a continuat pentru aproximativ trei secole. Primele referiri istorice la
ţinerea duminicii de persoane ce se pretindeau creştine apar în Epistola lui Barnaba (cap. 15) şi în Întâia
Apologie (cap. 67) a lui Iustin Martirul ambele datând cam de pe la 150 d.Hr. Ambele susţineau că nu
trebuie să se ţină Sabatul ci trebuie să se ţină Duminica. Prima referire autentică la Duminică în calitate
de „Ziua Domnului” vine din lucrarea apocrifă Evanghelia după Petru şi de la Clement Alexandrinul
(Diverse, v. 14), către finele secolului al II-lea.
Înainte de revolta iudaică sub Bar Cochba, 132-135 d.Hr., Imperiul Roman recunoştea iudaismul ca
religie legală, iar creştinismul ca o sectă iudaică. Dar ca urmare a acestei revolte iudeii şi iudaismul au
fost discreditaţi. Pentru a evita persecuţia care a urmat, începând de pe vremea aceasta creştinii au căutat
prin toate mijloacele posibile să lămurească faptul că ei nu erau iudei. Referiri repetate din partea
scriitorilor creştini în următoarele trei secole la ţinerea Sabatului ca fiind „iudaizare”, împreună cu lipsa
referinţelor istorice cu privire la ţinerea de către creştini a duminicii ca zi sfântă înainte de revolta
iudaică, îndreaptă atenţia către perioada anilor 135-150 d.Hr., ca fiind timpul când creştinii au început să
ataşeze sfinţenia Sabatului zilei întâi a săptămânii.
Totuşi ţinerea duminicii nu a înlocuit-o imediat pe aceea a Sabatului, ci a însoţit-o şi a suplimentat-o.
Timp de câteva secole creştinii au ţinut ambele zile. La începutul secolului al III-lea, de pildă, Tertulian
observa că creştinii nu se lăsaseră de Sabat. Puţin mai târziu lucrarea apocrifă Constituţiile Apostolice
(II. 36) îi îndemna pe creştini să „ţină Sabatul şi sărbătoarea Zilei Domnului”.
Pe la începutul secolului al IV-lea duminica dobândise o preferinţă oficială faţă de Sabat. În lucrarea
lui, Comentariu la Psalmul 92, Eusebiu, istoric bisericesc de frunte al epocii, scria: „Toate lucrurile pe
care eram datori să le facem în Sabat, le-am transferat asupra zilei Domnului, ca aparţinându-i mai
corespunzător, pentru că are prioritate şi este întâia în rang şi este mai de cinste decât Sabatul iudaic. ”
Cea dintâi hotărâre oficială a Bisericii Catolice care exprimă preferinţă pentru Duminică a fost luată la
Sinodul de la Laodicea, în secolul al IV-lea: Canonul 29 al acestui sinod stipulează că „creştinii nu
trebuie să iudaizeze şi să nu lucreze Sâmbăta (Sabat) ci să lucreze în această zi; dar ziua Domnului să o

~ 86 ~
onoreze în mod deosebit, şi, fiind creştini, ar trebui, dacă e posibil, să nu lucreze în ziua aceea. Dacă,
însă, ei tot vor fi găsiţi iudaizând, să fie îndepărtaţi de la Hristos”. Sinodul acesta a prevăzut ca serviciile
divine să aibă loc în Sabat, dar ziua era desemnată ca o zi de lucru. Este demn de observat că această
primă lege eclesiastică impunând ţinerea duminicii, prezintă iudaizarea ca motiv de evitare a ţinerii
Sabatului. Mai mult, aspra măsură luată împotriva ţinerii Sabatului este o dovadă că mulţi încă mai
„iudaizau” în ziua aceea. Într-adevăr scriitorii secolelor al IV-lea şi al V-lea îi avertizau de repetate ori
pe semenii lor creştini să se ferească de această practică. Pe la anul 400 de exemplu, Chrisostom observa
că mulţi încă mai ţineau Sabatul după felul iudeilor, iar astfel iudaizau.
Rapoarte contemporane descoperă de asemenea faptul că bisericile din Alexandria şi din Roma purtau
răspunderea principală pentru promovarea ţinerii duminicii. Pe la anul 440 d.Hr., istoricul bisericesc
Socrate scria că „aproape toate bisericile din întreaga lume celebrează sfintele taine în Sabat în fiecare
săptămână, totuşi, creştinii din Alexandria şi din Roma, datorită unei vechi tradiţii, au încetat să facă
astfel” (Istoria Eclesiastică, v. 22). Cam pe aceeaşi vreme Sozomen scria că „oamenii din
Constantinopol şi aproape de pretutindeni, se adună laolaltă în Sabat ca şi în ziua întâia a săptămânii,
obicei care nu se păstrează la Alexandria sau la Roma.”
Trei realităţi devin astfel clare: 1) Concepţia despre sfinţirea duminicii printre creştini a apărut iniţial
datorită efortului lor de a evita practici care ar fi tins să-i identifice ca iudei, şi astfel să ducă la
persecuţie. 2) Biserica Romei a dezvoltat de timpuriu o preferinţă pentru duminică; iar sporirea
importanţei acordată Duminicii în biserica timpurie cu preţul Sabatului este în strânsă legătură cu
ridicarea treptată a Romei la putere. 3) În sfârşit, influenţa romană a reuşit să facă din ţinerea duminicii o
chestiune de legislaţie bisericească, aşa cum a făcut cu multe alte practici ca de pildă cultul Mariei,
venerarea sfinţilor şi a îngerilor, folosirea icoanelor şi rugăciunile pentru morţi. Sfinţirea duminicii
stătea pe aceeaşi bază ca şi aceste practici nebiblice introduse în biserică de episcopul Romei.
Un an, doi ani şi o jumătate de an. Aramaicul ‘iddan tradus aici prin „vreme” apare şi în cap.
4,16.23.25.32. În pasajele acestea cuvântul ‘iddan însemnează fără îndoială „un an” (vezi comentariul la
cap. 4,16). Cuvântul tradus „vremi”, derivând de asemenea de la ‘iddan a primit de la masoreţi
punctuaţia de plural, dar învăţaţii sunt în general de acord că ar fi trebuit să fie vocalizat ca un dual,
însemnând în felul acesta „două vremi”. Cuvântul pelag poate fi bine tradus prin termenul jumătate
[în KJV este tradus prin „diviziune”, „parte”]. De aceea traducerea cea mai acceptabilă este aceea de „o
vreme, două vremi, şi o jumătate de vreme”.
O comparaţie cu profeţiile paralele care atrag atenţia la aceeaşi perioadă de timp, dar de o altă manieră,
ne ajută să calculăm lungimea timpului despre care este vorba, În Apocalips 12,14 perioada este
denumită „o vreme, vremi şi jumătate de vreme”. Aceeaşi perioadă este amintită mai la începutul
capitolului ca „o mie două sute şase zeci de zile” (Apocalips 12,6). În Apocalips 11,2.3 expresia „o mie
două sute şase zeci de zile” este echivalentă cu „patruzeci şi două de luni”. În felul acesta este clar că o
perioadă de trei vremuri şi jumătate este egală cu 42 de luni, care la rândul lor sunt egale cu 1260 de
zile, şi că „o vreme” reprezintă 12 luni sau 360 de zile. Perioada aceasta poate fi numită un an profetic.
Totuşi un an profetic de 360 de zile sau 12 luni de 30 de zile nu trebui să fie confundat nici cu anul
calendaristic iudaic, care era un an lunar de o lungime variabilă (cu luni de 29 şi 30 de zile), nici cu anul
calendaristic solar de 365 de zile (vezi Vol. II, p. 111, 112). Un an profetic însemnează 360 de zile, dar o
zi profetică ţine locul unui an solar.
Deosebirea aceasta poate fi explicată astfel: Un an profetic de 360 de zile nu este literal, ci simbolic, de
aceea cele 360 de zile ale lui sunt zile profetice, nu literale. Pe temeiul principiului zi-an, aşa cum este
ilustrat în Numeri 14,34 şi Ezechiel 4,6 o zi în profeţia simbolică reprezintă un an literal. În felul acesta
un an profetic sau „o vreme”, reprezintă 360 de ani literali, naturali, şi, tot aşa, o perioadă de 1260 sau
2300 sau oricare alt număr de zile profetice însemnează tot atâţia ani literali, reali (adică ani solari
întregi, aşa cum sunt demarcaţi de sezoane, care sunt stăpânite de soare). Deşi numărul zilelor în fiecare
an lunar, era variabil, calendarul iudaic era corectat prin adăugarea ocazională a unei luni în plus (vezi
Vol. II, p. 104), aşa că pentru scriitorii biblici – ca şi pentru noi – un şir lung de ani lunari era
întotdeauna echivalent cu acelaşi număr de ani solari. Cu privire la aplicarea principiului zi-an vezi p.
39-76.
Validitatea principiului zi-an a fost demonstrată de împlinirea precisă a diferitelor profeţii calculate

~ 87 ~
după metoda aceasta, mai ales a celor 1260 de zile şi a celor 70 de săptămâni. O perioadă de trei ani şi
jumătate reali este absurd de scurtă pentru a împlini cerinţele profeţiilor celor 1260 de zile cu privire la
papalitate. Dar atunci când pe baza principiului zi-an perioada este extinsă la 1260 de ani, profeţia îşi
găseşte o împlinire unică.
În iulie 1790, treizeci de episcopi romano-catolici au apărut înaintea conducătorilor guvernului
revoluţionar al Franţei ca să protesteze împotriva legiunilor care urmăreau să scoată clerul francez de
sub jurisdicţia papei şi să-i facă direct răspunzători faţă de guvern. Aveau de gând, întrebau ei,
conducătorii revoluţiei să acorde libertate tuturor religiilor „cu excepţia aceleia care fusese cândva
supremă, care fusese susţinută de evlavia părinţilor noştri şi de toate legile Tatălui, şi care timp de
douăsprezece secole fusese religia naţională?” (A. Aulard, Creaţionismul şi Revoluţia Franceză, p. 70).
Perioada profetică a cornului mic a început în anul 538 d.Hr., când ostrogoţii au renunţat la asedierea
Romei, iar episcopul Romei, eliberat de controlul arian, a fost liber să exercite prerogativele decretului
lui Iustinian din 533, şi prin urmare să sporească autoritatea „Sfântului Scaun” (vezi comentariul la v. 8).
Exact după 1260 de ani (1798), biruinţele spectaculoase ale oştirilor lui Napoleon în Italia l-au lăsat pe
papa la mila guvernului revoluţionar franceze, care l-a avizat că religia catolică va constitui permanent
vrăjmaşul de neînduplecat al republicii şi a adăugat că „mai este un lucru chiar mai esenţial pentru
realizarea scopului dorit, iar acesta este distrugerea, dacă este posibil, a centrului unităţii Bisericii
Romane, şi urmează ca domnia voastră, care întruchipaţi în persoana dumneavoastră calităţile cele mai
distinse ale generalului şi ale omului politic iluminat, să realizaţi scopul acesta dacă consideraţi că este
posibil” (Ibid., p. 158). Ca răspuns la aceste instrucţiuni şi la ordinul lui Napoleon, Berthier, cu o oştire
franceză a intrat în Roma, a proclamat sfârşitul guvernării politice a papei şi l-a luat pe papa prizonier
ducându-l în Franţa, unde a murit în exil.
Răsturnarea papalităţii în anul 1798 marchează apogeul unei lungi serii de evenimente legate de
declinul ei progresiv precum şi sfârşitul perioadei profetice de 1260 de ani. Pentru o mai completă
descriere a ridicării şi declinului papalităţii, vezi Nota Adiţională de la finele acestui capitol.

26 Dar va fi o judecată k(Sau: Dar curtea (de judecată) va delibera; lit.: Dar judecata va
şedea; vezi v. 10) şi i se va lua stăpânirea, ca să fie distrusă şi nimicită pentru totdeauna.
Va fi o judecată. Vezi comentariul la v. 9-11. Judecata va da sentinţa de desfiinţare a papalităţii.
Puterea aceasta îşi va continua războaiele sale împotriva sfinţilor până la sfârşit de tot. Atunci stăpânirea
ei va fi înlăturată pentru totdeauna şi nimicită.

27 Apoi domnia, stăpânirea şi măreţia împărăţiilor care sunt pretutindeni sub ceruri vor fi
date poporului sfinţilor Celui Preaînalt l(Sau: sfinţilor, poporul Celui Preaînalt).
Împărăţia Lui este o împărăţie veşnică şi toate stăpânirile Îi vor sluji m(Sau: I se vor
închina) şi Îl vor asculta.”
Vor fi date. Aici este o străfulgerare a reasigurării asupra rezultatului final al luptelor şi al persecuţiei
prin care au trecut sfinţii. Binecuvântată făgăduinţă! Domnul Hristos va reveni în curând pentru a-i lua
pe sfinţii Săi şi a-i primi în împărăţia şi la răsplata veşnică.
Toate stăpânirile. Pe pământul refăcut, patria celor drepţi, nu va mai fi neînţelegere şi nemulţumire. Un
singur puls al armoniei va vibra în întregul univers. Toţi cei mântuiţi îi vor da voioasă ascultare lui
Dumnezeu şi vor rămâne veşnic în fericita Lui prezenţă.

28 Aici s-au încheiat cuvintele. Pe mine, Daniel, m-au înspăimântat foarte tare gândurile
mele şi mi s-a schimbat culoarea feţei, dar am păstrat cuvintele în inima mea.n(Cu acest
verset se încheie textul în limba aramaică al cărţii Daniel)
Înspăimântat. Sau „speriat”.
Culoarea feţei. Aramaicul ziw, care după unii autori înseamnă „faţă”, după alţii „strălucire” probabil în
sensul de „înfăţişare”. Dezvăluirea istoriei viitoare a sfinţilor l-a uimit şi întristat într-o mare măsură pe
profet.
~ 88 ~
 NOTĂ ADIŢIONALĂ LA CAPITOLUL 7
Dezvoltarea marii apostazii care a culminat cu papalitatea a fost un proces treptat care a acoperit mai
multe secole. Acelaşi lucru este valabil şi pentru declinul aceste puteri.
În privinţa viitorului, Domnul Isus Şi-a avertizat ucenicii: „Luaţi seama să nu vă înşele cineva”, căci
„se vor scula mulţi proroci mincinoşi, şi vor înşela pe mulţi”, săvârşind „semne mari şi minuni” pentru
confirmarea pretenţiilor lor mincinoase „până acolo încât să înşele, dacă va fi cu putinţă, chiar şi pe cei
aleşi” (Matei 24,4.11.24).
Pavel, vorbind în mod inspirat, spunea că se vor scula oameni „care vor învăţa lucruri stricăcioase, ca
să tragă pe ucenici de partea lor ” (Fapte 20,29.30). Rezultatul avea să fie o „lepădare de credinţă”
(apostazie) în care se va da pe faţă puterea pe care el o menţionează sub denumirea de „omul
fărădelegii” şi „taina fărădelegii”, care se împotriveşte adevărului, se înalţă mai presus de Dumnezeu şi
uzurpă autoritatea lui Dumnezeu asupra bisericii (2Tesaloniceni 2,3.4). Puterea aceasta care, avertiza el,
era deja la lucru într-o măsură mai mică (v. 7), urma să lucreze „prin puterea Satanei, cu tot felul de
minuni, de semne şi puteri mincinoase” (v. 9). Maniera tainică a arătării sale urma să fie atât de iscusit
camuflată încât nimeni în afară de aceia care credeau şi iubeau adevărul cu sinceritate, nu avea să fie la
adăpost de pretenţiile ei înşelătoare (v. 10-12).
Înainte de sfârşitul primului secol apostolul Ioan scria că „în lume au ieşit mulţi prooroci mincinoşi”
(1Ioan 4,1), iar ceva mai târziu, că „în lume s-au răspândit mulţi amăgitori” (2Ioan 7). Acesta, zicea el,
„este duhul lui Antihrist, de a cărui venire aţi auzit. El chiar este în lume acum” (1Ioan 4,3).
Prezicerile acestea avertizau că deja acţionau în biserică forţe prevestitoare de rele, forţe care
prevesteau erezie, schismă şi apostazie de mari proporţii. Pretinzând prerogativele şi autoritatea care Îi
aparţin numai lui Dumnezeu, şi totuşi acţionând pa baza unor principii satanice şi prin metode satanice,
unealta aceasta îi va amăgi în cele din urmă pe majoritatea creştinilor să accepte conducerea lui şi astfel
îşi va asigura controlul asupra bisericii (vezi Fapte 20,29.30; 2Tesaloniceni 2,3-12).
În vremurile apostolice fiecare grupare locală îşi alegea proprii slujbaşi şi îşi rezolva singură
problemele. Biserica universală era totuşi „un singur trup” în virtutea lucrării nevăzute a Duhului Sfânt,
şi a călăuzirii apostolilor, care îi uneau pe credincioşii de pretutindeni într-un „singur Domn, o singură
credinţă şi un singur botez” (vezi Efeseni 4,3-6). Conducătorii bisericilor locale trebuiau să fie oameni
„plini de Duhul Sfânt” (Fapte 6,3) aleşi, pregătiţi şi călăuziţi de Duhul Sfânt (vezi Fapte 13,2) şi numiţi
(Fapte 6,5) şi întăriţi prin binecuvântare de către biserică (Fapte 13,3).
Pe măsură ce biserica şi-a părăsit „dragostea dintâi” (Apocalips 2,4), ea şi-a pierdut curăţia doctrinară,
înaltele sale standarde de conduită personală, şi legătura invizibilă a unităţii realizată prin Duhul Sfânt.
În ce priveşte cultul, formalismul a luat locul simplităţii. Popularitatea şi puterea personală au ajuns să
deţină o pondere din ce în ce mai mare în alegerea conducătorilor, care mai întâi şi-au asumat o
autoritate sporită în cadrul bisericii locale, şi apoi au căutat să şi-o extindă la nivelul bisericilor
învecinate.
Administrarea bisericii locale sub călăuzirea Duhului Sfânt, a fost înlocuită cu timpul de autoritarismul
eclesiastic concentrat în mâinile unui singur slujbaş, episcopul, căruia fiecare membru al bisericii îi era
supus personal şi prin a cărui unică mijlocire se avea acces la mântuire. De aici înainte conducerea se
gândea numai cum să stăpânească biserica în loc să îi slujească, iar „cel mai mare” nu mai era cineva
care să se considere „robul tuturor”. Astfel, treptat, s-a dezvoltat concepţia unei ierarhii preoţeşti care s-a
interpus între fiecare creştin şi Domnul său.
Potrivit cu scrierile atribuite lui Ignaţiu din Antiohia, care a murit pe la anul 117, prezenţa episcopului
era necesară pentru celebrarea ritualurilor religioase şi pentru supravegherea treburilor bisericeşti. Irineu
(decedat în jurul anului 200) îi clasifica pe episcopii diferitelor biserici după vârsta şi importanţa relative
ale bisericilor peste care prezidau. El acorda o onoare deosebită bisericilor înfiinţate de apostoli, şi
susţinea că toate celelalte bisericii trebuia să fie de acord cu biserica din Roma în materie de credinţă şi
doctrină. Tertulian (decedat în 225) susţinea supremaţia episcopului faţă de prezbiteri – bătrânii aleşi la
nivel local.
Ciprian (decedat în jurul anului 258) este considerat fondatorul ierarhiei romano-catolice. El susţinea
teoria că este o singură biserică adevărată, şi că în afară de ea nu există posibilitate de mântuire. El avea

~ 89 ~
pretenţia că Petru a întemeiat biserica din Roma, şi că prin urmare episcopul bisericii din Roma ar trebui
să fie onorat mai mult decât alţi episcopi, iar părerile şi deciziile sale să aibă întotdeauna întâietate. El
sublinia importanţa succesiunii apostolice directe, afirma preoţia reală a clerului, şi susţinea că nici o
biserică n-ar putea să celebreze ritualurile religioase sau să-şi rezolve treburile fără prezenţa şi
consimţământul episcopului.
Factorii care au contribuit la ascendenţa şi, cu timpul, la supremaţia episcopului Romei au fost
următorii: 1) Fiind capitala şi metropola lumii civilizate, Roma era locul natural pentru reşedinţa unei
biserici mondiale. 2) Biserica Romei era singura din apus care pretindea că are origine apostolică, un
fapt care, pe atunci, făcea să se pară natural ca episcopul Romei să aibă întâietate faţă de ceilalţi
episcopi. Roma ocupa o poziţie foarte onorabilă chiar şi înainte de anul 100 î.Hr. 3) Mutarea capitalei
politice de la Roma la Constantinopol de către Constantin (330) l-a lăsat pe episcopul Romei oarecum
liber de controlul imperial, şi de aici înainte împăratul a dat un sprijin consistent mai degrabă pretenţiilor
acestuia faţă de acelea ale altor episcopi. 4) În parte, împăratul Iustinian l-a sprijinit puternic pe
episcopul Romei, şi i-a satisfăcut interesele printr-un edict imperial recunoscându-i supremaţia asupra
bisericilor din răsărit şi din apus – un edict care nu putea să intre pe deplin în vigoare decât după
zdrobirea stăpânirii ostrogoţilor asupra Romei în anul 538. 5) Succesul bisericii din Roma de a rezista
diferitelor aşa-zise mişcări eretice, mai ales gnosticismului şi monoteismului, i-a dat o înaltă reputaţie de
ortodoxie, iar grupările aflate în conflict adesea apelau la episcopul din Roma ca să arbitreze în
neînţelegerile lor. 6) Controversele teologice din răsărit care au divizat şi slăbit biserica din răsărit au
lăsat Roma liberă să se devoteze unor probleme mai practice şi să folosească ocaziile pentru a realiza o
extindere a autorităţii. 7) Împrejurările repetate când a reuşit să evite sau să îmblânzească atacurile
barbare asupra Romei au ridicat prestigiul politic al papalităţii, iar adesea în lipsa conducerii civile papa
a servit oraşul cu funcţiunile esenţiale ale guvernării civile. 8) Invaziile mahomedane au stânjenit
Biserica din răsărit, eliminând în felul acesta unicul rival al Romei. 9) Invadatorii barbari din apus se
pretindeau deja, în cea mai mare parte, convertiţi la creştinism, iar invaziile acestea l-au eliberat pe papa
de sub controlul imperial. 10) O dată cu convertirea lui Clovis (496), regele francilor, papalitatea a găsit
o armată puternică care să-i susţină interesele, şi un ajutor eficient în sprijinul convertirii altor triburi
barbare.
Mărturisind creştinismul, Constantin cel Mare (decedat în 337) a unit biserica cu statul, a subordonat
biserica statului, şi a făcut din biserică un instrument al politicii de stat. Reorganizarea administraţiei
politice a Imperiului Roman făcută de el a devenit modelul administraţiei eclesiastice a Bisericii
Romane, şi astfel al ierarhiei catolice romane. Pe la 343 Sinodul de la Sardica i-a conferit episcopului de
Roma jurisdicţie asupra episcopilor metropolitani, sau arhiepiscopilor. Papa Inocenţiu I (decedat în 417)
pretindea că are jurisdicţie peste întreaga lume creştină, dar nu a fost în stare să exercite această putere.
Augustin (decedat în 430), unul din marii părinţi bisericeşti şi întemeietorul teologiei medievale,
susţinea că Roma deţinuse întotdeauna supremaţia asupra bisericilor. Lucrarea lui clasică Cetatea lui
Dumnezeu prezenta într-o manieră plină de îndrăzneală idealul catolic al unei biserici universale care să
conducă un stat universal, iar aceasta a oferit premisele teoretice ale papalităţii medievale.
Leo I (cel Mare, decedat în 461) a fost primul episcop al Romei care a proclamat că Petru a fost primul
papă, care a susţinut succesiunea neîntreruptă a papilor începând cu Petru, care a pretins că are primatul
direct de la Isus Hristos, şi care a izbutit să aplice aceste principii în administraţia treburilor bisericii.
Leo I a definitivat teoria puterii papale, şi a făcut din puterea aceasta o realitate. El a fost cel care a
obţinut un edict imperial care declara că deciziile papale au putere de lege. Cu sprijinul imperial el s-a
aşezat mai presus de sinoadele bisericeşti, asumându-şi dreptul de a defini doctrina şi a emite hotărâri.
Succesul lui de a-l convinge pe Atila să nu intre în Roma (452) şi încercarea lui de a-l opri pe Gaiseric
(Genseric, 455) a sporit prestigiul său şi al papalităţii. Leo I cel Mare a fost fără îndoială atât un
conducător în cele temporale cât şi un conducător spiritual al poporului său. Pretenţiile papale de mai
târziu la autoritate statală au fost întemeiate în cea mai mare parte pe presupusa autoritate a unor
documente contrafăcute cunoscute ca „pioasele fraude”, precum aşa-numita Donaţie a lui Constantin.
Convertirea lui Clovis, conducătorul francilor, la credinţa romană pe la anul 496 când cei mai mulţi
năvălitori barbari erau încă arieni, i-a dat papei un aliat politic puternic dispus să lupte pentru biserică.
Timp de peste douăsprezece secole: spada Franţei, „fiul cel mai mare” al papalităţii, a fost un agent activ

~ 90 ~
pentru convertirea oamenilor la Biserica Romei şi pentru menţinerea autorităţii papale.
Pontificatul Papei Grigore I (cel Mare, decedat în 604), primul dintre prelaţii medievali ai bisericii
marchează trecerea de la era antică la cea medievală. Grigore şi-a asumat cu îndrăzneală rolul, deşi nu şi
titlul, de împărat al apusului. El a pus bazele puterii papale în cursul Evului Mediu, iar pretenţiile de mai
târziu la absolutism ale papalităţii datează de la el. Eforturile misionare extensive începute de Grigore
cel Mare au întins într-o mare măsură influenţa şi autoritatea Romei.
Când, peste un secol, lombarzii ameninţau să se întindă peste toată Italia, papa a apelat la Pepin, rege al
francilor, să-i vină în ajutor. Împlinind cererea, Pepin i-a înfrânt deplin pe lombarzi, iar în 756, i-a dăruit
papei teritoriul pe care-l luase de la ei. Darul acesta, cunoscut în general sub numele de Donaţia lui
Pepin, marchează originea Statelor Papale şi începutul formal al domniei temporale a papei.
Din secolul al VII-lea până în secolul al XI-lea puterea papală a fost, vorbind în general, la nivelul cel
mai scăzut. Următorul mare papă şi unul dintre cei mai mari dintre toţi, a fost Grigore al VII-lea
(decedat în 1085). El susţinea că Biserica Romană n-a greşit şi nu poate greşi niciodată, că papa este
judecătorul suprem, că el nu poate fi judecat de nimeni, că hotărârile lui nu pot fi schimbate, că numai el
are dreptul la omagiul tuturor domnilor, şi că numai el singur poate să-i dea jos pe regi şi pe împăraţi.
Timp de două secole a existat o luptă continuă între papă şi împărat pentru supremaţie, luptă în care
când unul când celălalt obţinea un succes temporar. Pontificatul lui Inocenţiu III (decedat în 1296) a
găsit papalitatea la apogeul puterii ei, iar în cursul secolului următor ea s-a aflat chiar la zenitul gloriei
ei. Pretinzând că este vicarul lui Hristos, Inocenţiu III a exercitat toate prerogativele pretinse de Grigore
cu un secol şi mai bine înainte.
La un secol după Inocenţiu III, papa medieval ideal, Bonifaciu VIII (decedat în 1303) a încercat fără
succes să domnească aşa cum domniseră înainte de el iluştrii lui predecesori. El a fost ultimul papă care
a încercat să exercite autoritatea universală aşa cum o afirmase Grigore VII şi cum fusese menţinută de
Inocenţiu III. Că puterea papei slăbea tot mai mult s-a văzut pe deplin în timpul aşa-numitei Captivităţi
Babiloniene (1309-1377), când, făcând uz de forţă, francezii au mutat sediul papalităţii de la Roma la
Avignon, în Franţa. La scurt timp după întoarcerea la Roma, a izbucnit ceea ce a fost cunoscut ca Marea
Schismă (1378-1417). În acest timp au fost cel puţin doi, şi câteodată trei papi rivali în acelaşi timp,
fiecare acuzându-l pe celălalt şi pretinzând că el este adevăratul papă. Ca urmare papalitatea a suferit o
pierdere ireparabilă de prestigiu în ochii popoarelor Europei. Cu mult înainte de perioada Reformaţiunii
multe voci din interiorul şi din afara Bisericii Catolice s-au înălţat ca să critice pretenţiile sale arogante
şi numeroasele ei abuzuri atât ca putere civilă cât şi ca putere spirituală. Renaşterea culturii (Renaşterea)
în Europa apuseană, epoca descoperirilor, creşterea puterii statelor naţionale, inventarea tiparului, şi
diverşi alţi factori au contribuit la scăderea treptată a puterii papale. Pe vremea lui Martin Luther se
făcuse deja mult pentru subminarea autorităţii Romei.
Reformaţiunea, considerată în mod obişnuit ca începând în 1517, prin afişarea celor nouăzeci şi cinci
de teze, a văzut cum puterea papală a fost alungată de pe mari teritorii ale Europei nordice. Eforturile
papalităţii de a combate Reformaţiunea a luat forme precum Inchiziţia, Indexul şi organizarea ordinului
Iezuit. Iezuiţii au devenit oştirea intelectuală şi spirituală a bisericii pentru exterminarea
Protestantismului. Timp de aproape trei secole Biserica Romei a dus o luptă viguroasă, dar în care
pierdea treptat, împotriva forţelor luptând pentru libertate civilă şi religioasă.
În cele din urmă, în timpul Revoluţiei Franceze, Biserica Catolică a fost scoasă în afara legii în Franţa –
prima naţiune din Europa care îi îmbrăţişase cauza, naţiunea care, timp de peste douăsprezece veacuri îi
susţinuse pretenţiile ei şi îi purtase războiele, naţiunea în care principiile sale fuseseră testate mai deplin
ca în oricare alta şi fuseseră găsite uşoare. În 1798 guvernul francez a ordonat armatei care opera în
Italia sub comanda lui Berthier să-l ia prizonier pe papa. Cu toate că papalitatea a existat şi mai departe,
ea a fost dezbrăcată de putere, şi niciodată de atunci nu a mai exercitat acelaşi fel sau aceeaşi măsură de
putere pe care o dovedise în vremurile anterioare. În 1870 Statele Papale au fost complet absorbite în
regatul unit al Italiei, puterea temporală pe care papalitatea o exercitase anterior timp de peste 1000 de
ani a ajuns la sfârşit, iar papa a devenit de bunăvoie „prizonier al Vaticanului” până i s-a redat puterea
temporală în 1929. Vezi comentariul la cap. 7,25.
Se vede clar din această scurtă schiţă că ridicarea puterii papale a fost un proces treptat, care s-a întins
peste mai multe secole. Acelaşi lucru este valabil şi pentru declinul ei. Primul proces se poate considera

~ 91 ~
că a durat de la anul 100 d.Hr. până în anul 756; celălalt de la 1303 până la 1870 d.Hr. Papalitatea s-a
aflat în culmea puterii ei de pe timpul lui Grigore VII (1073-85) până pe timpul lui Bonifaciu VIII
(1294-1303). Astfel este clar că nu se pot da date care să marcheze o tranziţie clară de la lipsa de
importanţă la supremaţie, sau de la supremaţie înapoi la o relativă slăbiciune. Aşa cum se întâmplă cu
toate procesele istorice, ridicarea şi prăbuşirea papalităţii au fost şi una şi alta dezvoltări treptate.
Totuşi în anul 538 papalitatea era pe deplin formată şi funcţiona în toate aspectele ei semnificative, iar
la 1798, 1260 de ani mai târziu, îşi pierduse, practic, toată puterea acumulată în cursul secolelor.
Inspiraţia îi acordase papalităţii 1260 de ani pentru a-şi demonstra principiile, metodele şi scopurile. Ca
urmare, aceste două date trebuie să fie considerate ca marcând începutul şi sfârşitul perioadei profetice a
puterii papale.

Comentariile lui Ellen G. White:

1-28 PK 548, 553, 554

2, 3 GC 440
9, 10 GC 479
10 EW 52; GC 414, 480, 512; LS 241; MH 417; MYP 330; PP 339, 357; 1T 100; 4T 384, 453, 482
13 ED 132; GC 422
13, 14 GC 424, 426, 480
14 GC 427
18 AH 540; ML 273; PP 342
22 GC 661
25 DA 763; EX 233; EW 33; GC 56.54, 439, 446, LS 101; PR 178, 183, 184; SR 328, 331, 382, 1T
76;9T 230
27 DA 828; EW 151, 280, 295; GC 347, 614; MB 108; PP 170; SR 44, 403; 9T 219
28 PK 553

~ 92 ~
Capitolul 8
Viziunea cu berbecul şi ţapul

1 În al treilea an al domniei împăratului Belşaţar, mie, Daniel, mi s-a arătat o viziune,

după cea care mi se arătase înainte.

Al treilea an. Pentru o tratare a chestiunii domniei lui Belşaţar, vezi Nota Adiţională de la capitolul 5.
Începând cu capitolul 8 scriitorul revine la limba ebraică (vezi p. 749), care este folosită de aici până la
sfârşitul cărţii.
Înainte. Fără îndoială o referire la viziunea din cap. 7.

2 În viziunea aceasta, m-am văzut în capitala Susa, în provincia Elam a(Statutul pe care îl
va avea Susa şi Elamul în perioada la care face referire profeţia); am mai văzut în viziune
că eram pe malul râului Ulai.

În capitala Susa. Au fost multe discuţii cu privire la faptul dacă profetul Daniel a fost corporal la Susa,
sau a fost numai în viziune. Atât cât reiese din context nu este nevoie să se deducă o prezenţă corporală.
„Am văzut într-o vedenie”, sau pur şi simplu „am văzut în vedenie” poate fi înţeles ca o introducere la o
serie de evenimente văzute în viziune fără să constituie o referire necesară la o prezenţă reală. Alte
exemple de transportări de felul acesta care au avut loc în viziune, dar nu în realitate sunt: „vizita” lui
Ezechiel la Ierusalim (vezi comentariul la Ezechiel 8,3) şi aceea a lui Ioan în pustie (Apocalipsa 17,3).
Am mai putea adăuga şi experienţele lui Ellen G. White (vezi EW 32, 39). Pe de altă parte nu se poate
dovedi că Daniel nu a fost corporal la Susa la data aceea. Nu este greu de imaginat ca deplasările lui fie
cu treburi oficiale, fie de altă natură să-l fi purtat la vechea capitală a Elamului. La momentul acestei
viziuni, dacă primul an al lui Belşaţar începe în 533, probabil că Elamul încă era o provincie
babiloniană, deşi a trecut sub stăpânirea lui Cir cu ceva vreme înainte de a lua Babilonul. Iosif
presupune că profetul a fost în realitate la Susa la momentul viziunii (Antichităţi, X. 11. 7).
Capitala. Ebr. birah, „citadelă” sau „acropolă”. În evreieşte termenul este în apoziţie faţă de Susa.
Expresia poate fi tradusă „în citadela Susa” sau folosind numele mai obişnuit în timpurile moderne,
„capitala Susa”, aşa cum traduce şi Cornilescu. După istoricul grec Xenofon, regii persani au folosit mai
târziu cetatea ca reşedinţă de iarnă, petrecându-şi restul anului la Babilon sau la Ecbatan. Pentru un plus
de informaţii cu privire la Susa vezi comentariul la Estera 1,2.
Râului Ulai. Asirianul Ula, un râu neidentificat. Clasicii plasează Susa pe Eulaeus (Karun) sau pe
Choaspes (Kerkha). Unii învăţaţi consideră că este vorba despre un canal între râurile Choaspes şi
Coprates.

3 Mi-am ridicat privirea, m-am uitat şi iată că lângă râu stătea un berbec cu 2 coarne.
Coarnele acestea erau lungi, dar unul era mai lung decât celălalt, cel lung crescând la
urmă.

Un berbec cu 2 coarne. Mai târziu îngerul identifică acest simbol ca reprezentând pe împăraţii Mediei
şi Persiei (v. 20).
Mai lung decât celălalt. Deşi s-a ridicat mai târziu decât Media, Persia a devenit puterea dominantă
când Cir l-a înfrânt pe Astiages al Mediei în anul 553 sau 550. Mezii, totuşi, n-au fost trataţi ca un popor
inferior sau subjugaţi, ci mai degrabă în calitate de confederaţi. Vezi comentariul la cap. 2,39.

~ 93 ~
4 Am văzut cum berbecul împungea spre apus, spre nord şi spre sud. Nici un animal nu-i
putea sta împotrivă şi nimeni nu putea scăpa de sub puterea lui. El făcea ce voia şi a ajuns
puternic.

Împungea spre apus. Cir a cucerit Lidia în anul 647 î.Hr. şi Babilonul în anul 539. Cambises şi-a extins
cuceririle spre sud până în Egipt şi Etiopia în anul 525. Darius Histaspe a mers spre nord împotriva
Sciţilor în 513 (vezi Vol. III, p. 54-59).
Imperiul Medo-persan cuprindea mai mult teritoriu decât predecesorul său, Babilonul. Atât de pline de
succes au fost oştile persane încât pe vremea lui Ahaşveroş (Estera 1,1) imperiul se întindea de la India
la Etiopia, extremităţile răsăritene şi sudice ale lumii cunoscute pe atunci. Un titlu frecvent al
monarhului persan era: „împărat al împăraţilor” sau „împărat al ţărilor”.

5 În timp ce căutam să înţeleg aceste lucruri, iată că a venit un ţap din apus, străbătând
toată suprafaţa pământului, fără să atingă însă pământul. Ţapul avea un corn impunător
între ochi.

Ţap. Identificat ca reprezentând „împărăţia Greciei” (v. 21), adică, Imperiul macedonean al lui
Alexandru cel Mare (vezi comentariul la cap. 7,6).
Din apus. Grecia se află la apus de Imperiul Persan.
Fără să atingă. Mai degrabă „fără să atingă pământul”. Această descriere a marii viteze înfăţişează bine
uimitoarea repeziciune a cuceririlor lui Alexandru (vezi comentariul la cap. 7,6).

6 A venit până la berbecul care avea două coarne, pe care l-am văzut stând lângă râu, şi
s-a năpustit asupra lui cu o furie năprasnică.

7 L-am văzut cum s-a apropiat de berbec şi s-a întărâtat împotriva lui. Apoi a izbit
berbecul şi i-a rupt cele două coarne, fără ca berbecul să fi avut putere să i se
împotrivească. L-a trântit la pământ şi l-a călcat în picioare; şi nu a fost nimeni care să-l
poată scăpa pe berbec de sub puterea ţapului.

S-a întărâtat împotriva. Ebr. maras în forma aflată aici însemnează „a fi înfuriat”. Limbajul versetului
acestuia descrie deplina supunere a Persiei de către Alexandru. Puterea imperiului a fost pe deplin
zdrobită. Ţara a fost supusă, oştirile ei sfărâmate, iar oraşele ei jefuite. Cetatea împărătească Persepolis,
ale cărei ruine încă mai stau ca un monument al splendorii sale antice, a fost nimicită prin foc.

8 Ţapul a continuat să crească în putere, dar, când a ajuns la culmea puterii sale, cornul
cel mare i s-a rupt. În locul lui au ieşit alte 4 coarne, impunătoare, înspre cele patru
vânturi ale cerului.

A continuat să crească în putere. Sau „s-a mărit nespus de mult” (vezi comentariul la v. 4, 9).
Când a a ajuns la culmea puterii. Profeţia prezicea că Alexandru va cădea atunci când imperiul se va
afla la apogeul său. La vârsta de 32 de ani, pe când era încă în floarea vârstei, marele conducător a murit
de friguri, agravat, fără îndoială, de propria lui necumpătare. Vezi comentariul la cap. 7,6.
Patru coarne,impunătoare. Sau „patru însemnate”. Cu privire la cele patru regate macedonene
(elenistice) în care a fost împărţit imperiul lui Alexandru, vezi comentariul la cap. 7,6; 11,3.4.

~ 94 ~
9 Dintr-unul din ele a ieşit un corn mai mic, care a crescut peste măsură de mult spre sud,
spre răsărit şi spre ţara cea minunată.

Dintr-unul din ele. În ebraică expresia este ambiguă în ce priveşte genul. Cuvântul tradus „ele”, hem,
este masculin. Acesta arată că, din punct de vedere gramatical, antecedentul este „vânturi” (v. 8) şi nu
„coarne”, deoarece „vânturi” poate fi şi masculin şi feminin, dar „coarne” numai feminin. Pe de altă pare
cuvântul tradus „unul”, ‘achath, este feminin, sugerând „coarnele” ca antecedent. ‘Achath ar putea
natural, să se refere la cuvântul „vânturi”, care apare mai des la feminin. Dar ar fi îndoielnic ca scriitorul
să atribuie două genuri diferite aceluiaşi substantiv într-o atât de apropiată relaţie contextuală. Pentru a
ajunge la un acord gramatical ar trebui sau ca ‘achath să fie schimbat la masculin, făcând ca întreaga
expresie să se refere clar la „vânturi” sau cuvântul care-l reprezintă pe „ele” să fie schimbat la feminin,
în care caz referirea ar fi ambiguă, întrucât ori „vânturi”, ori „coarne” ar putea să fie antecedentul. O
serie de manuscrise ebraice au cuvântul tradus „ele” la feminin, ca în traducerea Cornilescu. Chiar dacă
manuscrisele acestea reflectă textul original, pasajul rămâne tot ambiguu.
Comentatorii care interpretează „cornul cel mic” din versetul 9 ca referindu-se la Roma au avut
dificultăţi să explice în chip satisfăcător cum putea Roma să se ivească dintr-una din subdiviziunile
imperiului lui Alexandru. Însă dacă „ele” se referă la „vânturi” orice dificultate dispare. Atunci pasajul
ar spune pur şi simplu că dintr-unul din cele patru puncte cardinale se va ivi o altă putere. În explicaţia
literală a simbolurilor viziunii se spune că Roma se va ridica „la sfârşitul stăpânirii lor” (v. 23), adică a
„împărăţiei” celor patru corne. Totuşi, v. 23 se referă numai la timpul când cornul cel mic se iveşte şi nu
spune nimic cu privire la locul ivirii lui, în timp ce v. 9 este preocupat numai de localizarea lui.
Să nu uităm că profetul este aici în cursul unei descrieri a simbolurilor profetice, aşa cum i-au fost
prezentate scenele. El încă nu interpretează viziunea. Interpretarea acestei părţi a viziunii apare în v. 23.
O regulă importantă care trebuie respectată când se interpretează simbolurile viziunilor este de a da o
interpretare numai acelor părţi ale reprezentării în tablou care erau menite să aibă o valoare
interpretativă. Ca şi în parabole, anumite părţi sunt necesare pentru a completa prezentarea dramatică,
dar nu au neapărat o importanţă în sine. Care din acestea au valoare interpretativă, numai Inspiraţia
poate hotărî. Văzând că în situaţia de faţă Inspiraţia (v. 23) vorbeşte doar despre timpul când va apărea
puterea reprezentată prin cornul acesta, şi nu spune nimic cu privire la punctul geografic al originii ei, nu
avem motive să punem accent pe expresia „dintr-unul din ele”.
Întrucât viziunea capitolului 8 este strânsă legată cu schema profetică a capitolelor 2 şi 7, şi întrucât în
aceste două scheme puterea care vine după Grecia este Roma ( vezi comentariul la cap. 2,40; 7,7)
concluzia rezonabilă este că puterea reprezentată prin „cornul” din v. 8 se referă tot la Roma.
Interpretarea aceasta este confirmată de faptul că Roma a împlinit cu exactitate diferitele elemente ale
viziunii.
Un corn mai mic. Acest corn mic reprezintă Roma în ambele ei faze, păgână şi papală. Daniel a văzut
Roma mai întâi în faza ei păgână, imperială, luptându-se împotriva poporului iudeu şi a primilor creştini,
şi apoi în faza ei papală, dăinuind până în zilele noastre şi în viitor, luptându-se împotriva bisericii
adevărate. Pentru această dublă aplicaţie vezi comentariul la v. 13 şi 23.
Peste măsură de mult. Ebr. yether, cu sensul de bază „rămăşiţă”. În câteva cazuri descrie, ca aici, ceea
ce trece de măsură, în sensul de a lăsa o rămăşiţă. Mai este tradus „cel dintâi” (Geneza 49,3), „aspru”
[din belşug – KJV] (Psalmi 31,24), „şi mai (mult)” (Isaia 56,12). Cuvântul tradus prin „nespus de” în
Daniel 8,8 este me’od, cuvântul mai obişnuit pentru „peste măsură”. În Vechiul Testament me’od este
tradus de multe ori prin „afară din cale”, „foarte mare” (Geneza 13,13; 15,1; etc.) în forma lui simplă şi
uneori în forma lui repetată. Nu se poate susţine că yether (Daniel 8,9) reprezintă un grad mai mare
decât me’od. Orice măreţie a Romei întrecând-o pe a Greciei trebuie dovedită istoric, şi nu pe baza
acestor cuvinte.
Spre sud. Egiptul era de multă vreme un protectorat neoficial al Romei. Soarta lui era deja în mâinile
Romei la 168 î.Hr., când lui Antioh Epifanul care voia să se războiască cu Ptolemeii i s-a ordonat să
părăsească ţara. Egiptul pe când era încă sub administraţia lui ptolemaică, a constituit un pion al politicii
romane răsăritene timp de mulţi ani înainte de a deveni, în anul 30 î.Hr., o provincie romană.
Spre răsărit. Imperiul seleucid a pierdut teritoriile lui apusene în favoarea Romei încă de la 190 î.Hr.,
~ 95 ~
iar în cele din urmă s-a transformat în provincia romană Siria în anul 65 î.Hr., sau la scurt timp după
aceea.
Ţara cea minunată. Ebr. ţevi, „podoabă”, „slavă”. Aici se face referire fie la Ierusalim fie la ţara
Palestinei. Ţevi este tradus ca „minunat” sau „măreţ” în cap. 11,16.41. Totuşi acolo ebraica are şi
cuvântul care însemnează „ţară” pe când aici „ţară” se subînţelege. Palestina a fost încorporată în
Imperiul Roman în anul 63 î.Hr.

10 S-a înălţat până la oştirea cerurilor, a aruncat la pământ o parte din oştire şi din stele
b(Vezi Daniel 12:3) şi le-a călcat în picioare.

Oştirea cerurilor. Daniel încă mai descrie ce a văzut în viziune. Întrucât îngerul oferă explicaţia mai
târziu (v. 24), nu suntem lăsaţi în nedumerire cu privire la importanţa celor descrise aici. „Oştirea” şi
„stelele” îi reprezintă în mod evident „pe cei puternici şi pe poporul sfinţilor” (v. 24).
Le-a călcat în picioare. Aceasta se referă la furia cu care Roma l-a persecutat pe poporul lui Dumnezeu
atât de adesea în decursul veacurilor. Pe timpul tiranilor Nero, Decius şi Diocleţian în vremurile păgâne,
şi din nou în timpurile papale, Roma nu a ezitat niciodată să se poarte aspru cu aceia pe care a ales să-i
osândească.

11 S-a înălţat până la c(Sau: A sfidat pe) Căpetenia oştirii şi i-a luat jertfa continuă, iar
locul Sanctuarului Lui a fost dărâmat d(Sau: profanat).

Căpetenia oştirii. Versetul 25 vorbeşte despre aceeaşi putere ridicându-se împotriva Domnului
Domnilor. Referirea se face la Domnul Hristos, care a fost crucificat sub autoritatea Romei. Vezi
comentariul la cap. 9,25; 11,22.
I-a. Ebr. mimmennu, care poate fi redat şi „de la el”, adică, de la „căpetenia oştirii”. Ebraica acestui
pasaj prezintă anume probleme de traducere dificile. În versiunea greacă a lui Theodotion se află o
traducere foarte diferită. Ea sună aşa: „Şi (aceasta va fi) până când căpetenia cea mare va fi eliberată
captivitate, şi datorită lui jertfa a fost tulburată, iar el a prosperat; şi locul sfânt va fi pustiit”. Nu există
vreo cale de a determina în ce măsură versiunea aceasta reflectă mai bine textul original al lui Daniel.
Textul masoretic reflectat de KJV pare în general să constituie cea mai naturală exprimare.
Jertfa continuă. Ebr. tamid, un cuvânt care apare de 103 ori în VT, folosit atât ca adverb cât şi ca
adjectiv. Însemnează „necurmat”, „continuu”, şi este aplicat la diferite concepte, ca de pildă cutreierare
neîncetată (Ezechiel 39,14), hrănire pentru totdeauna (2Samuel 9,7-13), durere care se simte totdeauna
(Psalmi 38,17), nădăjduire pururea (Psalmi 71,14), mânie necontenită (Isaia 65,3), etc. El a fost deseori
folosit în legătură cu ritualul sanctuarului pentru a descrie diferitele părţi ale slujbei obişnuite, ca de
pildă „pâinea care se aşează necurmat” pe masa punerii pâinii înainte (Numeri 4,7), candela care trebuia
să ardă necurmat (Exod 27,20), focul care trebuia să ardă necurmat pa altar (Levitic 6,13), jertfa mistuită
de foc care trebuia să fie adusă în fiecare zi (Numeri 28,3.6), tămâia care trebuia să fie adusă în fiecare
dimineaţă şi în fiecare seară (Exod 30,7.8). Cuvântul însuşi nu înseamnă „zilnic” [ca în KJV] ci numai
„necurmat” sau „în mod regulat”.
În cap. 8,11 tamid are articolul hotărât şi este deci folosit adjectival. Mai mult, este independent, fără
vreun substantiv şi trebuie să fie înţeles ori ca subiect şi să fie luat cu sensul de „perpetuitate”, sau să fie
întregit cu un substantiv. În Talmud, atunci când tamid se foloseşte independent, ca aici, cuvântul denotă
în chip consecvent jertfa necurmată. Traducătorii care au adăugat cuvântul „jertfă”, evident că au
considerat că jertfa necurmată era subiectul profeţiei.
În ce priveşte sensul cuvântului tamid din pasajul acesta s-au susţinut trei concepţii principale:
1. Că „necurmat” se referă exclusiv la sacrificiile aduse în Templul din Ierusalim. Unii comentatori
care împărtăşesc concepţia aceasta aplică smulgerea „necurmatei” la întreruperea slujbei la templu de
către Antioh Epifanul timp de trei ani şi jumătate, de la 167 până la 164 î.Hr. (vezi comentariul la cap.
11,14). Alţii o aplică la pustiirea Templului de către romani în anul 70 d.Hr.
1. 2. Că „necurmat” reprezintă „păgânismul”, în contrast cu „urâciunea pustiitorului” (cap. 11,31), sau

~ 96 ~
papalitatea; că ambii termeni identifică puteri persecutoare; că cuvântul tradus prin „necurmat”, se referă
la îndelunga continuare a împotrivirii lui Satana faţă de lucrarea Domnului Hristos prin intermediul
păgânismului; că îndepărtarea necurmatei şi aşezarea „urâciunii pustiitorului” reprezintă înlocuirea de
către Roma papală a Romei păgâne, şi că evenimentul acesta este acelaşi cu acela descris în
2Tesaloniceni 2,7 şi Apocalipsa 13,2.
2. 3. Că termenul „necurmat” se referă la slujba preoţească necurmată a Domnului Hristos în sanctuarul
ceresc (Evrei 7,25; 1Ioan 2,1) şi la adevăratul cult al lui Hristos, în epoca Evangheliei; că îndepărtarea
necurmatei reprezintă substituirea de către papalitate a unităţii voluntare a tuturor celor care cred în
Hristos cu o unitate obligatorie într-o biserică vizibilă, a autorităţii lui Hristos, capul invizibil al bisericii
cu autoritatea capului vizibil – papa –, a accesului direct la Hristos al tuturor credincioşilor cu ierarhia
preoţească, a mântuirii prin credinţa în Hristos cu un sistem al mântuirii prin fapte rânduit de biserică şi,
mai ales, a lucrării de mijlocire a Domnului Hristos ca Mare Preot al nostru în curţile cereşti cu
spovedania şi jertfa liturgică; şi că sistemul acesta a abătut aproape deplin atenţia oamenilor de la
Hristos şi în felul acesta i-a lipsit de beneficiile lucrării Sale.
Mai departe, întrucât această a treia concepţie susţine că cornul cel mic este un simbol atât al Romei
imperiale cât şi al Romei papale (vezi comentariul la v. 9, 13), prezicerile cu privire la lucrările lui mai
pot fi înţelese ca aplicându-se la Roma păgână ca şi la Roma papală. Astfel „necurmata” se mai poate
referi şi la Sanctuarul pământesc şi slujbele lui, iar îndepărtarea „necurmatei” la pustiirea Templului de
către legiunile romane în anul 70 d.Hr. , şi încetarea ca urmare a acesteia a săvârşirii jertfelor. Acesta era
aspectul activităţii „urâciunii pustiitorului” la care se referea Domnul Hristos în schiţarea de către El a
evenimentelor viitoare (vezi comentariul la Daniel 11,31; comp. Matei 24,15-20; Luca 21,20).
Comentând aceste trei concepţii se poate spune că cea cu Antioh poate fi înlăturată pentru motivul că
Antioh nu corespunde perioadei de timp şi nici altor specificaţii ale profeţiei (vezi comentariul la Daniel
9,25).
Atât a doua cât şi a treia explicaţie au fost susţinute de diferiţi interpreţi valoroşi din cadrul Mişcării
Advente. Unii cercetători devotaţi ai Bibliei au susţinut că „necurmat” se referă la slujba preoţească a
Domnului. Probabil că acesta este unul din pasajele Scripturii cu privire la care trebuie să mai aşteptăm
pentru un răspuns definitiv. Aşa cum se întâmplă şi cu alte pasaje dificile ale Scripturii, se poate spune
că mântuirea noastră nu depinde de deplina înţelegere a sensului pasajului din Daniel 8,11.
Cu privire la dezvoltarea istorică a celei de-a doua şi a treia concepţii vezi p. 60-64.
Locul. Ebr. makon, „aşezarea”. Makon este folosit în expresia „pentru Casa lui Dumnezeu, ca s-o aşeze
din nou pe locul unde fusese ” (Evrei 2,68). Referirea primară aici ar fi la distrugerea Ierusalimului (vezi
Daniel 9,26).

12 Oştirea şi jertfa continuă au fost date pe mâna lui din pricina nelegiuirii e[Sensul în
ebraică al acestei propoziţii este nesigur; sau: din pricina rebeliunii (vezi v. 11)].Cornul a
aruncat adevărul la pământ şi a reuşit în ceea ce a făcut.

Oştirea. Ebr. ţava, însemnând în general „oaste” sau „armată”, iar de câteva ori însemnând „slujbă”, ca
de pildă muncă militară sau obligatorie (vezi Iov 7,1; 10,17; 14,14; Isaia 40,2). Tradus ca „oaste”, sau
„armată”, prezicerea s-ar putea referi la mulţimile care au căzut sub influenţa acestei puteri. Puterea va
ajunge tare „dar nu prin puterea lui însuşi” (Daniel 8,24). Vezi şi comentariul la Daniel 10,1.
A aruncat adevărul la pământ. Papalitatea a copleşit adevărul cu tradiţii şi l-a întunecat prin superstiţii.

13 Atunci am auzit un sfânt vorbind şi un alt sfânt întrebându-l pe cel ce vorbea: „În cât
timp se va împlini viziunea despre jertfa continuă, despre nelegiuirea f(Sau: rebeliunea)
ce a adus pustiire şi despre călcarea în picioare a Sfântului Lăcaş şi a oştirii?”

În cât timp. Întrebarea este pusă răspicat în ebraică, în care literal se zice: „Câtă vreme vedenia, cea
necurmată, abaterea pustiitoare să dea atât templul cât şi oastea la călcare în picioare”.

~ 97 ~
 Jertfa continuă Vezi comentariul la v. 11.
Nelegiuirea ce a adus pustiire. Termenul acesta cuprinde ambele sisteme, păgân şi papal, de religie
falsă în conflict cu religia lui Dumnezeu (vezi comentariul la v. 9, 11).
Sfântului Lăcaş. Vezi comentariul la v. 14.
Oştirii. Vezi comentariul la v. 10.

14 El mi-a dat mie răspunsul: „Până vor trece 2300 de seri şi dimineţi g(Probabil numărul
jertfelor continue, care aveau loc de două ori pe zi, dimineaţa şi seara; astfel, numărul
zilelor este 1150); apoi Sfântul Lăcaş va fi curăţit.”

Mi-a dat mie răspunsul. Versiunile LXX, Theodotion, siriacă spun: „I-a zis”.
Seri şi dimineţi. Ebr. ‘ereb boqer, literal „seară dimineaţă”, o expresie comparabilă cu descrierea zilelor
creaţiunii: „a fost o seară, şi apoi a fost dimineaţă: aceasta a fost ziua întâi” (Geneza 1,5) etc. LXX are
cuvântul „zile” după expresia „seară şi dimineaţă”.
Încercând să facă perioada aceasta să se conformeze cât de cât la cei trei ani ai pustiirii templului de
către Antioh IV, unii au schimbat în chip ingenios expresia „2300 seri şi dimineţi” cu numai 1150 de
zile literale. Cu privire la aceasta Keil a remarcat în mod corespunzător: „Un cititor evreu n-ar putea
înţelege că perioada de timp de 2300 de seri-dimineţi ar fi 2300 de jumătăţi de zile sau 1150 de zile
întregi, deoarece seara şi dimineaţa la creaţiune constituia nu o jumătate de zi ci o zi întreagă”. După ce
citează declaraţia anterioară, Eduard Young zice: „Deci, trebuie să înţelegem expresia ca însemnând
2300 de zile” (The Prophecy of Daniel, p. 174.).
Comentatorii au încercat, dar fără succes, să găsească un eveniment în istorie care să corespundă unei
perioade de 2300 de zile reale. După cum observă Wright: „Totuşi, toate eforturile de a armoniza
perioada, fie considerând 2300 de zile fie 1150 de zile, cu oricare epocă istorică precisă menţionată în
cărţile Macabeilor sau în Iosif s-au dovedit zadarnice ... Profesorul Driver, este îndreptăţit să spună:
„Pare imposibil a găsi două date separate prin 2300 de zile (mai mare sau egal cu 6 ani şi 4 luni) care să
corespundă cu descrierea” (Charles H. H. Wright). Daniel and His Prophecies, 1906, p. 186, 187).
Singura cale de a da un sens acelor „zile” este de a le aplica într-un sens profetic prin folosirea
principiului zi-an.
Durata timpului despre care se vorbeşte aici este specificată şi definită, dar în cap. 8 nu este indicată
nici o dată pentru începutul ei. Totuşi, în capitolul se menţionează în mod special o astfel de dată (vezi
comentariul la v. 25). Aceasta se va arăta că este 457 î.Hr. Începând de la această dată, cele 2300 de zile
profetice, care desemnează un acelaşi număr de ani solari (vezi comentariul la cap. 7:25), ajung la anul
1844 d.Hr. Pentru o privire asupra dovezilor din context că în cap. 9,24-27 avem o explicare a viziunii
din cap. 8,13-14 şi astfel localizează punctul de plecare al celor 2300 de zile-ani, vezi comentariul la
cap. 9,21. pentru un comentariu al valabilităţii datei de 457 î.Hr., vezi comentariul la cap. 9,25. Pentru
un comentariu al unei citiri inexistente a LXX de „2400” în loc de 2300, adesea citată în trecut, însă
bazată pe o greşeală de tipar, vezi p. 58.
Sfântul Lăcaş. Întrucât cei 2300 de ani ne proiectează departe în era creştină, sanctuarul nu se poate
referi la Templul de la Ierusalim, care a fost distrus în anul 70 d.Hr. Sanctuarul noului legământ este în
moc clar sanctuarul ceresc, „ridicat nu de un om, ci de Domnul” (Evrei 8,2; GC 411-417). În acest
sanctuar Domnul Hristos îndeplineşte slujba de Mare Preot (Evrei 8,1). Ioan a văzut dinainte un timp în
care o atenţie specială avea să fie îndreptată către „templul lui Dumnezeu şi altar şi cei care se închină în
el” (Apocalipsa 11,1). Simbolurile întrebuinţate de autorul Apocalipsei sunt izbitor de similare cu acelea
folosite în Daniel 8:11-13.
Va fi curăţit. De la ebr. qadas, „a fi drept”, „a fi neprihănit”. Verbul apare în forma de aici (niphal)
numai o singură dată în Vechiul Testament, ceea ce sugerează că avem de-a face cu un sens special al
termenului. Lexicografii şi traducătorii sugerează diferite sensuri, precum „va fi pus drept”, sau „va fi
pus într-o stare dreaptă”, „va fi îndreptat”, „va fi declarat drept”, „va fi îndreptăţit”, „va fi răzbunat”.
Traducerea „va fi curăţit” reflectă LXX, care aici are verbul katharisthesetai. Nu se ştie dacă traducătorii
LXX i-au acordat un sens adaptat ebraicului qadas sau au tradus din manuscrise ebraice care foloseau un

~ 98 ~
cuvânt ebraic diferit, probabil tahar, cuvântul ebraic obişnuit pentru „a curăţi”, „a fi curat”. Vulgata are
forma mundabitur, care mai înseamnă şi „curăţit”. Vezi comentariul la cap. 9,24.
Ca un ajutor pentru a determina la ce eveniment în legătură cu sanctuarul ceresc se face referire aici,
este bine să examinăm slujbele sanctuarului pământesc, întrucât preoţii din sanctuarul pământesc făceau
o slujbă care era „chipul şi umbra lucrurilor cereşti” (Evrei 8,5). Slujbele din cortul din pustie şi din
Templu constau din două mari lucrări: slujba zilnică şi slujba anuală. Slujirea zilnică a lui Hristos ca
Mare Preot al nostru era simbolizată prin slujba zilnică. Ziua anuală a Ispăşirii simboliza o lucrare pe
care Hristos o va întreprinde la sfârşitul timpului. Pentru o discutare amănunţită a acestor două faze ale
slujbei, vezi comentariul la Levitic 1,16; vezi şi GC 418-432. Profeţia din Daniel 8,14 anunţă momentul
pentru începutul acestei slujbe speciale. Curăţirea sanctuarului ceresc cuprinde întreaga lucrare a
judecăţii finale, începând cu faza de cercetare şi terminând cu faza de executare, care are ca rezultat
eradicarea pentru totdeauna a păcatului din univers.
O trăsătură importantă a judecăţii finale este îndreptăţirea caracterului lui Dumnezeu înaintea tuturor
fiinţelor din univers. Acuzaţiile false pe care Satana le-a adus împotriva guvernării lui Dumnezeu trebuie
să fie demonstrate ca nefondate. Dumnezeu trebuie să apară ca fiind cu totul drept în alegerea anumitor
indivizi pentru a-şi alcătui viitoarea Sa împărăţie, precum şi în interdicţia dată altora de a intra acolo.
Acţiunile finale ale lui Dumnezeu vor determina următoarele mărturii ale oamenilor: „Drepte şi
adevărate sunt căile Tale” (Apocalipsa 15,3), „Tu eşti neprihănit, Doamne” (Apocalipsa 16,5) şi „Drepte
şi adevărate sunt judecăţile Tale” (Apocalipsa 16,7). Satana însuşi va fi condus să recunoască dreptatea
lui Dumnezeu (Vezi GC 670, 671). Cuvântul tradus „drept” şi „neprihănit” este dikaios, echivalentul
ebraicului taddiq, derivat de la tadaq, o formă a căruia este tradusă „va fi curăţit” în Daniel 8,14. Astfel
ebraicul tadaq poate să mai transmită şi ideea că caracterul lui Dumnezeu va fi pe deplin îndreptăţit ca
apogeu al „ceasului judecăţii” (Apocalipsa 14,7), care a început în 1844. Vezi Problems in Bible
Translation, p. 174-177.

Interpretarea viziunii

15 În timp ce eu, Daniel, aveam viziunea aceasta şi căutam s-o înţeleg, iată că cineva,
care era la înfăţişare ca un om, a apărut stând în picioare în faţa mea.
Căutam s-o înţeleg. Daniel nu a înţeles semnificaţia celor văzute. De multe ori purtătorii mesajului
profetic trebuie să studieze ei înşişi mesajul respectiv pentru a-i descoperi sensul (1Petru 1,10-12). Este
de datoria profetului să relateze cu credincioşie ceea ce a văzut şi auzit (vezi Apocalipsa 1,11).

16 Am auzit un glas de om venind din mijlocul râului Ulai care striga şi zicea astfel:
„Gabriele h[Gabriel înseamnă Omul lui Dumnezeu (vezi v. 15)], fă-l să înţeleagă această
viziune!”
Gabriele. Sau „Gabriel”. În Vechiul Testament numele Gabriel apare numai aici şi în cap. 9:21. Noul
Testament consemnează apariţia acestei fiinţe cereşti pentru a vesti naşterea lui Ioan Botezătorul
(Luca 1,11-20), precum şi pentru a vesti Mariei naşterea lui Mesia (Luca 1,26-33). Vizitatorul îngeresc
s-a prezentat zicând: „Eu sunt Gabriel, care stă înaintea lui Dumnezeu” (Luca 1,19). Gabriel ocupă
poziţia de la care a căzut Satana (vezi DA 693; comp. DA 99). Gabriel a fost şi purtătorul soliilor
profetice comunicate lui Ioan (Apocalipsa 1:1; comp. DA 99). Vezi comentariul la Luca 1,19.

17 Când a venit lângă locul unde eram, m-am înspăimântat şi am căzut cu faţa la pământ.
El mi-a zis: „Înţelege, fiul omului, că viziunea este cu privire la vremea sfârşitului!”
Vremea sfârşitului. Viziunea se întindea până pe vremea când puterea pustiitoare va fi nimicită, un
eveniment asociat cu venirea Domnului Isus (2Tesaloniceni 2,8).
Faptul că ultimele evenimente reprezentate în viziune se vor împlini la finele istoriei acestei lumi,
trebuie păstrat în minte atunci când căutăm o explicaţie a simbolurilor viziunii. Orice interpretare care

~ 99 ~
găseşte o împlinire completă a viziunii într-o perioadă mai timpurie ca de pildă pe vremea Macabeilor
(vezi comentariul la Daniel 8,25) nu reuşeşte să corespundă pe deplin specificaţiilor îngerului, şi trebuie
să fie considerată eronată şi înşelătoare.

18 Când mi-a vorbit, am căzut leşinat i(Termenul ebraic se referă la un somn adânc sau la
un fel de transă) cu faţa la pământ. El m-a atins şi m-a ridicat iarăşi în picioare în locul
unde mă aflam.

19 Apoi mi-a zis astfel: „Iată, îţi voi spune ce se va întâmpla în vremea de apoi a
indignării, căci viziunea se referă la vremea hotărâtă sfârşitului j(Sau: căci sfârşitul va fi
la vremea hotărâtă.)

Vremea de apoi a indignării. Vezi comentariul la v. 17.

20 Berbecul pe care l-ai văzut, cu cele două coarne, îi înfăţişează pe împăraţii Mediei şi
Persiei.k(Cornul mai mare, din v. 3, reprezintă probabil poziţia proeminentă a Persiei)

Berbecul. Vezi comentariul la v. 3, 4.

21 Ţapul cel aprig este împăratul Greciei l(Ebr. Iavan). Cornul cel mare, care era între
ochii lui, este primul împărat.m[Alexandru Macedon (336-323 î.Cr.)]

Ţapul. Sau „cel păros”. Ebr. sa’ir, „păros”. Sa’ir este folosit şi independent pentru a desemna un ţap
(Geneza 37,31; Levitic 4,23; etc.). În ce priveşte interpretarea vezi comentariul la Daniel 8,5.
Cornul cel mare. Un simbol al lui Alexandru cel Mare, „întâiul împărat” al imperiului mondial
greco-macedonean care era menit să înlocuiască Imperiul Persan (vezi comentariul la v. 5-8; cap. 7,6).

22 Faptul că acest corn a fost frânt şi că în locul lui s-au ridicat altele patru înseamnă că
din neamul aceasta se vor ridica patru împărăţii, dar nu vor avea puterea ei.n(După
moartea lui Alexandru, imperiul s-a divizat în patru, nemaiavând puterea dinainte)

Patru împărăţii. Compară v. 8, cap. 11,4. Cu privire la regatele elenistice care s-au dezvoltat din
imperiul lui Alexandru vezi comentariul la cap. 7,6. Împlinirea exactă a acestor aspecte ale viziunii ne
asigură că ceea ce urmează se va împlini cu siguranţă aşa cum a fost prezis.

23 La sfârşitul domniei lor, când păcatele răzvrătiţilor vor fi la culme, se va ridica un

împărat semeţ o[Este vorba despre Antioh IV Epiphanes (175-164 î.Cr.)]şi iscusit în
uneltiri.

La sfârşitul. Adică, după ce subîmpărţirile imperiului lui Alexandru vor fi existat un timp. Împărăţia
Romei s-a ridicat treptat, şi a ajuns la supremaţie numai după ce subîmpărţirile Imperiului Macedonean
slăbiseră.
Profeţia se aplică la Roma atât în forma păgână cât şi în cea papală. Se vede că este o aplicaţie
amestecată, anumite puncte se aplică la amândouă, alte mai mult la una sau la alta (vezi comentariul la
cap. 8,11). Că Roma papală a constituit continuarea Imperiului Roman este un fapt istoric bine stabilit:
„Oricare ar fi fost elementele romane pe care le-au lăsat barbarii şi arienii ele au fost puse sub protecţia
Episcopului de Roma, care a rămas personajul principal după dispariţia împăratului ... În felul acesta
Biserica Romană s-a introdus pe tăcute în locul Imperiului Roman mondial, a cărui continuare reală este;
~ 100 ~
imperiul nu a pierit ci doar a suferit o transformare ... Aceasta nu este o simplă „vorbă isteaţă”, ci
recunoaşterea adevăratei stări istorice a lucrurilor, şi felul cel mai corespunzător şi rodnic de a descrie
caracterul acestei biserici. Ea încă guvernează naţiunile ... Este o instituţie politică, şi tot atât de
impunătoare ca un imperiu mondial, datorită continuării Imperiului Roman. Papa, care se numeşte
„Rege” şi „Pontifex Maximus” este succesorul Cezarului ”(Adolf Harnock, What is Christianity?
(New York; G.P. Putnam’s Sons, 1903), p. 269, 270, italicele sunt în original).
Răzvrătiţilor. Versiunea greacă zice „păcate”, o traducere ce se poate obţine prin schimbarea
vocalizării masoretice.
La culme. Aici poate să fie o referire la timpul când diferite naţiuni, sau poate în special iudeii, vor fi
umplut paharul nelegiuirii lor (vezi Geneza 15,16; Ed 173-177).
Se va ridica. Adică, va lua puterea.
Semeţ. Sau cu o „înfăţişare înspăimântătoare”. Probabil o aluzie la Deuteronom 28,49-55.
Iscusit. Ebr. chidoth, „lucruri grele de înţeles”, ca în Numeri 12,8, „ghicitoare” ca în Judecători 14,12;
Ezechiel 17,2 sau „întrebări grele”, ca în 1Regi 10,1. Unii consideră că sensul aici este „vorbe cu două
înţelesuri”, sau „purtare cu două feţe”.

24 El va fi puternic, dar nu prin propria-i putere; va face pustiiri de necrezut şi va reuşi în

ceea ce va face. Îi va nimici pe cei puternici şi pe poporul sfinţilor.

Nu prin propria-i putere. Compară cu „o oaste i s-a dat” (v. 12, KJV). Unii văd aici o referire la faptul
că papalitatea a adus puterea civilă la supunere şi a făcut ca spada statului să fie pusă în slujba scopurilor
religioase.
Va face pustiiri de necrezut. Sau „va pricinui distrugeri îngrozitoare”. Puterea aceasta i-a persecutat
până la moarte pe aceia care s-au opus pretenţiilor ei hulitoare şi ar fi desfiinţat „poporul sfinţilor” dacă
Domnul nu ar fi intervenit în favoarea lui.

25 Din pricina isteţimii lui şi a propăşirii înşelăciunii din mâna lui, inima i se va mândri.
Va distruge pe mulţi care se credeau în siguranţă şi va sta chiar împotriva p(Cu sensul de
a sfida, a provoca) Căpeteniei căpeteniilor, dar va fi zdrobit, fără ajutorul vreunei mâini
omeneşti.

Înşelăciunii. Sau „viclenii”. Metodele puterii acesteia constituie desăvârşirea vicleniei şi înşelăciunii.
Care se credeau în siguranţă. În timp ce mulţi cred că trăiesc în siguranţă vor fi prăpădiţi pe
neaşteptate.
Căpeteniei căpeteniilor. Evident este vorba de aceeaşi persoană numită „căpetenia oştirii” în v. 11,
nimeni altul decât Domnul Hristos. Guvernatorul roman a fost cel care L-a osândit la moarte pe Domnul
Hristos. Mâini romane l-au bătut în cuie pe cruce, şi o suliţă romană I-a străpuns coasta.
Fără ajutorul vreunei mâini. Aceasta dă de înţeles că Domnul Însuşi va distruge în cele din urmă
această putere (vezi comentariul la cap. 2,34). Sistemul eclesiastic reprezentat prin această putere va
dăinui până când va fi nimicit fără ajutor omenesc la a doua venire a Domnului Hristos (vezi
2Tesaloniceni 2,8).
O serie de comentatori au venit cu concepţia că puterea numită „cornul cel mic” din cap. 8
simbolizează lucrarea lui Antioh Epifanul (vezi comentariul la cap. 11,14). Totuşi, o atentă cercetare a
profeţiei scoate la iveală faptul că acest rege persecutor seleucid a împlinit numai în parte specificaţiile
prezentate. Cele patru coarne ale ţapului (cap. 8,8) au fost regate (v. 22), şi este natural să se aştepte ca şi
cornul cel mic să fie un regat. Dar Antioh a fost doar unul din regii imperiului seleucid, deci era o parte
a unui singur corn. Prin urmare nu putea fi un alt corn întreg. Mai mult, cornul acesta s-a întins mult
către sud, este şi către ţara cea minunată a Palestinei (v. 9). Înaintarea lui Antioh în Egipt s-a sfârşit cu
smerirea lui de către Romani, succesele lui din Palestina au fost de scurtă durată, iar atacul lui către
răsărit a fost oprit de moartea lui. Politica lui de a impune elenismul a eşuat cu totul, şi nici uneltirile lui

~ 101 ~
nu i-au adus o prosperitate deosebită (v. 12).
Mai mult, Antioh, nu a ajuns până la „sfârşitul stăpânirii” (v. 23), ci până pe la mijlocul perioadei
regatelor elenistice divizate; nu s-ar putea spune că tăria lui ar putea fi atribuită altcuiva decât propriei
lui puteri (v. 24); viclenia şi politica lui mai degrabă a eşuat decât să izbutească (v. 25); el nu s-a ridicat
împotriva vreunui „Domn al Domnilor” iudeu (v. 25); trântirea la pământ a adevărului de către el (v. 12)
a fost trecătoare şi cu totul lipsită de succes, deoarece a rostit cuvinte semeţe, l-a asuprit pe poporul lui
Dumnezeu şi a pângărit Templul pentru scurt timp, şi cu toate că s-ar putea susţine cu privire la unele
puncte că ar fi adevărate în ce priveşte activitatea lui, totuşi, faptul că Antioh nu întruneşte toate
specificaţiile ca să constituie o împlinire deplină a profeţiei este evident. Vezi şi comentariul la v. 14;
cap. 9,25; 11,31.

26 Cât despre viziunea cu serile şi dimineţile, care ţi s-a spus, ea este adevărată. Tu însă
tăinuieşte viziunea, căci este cu privire la nişte zile îndepărtate”

Serile şi dimineţile. O referire clară la perioada profetică din v. 14 (vezi comentariul de acolo). În
prezent îngerul nu insistă asupra viziunii celor 2300 de zile, ci doar subliniază veridicitatea acesteia.
Tu,însă tăinuieşte. Compară instrucţiunile similare redate în cap. 12,4 (vezi comentariul de acolo).
Zile îndepărtate. Sau „pentru multe zile”. Realizarea diferitelor amănunte ale viziunii capitolului
acestuia urma să se extindă în viitorul îndepărtat.

27 Eu, Daniel, am fost istovit şi bolnav câteva zile, dar apoi m-am sculat şi m-am ocupat
de treburile împăratului. Eram uimit din pricina viziunii pe care nimeni nu o putea
înţelege.

Eu,Daniel,am fost istovit. Fără îndoială că Daniel era profund preocupat de evenimentele care-i
fuseseră descoperite. În loc de a prezice un sfârşit imediat al urâciunii, Gabriel l-a informat pe profet că
sfârşitul ultim se află peste mulţi ani în viitor.
Nimeni nu o putea înţelege. Sau „înţelegea”. Informaţii suplimentare au fost date mai târziu (vezi
comentariul de la cap. 9,23).

Comentariile lui Ellen G. White:

1–27PK 548, 553, 554

12 EW 74
13, 14 PK 554
14 Ev 223; EW 42, 54, 63, 243, 250, 253; GC 326, 328, 352, 399, 409, 417, 424, 426, 457, 486; LS
58, 63, 278; SR 369, 375, 377; 1T 52, 58
16 DA 234
26, 27 PK 554
27 GC 325

~ 102 ~
Capitolul 9
Rugăciunea lui Daniel

1 Era în primul an de domnie al lui Darius, fiul lui Ahaşveroş a(Unii specialişti l-au
identificat pe acest Ahaşveroş (sau Xerxes) cu Cambyses II (530-522 î.Cr.), fiul lui
Cirus II cel Mare), din neamul mezilor, care fusese făcut împărat peste împărăţia
caldeenilor.
Primul an de domnie al lui Darius. Cu privire la identitatea şi perioada lui Darius Medul vezi Nota
Adiţională de la cap. 6. Rareori se întâmplă ca prim-ministrul unui stat cucerit să fie numit de către
biruitor într-o slujbă înaltă, dar aşa s-a întâmplat cu Daniel. Datorită capacităţilor şi integrităţii sale,
perşii nu l-au executat, ci l-au pus într-o slujbă înaltă.

2 Deci în primul său an de domnie, eu, Daniel, am înţeles din cărţi numărul de ani care
trebuiau să se împlinească, după Cuvântul DOMNULUI spus profetului Ieremia, cu privire
la ruinele Ierusalimului. Era vorba despre 70 de ani b(Vezi Ier. 25:11-12).
Am înţeles din cărţi. Deşi era ocupat cu treburile statului, profetul nu a încetat să studieze Cuvântul lui
Dumnezeu. Evident că Daniel era nedumerit cu privire la cum să lege ceea ce-i fusese descoperit în
viziunea din cap. 8 de evenimentele viitorului imediat – întoarcerea iudeilor la sfârşitul celor 70 de ani
(Ieremia 29,10). Vezi comentariul la Daniel 9,21.
Şaptezeci de ani. Cu privire la datarea acestor ani vezi Vol. III, p. 96, 97. Perioada aceasta era acum
aproape de expirare. Nu este de mirare că atenţia lui Daniel era aţintită asupra perioadei profetice. El era
îngrijorat ca nu cumva Domnul să amâne eliberarea poporului Său captiv.

3 Mi-am îndreptat faţa către Stăpânul, către Dumnezeu, ca să-L caut cu rugăciune, cu
cereri şi cu post în sac şi cenuşă.
Să-L caut cu rugăciune. Cu toate că Domnul îi făgăduise poporului Său eliberarea la timpul stabilit,
Daniel ştia că multe din făgăduinţele lui Dumnezeu erau date condiţionat (vezi Ieremia 18,7-10). El
poate se temea că nepocăinţa poporului său ar putea să amâne împlinirea făgăduinţei (vezi SL 48). Mai
mult, viziunea din Daniel 8 prezisese pustiirea în continuare a sanctuarului şi a cetăţii. Faptul că nu
putuse să înţeleagă viziunea „cu serile şi dimineţile” (v. 26) trebuie să-l fi lăsat într-o mare nedumerire.

4 M-am rugat DOMNULUI, Dumnezeul meu, şi I-am mărturisit, zicând: „O, Stăpâne,
Dumnezeule mare şi înfricoşător, Cel Ce păstrezi legământul şi îndurarea c(Ebr.:
hesed, termen care apare frecvent (de peste 250 ori) în VT, având o varietate de
sensuri (îndurare, bunătate, bunăvoinţă, milă, credincioşie, dragoste statornică). Se
referă atât la relaţiile dintre oameni, cât şi, într-un mod cu totul special, la relaţia dintre
YHWH şi Israel. Cel mai frecvent, se referă la loialitatea părţilor implicate în
legământ (în special loialitatea lui YHWH, care este certă). Termenul, aşa cum o
dovedeşte varietatea de sensuri, cuprinde toate implicaţiile loialităţii lui YHWH faţă
de promisiunile legământului; peste tot în carte) faţă de cei ce Te iubesc şi păzesc
poruncile Tale,
M-am rugat. Versetele 4-19 ne raportează una din cele mai alese rugăciuni ale Vechiului Testament. Ea
este o rugăciune făcută pentru poporul lui Dumnezeu, de un solicitant sincer.
Dumnezeule mare şi înfricoşător. Compară cu Neemia 1,5; 9,32. Cuvântul tradus prin „înfricoşat” (ebr.
nora’) înseamnă „care inspiră teamă” sau „respectat” (vezi comentariul la Psalmi 111,9).
Cel ce păstrezi legământul. Daniel începe rugăciunea sa cu o recunoaştere a credincioşiei lui

~ 103 ~
Dumnezeu. Dumnezeu nu neglijează niciodată să-şi ţină făgăduinţele. El este un Dumnezeu care ţine
legământul. El Îşi va îndeplini din legământ. Dacă legământul nu se împlineşte, omul este de vină (vezi
Evrei 8,8).
Te iubesc. Iubirea de Dumnezeu şi păzirea poruncilor Lui merg totdeauna mână în mână. Aceia care Îl
iubesc pe Dumnezeu sunt îndemnaţi să demonstreze această iubire prin păzirea poruncilor Lui
(Ioan 14,15). Un lucru esenţial îl atrage după sine şi pe celălalt. Iubirea de Dumnezeu va avea ca rezultat
o ascultare voioasă şi binevoitoare. Adevărata biserică de la sfârşitul timpului se va distinge prin faptul
că va păzi poruncile (Apocalipsa 12,17).

5 am păcătuit, am greşit, am fost răi şi ne-am răzvrătit, ne-am îndepărtat de poruncile

şi orânduirile Tale.
Am păcătuit. Compară cu 1Regi 8,47; Psalmi 106,6. Daniel se identifică cu poporul său. Nu există
îndreptăţire de sine în rugăciunea lui.

6 Nu am ascultat de slujitorii Tăi, profeţii, care vorbeau în Numele Tău regilor noştri,
prinţilor şi strămoşilor noştri şi întregului popor din ţară.
Profeţii. Fusese de datoria profeţilor de a atrage atenţia poporului la neglijarea poruncilor divine de
către ei, precum şi de a da îndrumări în cazurile urgente prezente. Dar călăuzirea dată în acest mod
îndurător fusese aproape cu totul ignorată. Păcatul poporului nu se datora ignoranţei, ci neascultării
voite.

7 De partea Ta, Stăpâne, este dreptatea, şi nouă se cuvine astăzi să ni se umple faţa de
ruşine, da, nouă, fiecărui bărbat al lui Iuda, locuitorilor Ierusalimului şi întregului
Israel, de aproape sau de departe, din orice ţară unde i-ai izgonit din pricina
necredincioşiei lor de care s-au făcut vinovaţi faţă de Tine.
Dreptatea. Daniel pune în contrast dreptatea lui Dumnezeu cu nedreptatea lui Israel. În toată purtarea
Lui cu omenirea în general şi cu Israel în special, întotdeauna Dumnezeu a dat pe faţă dreptate.

8 DOAMNE, nouă se cuvine să ni se umple faţa de ruşine, da, nouă, regilor noştri,
căpeteniilor noastre şi strămoşilor noştri, căci am păcătuit faţă de Tine!
9 La Stăpânul, Dumnezeul nostru, este însă mila şi iertarea, cu toate că d(Sau: căci)
împotriva Lui ne-am răzvrătit!
Mila şi iertarea. Literal, „îndurările şi iertările”. În ciuda decăderii şi neascultării lui Israel, Daniel a
rămas încrezător că Domnul, datorită marii Lui îndurări, a fost întotdeauna gata să-i ierte pe aceia care ar
fi venit la El cu inima zdrobită. Cu această încredere Daniel Îl roagă pe Dumnezeu stăruitor pentru
poporul lui Israel. El evidenţiază puternic mila lui Dumnezeu, în contrast cu păcătoşenia poporului.

10 N-am ascultat de glasul DOMNULUI, Dumnezeul nostru, ca să urmăm legile Lui pe

care ni le-a dat prin slujitorii Săi, profeţii.
11 Tot Israelul a călcat Legea Ta şi astfel s-a îndepărtat, refuzând să asculte de glasul
Tău. De aceea s-au revărsat peste noi jurământul şi blestemul care au fost scrise în
Legea lui Moise, robul lui Dumnezeu, căci împotriva lui Dumnezeu am păcătuit.
S-au revărsat. Moise prezisese că asupra tuturor acelora care cu voia erau neascultători de Legea lui
Dumnezeu urma să se abată blestemul (Levitic 26,14-41; Deuteronom 28,15-68). Un astfel de tratament
nu era altceva decât ceea ce meritau.

~ 104 ~
12 El Şi-a împlinit astfel cuvântul pe care-l rostise împotriva noastră şi împotriva
conducătorilor noştri care ne judecau, aducând peste noi o aşa mare nenorocire, încât
ceea ce i s-a întâmplat Ierusalimului nu s-a mai întâmplat nicăieri sub ceruri.

13 După cum este scris în Legea lui Moise, aşa a venit peste noi toată nenorocirea
aceasta, iar noi nu ne-am rugat DOMNULUI, Dumnezeul nostru, ca să ne întoarcem de
la fărădelegile noastre şi să luăm aminte la adevărul Tău.

După cum este scris. Vezi Deuteronom 29,21.27.

14 De aceea, DOMNUL a avut grijă să aducă nenorocirea aceasta peste noi, căci
DOMNUL, Dumnezeul nostru, este drept în toate lucrările pe care le-a făcut, dar noi nu
am ascultat de glasul Lui.

A avut grijă. Ebr. shaqad, cu sensul de „a fi în alertă”, „a fi treaz”.

15 Acum, Stăpâne, Dumnezeul nostru, Tu, Care l-ai scos pe poporul Tău din ţara
Egiptului cu braţul Tău cel puternic şi Care Ţi-ai făcut un Nume, aşa cum este şi
astăzi, noi am păcătuit şi am fost răi.

L-ai scos pe poporul Tău. Daniel citează marea eliberare anterioară a copiilor lui Israel din robia
egipteană şi îşi întemeiază cererea pe marele act de îndurare săvârşit de Domnul pe vremea Exodului.

16 Stăpâne, potrivit cu toate lucrările Tale înfăptuite cu dreptate, îndepărtează-Ţi, Te

rog, mânia şi furia de la cetatea Ta, Ierusalimul, de la muntele Tău cel sfânt, căci, din
pricina păcatelor şi fărădelegilor strămoşilor noştri, a ajuns Ierusalimul şi poporul Tău
de ruşinea tuturor celor ce ne înconjoară!

Dreptate. În ebraică substantivul este la plural, lăsând să se înţeleagă, desigur, numeroasele fapte de
dreptate pe care Dumnezeu le-a săvârşit faţă de Israel în vremurile trecute ca un temei pentru cererea lui.
Muntele Tău cel sfânt. Israel ar fi trebuit să fie o lumină pentru toată lumea (vezi comentariul la
2Samuel 24,44.50; 1Regi 8,43; 2Regi 23,27), însă din cauza neascultării încăpăţânate, Ierusalimul şi
Israelul ajunseseră de proverb şi de batjocură printre neamurile pământului.

17 Acum dar, Dumnezeul nostru, ascultă rugăciunea robului Tău şi cererile lui şi, de
dragul Tău, Stăpâne, fă să lumineze faţa Ta peste Lăcaşul Tău devastat!

Fă să lumineze faţa Ta. O expresie care înseamnă, „priveşte cu bunăvoinţă” (vezi Numeri 6,25).
Lăcaşul Tău. Gândul lui Daniel este concentrat asupra sanctuarului din Ierusalim. În cursul numeroşilor
ani de captivitate cetatea şi sanctuarul zăcuseră în ruină, iar acum venise timpul rezidirii.

18 Pleacă-Ţi urechea, Dumnezeule, şi ascultă! Deschide-Ţi ochii şi priveşte la ruinele

noastre şi la cetatea peste care este chemat Numele Tău! Căci nu datorită faptelor
noastre drepte aducem cererile noastre înaintea Ta, ci pentru îndurările Tale cele mari.

~ 105 ~
19 Ascultă, Stăpâne! Iartă, Stăpâne! Ia aminte, Stăpâne! Lucrează şi nu întârzia, de
dragul Tău, Dumnezeul meu! Căci Numele Tău este chemat peste cetatea Ta şi peste
poporul Tău!”

Întârzia. Ebr. ‘achar, „a amâna”, „a ezita”. Daniel este doritor ca eliberarea făgăduită să nu fie amânată
pe mai târziu. Domnul are plăcere ca noi să apelăm la El în felul acesta, cerându-I să grăbească
mântuirea Lui făgăduită.

Cei şaptezeci de ori câte şapte ani

20 În timp ce vorbeam, mă rugam şi mărturiseam păcatul meu şi păcatul poporului meu,

Israel, şi în timp ce îmi aduceam cererile înaintea DOMNULUI, Dumnezeul meu, cu privire
la muntele cel sfânt al Dumnezeului meu,

21 deci, în timp ce eu încă vorbeam în rugăciune, „omul” Gabriel e(Vezi nota de la 8:16),
pe care-l văzusem în viziunea dinainte, a venit repede în zbor şi s-a apropiat de mine
chiar în clipa când se aducea jertfa de seară.

Gabriel. Sau „Gavril”. Vezi cap. 8,15.16. Aceasta este aceeaşi fiinţă care explica primele trei părţi ale
viziunii cap. 8. El revine acum cu gândul să termine lucrarea ce-i fusese încredinţată.
Unii comentatori au trecut cu vederea strânsa legătură care este între cap. 8 şi 9, şi prin urmare n-au
înţeles nici legătura dintre cele „2300 de zile” ale cap. 8 şi cele 70 de „săptămâni” ale cap. 9. Contextul,
totuşi, necesită tocmai legătura aceasta, după cum se dovedeşte prin cele ce urmează:
1. 1. Toate simbolurile viziunii din cap. 8,2-14 sunt explicate pe deplin în v. 15-26 cu excepţia celor
2300 de „zile” din versetele 13 şi 14 (vezi GC 325). În realitate toate cele din versetele 13 şi 14 sunt
explicate în versetele 24 şi 25 cu excepţia perioadei de timp implicate. În v. 26 Gabriel menţionează
perioada timp, dar îşi întrerupe explicaţia înainte de a spune ceva despre ea (vezi nr. 3, mai jos).
2. 2. Daniel ştia că cei 70 de ani de captivitate prezişi de profetul Ieremia aproape trecuseră (cap. 9,2;
vezi Vol. III, p. 90-92; 94-97; vezi comentariul la Ieremia 25,11).
3. 3. Daniel nu înţelesese perioada de timp a celor 2300 de zile, singura parte a viziunii care încă nu
fusese explicată (cap. 8,27; vezi nr. 1 de mai sus) şi evident se temea că aceasta implica o extindere a
captivităţii şi continuarea pustiirii sanctuarului (vezi cap. 9,19). El ştia că făgăduinţa restaurării era
condiţionată de pocăinţă sinceră a lui Israel (SL 48; vezi Vol. III, p. 34).
4. 4. Perspectiva teribilei persecuţii în cursul celor 2300 de „zile” (Daniel 8,10-13,23-25), s-a dovedit
mai mult decât putea suporta bătrânul Daniel, şi ca urmare el „a stat leşinat şi bolnav mai multe zile”
(cap. 8,27; GC 325). Din cauza aceasta îngerul a întrerup explicaţia viziunii la data aceea.
5. 5. În intervalului care a urmat până la întoarcerea îngerului (cap. 9,21) Daniel s-a îndreptat către
profeţiile lui Ieremia pentru a ajunge la o înţelegere mai clară a scopului divin cu Captivitatea (vezi Vol.
III, p. 31), mai ales cu privire la cei 70 de ani (cap. 9,2).
6. 6. Ajungând la concluzia că abaterile lui Israel ca naţiune purtau răspunderea pentru ceea ce evident
părea o prelungire a celor 70 de ani (vezi nr. 3 de mai sus), Daniel a mijlocit cu cea mai mare căldură la
Dumnezeu pentru iertare, pentru întoarcerea exilaţilor captivi, şi pentru rezidirea sanctuarului din
Ierusalim, acum pustiu (vezi cap. 9,13-19). Rugăciunea lui se încheie cu o repetare a cererii ca
Dumnezeu să „ierte” păcatele naţiunii şi să nu „zăbovească” în împlinirea făgăduinţei de refacere
(v. 19).
7. 7. Observaţi îndeosebi că partea nelămurită a viziunii din cap. 8 prezisese că „sfântul Locaş şi
oştirea” urmau să fie „călcate în picioare” (v. 13, 14, 24) timp de 2300 de „zile”. În rugăciunea sa,
Daniel Îl roagă pe Dumnezeu ca timpul rânduit pentru Captivitate să nu fie prelungit (vezi v. 16-19). O
comparaţie atentă a rugăciunii din cap. 9 cu problema din cap. 8 arată clar şi dincolo de orice îndoială că
Daniel avea în minte această chestiune atunci când se ruga. El credea că vedenia celor 2300 de „zile” cu

~ 106 ~
privire la sanctuar şi persecutarea poporului lui Dumnezeu ar însemna implicit că Dumnezeu va
„zăbovi” cu refacerea (cap. 9,19).
8. 8. Ca răspuns la rugăciunea aceasta, Gabriel, care fusese însărcinat să interpreteze vedenia din cap. 8
(cap. 8,15-19) dar care încă nu completase explicaţia (vezi nr. 4, de mai sus) l-a salutat pe Daniel cu
înştiinţarea: „Am venit acum să-ţi luminez mintea” (cap. 9,22).
1. 9. Explicaţia dată în cap. 9,24-27 este exact răspunsul Cerului la rugăciunea lui Daniel (v. 23), şi
soluţia la problema cu privire la care el se ruga (vezi nr. 6 şi 7 de mai sus). Comparaţi porunca iniţială
dată lui Gabriel de a-i explica lui Daniel vedenia (cap. 8,16) cu înnoirea acestei porunci în timpul
rugăciunii lui Daniel (cap. 9,23), şi porunca dată de Gabriel lui Daniel de a lua „aminte” şi a „înţelege”
(cap. 8,17.19), cu expresii similare din cap. 9,23.
2. 10. Notaţi îndeosebi că lui Daniel i s-a spus: „ia aminte la cuvântul acesta şi înţelege vedenia”
(cap. 9,23), adică, viziunea pe care o avusese „mai înainte” (v. 21). Aceste cuvinte nu se pot referi la
viziunea din cap. 8,2-14, întrucât nici o altă viziune nu mai fusese dată de la aceea. Comparaţi cuvintele
„tâlcuieşte-i vedenia” (cap. 8,16) cu „înţelege vedenia” (cap. 9,23).
3. 11. În felul acesta contextul precizează dincolo de orice posibilitate de îndoială că explicaţia din
cap. 9,24-27 este o continuare şi o completare a explicaţiei începută în cap. 8,15-26, şi că explicaţia din
cap. 9,24-27 se ocupă exclusiv de porţiunea neexplicată a vedeniei, adică, cu perioada de timp a celor
2300 de „zile” ale cap. 8,13.14. Îngerul este Gabriel în ambele cazuri (cap. 8,16; 9,21), subiectul este
identic, iar contextul arată că partea finală a explicaţiei reia firul explicaţiei de la punctul de unde fusese
întreruptă în cap. 8.
Repede. Cât de plină de mângâiere este cunoaşterea faptului că cerul este aproape de pământ. Ori de
câte ori avem nevoie de ajutor şi îl cerem, Domnul însărcinează un înger sfânt să vină în ajutorul nostru
fără zăbavă.
S-a apropiat. Ebr. maga’, care ar putea să însemne doar „a ajuns” sau „s-a apropiat”. Nu putem fi siguri
care sens este intenţionat aici.
Jertfa. Ebr. minchah. În legea levitică acesta este cuvântul obişnuit pentru „jertfa de grâu” (sau „jertfa
de mâncare”). O jertfă specială din făină de grâu însoţea arderea de tot de dimineaţa şi de seara (vezi
Numeri 28,3-8), Evident că Daniel se ruga pe vremea când se aducea jertfa de seară la Templu.

22 El m-a făcut să înţeleg, spunându-mi astfel: „Daniele, am venit acum să-ţi dau
discernământ şi înţelegere.

Să-ţi dau discernământ. Sau „Să-ţi dau pricepere”. Fără îndoială cu privire la viziunea menţionată în
cap. 8,26.27, pe care nimeni nu „o ştia” (cap. 8.27). Daniel nu putea să înţeleagă legătura dintre
captivitatea de 70 de ani prezisă de Ieremia (Ieremia 29,10) şi cele 2300 de zile (ani) care urmau să
treacă până la curăţirea sanctuarului. El leşinase atunci când îngerul îl informase că viziunea era pentru
„vremuri îndepărtate” (Daniel 8,26).

23 Când ai început să te rogi, a ieşit un cuvânt, iar eu am venit să te înştiinţez, căci tu eşti
plăcut lui Dumnezeu. Ia aminte deci la cuvânt şi caută să înţelegi viziunea!

Înţelegi vedenia. O referire la „vedenia cu serile şi dimineţile” (cap. 8,26). În ultimele sale cuvinte către
Daniel pe vremea vizitei sale de mai înainte, Gabriel spusese că vedenia cu cele 2300 de seri şi dimineţi
era „adevărată”. De aceea învăţătorul divin începe de acolo de unde rămăsese discuţia în cap. 8,26.

~ 107 ~
24 O perioadă de 70 de ori câte 7 ani a fost hotărâtă pentru poporul tău şi pentru cetatea
ta sfântă, pentru a se sfârşi f(Sau: opri) nelegiuirea, pentru a se opri g(Sau: sigila)
păcatele, pentru a fi ispăşită vina, pentru a fi adusă dreptatea veşnică, pentru a fi
pecetluită viziunea şi profeţia şi pentru a unge pe Cel Preasfânt h[Termenul ebraic se
poate referi fie la Locul Preasfânt din Templu (vezi Ezech. 45:3) sau la anumite obiecte
din Templu, cum ar fi altarul (vezi Ex. 29:37; 30:29), fie la o persoană (vezi 1 Cron.
23:13)].

Şaptezeci de ori câte 7 ani[70 de săptămâni-Cornilescu]. Expresia aceasta pare să fie o introducere
destul de bruscă, dar îngerul venise cu scopul specific de a face ca Daniel să înţeleagă vedenia. El a
început imediat să explice.
Cuvântul tradus aici „săptămână”, şabua’, descrie o perioadă de şapte zile consecutive (vezi
Geneza 29,27; Deuteronom 16,9; Daniel 10,2). În Cartea pseudo-epigrafică a Jubileelor, ca şi în Mişna,
şabua’ este folosit pentru a desemna o perioadă de şapte ani. Traducerea „săptămâni de ani” este vădit
interpretativă, bazată pe o astfel de întrebuinţare. Este mai simplu să ajungem la faptul că cele 70 de
săptămâni sunt săptămâni de ani prin aplicarea principiului profetic de o zi pentru un an (vezi
comentariul la Daniel 7,25).
A fost hotărâtă. Ebr. chathak, un cuvânt care apare numai aici în Biblie. Apare în ebraica post-biblică
având sensul de „a tăia”, „a despărţi prin tăiere”, „a determina”, „a decreta”. LXX are cuvântul krino, „a
decide”, „a judeca”, etc. Versiunea Theodotion are cuvântul suntemno, „a scurta”, „a prescurta”, etc.,
sens redat în Vulgata prin abbreviare. Adevărata nuanţă de sens intenţionată aici trebuie să fie
determinată de context. Având în vedere faptul că acest cap. 9 este o tâlcuire a părţii neexplicate din
viziunea cap. 8 (vezi comentariul la cap. 9,4,21-23), şi întrucât partea neexplicată avea de a face cu cele
2300 de zile, este logic să tragem concluzia că cele 70 de săptămâni, sau 490 de ani, trebuia să fie
„despărţite prin tăiere” de perioada aceea mai lungă. Mai departe, în lipsa unei dovezi în favoarea
contrariului, se poate afirma, că cele 70 de săptămâni urmează să fie despărţite din partea de la început a
acelei perioade. Văzută în lumina aceste observaţii, traducerea lui chatak ca însemnând „a tăia” pare
îndeosebi potrivită. Întrucât cei 490 de ani erau în mod deosebit rânduiţi iudeilor în legătură cu rolul lor
de popor ales al lui Dumnezeu, traducerile „hotărât” sau „decretat” sunt şi ele potrivite cu contextul.
Poporul tău. Cei 490 de ani se aplică în special la naţiunea iudaică.
Sfârşi. Ebr. lekalb’, de la rădăcina kala’, „a restrânge”. Pasajul s-ar putea referi la puterea de înfrânare
pe care Dumnezeu ar exercita-o asupra forţelor răului în decursul perioadei alocate iudeilor. Totuşi, vreo
40 de manuscrise ebraice zic lekalleh, o formă care derivă hotărât de la kallah, „a duce un sfârşit”. Dacă
rădăcina este kallah, atunci în mod evident pasajul se referă la faptul că în decursul acestei perioade
iudeii urmau să umple paharul nelegiuirii lor. Dumnezeu i-a răbdat îndelung pe israeliţi. El le-a dat
multe ocazii, dar ei L-au dezamăgit neîncetat (vezi p. 32, 33).
Păcatele. Expresia aceasta ar putea fi paralelă la înţeles cu aceea care o precedă, „încetarea
fărădelegilor”. Unii comentatori observă că cuvântul tradus aici „păcat” (ebr. chatta’oth sau chatta’th,
după unele manuscrise şi masoreţi), poate să însemne sau „pecete” sau „jertfe pentru păcate”. Din cele
290 de ocazii când apare chatta’th în VT, are sensul de „păcat” de 155 de ori, şi „jertfă pentru păcat” de
135 de ori. Dacă aici se are în vedere sensul „jertfe pentru păcat” se sugerează interpretarea următoare:
Când Hristos pe Golgota a devenit antitipul jertfelor sanctuarului, n-a mai fost necesar ca păcătosul să
mai aducă jertfa pentru păcat (vezi Ioan 1,29). Totuşi forma de plural chatta’oth descrie aproape
inevitabil păcate şi numai o singură dată, afară de cazul că şi aceasta este o excepţie, denotă jertfa pentru
păcat (Neemia 10,33).
Ispăşită vina. Ebr. kafar, tradus în general prin „a face ispăşire” (vezi Exod 30,10; Levitic 4,20; etc.).
Prin jertfa Lui înlocuitoare pe Golgota, Domnul Hristos a oferit ispăşirea pentru toţi cei care primesc
jertfa Lui.
Dreptatea veşnică. Domnul Hristos n-a venit pe pământ numai pentru a lua măsuri în vederea ştergerii
păcatului. El a venit pentru a-l împăca pe om cu Dumnezeu. El a venit pentru ca să fie posibil să atribuie
şi să împărtăşească neprihănirea Sa păcătosului pocăit. Când oamenii Îl primesc, El le acordă haina

~ 108 ~
dreptăţii Sale, iar ei stau înaintea lui Dumnezeu ca şi când n-ar fi păcătuit niciodată (vezi SC 62).
Dumnezeu iubeşte sufletele credincioase şi care se pocăiesc, aşa cum Îl iubeşte pe Fiul Său, iar pentru
Hristos, le primeşte în familia Sa. Prin viaţa, moartea şi învierea Sa, Domnul face ca dreptatea veşnică să
fie la îndemâna fiecărui copil al lui Adam care, în credinţă simplă, este gata să o primească.
Pecetluită. Aici evident nu în sensul de „închidere”, ci de „confirmare”, sau „ratificare”. Împlinirea
prezicerilor în legătură cu prima venire a lui Mesia la vremea prevăzută în profeţie dă asigurarea că alte
aspecte ale profeţiei, în special cele 2300 de zile profetice, se vor împlini tot atât de precis.
Cel Preasfânt. Ebr. qodeş qodaşim, „ceva prea sfânt”, sau „cineva prea sfânt”. Expresia ebraică este
aplicată la altar (Exod 29,37; 40,10), alte vase şi mobile care ţineau de tabernacol (Exod 30,29),
parfumul sfânt (Exod 30,36), anumite jertfe de mâncare (Levitic 2,3.10; 6,17; 10,12) jertfele pentru vină
(Levitic 7,1.6), pâinile pentru punerea înainte (Levitic 24,5-9), lucrurile consacrate (Levitic 27,28),
ţinutul sfânt (Numeri 18,10; Exod 43,12) şi locul prea sfânt al sanctuarului (Levitic 26,33.34), Expresia
nu este nicăieri aplicată la persoane, afară de, aşa cum sugerează unii, aplicarea lui la textul în discuţie şi
în 1Cronici 23,13. Acest ultim text acesta de pe urmă poate fi tradus astfel: „Aaron a fost pus deoparte
să fie sfinţit ca prea sfânt”. Comentatorii iudei şi mulţi comentatori creştini au susţinut că aici se face
referire la Mesia.
Având în vedere faptul că nu se poate dovedi din alte locuri că expresia ebraică se aplică în mod clar la
o persoană, şi având în vedere faptul că în aspectele mai largi ale viziunii este tratat sanctuarul ceresc
(vezi comentariul la Daniel 8,14), este logic să se tragă concluzia că Daniel vorbeşte aici despre ungerea
sanctuarului ceresc înainte de vremea când Domnul Hristos şi-a început slujba ca Mare Preot.

25 Să ştii şi să înţelegi aceasta: de la darea poruncii de restaurare şi rezidire a

Ierusalimului i(457 î.Cr.) până la Unsul j(Ebr. Mesia; sau un uns), Conducătorul, va fi o
perioadă de şapte ori câte 7 ani şi apoi încă o perioadă de 62 de ori câte 7 ani. Piaţa şi
şanţul îi vor fi refăcute, însă în vremuri de strâmtorare.k(LXX, Siriacă; TM permite şi o
altă citire: vor fi 7 săptămâni. / Apoi, timp de 62 de săptămâni / piaţa şi şanţul vor fi
refăcute, / însă în vremuri de strâmtorare.)

Darea poruncii. Pe vremea când a fost dată vedenia aceasta, Ierusalimul şi Templul erau încă în ruine.
Cerul vesteşte că se va da o poruncă pentru rezidire şi refacere, şi că de la data aceasta un anumit număr
de ani urma să treacă până la îndelung aşteptatul Mesia.
Decretele care s-au ocupat de repatrierea iudeilor sunt raportate în cartea lui Ezra: primul în anul întâi
al lui Cir, cam pe la 537 (Ezra 1,1); al doilea în timpul domniei lui Darius I, la scurt timp după 520
(Ezra 6,1-12); al treilea în al VII-lea an al lui Arataxerxe, 458/457 î.Hr. (Ezra 7,1-26). Vezi mai departe
Vol. III, p. 97-104.
În decretele lor nici Cir nici Darius nu prevedeau măsuri pentru refacerea statului civil ca o unitate
completă, cu toate că în profeţia lui Daniel se făgăduia restaurarea cârmuirii religioase cât şi a celei
civile. Decretul din anul al VII-lea al lui Artaxerxe a fost cel dintâi care să dea deplină autonomie
statului iudeu, supus supremaţiei Imperiului Persan.
Un papirus descoperit la Elefantina, în Egipt, o colonie iudaică, care conţine o datare după două
sisteme a fost scris în anul urcării pe tron a lui Artaxerxe ianuarie 464 î.Hr. Din acesta, singurul
document cunoscut din anul acela, comparat cu alte rapoarte vechi, se poate deduce că după metoda
iudaică, „începutul domniei” sau „anul de urcare la tron” (vezi Vol. II, p. 138, 139), ar începe după Anul
Nou iudaic din 465 î.Hr. şi s-ar termina la Anul Nou iudaic următor, în toamna lui 464. Da aici ar reieşi
că „anul întâi” al lui (sau primul lui an calendaristic întreg) s-ar extinde prin urmare din toamna anului
464 până în toamna anului 463. Al VII-lea an al lui Artaxerxe s-ar extinde atunci din toamna lui 458
până în toamna lui 457. Specificările decretului nu au fost împlinite decât după întoarcerea lui Ezra de la
Babilon, lucru care s-a petrecut târziu către sfârşitul verii sau la începutul toamnei lui 457 î.Hr. Pentru o
discuţie asupra cap. 7 din Ezra şi asupra acurateţii istorice a datei 457 î.Hr., ca al VII-lea an al lui
Artaxerxe, vezi Vol. III, p. 100-104. Pentru o tratare completă a subiectului vezi lucrarea lui S. H. Horn
şi L. H. Wood, The Chronology of Ezra 7 (ed. revizuită 1970).

~ 109 ~
 Unsul. Sau „Mesia”. Ebr. mashiach, de la verbul mashach, „a unge”. De unde, mashiach descrie un
„uns” ca de pildă marele preot (Levitic 4,3.5.16), regii lui Israel (1Samuel 24,6.10; 2Samuel 19,21), Cir
(Isaia 45,1), etc. Versiunea grecească a lui Theodotion îl traduce literal pe mashiach: christos, un cuvânt
care derivă de la verbul chrio, „a unge”, şi deci înseamnă simplu: „cel uns”. Titlul „Hristos” este o
transliterare a lui Christos. În istoria iudaică de mai târziu, termenul mashiach era aplicat eliberatorului
aşteptat care urma să vină (vezi Ioan 1,41; 4,25.26).
Daniel a prezis că îndelung aşteptatul Mesia, Domnul, urma să apară la un moment dat. La timpul
acesta S-a referit Isus când zicea: „S-a împlinit vremea” (Marcu 1,15; DA 233). Isus a fost uns la data
botezului Său în toamna anului 27 d.Hr. (vezi Luca 3,21.22; Fapte 10,38; comp. Luca 4,18).
Conducătorul. Sau „Prinţul”. Vezi comentariul la cap. 9,25; 11,22.
De şapte ori câte 7 ani şi apoi încă o perioadă de 62 de ori câte 7 ani [7 săptămâni; apoi timp de 62 de
săptămâni-trad. Cornilescu].Metoda naturală de calculare a acestor săptămâni este de a le considera
consecutive, adică cele 62 de săptămâni încep de acolo de unde se termină cele 7 săptămâni. Diviziunile
acestea sunt componente al celor 70 de săptămâni menţionate în v. 24, deci 7+62+1=70. Cu privire la
ultima săptămână vezi comentariul la v. 27.
Începând cu toamna anului 457 î.Hr., când decretul a intrat în vigoare, cele 69 de săptămâni profetice
sau 483 de ani, ajung până la botezul Domnului Isus în anul 27 d.Hr. Este demn de observat că dacă cei
483 de ani ar fi să se socotească de la începutul anului 457 d.Hr., ei s-ar extinde până la finele anului 26
d.Hr., deoarece cei 483 de ani cer 457 de ani întregi plus 26 de ani întregi d.Hr. Întrucât perioada a
început la multe luni după începutul anului 457, ea se termină cu tot atâta luni după sfârşitul anului 26
d.Hr., adică în anul 27. Aceasta se datorează faptului că istoricii (spre deosebire de astronomi) nu
calculează anul zero (vezi Vol. I, p. 178). Unii au fost puşi în nedumerire cu privire la felul cum putea
Domnul Hristos să-Şi înceapă lucrarea în anul 27 d.Hr., când raportul spune că El era în vârstă cam de
30 de ani când Şi-a început lucrarea publică (Luca 3,23). Aceasta se datorează faptului că atunci când a
fost calculată iniţial Era Creştină, s-a întâmplat să se facă o greşeală de vreo 4 ani. Că Domnul Hristos
nu s-a născut în anul 1 d.Hr., este evident din faptul că atunci când El S-a născut, Irod cel Mare era încă
în viaţă, iar Irod a murit în anul 4 î.Hr. (vezi Matei 2,13-20).
O serie de comentatori moderni dau o interpretare cu totul diferită acestor perioade de timp. „Mesia”
este identificat în felurite chipuri ca fiind Cir, Zorobabel, sau marele preot Iosua (vezi Ezra 3,2;
Zaharia 3,1.3; 6,11-13). „Porunca pentru zidirea din nou” este considerată de unii că s-a dat prin Ieremia
ca Ierusalimul să fie zidit din nou (vezi Ieremia 29,10). Aceşti comentatori consideră că „porunca”
aceasta a intrat în vigoare în anul 586 î.Hr., anul nimicirii Ierusalimului şi că cele „şapte săptămâni” sau
49 de ani, ajung cam la decretul lui Cir. În continuare, tâlcuitorii aceştia susţin că cele 62 de săptămâni,
sau 434 de ani, erau menite să ajungă până la era macabeilor. Prin legământul celei de a 70-a săptămână
ei înţeleg legătura dintre Antioh şi iudeii renegaţi. Ei au tradus „mijlocul săptămânii” (Daniel 9,27) ca
însemnând „jumătate de săptămână” (vezi comentariul la Daniel 9,27) ducând la spurcarea Templului de
către Antioh de la 168 la 165 î.Hr. (vezi 1Macabei 1,54; 4,52.53). Traducătorii acestei şcoli de
interpretare urmează o altă vocalizare a lui Daniel 9,25 care să corespundă acestei idei.
Aşa cum s-a arătat mai sus numai o schimbare forţată a cifrelor cronologice dă posibilitatea acestor
comentatori să ajungă la evenimentele pe care ei le presupun ca împlinind cerinţele profetice. Când
cifrele acestea sunt aplicate la Hristos, la lucrarea şi moartea Lui şi la ducerea Evangheliei la iudei, se
realizează un sincronism perfect. Vezi şi comentariul la cap. 8,25.
Piaţa. Ebr., rachob, „un loc larg”.
Şanţul[Zid-trad. Cornilescu]. Ebr. charus, folosit cu sensul de faţă numai aici în Vechiul Testament. În
ebraica mişnaică el însemnează „un şanţ”. În limba akkadiană cuvântul înseamnă un şanţ care înconjoară
o cetate. „Zid” este folosit în versiunea grecească a lui Theodotion şi în Vulgata.
Vor fi refăcute. Unii comentatori dau o interpretare specială perioadei de „7 săptămâni” sau 49 de ani,
ca reprezentând timpul în care se va termina zidirea uliţelor şi a zidului. Totuşi, informaţiile istorice cu
privire la perioada aceasta sunt foarte slabe. Puţin se ştie despre starea Ierusalimului pe durata timpului
de la Artaxerxe la Alexandru. Ce se poate culege din Biblie şi din izvoarele istorice este doar
fragmentar.
Vremuri de strâmtorare. Pentru o istorisire rezumativă a acestei perioade vezi Vol. III, p. 73 79.

~ 110 ~
26 După perioada de 62 de ori câte 7 ani, Unsul va fi nimicit şi nu va avea nimic
l(Probabil în sensul că nu a primit nimic din ce îi aparţinea ca Uns, Conducător; sau: dar
nu pentru el însuşi; sau: dar pe nedrept).Oştirea unui conducător care va veni va distruge
cetatea şi Sfântul Lăcaş. Sfârşitul m(Lit.: Sfârşitul lui, sfârşitul pe care-l va aduce) va fi
ca printr-un potop, iar războiul va ţine până la sfârşit. Pustiirile sunt hotărâte.

După perioada de 62de ori câte 7 ani[După 62 de săptămâni-trad. Cornilescu]. Stârpirea lui Mesia urma
să aibă loc nu în cursul acestei perioade, ci după expirarea ei. Expresia aceasta nu este intenţionată să
fixeze timpul exact când evenimentul nefericit al morţii Lui mesia va avea loc. Aceasta se face în v. 27,
unde evenimentul este plasat „la jumătatea săptămânii”.
Nimicit. Potrivit cu această declaraţie profetică, Mesia nu urma să Se arate aşa cum Îl aşteptau iudeii:
un biruitor şi liberator glorios. Dimpotrivă, El va suferi o moarte cumplită; El va fi „stârpit”. Cu privire
la termenul „stârpit” cu sensul de moarte, vezi Geneza 9,11.
Nu va avea nimic. Literal, „şi nimic la el”. Sensul expresiei acesteia este neclar. S-au sugerat multe
înţelesuri posibile ca de pildă, „nu va avea nimic”, „el nu va fi”, „şi n-a fost ajutor pentru el”.
Cetatea şi Sfântul Lăcaş. O desfiinţare a Templului şi a cetăţii Ierusalim este prezisă aici. Aceasta a fost
făcută de romani în anul 70 d.Hr. Soldaţii romani au luat făclii aprinse şi intenţionat le-au aruncat în
interiorul construcţiei din lemn a Templului, cu rezultatul că el a fost pe deplin distrus. În loc de
„poporul unui domn care va veni”, LXX zice „împăratul neamurilor”.
Ca printr-un potop. Acesta în sensul de a fi copleşit (vezi Isaia 8,7.8).

27 El va încheia un legământ ferm cu mulţi pentru o perioadă de 7 ani, dar la jumătatea

celor 7 ani va pune capăt jertfei şi darului de mâncare. Şi pe streaşina n(Cf. LXX, VUL;
sensul termenului în ebraică este nesigur; posibil: aripa) Templului va aşeza urâciunea
pustiirii o[Sau: o urâciune care aduce pustiire; termenul pentru urâciune este folosit de
obicei cu referire la idoli şi idolatrie (vezi Deut. 29:17; Ezech. 11:18; 20:7, 8)], până va fi
revărsat asupra celui pustiit p(Sau: asupra lui, asupra celui ce pustieşte) prăpădul
hotărât.”

El va încheia un legământ ferm. Sau „va întări legământul”. „El” despre care se vorbeşte aici, este
Mesia din versetul precedent. Interpretarea versetului astfel se ajunge la sensul că totalul celor 70 de
săptămâni, sau 490 de ani, ai profeţiei este o unitate continuă şi consistentă. Declaraţiile făcute se
realizează în chip unic în timpul lui Mesia. Întărirea legământului poate fi considerată ca fiind
continuarea naţiunii iudaice ca popor ales al lui Dumnezeu în decursul perioadei amintite. Pe de altă
parte poate să însemneze şi legământul veşnic (vezi comentariul la cap. 11,28).
Pentru o perioadă de 7 ani[Timp de o săptămână-trad. Cornilescu]. Săptămâna aceasta, a 70-a, a
început în anul 27 d.Hr., o dată cu inaugurarea lucrării publice a Domnului Hristos la data botezului Lui.
Ea se întinde până după răstignirea de la „mijlocul săptămânii”, din primăvara anului 31 d.Hr., până la
lepădarea iudeilor ca popor al legământului în toamna anului 34 d.Hr. (490 de ani după anul 457 î.Hr.,
însemnează anul 34 d.Hr.; vezi comentariul la v. 25 pentru metoda de calcul). „Via” a fost dată atunci
„altor vieri” (Matei 21,41; comp. Isaia 5,1-7; GC 328, 410). Timp de aproape 3 ani şi jumătate
autorităţile din Ierusalim au tolerat lucrarea de predicare hotărâtă a apostolilor, dar ura lor s-a tradus în
cele din urmă într-o acţiune hotărâtă de ucidere cu pietre a lui Ştefan, primul martir creştin, şi în
persecuţia generală care a izbucnit atunci împotriva bisericii. Până la data aceea se vede că apostolii şi
alţi lucrători creştini şi-au mărginit eforturile mai ales în vecinătatea apropiată a Ierusalimului (vezi
Fapte 1,8; 8,1).
Întrucât cele 70 de săptămâni, sau 490 de ani, reprezintă o parte din perioada mai lungă de 2300 de ani,
şi întrucât primii 490 de ani ai perioadei se extind până în toamna anului 34 d.Hr., este posibil să se
calculeze şi punctul final al celor 2300 de ani. Adăugând restul de 1810 ani ai celor 2300 de ani la anul
34 d.Hr., acesta ne aduce în toamna anului 1844 ca fiind timpul când sanctuarul ceresc urma să fie
~ 111 ~
„curăţit” (vezi comentariul la cap. 8,14).
Mai trebuie remarcat şi că împlinirea prezicerilor profeţiei cu privire la cele 70 de săptămâni avea să
„pecetluiască vedenia” (v. 24), adică vedenia perioadei mai lungi, de 2300 de zile (vezi comentariul la
v. 21). Împlinirea exactă a evenimentelor prezise pentru cea de a 70-a săptămână, având de a face cu
lucrarea şi răstignirea Domnului nostru, oferă o dovadă de netăgăduit a certitudinii evenimentelor de la
finele celor 2300 de zile.
La jumătatea. Ebr. chaşi, un cuvânt care înseamnă fie „jumătate” (Exod 24,6; 25,10.17; etc.) fie
„mijloc” (Exod 27,5; 38,4; etc.), sensul fiind de obicei determinat de context. O parte din versiunile mai
recente zic „jumătate”. Traducerea aceasta se întemeiază pe presupunerea că contextul vorbeşte despre
Antioh Epifanul, care, pentru aproape trei ani, 168-165 î.Hr., a suspendat serviciile de la templul din
Ierusalim. Dar Antioh nu se încadrează în cronologia profetică. El nu poate fi subiectul prezicerii
prezente. Aşa cum s-a şi arătat, perioadele profetice ajung până la timpul lui Mesia şi împlinirea trebuie
găsită pe timpul Lui.
Mijlocul săptămânii ar fi timpul Paştilor anului 31 d.Hr., la 3 ani şi jumătate după botezul Domnului
Hristos care a avut loc în toamna anului 27 d.Hr. Pentru dovezi cu privire la durata lucrării publice a
Domnului Hristos, vezi comentariul la Matei 4,12. Pentru tratarea „jumătăţii” şi „mijlocului” vezi
Problems in Bible Translation, p. 184-187.
Va pune capăt. Jertfele şi-au găsit împlinirea lor antitipică în jertfirea de bunăvoie a Domnului Hristos.
Sfâşierea perdelei de către o mână nevăzută în clipa morţii lui Hristos a fost o anunţare din partea
Cerului că jertfele şi prinosurile şi-au pierdut însemnătatea.
Streaşina. Aici pustiitorul este descris în mod poetic ca fiind purtat pe aripa urâciunilor. Aceasta se
referă, în parte cel puţin, la ororile şi atrocităţile săvârşite asupra naţiunii iudaice de către romani în anul
70 d.Hr.
Va aşeza urâciunea pustiirii. Adică, sfârşitul a ceea ce trebuia să vină asupra naţiunii iudaice. Tristă a
fost soarta acelora care au lepădat nădejdea lor de mântuire.
Pustiit. Mai degrabă, „pustiitor”. Pustiitorul însuşi va fi şi el cândva pustiit (vezi comentariul la
Matei 23,28).

Comentariile lui Ellen G. White:

1 PK 556
2 PK 554
3–9PK 555
4–6SL 46
5 SL 48
5–75T 636
15 GC 470
16 PK 555
16, 17 SL 48
17–19PK 556
18 GC 470
18, 19 SL 47
19 4T 534
20 GC 470
21 SL 48
22, 23 GC 325
23 FE 87; PK 555; 5T 635
24 7T 149
24, 25 DA 233; PK 698
24–27GC 323, 326, 351
25 DA 31, 98, 579; GC 313, 327, 345, 347; PK 556
27 DA 233; GC 327; PK 699

~ 112 ~
Capitolul 10
Revelaţia cu privire la vecinii lui Israel

1 În al treilea an de domnie al lui Cirus, împăratul Persiei, i-a fost descoperit un cuvânt
lui Daniel, cel care fusese numit Beltşaţar. Cuvântul este adevărat şi vesteşte un mare
război. El a priceput cuvântul, înţelegerea acestuia venindu-i printr-o viziune.
Al treilea an de domnie al lui Cirus. Socotit de la căderea Babilonului, fie din primăvara, fie din
toamna anului, aceasta ar fi 536/535 î.Hr. (vezi comentariul la Daniel 10,4, şi comentariul la Ezra 1,1).
Daniel părea să se afle acum spre sfârşitul vieţii lui (vezi Daniel 12,13), cam de 88 de ani, considerând
că era de 18 ani când a fost luat prizonier (vezi 4T 570) în anul 605 î.Hr. (vezi comentariul la cap. 1,1).
Daniel 10,1 constituie introducerea la partea finală a cărţii, capitolul 10 oferind contextul vieţii lui
Daniel pentru cea de-a patra mare profeţie consemnată în cap. 11 şi 12. Partea principală a naraţiunii
profetice începe cu cap. 11,2 şi se încheie cu cap. 12,4, restul cap. 12 fiind un fel de post-scriptum al
profeţiei. Cu privire la calcularea anilor din primăvară şi toamnă vezi Vol. II, p. 109-111.
Împăratul Persiei. Aceasta este unica profeţie a lui Daniel datată potrivit domniei lui Cir. Lui Cir i se dă
aici titlul de „împărat al Persiei”, care ar părea să implice faptul că întregul imperiu era cârmuit de perşi,
ca fiind în contrast cu titlul mai restrâns, „împărat peste împărăţia Haldeilor”, dat lui Darius în cap. 9,1.
Pornind de la o relativă obscuritate ca domn al mici ţări Anşan situată pe podişul Iran, Cir a biruit pe
rând în câţiva ani regatele Mediei, Lydiei şi Babiloniei, şi le-a unit sub conducerea sa formând cel mai
mare imperiu cunoscut până atunci. Cu un astfel de monarh avea acum de a face Daniel şi poporul lui, şi
cu care se descoperă aici (cap. 10,13.20) că se luptă puterile cerului.
Un cuvânt. O expresie unică folosită de Daniel pentru a-şi descrie a patra mare schemă profetică
(cap. 10-12), care după cât se vede a fost descoperită fără o reprezentare simbolică prealabilă şi fără vreo
aluzie la simboluri (comp. cap. 7,16-24; 8,20-26). Cuvântul marah, „vedenie”, menţionat în v. 7, 8, 16 se
referă simplu la apariţia celor doi vizitatori cereşti ai lui Daniel, menţionaţi în versetele 5, 6 şi respectiv
10-21. În conformitate cu aceasta, unii au considerat cea de-a patra schemă profetică drept o continuare
mai detaliată a explicaţiei evenimentelor descrise simbolic în „vedenia” din cap. 8,1-14. Pe temeiul
acesta capitolele 10-12 ar trebuie interpretate în contextul capitolelor 8 şi 9. Totuşi, legătura dintre
capitolele 10-12 şi 8, 9 nu este nicidecum atât de clară şi atât de sigură ca cea dintre cap. 8 şi cap. 9 (vezi
comentariul la 9,21).
Beltşaţar. Vezi comentariul la cap. 1,7.
Un mare război. Sau „luptă”, „conflict”.
A priceput. În contrast cu celelalte trei vedenii (capitolele 2, 7 şi 8-9) care au fost ascunse în termeni
extrem de simbolici, descoperirea aceasta finală a fost dată în general într-un limbaj literal. Îngerul a
spus lămurit că venise să facă „cunoscut ce are să se întâmple poporului tău în vremurile de apoi”
(cap. 10,14). Acesta constituie subiectul principal al capitolelor 11 şi 12. Numai pe la sfârşitul acestei
vedenii (cap. 12,8) Daniel întâlneşte o descoperire cu privire la care mărturiseşte: „Am auzit, dar n-am
înţeles”.

2 În acele zile eu, Daniel, eram în jale de 3 săptămâni.

Jale. Daniel nu arată cu precizie cauza jalei, dar s-ar putea găsi o indicaţie a acesteia în evenimentele
care aveau loc printre iudeii din Palestina în vremea aceea. Fără îndoială că o criză serioasă a determinat
jalea de trei săptămâni a lui Daniel. Probabil că s-a petrecut pe vremea când samaritenii se ridicau cu
împotrivire contra iudeilor care se întorseseră de curând din exil sub Zorobabel (Ezra 4,1-5; vezi PK
571; 572). Dacă evenimentele acestui capitol au avut loc înainte sau după ce iudeii puseseră de fapt
piatra de temelie (Ezra 3,8-10) a templului depinde de diferitele interpretări ale cronologiei acestei
perioade (vezi Vol. III, p. 97), şi de posibilitatea ca Daniel să fi întrebuinţat o socotire diferită în
Babilonia de aceea a iudeilor din Palestina în acea perioadă de tranziţie. Vremea de jale a lui Daniel pare
să fi fost contemporană cu ameninţarea serioasă ca decretul lui Cir să nu poată fi aplicat în cele din urmă

~ 113 ~
datorită rapoartelor mincinoase trimise de samariteni la curtea Persiei, într-o încercare de a opri lucrările
de construcţie. Faptul plin de însemnătate că în decursul acestor trei săptămâni îngerul se străduia să-l
influenţeze pe Cir (v. 12 şi 13) arată că era în cumpănă o hotărâre de însemnătate vitală din partea
împăratului. În timp ce se ruga pentru mai multa lumină cu privire la subiectele încă nelămurite pe
deplin din viziunile anterioare, profetul s-a angajat fără îndoială într-o nouă perioadă de rugăciuni
intense (vezi cap. 9,3-19) pentru ca lucrarea vrăjmaşului să poată fi înfrântă şi pentru ca făgăduinţele de
restaurare date de Dumnezeu să se poată împlini faţă de poporul Său ales.

3 Nu am mâncat bucate alese, nu mi-a intrat în gură nici carne, nici vin şi nu m-am uns
deloc, până nu s-au împlinit cele trei săptămâni.
Bucate alese. Adică delicatese. În timpul postului său, Daniel nu a mâncat decât hrana cea mai simplă,
suficientă numai pentru a-şi menţinea puterile.
Nu m-am uns. Folosirea de ulei pentru înmuierea pielii era foarte mult obişnuită la popoarele din
antichitate, mai ales la acelea care trăiau în ţările unde climatul era foarte cald şi uscat. În timpul
perioadei lui de post şi de rugăciune, profetul a considerat de cuviinţă să renunţe la această plăcere
personală.

4 În ziua a douăzeci şi patra a lunii întâi, mă aflam pe malul râului cel mare, care se
cheamă Tigru.

În ziua a douăzeci şi patra. Aceasta este unica dată din cartea lui Daniel căruia i se dă ziua şi luna
exactă. Fireşte, nu se menţionează nimic cu privire la faptul dacă data este conformă cu calendarul
babilonian-persan (pe care-l va fi folosit Ezechiel, contemporanul lui Daniel), sau cu calendarul iudaic
(folosit mai târziu de Ezra şi Neemia). Dacă data lui Daniel este pe baza calendarului babilonian-persan
(începutul anului fiind primăvara), prima lună a celui de al treilea an al lui Cir ar fi cam în martie-aprilie
536 î.Hr. Dacă, pe de altă parte, Daniel ar fi socotit după metoda iudaică (începutul anului fiind toamna),
prima lună a celui de al treilea an al lui Cir ar veni 12 luni mai târziu şi ar corespunde oarecum cu
martie-aprilie 535 î.Hr. Pentru o explicare a deosebirilor dintre calendarul babilonian şi cel iudaic, vezi
Vol. II, p. 112-122.
Întrucât cele trei săptămâni ale postului lui Daniel s-au terminat în ziua a douăzeci şi patra a luni întâi,
ele trebuie să fi început în ziua a patra şi în felul acesta postul lui a cuprins şi vremea Paştilor. Dar în ce
măsură sărbătoarea aceasta era ţinută în timpul robiei nu se ştie.
Tigru[Hidechel-trad.Cornilescu]. Numele acesta ebraic reprezintă akkadianul Idiqlat, în vechea persană
Tigra, care a ajuns la noi sub forma Tigru. Tigru este cel mai mic din cele două râuri mari ale
Mesopotamiei. Un râu cu acelaşi nume este menţionat în Geneza 2,14. Totuşi acolo se face referire la un
râu dinainte de potop. Nu se spune cu precizie unde anume pe Tigru a avut loc întâmplarea.

5 Mi-am ridicat privirea, m-am uitat şi iată că acolo era un bărbat îmbrăcat în in şi încins
la coapse cu un brâu de aur de Ufaz.

Un bărbat. Fiinţa cerească s-a arătat în chip omenesc (vezi Geneza 18,2; Daniel 7,13; Apocalipsa 1,13).
Descrierea seamănă foarte mult cu aceea dată de Ioan când i S-a descoperit Isus Hristos.Era,într-adevăr,
aceeaşi Fiinţă care i s-a arătat lui Daniel (vezi SL 50; GC 470, 471).
Ufaz. Locul unde se găsea Ufaz nu este cunoscut. Denumirea mai apare numai în Ieremia 10,9, unde
Ufaz este identificat din nou ca o localitate de unde se scotea aur. Unii au sugerat că este unul şi acelaşi
loc cu Ofir, care era vestit pentru aurul lui fin (vezi 1Regi 9,28). O astfel de identificare nu este
imposibilă. Denumirile Ufaz şi Ofir sunt asemănătoare când se scriu în limba ebraică.

~ 114 ~
6 Trupul lui era ca hrisolitul, faţa lui – ca strălucirea fulgerului, ochii lui – ca torţele de
foc, mâinile şi picioarele lui – ca luciul bronzului lustruit, iar glasul său – ca vuietul
mulţimii.
Hrisolitul. Ebr. tarshish, probabil indicând locul unde se obţinea produsul.
Torţele de foc. Compară cu Apocalipsa 1,14.
Bronzului lustruit. Compară cu Apocalipsa 1,15.

7 Numai eu, Daniel, am văzut viziunea; bărbaţii care erau cu mine nu au văzut-o, însă au
fost cuprinşi de o frică atât de mare, încât au luat-o la fugă pentru a se ascunde.
Numai eu, Daniel, am văzut. Descoperirea a fost dată numai servului ales al lui Dumnezeu, Totuşi,
efectul prezenţei unei fiinţe cereşti a fost simţit de aceia care erau împreună cu profetul. Compară cu
experienţa lui Saul şi a acelora care-l însoţeau (Fapte 9,3-7; 22,6-9).

8 Astfel am fost lăsat singur, privind această mare viziune. Puterea m-a părăsit, culoarea
feţei mi s-a schimbat ca la un mort şi am rămas fără vlagă.
Puterea m-a părăsit. Compară cu Apocalipsa 1,17. Pentru un studiu cu privire la starea fizică în viziune
a profeţilor vezi F. D. Nichol, Ellen G. White şi Criticii ei, p. 51-61.

9 Am auzit apoi sunetul cuvintelor sale, iar când am auzit sunetul cuvintelor sale, am
căzut leşinat a(Vezi nota de la 8:18) cu faţa la pământ.
Leşinat. De la ebraicul radam, un cuvânt care apare numai în Judecători 4,21; Psalmi 76,6; Daniel 8,11;
Iona 1,5.6. Aici pare să aibă sensul de „a fi ameţit”.

10 Atunci o mână m-a atins şi m-a aşezat pe genunchii şi pe mâinile mele tremurânde.
O mână m-a atins. Compară Ezechiel 2,2; 3,24; Apocalipsa 1,17. Mâna este evident aceea a lui Gabriel
(PK 571, 572).
Aşezat…tremurânde. De la ebraicul nua’. În forma în care nua’ este folosit aici el însemnează literal,
„a face să tremure”, „a aşeza tremurând”. Cu toate că Daniel fusese ridicat de la pământ, puterea lui nu
era încă suficientă încât să stea în picioare fără să tremure.

11 El mi-a zis: – Daniele, om plăcut lui Dumnezeu, ia aminte la cuvintele pe care ţi le voi
spune! Stai în picioare, căci acum am fost trimis la tine! Când mi-a vorbit astfel, m-am
ridicat tremurând.
Plăcut lui Dumnezeu. Ebr. chamudoth, tradus în v. 3 prin „alese”. Este a doua oară când Daniel a fost
asigurat de iubirea lui Dumnezeu pentru el (vezi cap. 9,23).

12 Apoi a continuat: – Nu te teme, Daniele, căci cuvintele tale au fost ascultate chiar din
prima zi în care te-ai hotărât în inima ta să înţelegi şi să te smereşti înaintea Dumnezeului
tău! Cuvintele tale au fost auzite şi tocmai din pricina lor am venit eu acum.

Nu te teme. Compară cu Apocalipsa 1,17. Fără îndoială că aceste cuvinte l-au încurajat pe profet
personal în faţa îngerului, deoarece el stătea în picioare „tremurând” (v. 11), şi l-au asigurat pe Daniel că
deşi se rugase timp de trei săptămâni în aparenţă fără vreun răspuns, totuşi chiar de la început Dumnezeu
îi ascultase cererile şi îi făgăduise că îi va răspunde la ele. Daniel nu trebuia să se teamă pentru poporul
său: Dumnezeu îl ascultase, iar Dumnezeu conducea lucrările.

~ 115 ~
13 Dar căpetenia împărăţiei Persiei b(Vezi nota de la Deut. 32:8; şi în v. 20) mi s-a
împotrivit timp de 21 de zile, dar iată că Mihail, una din căpeteniile cele mai de seamă, a
venit să mă ajute, căci fusesem lăsat acolo, cu împăraţii Persiei c(TM; Teodotion: ajute;
l-am lăsat acolo, cu căpetenia împărăţiei Persiei).

Căpetenia. Ebr. sar, un cuvânt care apare de 420 de ori în Vechiul Testament, dar niciodată cu sensul
de „rege”. Se referă la slujitori principali ai regelui (Geneza 48,2 tradus prin „dregători”), la cârmuitori
locali (1Regi 22,26, tradus prin „mai marele”), la subalternii lui Moise (Exod 18,21, tradus prin
„căpetenii de oştire”). În acest ultim sens în expresia sar haţava’, „comandantul oştirii” (aceeaşi expresie
tradusă „căpetenia oştirii”, Daniel 8,11), apare pe o ostraca din Lachiş, o scrisoare trimisă de un ofiţer de
armată superiorului lui, probabil pe vremea cuceririi lui Iuda de către Nebucadneţar la 588-586 î.Hr., pe
vremea când Daniel era în Babilon (vezi Vol. III, p. 97, 98; vezi Ieremia 34,7).
Fiinţa cerească care i s-a arătat lui Iosua la Ierihon este denumită „Căpetenia (ebr. sar) oştirii
Domnului”, (Iosua 5,14.15). Daniel foloseşte deseori cuvântul acesta cu referire la fiinţe supranaturale
(Daniel 8,11.25; 10,13.21; 12,1). Pe temeiul acestor observaţii unii au dedus că sar denotă o fiinţă
supranaturală care pe vremea aceea era în opoziţie cu îngerii lui Dumnezeu, şi se străduia să conducă
treburile împărăţiei persane împotriva celor mai bune interese ale poporului lui Dumnezeu. Satana a fost
întotdeauna doritor să se declare domnul lumii acesteia. Subiectul principal de aici era buna stare a
poporului lui Dumnezeu în conflict cu vecinii lor păgâni. Întrucât Mihail este declarat „marele voievod
(sar) ocrotitorul copiilor poporului tău” (cap. 12,1), nu pare nerezonabil ca acela numit „căpetenia
împărăţiei perşilor” să fie un auto-intitulat „înger păzitor” pentru ţara aceea dintre cei din oştirea
adversarului. Este clar că lupta se dădea împotriva puterilor întunericului: „Timp de trei săptămâni
Gabriel s-a luptat cu puterile întunericului, căutând să combată influenţele care erau la lucru asupra
minţii lui Cir... Tot ceea ce Cerul putea face în favoarea poporului lui Dumnezeu a fost făcut. În cele din
urmă biruinţa a fost câştigată; puterile vrăjmaşului au fost ţinute în frâu în tot timpul lui Cir; şi în tot
timpul fiului său, Cambises” (PK 571, 572).
Pe de altă parte, sar poate fi folosit în sensul comun de „cârmuitor”, şi în sensul acesta s-ar referi la Cir,
împăratul Persiei. Înţeles în felul acesta, îngerii cerului sunt văzuţi luptându-se cu împăratul, ca el să
poată da un verdict favorabil pentru iudei.
Mi s-a împotrivit. Profetul aruncă o privire asupra grozavei lupte ce se dă între forţele binelui şi forţele
răului. Se poate pune întrebarea: Pentru ce a îngăduit Dumnezeu ca puterile răului să se străduiască să
stăpânească mintea lui Cir timp de 21 de zile în timp ce Daniel stăruia în jale şi rugăciune? La întrebarea
aceasta trebuie să se răspundă având în minte adevărul că aceste evenimente trebuie să fie înţelese în
lumina unui „scop mai larg şi mai adânc” al planului de mântuire, care „trebuie să descopere caracterul
lui Dumnezeu înaintea universului ... Înaintea întregului univers ea (moartea lui Hristos) Îl va îndreptăţi
pe Dumnezeu şi pe Fiul Său în ce priveşte felul cum au tratat răzvrătirea lui Satana” (PP 68, 69; comp
DA 625). „Totuşi Satana nu a fost distrus atunci (la moartea lui Hristos). Îngerii nu au înţeles nici măcar
atunci toate implicaţiile marii lupte. Principiile în cauză trebuia să fie şi mai pe deplin descoperite” (DA
761). Vezi comentariul la cap. 4,17.
Pentru a respinge pretenţiile lui Satana că Dumnezeu este un tiran, Părintele ceresc a găsit de cuviinţă
să-Şi retragă mâna şi să îngăduie adversarului o ocazie de a-i câştiga pe oameni pentru cauza lui.
Dumnezeu nu constrânge voinţa oamenilor. El îi îngăduie lui Satana o oarecare de libertate, în timp ce
prin Duhul Său şi prin îngerii Săi stăruie pe lângă oameni să se împotrivească răului şi să urmeze binele.
În felul acesta Dumnezeu demonstrează în faţa universului martor, că El este un Dumnezeu al iubirii, şi
nu un tiran aşa cum L-a acuzat Satana că ar fi. Pentru motivul acesta nu i s-a răspuns imediat rugăciunii
lui Daniel. Răspunsul a întârziat până când împăratul Persiei s-a hotărât să aleagă mai degrabă binele şi
nu răul, prin libera lui voinţă.
Aici se descoperă adevărata filozofie a istoriei. Dumnezeu a fixat ţinta ultimă care va fi negreşit atinsă.
Prin Duhul Său El lucrează asupra inimii oamenilor pentru a conlucra cu El la atingerea acelei ţinte. Dar
problema căii pe care fiecare individ alege să meargă este întru totul o chestiune de decizie personală.
Astfel evenimentele istoriei sunt produsul atât al agenţilor cereşti cât şi al liberei alegeri omeneşti. Dar

~ 116 ~
rezultatul final este acela al lui Dumnezeu. În acest capitol, ca probabil nicăieri în altă parte în Scriptură,
perdeaua care desparte cerul de pământ este dată la o parte, iar lupta dintre puterile luminii şi cele alte
întunericului este scoasă la iveală.
Mihail. Ebr. Mika’el, „cine este ca Dumnezeu?” El este descris aici ca „una din căpeteniile cele mai de
seamă (ebr. sarim).” Mai târziu El este descris ca protectorul special al lui Israel (cap. 21,1). Identitatea
lui nu este dezvăluită cu exactitate, dar o comparaţie cu alte texte Îl identifică cu Hristos. Iuda 9 Îl
numeşte „arhanghel”. Potrivit cu 1Tesaloniceni 4,16, „glasul unui arhanghel” este pus în legătură cu
învierea sfinţilor la venirea lui Isus. Domnul Hristos a spus că morţii vor ieşi din mormintele lor când
vor auzi glasul Fiului omului (Ioan 5,28). Astfel pare clar că Mihail nu este altcineva decât Însuşi
Domnul Isus Hristos (vezi EW 164; comp. DA 421). Numele Mihail apare în Biblie numai în pasajele
apocaliptice (Daniel 10,13.21; 12,1; Iuda 9; Apocalips 12,7). Mai mult, el este folosit numai în
împrejurările când Domnul Hristos este în conflict direct cu Satana. Denumirea ebraică însemnând „cine
este ca Dumnezeu?” este concomitent o întrebare şi o provocare. Având în vedere faptul că răzvrătirea
lui Satana este în esenţă o încercare de a se instala pe tronul lui Dumnezeu şi a fi „ca Cel Prea Înalt”
(Isaia 14,14), numele Mihail este un nume cât se poate de potrivit pentru Acela care a pornit să
îndreptăţească caracterul lui Dumnezeu şi să respingă pretenţiile lui Satana.
Lăsat acolo. Sau „am rămas acolo” [KJV]. LXX, de care se ţine Theodotion, zice: „şi l-am lăsat (pe
Mihail) acolo”. Traducerea aceasta a fost adoptată de diferite versiuni moderne (Goodspeed, Moffatt,
RSV), fără îndoială datorită faptului că nu părea clar pentru ce îngerul trebuia să spună că el a fost lăsat
cu împăraţii Persiei, când Mihail venise în ajutorul său. Compară cu traducerea aceasta afirmaţia: „Dar
Mihail veni în ajutorul său, şi apoi El rămase cu împăraţii Persiei” (EGW, Material Suplimentar cu
privire la Daniel 10,12.13).
Unii văd un alt sens posibil în textul ebraic aşa cum se găseşte el. Lupta descrisă aici a fost în esenţă o
luptă între îngerii lui Dumnezeu şi puterile întunericului, căutând să contracareze influenţele care lucrau
asupra minţii lui Cir (vezi PK 571, 572). O dată cu intrarea în luptă a lui Mihail, Fiul lui Dumnezeu,
puterile Cerului au câştigat biruinţa, iar cel rău a fost constrâns să se retragă. Cuvântul tradus prin „a
rămas” este folosit în altă parte cu sensul de „a rămâne pe mai departe” când alţii au plecat sau au fost
îndepărtaţi. Astfel se foloseşte verbul acesta cu privire la Iacov când a rămas în urmă la pârâul Iaboc
(Geneza 32,24), şi cu privire la acei păgâni cărora Israel le-a îngăduit să rămână în ţară (1Regi 9,20). De
asemenea este cuvântul aplicat de Ilie la sine însuşi când credea că toţi ceilalţi s-au depărtat de adevărata
închinare la Iehova: „Am rămas numai eu singur”. (1Regi 19,10.14). Aşa cum este folosit de înger în
pasajul de faţă, ar putea să însemne că o dată cu venirea lui Mihail, îngerul cel rău a fost constrâns să
plece, iar îngerul lui Dumnezeu „a fost lăsat acolo să rămână alături de împăraţii Persiei”. „Biruinţa a
fost câştigată în cele din urmă; forţele răului au fost înfrânte” (PK 572). Două traduceri care au sugerat
aceeaşi idee sunt, aceea a lui Luther, „acolo am câştigat biruinţa faţă de împăraţii Persiei”, şi a lui Knox,
„şi acolo, la curtea Persiei, am fost lăsat stăpân pe teren”.
Împăraţii Persiei. Manuscrisul ebraic zice: „împărăţia Persiei”. Vechile versiuni zic: „împăratul
Persiei”.

14 Acum am venit să te învăţ cu privire la ceea ce se va întâmpla cu poporul tău în zilele

de apoi, căci viziunea se referă tot la acele zile.

Zilele de apoi. Ebr. be’acharith hayyamim „în partea de la urmă (sau sfârşit) a zilelor”. Aceasta este o
expresie folosită adesea în profeţia biblică, arătând către partea finală a oricărei perioade a istoriei pe
care o are în vedere profetul. În Geneza 49,1 termenul este tradus „vremurile care vor veni” cu referire la
soarta de pe urmă a fiecăreia din cele 12 seminţii în ţara Canaanului; Balaam a aplicat termenul la prima
venire a Domnului Hristos (Numeri 24,14); Moise l-a folosit în sensul general al viitorului depărtat,
când Israel urma să sufere necazuri (Deuteronom 4,30). Uneori expresia se poate referi sau chiar se
referă în mod direct la evenimentele finale ale istoriei. Vezi comentariul la Isaia 2,2.
Acele zile. Îngerul a venit ca să-i spună lui Daniel ce se va întâmpla cu sfinţii în decursul secolelor
până la a doua venire a Domnului Hristos. Accentul în partea aceasta finală a versetului este pus asupra

~ 117 ~
faptului că Domnul încă mai are şi alt adevăr de prezentat lui Daniel printr-o viziune. Tradus literal,
versetul acesta zice: „Şi am venit să te fac să înţelegi ceea ce se va întâmpla poporului tău în partea de la
urmă a zilelor, căci încă mai este o vedenie pentru acele zile”.

15 În timp ce îmi spunea cuvintele acestea, mi-am plecat fruntea la pământ şi am rămas
mut.

16 Dar iată că cineva care era la înfăţişare ca un om d(Cele mai multe mss TM; un mss
TM, Q, o versiune a LXX: ceva ce semăna cu o mână de om) mi-a atins buzele. Atunci
mi-am deschis gura şi am început să vorbesc. I-am zis celui ce stătea înaintea mea: –
Stăpâne e(Ebr.: Adoni, al cărui corespondent modern ar fi domnule (domnul meu), diferit
de Adonai, care de obicei este un apelativ cu referire la Dumnezeu; şi în v. 17), la vederea
acestei viziuni, m-am umplut de groază şi am rămas fără vlagă.

Înfăţişare. Gabriel şi-a acoperit strălucirea şi s-a arătat în chip de om (vezi SL 52).
Viziuni. Unii comentatori consideră că Daniel se referă aici la vedenia din cap. 8 şi 9; alţii cred că
descoperirea prezentă a fost cea care l-a frământat atât de mult pe profet. Având în vedere faptul că
termenul „vedenie” atât din v. 1 cât şi din v. 14 pare să se aplice la descoperirea din capitolele 10-12,
cum şi pentru că declaraţia lui Daniel de aici din cap. 10,16 este o continuare logică a reacţiei sale
(v. 15) faţă de declaraţia îngerului cu privire la „vedenie” (v. 14), pare logic să tragem concluzia că
profetul vorbeşte aici despre vedenia slavei divine la care era martor.

17 Cum ar putea slujitorul stăpânului meu să vorbească cu stăpânul meu? Căci puterea
m-a părăsit şi abia mai am suflare.

18 Atunci cel care avea înfăţişarea ca a unui om m-a atins din nou şi m-a întărit.

19 El mi-a zis: – Nu te teme, om plăcut lui Dumnezeu! Pace ţie! Fii tare! Fii puternic! În
timp ce vorbea cu mine, am simţit cum mă întăresc şi i-am zis: – Vorbeşte, stăpâne, căci
m-ai întărit!

Plăcut lui Dumnezeu. Vezi comentariul la v. 11.

20 El m-a întrebat: – Ştii tu pentru ce am venit la tine? Acum mă voi întoarce să lupt
împotriva căpeteniei Persiei, iar, când voi pleca, iată că va veni căpetenia Greciei.

Împotriva căpeteniei Persiei. Sau „cu căpetenia”. Traducerile care folosesc cuvântul „cu” pot fi înţelese
fie în sensul că îngerul avea să se lupte alături de căpetenia Persiei, fie că avea să se lupte împotriva lui.
Versiunea grecească este la fel de ambiguă. Prepoziţia „meta”, „cu”, care este folosită, poate să implice
fie alianţa, ca în 1Ioan 1,3, fie ostilitatea, ca în Apocalipsa 2,16. Totuşi ebraica din pasajul acesta, pare
să dea o indicaţie clară a sensului ei. Verbul lacham, „a lupta”, este folosit de 28 ori în Vechiul
Testament, urmat, ca aici, de prepoziţia ‘im, „cu”. În cazul acesta contextul arată clar că cuvântul trebuie
să fie luat în sensul de „împotrivă” (vezi Deuteronom 20,4; 2Regi 13,12; Ieremia 41,12; Daniel 11,11).
Pare sigur, prin urmare, că îngerul, vorbeşte aici de continuarea conflictului dintre el şi „căpetenia
Persiei”. Că lupta aceasta a continuat multă vreme după viziunea lui Daniel se arată în Ezra 4,4-24.
„Puterile vrăjmaşului au fost ţinute în frâu în tot timpul lui Cir şi în tot timpul fiului său Cambises, care
a domnit aproape şapte ani şi jumătate” (PK 572).
Căpetenia Greciei. Cuvântul ebraic folosit aici pentru „căpetenie”, sar, este acelaşi cu cel folosit

~ 118 ~
anterior (vezi comentariul la v. 13). Îngerul îi spusese lui Daniel că se întorcea ca să continue lupta cu
puterile întunericului care se luptau să pună stăpânire pe mintea împăratului Persiei. Apoi el a privit mai
departe în viitor şi a dat să se înţeleagă că după ce în cele din urmă se va retrage din luptă, se va produce
o revoluţie în treburile omenirii. Atâta vreme cât îngerul lui Dumnezeu ţinea liniştite forţele răului care
căutau să domine cârmuirea persană, imperiul acela a rezistat. Dar atunci când influenţa divină s-a retras
şi stăpânirea conducătorilor naţiunii a fost lăsată în întregime pe seama puterilor întunericului, a urmat
repede ruina imperiului. Conduse de Alexandru, oştirile Greciei au cotropit lumea şi au desfiinţat rapid
imperiul persan.
Adevărul rostit de înger în versetul acesta revarsă lumină asupra descoperirii următoare. Profeţia
următoare, un raport despre războaie după războaie, primeşte o importanţă sporită când este înţeleasă în
lumina a ceea ce îngerul spune aici. În timp ce oamenii se luptă între ei pentru putere pământească, în
spatele cortinei, ascunsă de ochii omeneşti, se dă o luptă şi mai mare, faţă de care fluxul şi refluxul în
treburile omeneşti este doar o reflectare (vezi Ed 173). După cum se arată că poporul lui Dumnezeu a
fost ocrotit în decursul frământatei sale istorii – raportată profetic de Daniel – la fel de sigur este că în
lupta aceea mai mare, legiunile luminii vor avea biruinţa asupra puterilor întunericului.

21 Dar înainte îţi voi spune ce este scris în Cartea Adevărului f(Vezi 12:1). Nimeni nu
mă ajută împotriva lor decât Mihail, căpetenia voastră.

Scris. Ebr. raşam, „a înscrie”, „a scrie”.

Cartea. Ebr. Kethub, literal: „o scriere”, de la verbul Kathab, „a scrie”. Planurile şi scopurile veşnice
ale lui Dumnezeu sunt prezentate aici ca fiind scrise. Compară cu Psalmi 139,16; Fapte 17,26; vezi
comentariul la Daniel 4,17.
Nimeni nu mă ajută. Expresia aceasta poate fi tradusă şi, „nu este nimeni care să se străduiască”.
Aceasta nu se poate lua în sensul că toţi erau orbi faţă de lupta aceasta afară de cele două fiinţe cereşti
menţionate aici. „Lupta era o luptă de care tot cerul era interesat” (PK 571). Sensul probabil al pasajului
este că Hristos şi Gabriel şi-au asumat lucrarea specială de a lupta cu oştirile lui Satana care căutau să-şi
asigure controlul imperiilor pământeşti.
Căpetenia voastră. Faptul că se vorbeşte despre Mihail în mod specific drept prinţul sau voivodul
vostru (pronumele ebraic este la plural), Îl aşează în viu contrast cu „căpetenia Persiei” (v. 13 şi 20) şi cu
„căpetenia Greciei” (v. 20). Mihail era luptătorul stând de partea lui Dumnezeu în marea luptă.

Comentariile lui Ellen G. White:

1 6T 406
2–6SL 49
7, 8 SL 50
8 DA 246; GC 471; MB 15; SC 29
11 GC 470
11–13 SL 51
13 PK 572
15, 16, 19 SL 51
21 DA 99
Imagine a Babilonului antic
Bătălia lui Alexandru cel Mare şi Darius al III-lea

~ 119 ~
Capitolul 11
1 În anul întâi al domniei lui Darius Medul a(Vezi nota de la 5:31) eram alături de el
b[Pronumele se poate referi, fie la Darius Medul, fie la Mihail (10:21)] ca să-l întăresc
şi să-i fiu de ajutor.
Eram alături. Versetul acesta este o continuare a celor spuse de înger în cap. 10,21. Împărţirea în
capitole în cazul acesta este regretabilă. Ea creează falsa impresie că aici începe o nouă secţiune a cărţii,
când de fapt naraţiunea este clar în continuare. Gabriel îl informează pe Daniel că Darius Medul fusese
onorat de Ceruri (PK 556). Viziunea era dată în anul al treilea al lui Cir (cap. 10,1). Îngerul îi povesteşte
lui Daniel un eveniment care s-a petrecut în primul an al lui Darius. În anul acela Darius Medul fusese
onorat de Cer printr-o vizită a îngerului Gabriel „ca să-l întăresc şi să-l împuternicesc” (PK 556).

Regii de la sud şi cei de la nord

2 Acum, îţi voi spune adevărul acesta: încă 3 împăraţi se vor mai ridica în Persia.
Cel de-al patrulea va strânge mai multă bogăţie decât toţi ceilalţi şi, când va câştiga
putere prin bogăţie, îi va răscula pe toţi împotriva împărăţiei Greciei.c(Este vorba despre
Xerxes I (486-465 î.Cr.), care a pornit o campanie împotriva Greciei, în 480 î.Cr.)

Adevărul. Partea principală a celei de-a patra mari descoperiri din Daniel începe cu versetul acesta. Tot
ce este înainte, de la cap. 10,1 până la 11,1 reprezintă cadrul şi introducerea.
Trei împăraţi…în Persia. Întrucât viziunea aceasta i-a fost dată lui Daniel în anul al treilea al lui Cir
(cap. 10,1), referirea este fără îndoială la cei trei împăraţi care i-au urmat lui Cir pe tronul Persiei.
Aceştia au fost: Cambises (530-522 î.Hr.), falsul Smerdis (Gaumata, al cărui nume babilonian a fost
Bardiya; vezi Vol. III, p. 348, 349), un uzurpator (522 î.Hr.), şi Darius I (522-486 î.Hr.).
Al patrulea. Comentatorii sunt în general de acord că contextul îl desemnează pe Xerxe ca fiind „al
patrulea” împărat, dar variază în ce priveşte enumerarea diferiţilor împăraţi la care se face referire în
versetul acesta. Unii susţin că „al patrulea” împărat astfel desemnat a fost de fapt ultimul din cei trei care
mai avea să „fie”. Ei îl consideră pe Cir ca fiind primul din cei patru, şi îl omit pe falsul Smerdis,
deoarece el nu făcea parte din linia legitimă şi a obţinut tronul pentru doar câteva luni. Alţii îl omit pe
Cir ca fiind primul din cei patru şi îl includ pe falsul Smerdis ca fiind unul din cei trei care avea să-i
urmeze. Oricum Xerxe este al patrulea. Totuşi, cea de-a doua din cele două concepţii ar părea să
reprezinte mai apropiat sensul natural al contextului.
Mai multă bogăţie. Sau „mult mai bogat”. Xerxe trebuie să fi fost identificat cu Ahaşveroş din cartea
Estera (vezi Vol. III, p. 459; vezi şi Estera 1,1). Despre el se raportează că era deosebit de mândru de
„bogăţia strălucită a împărăţiei lui” (vezi Estera 1,4.6.7). Herodot, care a scris pe larg despre Xerxe, ne
lasă un raport viu şi amănunţit al puterii sale militare (vii, 20, 21, 40, 41, 61-80).
Va răscula pe toţi. Sau „Îi va aţâţa pe toţi”. Pasajul acesta poate fi tradus în două feluri deosebite. Aşa
cum este tradus de Cornilescu, a fost considerat ca însemnând că Xerxe va răscula naţiunile lumii
împotriva Greciei. Că acest lucru s-a întâmplat este un fapt istoric bine cunoscut. Pe vremea lui Xerxe,
peninsula grecilor rămăsese singurul teritoriu important din Mediterana răsăriteană care nu era sub
dominaţie persană. În anul 490 î.Hr., Darius cel Mare, predecesorul lui Xerxe, pe când încerca să-i
subjuge pe greci a fost oprit la Maraton. O dată cu urcarea pe tron a lui Xerxe, s-au făcut noi planuri pe
scară largă şi cu un buget amplu pentru cucerirea Greciei. Herodot (VII. 61-80) enumeră peste 40 de
naţiuni care au oferit trupe pentru oştirea lui Xerxe. În armata aceasta vastă se găseau ostaşi din ţări
foarte depărtate unele de altele cum ar fi India, Etiopia, Arabia şi Armenia. Chiar şi cartaginezii se pare
că au fost atraşi să participe la asalt atacând colonia greacă a Siracuzei din Sicilia.
În anul 480 î.Hr., vastul imperiu persan s-a ridicat cu oştirile sale împotriva grecilor. Cetăţile-state
greceşti, atât de des luptându-se unele cu altele, s-au unit pentru a-şi salva libertatea. La început au

~ 120 ~
suferit câteva înfrângeri. Au fost biruiţi la Termopile, iar Atena a fost ocupată şi în parte arsă de către
perşi. Apoi s-a întors roata. Flota greacă, sub conducerea lui Themistocles, s-a găsit prinsă de către
unităţile navale superioare ale perşilor în golful Salamina, pe coasta Aticei, nu departe de Atena. La
scurt timp după începutul bătăliei s-a văzut că corăbiile persane erau în formaţii prea strânse ca să poată
manevra în mod eficient. Sub atacurile violente ale grecilor multe au fost scufundate, şi n-a scăpat decât
o parte din flotă. O dată cu victoria aceasta a grecilor forţele navale ale perşilor au fost eliminate din
lupta pentru cucerirea Greciei. În anul următor, 479 î.Hr., grecii au înfrânt în mod decisiv trupele Persiei
la Plataea şi le-au alungat pentru totdeauna de pe teritoriul grec.
Exprimarea din textul acesta corespunde izbitor faptului că Xerxe a răsculat „totul împotriva Greciei”.
Dar este posibil să traducem cuvintele ebraice oarecum obscure ale acestui pasaj şi într-un fel oarecum
diferit. Problema este dacă ebraicul ‘eth, tradus aici „împotrivă”, trebuie să fie înţeles ca o prepoziţie
care însemnează „împotrivă”, sau ca un semn că verbul este în forma directă. Este o realitate şi că ‘eth
este uneori folosit în felul acesta împreună cu alte verbe care denotă ceartă sau luptă (vezi Geneza 14,2).
Dar este o realitate şi că verbul tradus aici „va răscula” apare de 12 alte ori în Vechiul Testament urmat
de ‘eth, iar în fiecare din aceste cazuri textul arată clar că ‘eth trebuie să fie luat ca un complement
direct. Dacă ‘eth este luat aici în forma aceasta pasajul spune: „El va răscula întreaga împărăţie a
Greciei”.
Dacă se preferă această ultimă traducere, este rezonabilă următoarea interpretare: Din punctul de
vedere al istoriei omenirii în linii mari, războiul dintre Persia şi Grecia constituie una din marile epoci
istorice. Istoria ulterioară a Europei, şi a lumii, ar fi putut să fie mult diferită dacă bătăliile de la
Salamina şi Plataea s-ar fi încheiat cu un rezultat diferit. Civilizaţia apuseană, pe atunci mărginită cu
totul numai la patria ei, Grecia, a izbutit să scape de a fi înghiţită de către despotismul oriental. Statele
greceşti au dobândit astfel un sentiment al unităţii pe care nu-l avuseseră înainte. Victoria de la Salamina
a dovedit Atenei importanţa puterii maritime, iar în curând cetatea s-a aşezat în fruntea unui imperiu
maritim. Văzută în lumina aceasta, ultima propoziţie din Daniel 11,2 constituie un cadru corespunzător
pentru cap. 11,3.
Greciei. Ebr. Yawan, transliterat „Iavan” în Geneza 10,2 (vezi comentariul de acolo). Grecii, sau
Ionienii, erau descendenţii lui Iavan. Vezi comentariul la Daniel 2,39.

3 Apoi se va ridica un împărat puternic care va domni cu mare autoritate şi va face tot
ce-i va plăcea.d[Alexandru Macedon (336-323 î.Cr.)]

Un împărat puternic. Ebr. malek gibbor, „un împărat viteaz (războinic)”. Expresia se referă la
Alexandru cel Mare (336-323 î.Hr.).
Cu mare autoritate. Stăpânirea lui Alexandru s-a întins din Macedonia şi Grecia până în nord-vestul
Indiei, de la Egipt până la râul Iaxartes la răsărit de Marea Caspică – cel mai întins imperiu pe care-l
cunoscuse lumea până atunci (vezi comentariul la cap. 2,39; 7,6).

4 Şi după ce se va fi înălţat, împărăţia lui va fi sfărâmată şi va fi împărţită în cele patru

vânturi ale cerului. Dar aceasta nu va merge la urmaşii lui şi nici nu va mai avea aceeaşi
autoritate ca atunci când domnea el, căci împărăţia lui va fi dezrădăcinată şi va fi dată şi
altora pe lângă aceştia.e(Vezi nota de la 8:22)

După ce se va fi înălţat. Abia ajunsese Alexandru în culmea puterii sale că a şi fost doborât. În anul
323 î.Hr., împăratul acesta care a domnit de la Adriatica până la Indus, s-a îmbolnăvit brusc, şi la 11 zile
după aceea a şi murit (vezi comentariul la cap. 7,6).
Va fi sfărâmată. Alexandru n-a lăsat în urmă pe nimeni din cei apropiaţi ai familiei sale de la care să se
fi putut aştepta să ţină legate laolaltă teritoriile pe care le câştigase. Câţiva din generalii de frunte au
încercat câţiva ani să ţină imperiul intact în numele fratelui vitreg al lui Alexandru şi al fiului lui postum
(ambii sub regenţă) dar în mai puţin de 25 de ani de la moartea lui Alexandru, coaliţia a patru generali îl

~ 121 ~
biruise pe Antigonus, ultimul aspirant la stăpânirea întregului imperiu, iar împărăţia lui Alexandru a fost
împărţită în patru regate (mai târziu reduse la trei). Cu privire la împărţirea aceasta vezi comentariul la
cap. 7,7; 8,22; vezi şi hărţile de la p. 824, 825.
Cele patru vânturi. Reprezentând cele patru puncte cardinale. Aceeaşi împărţire este reprezentată şi de
cele patru capete ale leopardului (vezi comentariul la cap. 7,6) şi de cele patru coarne ale ţapului (vezi
comentariul la cap. 8,8.22).
Nu va merge la urmaşii lui. Fiul postum al lui Alexandru a fost numit împărat, însă a fost omorât încă
pe când era copil, în lupta dintre generali cu privire la stăpânirea de fapt a imperiului.

5 Regele din sud va ajunge tare, dar una dintre căpeteniile lui va deveni mai tare decât el
şi-şi va stăpâni cu mare autoritate propriul regat.f(Este vorba despre Ptolemeu I Soter
(323-285 î.Cr.) şi despre Seleucus I Nicator (311-280 î. Cr.), care a început să domnească
mai întâi peste Babilonia, extinzându-şi apoi teritoriul; iau naştere două dinastii rivale,cea
a Ptolemeilor, în Egipt, şi cea a Seleucizilor în Siria, fiecare dintre acestea râvnind la
teritoriul Canaanului)

Regele din sud. De la punctul acesta mult de-a lungul capitolului, profeţia se concentrează asupra celor
două regate care apar din imperiul lui Alexandru cu care poporul lui Dumnezeu, iudeii, au avut cel mai
mult de a face. Acestea au fost Siria, stăpânită de seleucizi, şi Egiptul stăpânit de ptolemei. Din punct de
vedere geografic primul era la nord, iar cel din urmă la sud. Traducerea originală grecească zice de fapt:
„împăratul Egiptului”, pentru „împăratul de la miazăzi”. O desemnare asemănătoare poate fi
demonstrată din surse istorice. Una din cele mai bine cunoscute inscripţii arabice sudice (Glaser nr.
1155) se referă la un război între Persia şi Egipt şi îi numeşte pe împăraţii respectivi, Domnul de la
miazănoapte şi Domnul de la miazăzi.
La punctul istoric la care se face referire în versetul acesta, împărat al Egiptului era Ptolemeu I Soter
(numit şi fiul lui Lagus, 306-283 î.Hr.), unul din cei mai buni generali ai lui Alexandru, care a înfiinţat
unul din cele mai trainice regate elenistice.
Una din căpeteniile lui. Aceasta se aplică evident la Seleucus I Nicator (305-280 î.Hr.) alt general al lui
Alexandru, care s-a făcut conducător al celei mai mari părţi a secţiunii asiatice a imperiului. Că se
vorbeşte aici despre el ca fiind „unul din mai marii lui (Ptolemeu)” (ebr. sarim, „generali”, vezi
comentariul la cap. 10,13), trebuie probabil înţeles în lumina relaţiilor sale cu Ptolemeu. În anul 316
î.Hr., Seleucus a fost alungat din Babilonia, pe care o stăpânea de la 321, de către rivalul său Antigonus
(vezi comentariul la cap. 7,6). Atunci Seleucus s-a aşezat sub comanda lui Ptolemeu, pe care l-a ajutat
să-l înfrângă pe Demetrius, fiul lui Antigonus, la Gaza în anul 312 î.Hr. La scurt timp după aceasta,
Seleucus a reuşit să-şi recâştige teritoriile din Mesopotamia.
Mai tare decât el. Adică, Seleucus, care cândva putuse să fie considerat unul din „mai marii” lui
Ptolemeu, mai târziu a devenit mai tare ca împăratul Egiptului. Când Seleucus a murit în anul 280 î.Hr.,
împărăţia lui se întindea de la Hellespont până în India de nord. Arrian, istoricul antic cel mai de seamă
pentru perioada aceasta, declară că Seleucus a fost „cel mai mare împărat care a urmat lui Alexandru,
inteligenţa cea mai imperială, şi a domnit peste cel mai întins teritoriu, după acela al lui Alexandru”
(Anabasis of Alexander, VII. 22).

~ 122 ~
6 După câţiva ani se vor alia. Fiica regelui din sud va veni la regele din nord pentru a
ratifica alianţa, dar alianţa nu-şi va păstra puterea, iar el şi puterea lui nu vor dura g(Sau:
ea nu-şi va păstra puterea iar descendenţa lui nu va dura.). Şi fata va fi dată la moarte
împreună cu însoţitorii ei, cu cel din care s-a născut h[Sau: cel pe care l-a născut (vezi
VUL, Siriacă)] şi cu cel ce a sprijinit-o i(Berenice, fiica lui Ptolemeu II Philadelphos
(285-246 î.Cr.) al Egiptului, s-a căsătorit cu Antioh II Theos (261-246 î.Cr.) al Siriei, care
a divorţat de soţia sa, Laodice. După moartea lui Ptolemeu, Antioh s-a recăsătorit cu
Laodice, care a pus la cale asasinarea sa, a lui Berenice şi a copilului ei). În acele vremuri
j(Sau: cel ce a sprijinit-o în acele vremuri.),

După câţiva ani. Viziunea profetică se concentrează apoi asupra unei crize cam la 35 de ani după
moartea lui Seleucus I.
Se vor alia. Pentru a întări pacea între cele două împărăţii după un război lung şi costisitor, Antioh II
Theos (261-246 î.Hr.), nepot al lui Seleucus I, a luat-o în căsătorie pe Berenice, o fiică a împăratului
egiptean, Ptolemeu II Philadelphus. Antioh a mai înlăturat-o şi pe fosta lui soţie şi soră, Laodice, din
vechea ei poziţie de întâietate şi i-a privat pe copiii acesteia de moştenirea tronului.
Regele din nord. Termenul acesta este folosit aici pentru prima dată în profeţia aceasta. În contextul
prezent se face referire la seleucizi ale căror teritorii erau la nord de Palestina. „Împăratul de la miază-
noapte” de pe vremea aceea era Seleucus II Callinicus (246-226 î.Hr.), fiul lui Antioh II şi al Laodicei.
Cu privire la expresiile „împăratul de la nord” şi „împăratul de la sud” vezi comentariul la v. 5 şi la
Isaia 41,25).
Nu-şi va păstra puterea. După naşterea unui fiu de pe urma noii căsătorii, a avut loc o împăcare între
Antioh şi Laodice.
Nu vor dura. Antioh a murit pe neaşteptate, otrăvit, conform credinţei populare, de către Laodice.
Puterea lui. LXX zice „braţul lui”. Printr-o simplă schimbare a vocalelor ebraice unele versiuni vechi
(Theodotion, Symmachus, Vulgata) spun „sămânţa lui”. Aceasta s-ar referi atunci la fiul lui Berenice şi
al lui Antioh, pe care Laodice l-a omorât.
Dată la moarte. Adică Berenice, care împreună cu pruncul ei a fost ucisă de slujitorii Laodicei.
Însoţitorii ei. Multe din doamnele de onoare egiptene ale Berenicei au pierit o dată cu ea.
Cu cel din care s-a născut. Ebr. yoledah, „născătorul ei”. Fireşte că aceasta s-ar aplica la tatăl lui
Berenice, Ptolemeu II, care murise de curând în Egipt. Totuşi, nu este clar motivul pentru care să fie
menţionată aici moartea lui, întrucât ea a fost cu totul separată de răzbunarea Laodicei. Câteva traduceri
vechi zic yaldah, „tânăra”, fără îndoială având în vedere anturajul Berenicei. O simplă schimbare de
vocalizare ne permite să citim „copilul ei”. Aceasta s-ar referi, desigur, la fiul ei, care a fost ucis la
ordinele Laodicei.
Cel ce a sprijinit-o.Sau „cel care a întărit-o” [KJV]. Probabil Antioh, soţul Berenicei.

7 din rădăcinile ei se va ridica un lăstar în locul ei k[Ptolemeu III Euergetes(246-221

î.Hr.), fratele Berenicei].El va veni împotriva oştirii regelui din nord şi va intra în
fortăreaţa lui; se va lupta cu ei şi va fi biruitor.

Din rădăcinile ei se va ridica un lăstar. Ptolemeu III Euergetes, fiul lui Ptolemeu II şi fratele Berenicei,
i-a urmat tatălui său la tron în anul 246 î.Hr., şi a invadat Siria ca răzbunare pentru uciderea surorii sale.
Va fi biruitor. Ptolemeu III pare să fi fost cu totul victorios în campania sa împotriva lui Seleucus II. El
şi-a întins cuceririle pe uscat până în Mesopotamia – deşi se lăuda că a pătruns până în Bactria – şi a
întărit puterea maritimă egipteană în Mediterană.

~ 123 ~
8 Va duce în Egipt, ca pradă de război, zeii lor, chipurile lor turnate şi vasele lor scumpe
de argint şi de aur. Pentru câţiva ani el se va ţine departe de regele din nord.

Egipt. Această unică ocazie (până la v. 42) în care apare numele real al ţării „împăratului de la sud”
fixează dincolo de orice îndoială identitatea ţării.
Zeii lor, chipurile lor turnate. Decretul lui Canopus (239/238 î.Hr.) declară spre lauda lui Ptolemeu III:
„Şi chipurile sacre duse din ţară de către perşi, împăratul, făcând o campanie în străinătate, le-a readus în
Egipt, şi le-a reaşezat în templele de unde fiecare fusese luat şi dus” (traducerea din J. P. Mahaffy, A
History of Egipt Under the Ptolemaic Dinasty (New York: Charles Scribner’s Sons, 1899, p. 113).
Ieronim (Commentariorum in Danielem Liber, cap. XI, în J.P. Migne, Patrologia Latina, vol. 25, col.
561) spune că Ptolemeu III a adus înapoi în Egipt o pradă imensă.
Se va ţine departe. Literal, „se va reţine de a ataca pe împăratul de la miză-noapte”. Deşi cuvintele
ebraice pot fi traduse şi (aşa cum fac unele traduceri): „el va sta mai mult ca împăratul miezului nopţii”;
faptul că Ptolemeu III a murit la 221 î.Hr., la numai doi ani după Seleucus III, ar părea să facă fără sens
o astfel de traducere. Pe de altă parte, întrucât în ultimii săi ani Ptolemeu nu a fost angajat în nici un fel
de lupte, prima traducere a cuvintelor ebraice pare să fie mai rezonabilă.

9 Atunci regele din nord va veni împotriva regatului regelui din sud, dar se va întoarce în
ţara lui.

Regelui din sud. Expresia ebraică de aici poate fi înţeleasă fie ca în KJV unde „împăratul de la
miazăzi” este considerat subiect al propoziţiei (la fel şi Vulgata, Siriaca), fie ca în LXX, Theodotion,
unde „împăratul de la miază-zi” este ataşat la „împărăţie”. Versiunile acestea din urmă sprijină
traducerea: „El va veni în împărăţia împăratului de la miază-zi”. Traducerea aceasta pare să fie de
preferat deoarece urmează într-un mod mai firesc topica din Biblia ebraică, nefăcând necesară
introducerea cuvântului „să” după împărăţie, şi face versetul mai plin de sens şi mai puţin plin de
cuvinte superflue. Dacă se acceptă traducerea aceasta, versetul fără îndoială trebuie să fie interpretat ca o
referire la faptul că după ce Ptolemeu III s-a înapoiat în Egipt, Seleucus şi-a restabilit autoritatea, şi a
plecat împotriva acelei ţări sperând să-şi recâştige bogăţiile şi să-şi refacă prestigiul.
Se va întoarce în ţara lui. Seleucus a fost înfrânt şi constrâns să se înapoieze în Siria cu mâinile goale
(cam pe la 240 î.Hr.).

10 Totuşi, fiii săi l(Seleucos III (226-223 î.Cr.) şi Antioh III cel Mare (223-187 î.Cr.);
Seleucos moare în scurt timp într-o bătălie) se vor pregăti de război şi vor strânge o
mulţime de oşti care vor înainta, se vor revărsa ca un potop, vor traversa şi se vor război
cu el m(Cu regele din sud), împingând lupta până spre fortăreaţa lui n(Fortăreaţa lui
Ptolemeu de la Rafia, în sudul Canaanului).

Fiii săi. Adică, cei doi fii ai lui Seleucus II, Seleucus III Ceraunus Soter (226-223 î.Hr.), care a fost ucis
după o scurtă domnie, şi Antioh III, cel Mare (223-187 î.Hr.).
Se vor revărsa ca un potop. La 219 î.Hr., Antioh III şi-a început campania pentru ocuparea Siriei de
Sud şi Palestinei reocupând Seleucia, portul lui Antioh. După aceea a pornit într-o campanie sistematică
pentru cucerirea Palestinei de la rivalul său, Ptolemeu IV Philopator (221-203 î.Hr.), în timpul căreia a
pătruns în Transiordania.

~ 124 ~
11 Mâniat de aceasta, regele din sud o[Ptolemeu IV Philopator (221-203 î.Cr.)] va ieşi şi
se va război cu el, adică cu regele din nord p[Antioh III cel Mare (223-187 î.Cr.)] care va
ridica o mare oştire, însă această oştire va fi dată în mâinile celuilalt.

Mâniat. Vezi comentariul la cap. 8,7. În anul 217 î.Hr., Ptolemeu IV l-a întâlnit pe Antioh la Rafia
aproape de hotarul dintre Egipt şi Palestina.
Va ridica. Versetul acesta este în forma unui paralelism inversat ebraic în care primul şi al patrulea
element, precum şi al doilea şi al treilea, sunt paralele. De aceea în versetul acesta protagoniştii sunt
după cum urmează: împăratul de la miază-zi, împăratul de la miază-noapte, împăratul de la miază-
noapte, împăratul de la miază-zi. Vezi Vol. III, p. 27.
O mare oştire. Sau „mulţime”. Polybius, principalul istoric antic pentru perioada aceasta, spune că
oastea lui Antioh număra 62.000 de infanterişti, 6.000 de călăreţi, şi 102 elefanţi (Histories, V. 79).
Trupele lui Ptolemeu pare să se fi ridicat la acelaşi număr. Compară referinţa cu cele „zece mii” din
v. 12.
Dată în mâinile celuilalt. Bătălia de la Rafia (217 î.Hr.) între Antioh III şi Ptolemeu IV, a avut ca
rezultat o înfrângere dureroasă pentru primul, despre care se spune că a pierdut 10.000 de infanterişti şi
300 de călăreţi, plus 4.000 de prizonieri.

12 Când oştirea va fi înfrântă, inima regelui din sud se va îngâmfa; va doborî zeci de mii,
dar tot nu va fi biruitor.

Nu va fi biruitor. Sau „nu va fi întărit”. Este vorba de Ptolemeu al IV-lea. Indolent şi dedat plăcerilor,
Ptolemeu nu a reuşit să profite la maximum de victoria de la Rafia. Între timp, în cursul anilor 212-204
î.Hr., Antioh III şi-a îndreptat forţele către recâştigarea teritoriilor lui răsăritene, şi a mers cu succes în
campania lui până la hotarul Indiei. Moartea lui Ptolemeu IV (205? î.Hr.) a fost ascunsă pentru o vreme;
apoi i-a urmat un fiu care nu avea decât patru sau cinci ani, Ptolemeu V Epifanul (204 – 180 î.Hr.).

13 Regele din nord va strânge o altă oştire, mai mare decât cea dintâi şi, după câţiva ani,
va înainta cu această mare oştire şi cu multe provizii.

[Se va întoarce-trad. Cornilescu].Urcarea la tron a copilului Ptolemeu V i-a oferit lui Antioh III ocazia
de a se răzbuna pe egipteni. În anul 201 î.Hr., el a invadat din nou Palestina.
După câţiva ani. Literal, „la sfârşitul vremurilor, anilor”. Referirea este probabil la perioada de vreo 16
ani (217-201 î.Hr.) dintre lupta de la Rafia (vezi comentariul la v. 11) şi a doua campanie a lui Antioh
împotriva sudului.

14 În vremurile acelea, mulţi se vor ridica împotriva regelui din sud q[Ptolemeu V
Epiphanes (203-181 î.Cr.)]. Nişte oameni violenţi din poporul tău se vor răscula ca să
împlinească viziunea, însă vor cădea.

În vremurile acelea. Începând cu versetul acesta, interpretările restului capitolului diferă foarte mult. O
anumită grupă de comentatori consideră că versetele 14 - 45 continuă să nareze în continuare istoria
împăraţilor seleucizi şi ptolemei. Alţii susţin că începând cu v. 14 intră în scenă următorul mare imperiu
mondial, Roma, şi că versetele 14-35 schiţează cursul acelui imperiu şi al bisericii creştine.
Aici sau la un alt punct care apare mai târziu în capitolul acesta mulţi comentatori găsesc o referire la
Antioh IV (Epifanul), care a domnit de la 176 la 164 î.Hr., şi la criza naţională pe care politica lui de
elenizare a adus-o asupra iudeilor. Este, desigur, un fapt istoric de netăgăduit că încercarea lui Antioh de
a-i constrânge pe iudei să-şi părăsească religia şi cultura lor naţională şi să adopte în schimb religia,
cultura şi limba grecilor, este evenimentul cel mai important din întreaga perioadă inter-testamentară.

~ 125 ~
 Ameninţarea prezentată de Antioh Epifanul i-a confruntat pe Iudei cu o criză comparabilă cu crizele
determinate de Faraon, Sanherib, Nebucadneţar, Haman şi Titus. În cursul scurtei lui domnii de 12 ani
Antioh aproape că a exterminat religia şi cultura iudeilor. A despuiat sanctuarul de toate tezaurele sale, a
jefuit Ierusalimul, a lăsat oraşul şi zidurile lui în ruină, a ucis mii de iudei, iar pe alţii i-a dus în exil ca
sclavi. Un edict regal le-a ordonat să lepede toate ritualurile religiei lor şi să trăiască la fel cu păgânii.
Au fost constrânşi să zidească altare păgâneşti în fiecare oraş iudeu, să jertfească pe ele carne de porc, şi
să predea orice exemplar al Scripturilor lor pentru a fi rupte în bucăţi şi arse. Antioh de asemenea a
înălţat un idol păgân pe altarul Templului din Ierusalim şi a jertfit pe el carne de porc. Suspendarea
jertfelor iudaice (fie între 168-165, fie între 167-164 î.Hr., conform a două sisteme de socotire a
perioadei seleucide; vezi Vol. V, p. 25) a periclitat supravieţuirea religiei iudaice precum şi identitatea
iudeilor ca popor.
În cele din urmă iudeii s-au răzvrătit şi au alungat forţele lui Antioh din Iudeea. Ei au reuşit chiar să
respingă o armată trimisă de Antioh cu scopul specific de a-i extermina ca naţiune. Liberi încă o dată de
oprimarea lui, ei au refăcut Templul, au ridicat un nou altar, şi au restaurat sistemul jertfelor (1Macabei
4,36-54). Intrând în alianţă cu Roma peste câţiva ani (161 î.Hr.), iudeii s-au bucurat de aproape un secol
de relativă independenţă şi prosperitate sub protecţia romană, până când Iudeea a devenit o provincie
romană în anul 63 î.Hr. Aceia care susţin că Antioh Epifanul este menţionat în versetele 14, 15 văd în
„cetatea de derbedei” pe iudeii care s-au purtat ca nişte trădători faţă de propriii lor conaţionali şi l-au
ajutat pe Antioh la executarea decretelor şi procedeelor lui crude şi hulitoare de cele sfinte. Pentru un
raport detailat al amarelor experienţe ale iudeilor în decursul acestor vremuri rele, vezi 1Macabei 1 şi 2;
Iosif Flavius, Antichităţi xii. 6, 7; Războaie i. 1.
Este posibil ca criza pricinuită de metodele lui Antioh Epifanul să fie amintită în cap. 11, deşi există
mari deosebiri de păreri în ce priveşte partea profeţiei care se ocupă de el. A recunoaşte că lucrările lui
Antioh Epifanul sunt amintite în cap. 11 nu cere, ca el să fie considerat subiectul profeţiei din cap. 7 şi 8,
după cum nici menţionarea altor regi seleucizi nu cere ca ei să fie consideraţi subiectul profeţiei din
capitolele respective.
Oameni violenţi din poporul tău. Literal „fiii celor ce zdrobesc pe poporul tău”. Expresia aceasta se
poate înţelege la modul subiectiv, „fiii celor aprigi din poporul tău”. Luată în felul acesta, ea probabil se
aplică acelora dintre iudeii care au văzut în certurile internaţionale din vremurile lor o ocazie de a-şi
promova propriile interese naţionale, şi care erau gata să treacă dincolo de limitele legalităţii pentru a le
realiza. Pe de altă parte, dacă este înţeles la modul obiectiv pasajul acesta ar însemna: „aceia care
procedează cu violenţă împotriva poporului tău”. În sensul acesta, a fost considerat ca referindu-se la
romani care, până la urmă (63 î.Hr.) i-au jefuit pe iudei de independenţa lor, iar mai târziu (în anii 70 şi
135 d.Hr. ) au distrus templul şi cetatea Ierusalim. De fapt abia în timpul domniei lui Antioh III (vezi
comentariul la v. 10-13) romanii, intervenind pentru a proteja interesele aliaţilor lor, Pergam, Rodos,
Atena şi Egipt, şi-au făcut simţită prezenţa în treburile Siriei şi ale Egiptului.

15 Când regele din nord va veni, va ridica rampe de asalt şi va cuceri o cetate fortificată
r(Sidonul). Forţele regelui din sud nu-i vor putea sta împotrivă şi nici chiar trupele cele
mai alese nu i se vor putea împotrivi.

Regele din nord. Urmând după observaţiile parantetice din v. 14, versetul acesta continuă naraţiunea
începută în v. 13 cu privire la a doua campanie a lui Antioh în Palestina.
Rampe de asalt. Ebr. solelah, „movilă”, adică „instrumente de asediu”.
Cetate fortificată. Ebr. ‘ir mibsaroth, literal, „o cetate de întărituri”. Probabil se face referire la
Gaza, care a căzut în mâinile lui Antioh III în anul 201 î.Hr., după o îndelungată asediere. Unii
comentatori înţeleg că pasajul acesta se referă la Sidon, unde Antioh a pus în grea situaţie o armată
egipteană în acelaşi război, iar după asediu i-a constrâns pe egipteni să se predea.
Forţele. Un simbol al puterii (vezi v. 22 şi 31).

~ 126 ~
16 Cel ce va veni împotriva lui va face cum îi va plăcea şi nu-i va sta nimeni împotrivă.
El se va opri în ţara cea minunată, având puterea de a distruge.

Ţara cea minunată. Adică Palestina (vezi comentariul la cap. 8,9). Potrivit concepţiei că romanii sunt
introduşi în v. 13, cucerirea Palestinei descrisă aici se crede că este aceea a lui Pompei, care în anul
63 î.Hr., a intervenit într-o ceartă între fraţii Hyrcanus şi Aristobul, rivali la tronul Iudeii. Apărătorii s-au
închis înapoia zidurilor de apărare ale Templului şi timp de trei luni au rezistat romanilor. Cu ocazia
aceasta, după cum spune Iosif Flavius (Antichităţi, xiv. 4. 4), Pompei a ridicat perdeaua şi a privit în
Sfânta Sfintelor, acum goală, deoarece chivotul fusese ascuns de când cu exilul (vezi comentariul la
Ieremia 37,10).

17 Va avea de gând să vină cu toată puterea regatului său şi va face o alianţă cu el s(Cu
regele din sud). Îi t(Regele din sud) va da pe una din fiicele sale de soţie, ca să-i distrugă
regatul, dar lucrul acesta nu va reuşi u(Sau: dar ea nu-l va susţine) şi nu-l va
ajuta.v(Antioh III a dat-o pe fiica sa, Cleopatra I, de soţie lui Ptolemeu V, care nu avea
mai mult de 10 ani, însă aceasta a ţinut partea soţului ei)

Va face o alianţă cu el[gânduri curate-trad. Cornilescu].Ebr. yesharim. Sensul expresiilor ebraice din
acest pasaj este obscur. Literal înseamnă, „şi (cei) drepţi cu el şi el va face”. Unele versiuni îl iau pe
yesharim drept un echivalent al lui mesharim, „dreptăţi”, „echităţi”. Mesharim este folosit în v. 6 cu
privire la o înţelegere echitabilă între împăratul de la miază-noapte şi împăratul de la miază-zi. Dacă
mesharim este termenul corect, aici poate să fie o referire la faptul că atunci când Ptolemeu XI Auletes a
murit în anul 51 î.Hr., i-a aşezat pe cei doi copii ai săi, Cleopatra şi Ptolemeu XII, sub tutela Romei.
Una din fiicele sale[fiică-sa-trad. Cornilescu].Sau „Fata femeilor”. Aceasta din urmă este o expresie
neobişnuită, prezentând probabil feminitatea femeii de care este vorba. Unii au aplicat expresia aceasta
la Cleopatra, fiica lui Ptolemeu XI. Ea a fost pusă sub tutela Romei în anul 57 î.Hr., iar la trei ani după
aceea a devenit ibovnica lui Iulius Cezar, care invadase Egiptul. După ce Iulius Cezar a fost asasinat,
Cleopatra şi-a îndreptat afecţiunile spre Marc Antoniu, rivalul moştenitorului lui Cezar, Octavian.
Octavian (mai târziu numit Augustus) a înfrânt oştirile unite ale Cleopatrei şi ale lui Antoniu la Actium
(31 î.Hr.). Sinuciderea lui Antoniu în anul următor (despre care se spune că ar fi fost pusă la cale de
Cleopatra) a deschis calea pentru noul biruitor. Apoi Cleopatra, văzând că nu poate intra în graţiile lui
Octavian, s-a sinucis.
Cu Cleopatra s-a sfârşit dinastia ptolemaică a Egiptului, iar de la anul 30 î.Hr., Egiptul a devenit o
provincie a Imperiului Roman. Drumul cu multe ocolişuri al Cleopatrei corespunde de minune
specificărilor de la sfârşitul versetului, deoarece Cleopatra nu l-a susţinut pe Cezar, ci propriile ei
interese.

18 Apoi îşi va întoarce privirile înspre ostroave w(Cu referire la Asia Mică şi Grecia) şi
va cuceri multe dintre ele, dar un comandant va pune capăt batjocurii lui x[Consulul
roman Lucius Cornelius Scipio Asiaticus l-a învins pe Antioh III la Magnesia, în Asia
Mică (190 î.Cr.)], astfel încât aceasta se va răsfrânge asupra lui însuşi.
Ostroave. Ebr. ‘iyyim, „ţinuturile de coastă”, sau „coastele mării”. Războiul din alte părţi ale
imperiului l-a scos pe Iulius Cezar din Egipt. Partida lui Pompei a fost curând înfrântă pe ţărmurile
Africii. În Siria şi Asia Mică, Cezar a avut succes împotriva lui Pharnaces, regele cetăţii cimeriene
Bosporus.
Un comandant. Ebr. qasin, un om cu autoritate, ca în Isaia 1,10, sau mai specific un comandant militar,
ca în Iosua 10,24.
Se va răsfrânge. Ebraica ultimei propoziţii este obscură. Traducerea următoare probabil că reflectă
sensul pasajului, „Într-adevăr el va întoarce înapoi asupra lui insolenţa sa”.

~ 127 ~
19 El se va întoarce înspre fortăreţele din ţara lui, dar se va împiedica, va cădea şi nu va
mai fi găsit.

Se va împiedica,va cădea. În anul 44 î.Hr., Iulius Cezar a fost asasinat la Roma.

20 Cel ce-i va lua locul va trimite un colector de taxe, pentru a păstra splendoarea
regatului. În câteva zile însă va fi zdrobit, şi aceasta fără mânie şi fără luptă.y(Este vorba
despre Seleucos IV Philopator (187-175 î.Cr.), care l-a trimis pe Heliodor, vistiernicul
său, după tezaurul Templului de la Ierusalim)

Un colector de taxe. Ebr. ma’abir noges, literal, „cineva care face să vină un asupritor”. Participiul
noges, de la verbul nagas, „a apăsa”, „a stoarce”, se foloseşte cu privire la ispravnicii din Egipt
(Exod 3,7) şi la asupritorii străini (Isaia 9,4). Pasajul se referă astfel la un împărat care va trimite
asupritori, sau strângători de taxe cu sila, prin împărăţia sa. Cei mai mulţi comentatori au înţeles că aici
se face referire la un colector de biruri, care pentru omul de rând din vremurile acelea din vechime era
însăşi întruparea asupririi imperiale. Luca 2,1 raportează: „În vremea aceea a ieşit o poruncă de la Cezar
August să se înscrie [să fie supusă la taxe – KJV] toată lumea”. (Vezi comentariul la Luca 2.1).
Augustus, care i-a urmat lui Iulius Cezar, este considerat ca fiind cel care a statornicit Imperiul Roman,
iar după o domnie de peste 40 de ani a murit în pace în patul său în anul 14 d.Hr.

21 În locul lui se va ridica un om dispreţuit, căruia nu i s-a dat măreţie regală. El va veni
pe neaşteptate şi va pune mâna pe regat prin uneltiri.z(Antioh IV Epiphanes (175-164
î.Cr.), fratele lui Seleucos IV Philopator, care a ajuns pe tron fără a avea acest drept)

Un om dispreţuit. Lui Augustus i-a urmat Tiberius (14-37 d.Hr.). Anumiţi istorici susţin că a fost o
încercare plănuită din partea lui Suetonius, Seneca şi a lui Tacitus de a ponegri caracterul lui Tiberiu.
Fără îndoială că tabloul este exagerat. Totuşi rămân suficiente dovezi faptice care să arate că Tiberiu a
fost o persoană excentrică, greşit înţeleasă şi neiubită.
Nu i s-a dat. Literal, „nu au dat”. Expresia ebraică este mai bine tradusă la timpul trecut. Referirea este
probabil la faptul că Tiberiu nu era de la început pe linia de succesiune la tron, că a devenit fiul lui
August prin adopţie, şi a fost rânduit ca moştenitor al imperiului numai când a ajuns la mijlocul vieţii.
Pe neaşteptate. Sau „în pace” [KJV]. La moartea lui August, Tiberiu a urcat la tron în pace. El era doar
fiul vitreg al predecesorului său, şi urcarea lui la tronul imperiului s-a datorat în mare parte uneltirilor
mamei lui, Livia.

22 Oştile cele copleşitoare la număr vor fi măturate dinaintea lui şi vor fi zdrobite; la fel
se va întâmpla şi cu prinţul legământului.A[Poate fi vorba despre Marele Preot Onias III,
ucis în 170 î.Cr., sau despre Ptolemeu VI Philometor (181-146 î.Cr.)]

Oştile. „Oştile” denotă putere, iar aici, în special, putere militară (vezi v. 6, 15). Tabloul este evident al
unor oşti care se revarsă ca potopul (vezi cap. 9,26). Tiberiu a avut un deosebit succes la conducerea
câtorva companii militare, atât în Germania cât şi în Răsărit la frontierele Armeniei şi Parthiei.
Prinţul legământului. Identic cu Domnul care face legământul trainic despre care se vorbeşte în
cap. 9,25-27 (vezi cap. 8,10). Că acesta era Mesia, Isus Hristos, este clar din profeţia din cap. 9. Pe
vremea domniei lui Tiberiu (14-37 d.Hr.) şi la porunca procuratorului pus de el în Iudeea, Ponţiu Pilat, a
fost răstignit Isus, în anul 31 d.Hr.

~ 128 ~
23 După ce se vor uni cu el prin alianţă, el se va folosi de înşelăciune, se va ridica şi va fi
tare chiar şi cu puţin popor.

Se vor uni. Unii comentatori au sugerat că aici Daniel se întoarce înapoi la alianţa de ajutor şi prietenie
dintre iudei şi romani făcută în anul 161 î.Hr. (vezi Iosif Flavius, Antichităţi, XII. 10. 6). Concepţia
aceasta presupune că expresia ebraică tradusă prin „vreme” în v. 24 reprezintă o „vreme” profetică de
360 de ani (vezi comentariul la cap. 7,25; 11,24). Alţii, care ţin la continuitatea cronologică a naraţiunii
profetice a cap. 11, găsesc aici o referire la politica romană de a încheia ceea ce astăzi s-ar numi pact de
ajutor reciproc, ca, de exemplu, liga de ajutor şi prietenie cu iudeii. În tratatele acestea romanii îi
recunoşteau pe participanţi drept „aliaţi”, iar tratatele urmăreau, probabil, să promoveze interesele
reciproce. Roma apărea în felul acesta în rolul de prieten şi protector, numai pentru a lucra cu „viclenie”
pentru a întoarce aceste acorduri în favoarea ei. Ea impunea adesea poverile cuceririlor „aliaţilor” săi,
dar de obicei îşi rezerva pentru sine răsplata cuceririi. Uneori „aliaţii” aceştia erau absorbiţi în Imperiul
Roman.

24 Va intra pe neaşteptate în locurile roditoare ale provinciei şi va face ceva ce nu

făcuseră nici părinţii săi, nici părinţii părinţilor săi: va împărţi prada, jaful şi bogăţiile şi
va urzi planuri împotriva fortificaţiilor, dar numai pentru o vreme.

O vreme. Ebr. ‘ad-’eth, „până la o vreme”. Expresia aceasta arată către un moment când uneltirilor
puterii prezentate aici li se va pune capăt. Cuvântul ’eth, „timp”, probabil că aici nu trebuie să fie
considerat o perioadă definită de timp, şi nici ca o perioadă profetică. Cuvântul tradus „timpuri” în
cap. 4,16; 7,25 este aramaicul ‘iddanin, iar în cap. 12,7 ebr. mo’adim. ‘Ad-’eth pare să arate spre un
moment aflat la o distanţă nedeterminată de vorbitor. Puterea rea avea să lucreze până la atingerea
limitei rânduite de Dumnezeu (vezi cap. 11,27; comp. cap. 12,1).
Aceia care cred că aici se prezintă un timp profetic văd în evenimentele narate o referire la perioada de
timp când cetatea Romei va fi sediul imperiului. Data de început se consideră a fi anul 31 î.Hr., anul
bătăliei de la Actium, când Augustus a purtat o campanie de succes împotriva lui Marc Antoniu şi a
Cleopatrei. De la anul 31 î.Hr., 360 de ani ne duc până la anul 330 d.Hr., anul când capitala imperiului a
fost mutată de la Roma la Constantinopol.
Unii văd în cele din versetul acesta o precizare a politicii romane faţă de regiunile cucerite ale
imperiului. Istoria raportează că prada cuceririlor era distribuită generos între nobili şi comandanţii
armatei, şi că era o practică obişnuită ca până şi soldatul de rând să primească în dar terenuri în regiunile
cucerite. Pentru „o vreme” – de fapt o perioadă de timp considerabilă – nici o „cetăţuie” nu a fost în
stare să reziste presiunii hotărâte a legiunilor invincibile ale Romei.

25 El îşi va stârni puterea şi curajul, înaintând împotriva regelui din sud cu o mare oştire.
Regele din sud se va angaja în luptă cu o oştire mult mai mare şi mai puternică, dar nu va
birui din pricina planurilor rele uneltite împotriva lui.

Înaintând. Potrivit cu o interpretare expusă mai înainte (vezi comentariul la v. 24), versetul acesta se
referă la lupta dintre August şi Antoniu, care a culminat în bătălia de la Actium.

26 Cei ce mănâncă din bucatele lui vor căuta să-l zdrobească; oştirea lui se va risipi şi
mulţi vor cădea răpuşi.

Cei ce mănâncă. Unii văd în fraza aceasta o referire la favoriţii regali. Din zilele primilor Cezari,
intrigile de curte marchează ridicarea şi căderea împăraţilor Romei. În ultimii ani mai ales, când un
ofiţer militar după altul urma la tronul cezarilor, adesea fiecare cu preţul capului predecesorului său,

~ 129 ~
prezicerea că favoriţii regali se vor ridica şi vor aduce „pieirea” celor care-i ospătaseră şi că, prin
urmare, „morţii vor cădea în număr mare”, a avut o împlinire unic de corespunzătoare. În orientul antic
se aştepta ca aceia care mâncau din hrana oferită de o altă persoană să-i rămână loiali acestuia.
Se va risipi.Versiunea siriacă şi Vulgata zic: „va fi spălată”, sau „va fi luată”. Potrivit cu interpretarea
la care s-a făcut referire mai sus (v. 24), versetul acesta descrie soarta lui Antoniu. Când Cleopatra,
înspăimântată de zgomotul luptei, s-a retras de la Actium, luând cu ea cele 60 de corăbii oferite de flota
egipteană, Antoniu a urmat-o şi prin aceasta i-a cedat victoria lui Augustus. Susţinătorii lui Antoniu au
trecut de partea lui Augustus. În cele din urmă Antoniu s-a sinucis. Conform acelora care susţin
continuitatea cronologică a capitolului (vezi comentariul la v. 23), aici este prezisă situaţia instabilă care
a bântuit imperiul între domnia lui Nero şi cea a lui Diocleţian.

27 Cei doi regi, cu inimile înclinate spre rău, vor sta la aceeaşi masă şi se vor minţi unul
pe altul, dar nu vor reuşi, căci sfârşitul va fi la vremea hotărâtă.

Inimile înclinate spre rău. Unii văd în fraza aceasta o referire la intrigile lui Octavian (mai târziu
Augustus) şi Antoniu, ambii aspirând la conducerea universală. Alţii văd o referire la lupta pentru putere
în cursul ultimilor ani ai lui Diocleţian (284-305) şi în cursul anilor dintre moartea lui Diocleţian şi
timpul când Constantin cel Mare (306-337) a izbutit să reunifice imperiul (323 sau 324).
La vremea hotărâtă. Oamenii răi şi maşinaţiile lor pot să dureze numai atâta timp cât le îngăduie
Dumnezeu. Adevărata filosofie a istoriei este înfăţişată în tot cuprinsul cărţii lui Daniel. Dumnezeu „face
ce vrea cu oastea cerurilor şi cu locuitorii pământului, şi nimeni nu poate să stea împotriva mâinii Lui”
(cap. 4,35).

28 Regele din nord se va întoarce în ţara lui cu mari bogăţii, dar inima lui va fi împotriva
legământului sfânt. Va lucra întocmai, iar apoi se va întoarce în ţara lui.

Se va întoarce. Unii comentatori văd în prezicerea aceasta o referire la asedierea şi distrugerea

Ierusalimului de către Titus în anul 70 d.Hr. Alţii care susţin continuitatea cronologică a naraţiunii
profetice (vezi comentariul la v. 23), văd o continuare a descrierii lucrării lui Constantin cel Mare.
Împotriva legământului sfânt. Domnul Hristos este numit „căpetenia legământului” (v. 22), şi El urma
să facă „un legământ trainic cu mulţi, timp de o săptămână” (cap. 9,27). Legământul este planul
mântuirii, făcut în veşnicie şi confirmat de actul istoric al morţii Domnului Hristos. Pare rezonabil,
atunci, a înţelege că puterea la care se face referire aici este una care în adâncul sufletului va fi contra
acelui plan şi a realizării lui în sufletul şi viaţa oamenilor. Unii văd aici o referire specifică la invadarea
Iudeii de către romani şi la capturarea şi distrugerea Ierusalimului în anul 70 d.Hr. Alţii sugerează că
subiectul prezicerii este Constantin. Ei zic despre Constantin că el deşi mărturisea credinţa creştină, de
fapt era „vrăjmaş legământului sfânt”, ţinta lui fiind de a face uz de creştinism ca de un instrument
pentru a uni imperiul şi a-şi întări stăpânirea asupra lui. A făcut bisericii multe favoruri, dar aştepta în
schimb ca biserica să-l susţină în politica lui.

29 La timpul hotărât va reveni şi va înainta împotriva sudului, dar nu va mai fi ca înainte.

Nu va mai fi. În acord cu interpretarea că aici este trasată viaţa lui Constantin, se sugerează
următoarele: În ciuda tuturor strădaniilor lui Constantin de a reînvia trecuta glorie şi putere a Imperiului
Roman, în cel mai bun caz eforturile lui au avut doar un succes trecător.
Înainte. Pasajul poate fi tradus: „Nu va fi timpul de pe urmă ca acela de mai înainte”. Unii cred că aici
se face referire la mutarea capitalei de la Roma la Constantinopol. Mutarea aceasta a fost considerată ca
semnalul căderii imperiului.

~ 130 ~
30 Vor veni împotriva lui nişte corăbii din Chitim B(De obicei, Ciprul; aici insulele sau
regiunile de coastă egeene şi mediteraneene), care-l vor descuraja C[O delegaţie romană,
condusă de Gaius Popillius Laenas, i-a cerut lui Antioh să renunţe la planurile lui
împotriva Egiptului, care ceruse ajutor Romei (168 î.Cr.)].Se va retrage şi îşi va vărsa
apoi mânia asupra legământului sfânt. Întorcându-se, îi va favoriza pe cei ce au părăsit
legământul sfânt.D(Iudeii apostaţi)

Chitim. Numele Chitim apare de câteva ori în Vechiul Testament şi în alte scrieri mai vechi iudaice, şi
este folosit într-o interesantă varietate de feluri. La Geneza 10,4 (vezi comentariul de acolo; comp.
1Cronici 1,7), Chitim este pus pe lista fiilor lui Iavan şi ca nepot al lui Iafet. Teritoriul ocupat de
descendenţii lui Chitim a fost probabil Cipru. Oraşul fenician principal din Cipru, pe coasta de sud-este
era cunoscut în limba feniciană drept Kt, în limba greacă Kition, şi în latină Citium. Balaam declară în
profeţia lui (Numeri 24,24) că, „nişte corăbii vor veni din(spre) Chitim, şi vor smeri pe Aşur”. Unii au
aplicat prezicerea aceasta la înfrângerea Persiei în Mesopotamia de către Alexandru cel Mare, care a
venit din ţinuturile de coastă ale Mediteranei (vezi comentariul la Numeri 24,24). „Ostroavele Chitim”
din Ieremia 2,10 şi Ezechiel 27,6, după cât se pare se referă şi ele tot la ţinuturile de coastă ale
Mediteranei.
În literatura iudaică post-biblică termenul apare în 1Macabei 1,1 ca o descriere a Macedoniei. Pe lângă
aceasta, două din sulurile descoperite de curând la Marea Moartă conţin numele acestea. Formele
Ktyy’şur, „Chitim al lui Aşur” (Asiria), Hktyym bmsrym, „Chitimul din Egipt”, apare în The War
Between the Sons of Light and the Sons of Darkness. Expresiile se pot referi la seleucizi şi ptolemei –
împărăţia de la miazănoapte şi împărăţia de la miazăzi. Pare să se fi pierdut pe de-a întregul asocierea
geografică a termenului Chitim cu ţinuturile de coastă ale Mediteranei, iar Chitim a devenit un termen
generalizat pentru vrăjmaşii iudeilor. Habakkuk Commentary, un manuscris găsit printre sulurile de le
Marea Moartă menţionează şi el pe Chitim. Autorul acestei cărţi credea că profeţiile lui Habacuc se
refereau la necazurile iudeilor de pe vremea lui (probabil pe la mijlocul secolului I î.Hr.). El interpreta
Habacuc 1,6-11 unde profetul îi descrie pe haldei, ca referindu-se la Chitim, care îi jefuiau pe iudei pe
vremea sa. În contextul istoric al acestei lucrări termenul îi desemnează, probabil, pe romani. Vezi Vol I,
p. 31-34.
În legătură cu aceasta este interesant de observat că LXX tradusă probabil în secolul al II-lea î.Hr., zice
la Daniel 11,30 „Romani” şi nu „Chitim”. Pare clar, deci, că deşi cuvântul Chitim la început se referă la
Cipru şi la locuitorii lui, mai târziu a fost extins spre a include ţărmurile mediteraneene de la apus de
Palestina, şi mai târziu a ajuns să se aplice în general la apăsătorii străini fie că veneau de la sud (Egipt),
fie că veneau de la nord (Siria), sau de la apus (Macedonia şi Roma).
În ce priveşte data autorului, cartea lui Daniel se găseşte mult mai aproape de referinţele din Ieremia şi
Ezechiel, decât de acelea de origine post-biblică, care, într-adevăr, s-au ivit probabil ca o extensie a
întrebuinţării biblice. Frazeologia versetului prezent, totuşi, este o aluzie clară la Numeri 24,24, unde se
face referire la cuceritori venind de la apus (vezi comentariul de acolo). Deşi cercetătorii Bibliei nu sunt
cu toţii de acord cu privire la referirea istorică despre „Chitim” din versetul acesta, pare clar că în
interpretarea acestui pasaj ar trebui să se păstreze în minte două lucruri: întâi, că pe vremea lui Daniel
cuvântul se referea, din punct de vedere geografic, la ţările şi popoarele din apus; şi al doilea, că
accentul poate să fi fost deja în curs de tranziţie de la sensul geografic al cuvântului la ideea de Chitim
ca năvălitori şi invadatori din orice parte.
Unii văd în „corăbii din Chitim” o referire la hoardele barbare care au năvălit în Imperiul Roman de
Apus şi l-au zdrobit.
Legământul. Vezi comentariul la v. 28. Unii văd în mânia descrisă aici o referire la eforturile Romei de
a distruge legământul sfânt prin suprimarea Sfintelor Scripturi şi oprimarea acelora care credeau în ele.

~ 131 ~
31 Oştile trimise de el vor ocupa şi vor profana Lăcaşul şi fortăreaţa, vor îndepărta jertfa
continuă E(Vezi 8:11; 9:27) şi vor aşeza urâciunea pustiirii.F(Vezi 9:27 şi nota; vezi şi
Mt. 24:15)

Trimise de el. Ebr. mimmenu, „din el”. Cuvântul acesta determină subiectul şi nu verbul propoziţiei:
„Armate (forţe) din el se vor ridica”; adică, forţe, aparţinând acestei puteri (vezi cele scrise la „Sfântul
Locaş”), se vor ridica ca să îndeplinească lucrarea de profanare descrisă aici.
Vor ocupa. Sau „vor sta”. Adică „se vor ridica”.
Profana. Ebr. chalal, „a profana”. Deşi traducerea „spurca” implică ideea de necurăţie, cuvântul ebraic
arată, însă, mai degrabă că ceva sacru a fost pus pe treapta celor de rând. Astfel cuvântul se foloseşte cu
privire la profanarea unei pietre de altar prin atingerea ei cu o unealtă (Exod 20,25), şi a profanării
Sabatului (Exod 31,13). El mai descrie şi faptele acelora care au profanat Numele lui Dumnezeu prin
sacrificarea copiilor lor unui zeu păgân (Levitic 20,3). Pentru un comentariu la această practică
revoltătoare, vezi comentariul la Levitic 18,21.
Lăcaşul şi fortăreaţa. Cuvintele sunt în apoziţie. Unii le înţeleg ca aplicându-se la cetatea Romei,
reşedinţa puterii din lumea antică, şi în felul acesta, fiind „sanctuarul puterii”. În acord cu aceasta, sunt
prezise atacurile puterilor barbare.
Alţii cred că aici este vorba de sanctuarul ceresc. Ebr. ma’oz, tradus aici prin „cetăţuia” (întăritura),
vine de la verbul ‘azaz, „a fi tare”, şi este folosit de repetate ori în capitolul acesta (v. 7, 10, 19, 38, 39)
deşi nu este tradus uniform.
Sanctuarul pământesc din Ierusalim era înconjurat de întărituri. Sanctuarul ceresc, unde Domnul
Hristos Îşi oferă sângele Său în favoarea păcătoşilor, este cel mai de frunte loc de refugiu. Conform
acestor lucruri, pasajul acesta a fost înţeles ca descriind acţiunea marii puteri apostate din istoria creştină
care a aşezat o jertfă şi un cult false în locul adevăratei jertfe şi al adevăratului cult al Domnului Hristos
ca Mare Preot în sanctuarul ceresc.
Jertfa continuă. Vezi comentariul la cap. 8,11.
Urâciunea pustiirii. Aici este înfăţişată lucrarea papalităţii. Aceasta este prima dată când apare în cartea
lui Daniel expresia aceasta, deşi cuvinte asemănătoare apar în propoziţia „pe aripa urâciunilor idoleşti va
veni unul care pustieşte” (cap. 9,27). În LXX propoziţia aceasta este tradusă astfel: „pe templu urâciunea
pustiirilor”. Cuvintele Domnului Hristos cu privire la „urâciunea pustiirii” (Matei 24,15) pot fi
considerate ca aplicându-se în special la această primă referire din Daniel 9,27 decât la Daniel 11,31.
Vorbind despre iminenta distrugere a Ierusalimului, care a avut loc în anul 70 d.Hr., Isus a identificat
oştirile romane care împresurau cetatea ca fiind „urâciunea pustiirii de care a vorbit proorocul Daniel”
(Matei 24,15; comp. Luca 21,20).
Având în vedere faptul că Daniel 9,27 este o parte a explicaţiei dată de înger la Daniel 8,11-13,
concluzia naturală este că Daniel 8,11-13 este o profeţie combinată (asemănătoare cu cea din Matei 24;
vezi DA 628) care se aplică atât la distrugerea Templului şi Ierusalimului de către romani, cât şi la
lucrarea papalităţii în veacurile creştine.
Ar trebui să se mai observe că întrucât referirea clară a Domnului Hristos la lucrarea „urâciunii
pustiirii” ca fiind încă în viitor faţă de timpul Său aceasta dă asigurarea că Antioh Epifanul nu împlinea
detaliile profeţiei. Vezi şi comentariul la Daniel 8,25.

32 Îi va corupe prin linguşiri pe cei ce calcă legământul, dar cei din popor, care Îl cunosc
pe Dumnezeul lor, vor rămâne tari şi vor rezista.

Linguşiri. Ebr. chalaggoth, „lucruri netede, alunecătoare” (vezi cap. 8,25). A fost totdeauna metoda lui
Satana de a face calea lui să pară mai uşoară decât a lui Dumnezeu. În tot cursul istoriei creştine poporul
lui Dumnezeu a urmat calea descrisă de Domnul Hristos când a zis: „îngustă este calea care duce la
viaţă” (Matei 7,14).
Legământul. Vezi comentariul la v. 28. Se va observa că spre deosebire de traducerea de faţă, alte
traduceri aşează ultima parte a versetului 31 ca prima parte a v. 32.

~ 132 ~
 [El-trad.Cornilescu]. Adică papalitatea.
Vor rezista. Ebr. ‘asah, „a face”, „a săvârşi”. Ca şi în v. 28, cuvintele „mari isprăvi” sunt adăugate.
Pasajul acesta se referă fără îndoială la aceia care în cuprinsul teritoriului de sub jurisdicţia Romei şi de
dincolo de el, au rezistat atacurilor nedrepte ale papalităţii şi au păstrat o credinţă vie, ca de exemplu,
valdenzii, albigenzii şi alţii.
Adevărata biserică se distinge nu numai prin aceea că poporul lui Dumnezeu reacţionează împotriva
păcatului rezistând la ispită, dar şi mai mult, prin aceea că îndeplineşte un program pozitiv de acţiune
pentru El. Creştinismul nu poate fi pasiv. Fiecare copil al lui Dumnezeu are o însărcinare de îndeplinit.

33 Înţelepţii poporului îi vor învăţa pe mulţi, chiar dacă, pentru o vreme, unii din ei vor
cădea prin sabie sau prin foc, în captivitate sau prădaţi.

Vor învăţa pe mulţi. Însărcinarea Domnului Hristos: „Duceţi-vă şi faceţi ucenici din toate neamurile”
(Matei 28,19) este un imperativ în timp de prigoană ca şi în vremuri de pace, şi adesea se dovedeşte că
este mai cu efect în astfel de împrejurări.
Cădea. În cursul secolelor în care adevăratul popor al lui Dumnezeu a fost atât de aprig persecutat,
aceia care erau destul de neînfricaţi ca să se ridice şi să-şi mărturisească convingerile au constituit în
special făcuţi obiectul nimicirii.
Pentru o vreme. Textul ebraic, LXX şi Theodotion spun simplu, „zile”. Totuşi sunt câteva manuscrise
ebraice care conţin cuvântul „rabbim”, „multe”. Perioada la care se referă este după cât se pare aceeaşi
cu cele 1260 de zile din Daniel 7,25; 12,7 şi Apocalipsa 16.6.14; 13,5; timpul în care puterea apostaziei
L-a hulit în chipul cel mai ostentativ pe Dumnezeu, a exercitat puterea pe care o uzurpase, şi i-a
persecutat pe aceia care s-au desprins de sub autoritatea ei (vezi comentariul la Daniel 7,25).

34 Când vor cădea, vor primi puţin ajutor şi mulţi li se vor alătura fără a fi sinceri.

Puţin ajutor. Deşi în înţelepciunea Sa Dumnezeu nu a găsit mereu de cuviinţă să-i scape de la moarte
pe sfinţii Săi, fiecare martir al Lui a avut prilejul de a şti că viaţa lui era „ascunsă cu Hristos în
Dumnezeu” (Coloseni 3,3).
În decursul dificilelor vremuri de apostazie şi persecuţie descrise în Daniel 11,33, în repetate rânduri
Dumnezeu i-a trimis poporului Său greu apăsat „puţin ajutor” în persoana conducătorilor care vorbeau
prin întuneric, chemându-i să se întoarcă la principiile Scripturii. Printre aceştia au fost pastorii valdenzi
din secolul al XII-lea şi mai departe, John Wyclif din Anglia în secolul al XIV-lea, şi Ioan Huss şi
Ieronim de Praga în secolul al XV-lea. În secolul al XVI-lea uriaşa răsturnare din viaţa politică,
economică, socială şi religioasă a Europei, care în faza ei spirituală a făcut posibilă Reformaţiunea
protestantă a deschis calea ca să se alăture mult mai multe voci acelora credincioase care se făcuseră
auzite în secolele de mai înainte.

35 Unii dintre înţelepţi vor cădea pentru a fi încercaţi, curăţiţi şi albiţi până la vremea
sfârşitului, căci sfârşitul va fi doar la vremea hotărâtă.

Albiţi. Uneori Dumnezeu îngăduie ca copiii Lui să sufere, chiar până la moarte, pentru ca să li se poată
curăţi şi pregăti caracterul pentru cer. Însuşi Domnul Hristos „a învăţat să asculte prin lucrurile pe care
le-a suferit” (Evrei 5,8). Compară Apocalips 6,11.
Vremea sfârşitului. Ebr. ‘eth ges. Expresia aceasta mai apare şi în cap. 8,17; 11,40; 12,4.9. În contextul
cap. 11,35 ‘eth ges pare să fie legat îndeaproape de cei 1260 de ani, ca marcând sfârşitul acestei
perioade. Când pasajele acestea din Scriptură sunt comparate cu DA 234; 5T 9, 10; GC 356, devine clar
că anul 1798 d.Hr., a marcat începutul „timpului sfârşitului”.
Vremea hotărâtă. Ebr. mo’ed, de la verbul ya’ad, „a hotărî”. Mo’ed, un cuvânt ebraic comun, a fost
aplicat adunărilor lui Israel rânduite de Dumnezeu (Exod 23,15; vezi comentarii la Levitic 23,2).

~ 133 ~
Cuvântul a fost folosit atât pentru timpul (Osea 12,9) cât şi pentru locul adunării (Psalmi 74,8). În Daniel
11,35 este vizată ideea timpului. Şi mai important este faptul că este o vreme hotărâtă. „Vremea
sfârşitului” este un timp rânduit în programul lui Dumnezeu pentru desfăşurarea evenimentelor.

Regele care se va înălţa pe sine G(De la v. 36, profeţia nu se mai potriveşte

cu informaţiile istorice pe care le avem despre Antioh IV Epiphanes (175-164 î.Cr.)]

36 Regele va face ce-i va plăcea. Se va mări şi se va înălţa deasupra oricărui zeu şi va

rosti lucruri nemaiauzite împotriva Dumnezeului dumnezeilor. El va reuşi până când se
va sfârşi perioada indignării, căci ce este hotărât se va împlini.

Regele. Printre comentatorii adventişti au fost în general susţinute două concepţii cu privire la versetele
36-39. O interpretare identifică puterea descrisă aici ca fiind Franţa revoluţionară din anul 1789 şi din
anii următori. Cealaltă concepţie susţine că puterea descrisă aici este aceeaşi putere apostată,
persecutoare, descrisă în versetele precedente.
Aceia care înţeleg că „împăratul” se referă la puterea Franţei în timpul revoluţiei, scot în evidenţă că
puterea introdusă aici trebuia să fie una nouă, deoarece apare îndată după menţionarea „timpului
sfârşitului” şi deoarece, probabil, trebuie să îndeplinească anumite specificaţii care n-au fost făcute cu
privire la puterea descrisă în versetele anterioare, în special când dictatura ei se va manifesta în direcţia
ateismului. Fireşte, este un fapt care ţine de cunoştinţele istorice obişnuite că filozofia care a călăuzit
Revoluţia Franceză a fost nu numai anticlericală dar şi atee, şi că filozofia aceasta a avut efecte pe
termen lung asupra cugetării secolului al XIX-lea şi al XX-lea. Mai mult, că revoluţia şi rezultatele ei
marchează sfârşitul perioadei profetice de 1260 de ani.
Aceia care cred că „împăratul” din acest verset este puterea descrisă în v. 32, ne îndreaptă atenţia la
faptul că în limba ebraică articolul hotărât precede cuvântul „împărat”. Aceasta ar părea să implice că
împăratul de aici a mai fost amintit anterior. Ei susţin că referirea la „vremea sfârşitului” din v. 35 poate
să arate spre înainte şi nu indică în mod necesar că versetele 36-39 trebuie să fie aşezate exclusiv după
începutul acelui timp la 1798 (vezi comentariul la v. 35), mai ales că abia începând cu v. 40 există un
eveniment cu privire la care se spune în mod specific că se petrece „la vremea sfârşitului”. Ei înţeleg că
descrierea puterii din versetele 36-39 indică nu ateismul, ci mai degrabă o încercare de a submina orice
altă putere religioasă. Toţi aceia care susţin concepţia aceasta atrag atenţia la paralelismul cap. 2; 7; 8-9.
Ei trag concluzia că se poate aştepta de la cap. 11 să prezinte aceeaşi paralelă, şi că se ocupă de apogeul
aceleiaşi puteri apostate descrise în celelalte profeţii ale cărţii lui Daniel.
Se va mări. Conform concepţiei că aici este descrisă Franţa, cuvintele acestea sunt considerate ca
descriind excesele ateismului la care s-au dedat unii dintre conducătorii mai radicali ai Revoluţiei. Ca un
exemplu al acestui lucru, la 26 noiembrie 1793, Comuna, sau corpul conducător al oraşului Paris a luat
hotărârea oficială de a desfiinţa orice religie în capitala Franţei. Deşi hotărârea aceasta a fost anulată de
Adunarea Naţională după câteva zile, ea ilustrează, totuşi, influenţa la care ajunsese ateismul în timpul
perioadei respective.
Aceia care consideră că versetul acesta se aplică la marea putere apostată a istoriei creştine, consideră
pasajul acesta paralel cu Daniel 8,11.25; 2Tesaloniceni 2,4; Apocalips 13,2.6; 18,7. Ei văd prezicerea
acestui verset împlinindu-se în pretenţia papală că papa este viceregele (vicarul) Domnului Hristos pe
pământ, în puterea pretinsă pentru preoţie, şi în „puterea cheilor” – pretinsa autoritate de a deschide şi a
închide cerul înaintea oamenilor.
Va rosti lucruri nemaiauzite. Conform concepţiei că Franţa este subiectul considerat, propoziţia aceasta
se referă la cuvintele semeţe ale revoluţionarilor care au desfiinţat orice religie şi au introdus cultul
Zeiţei Raţiunii. Când mai târziu s-a introdus cultul Fiinţei Supreme reacţionarii au arătat cu claritate că
aceasta nu trebuia identificată cu Dumnezeul religiei creştine.
Cu privire la împlinirea pasajului acestuia potrivit concepţiei că papalitatea este avută în vedere aici,
vezi comentariul la cap. 7,11.25; comp. 2Tesaloniceni 2,4; Apocalipsa 13,5-6.

~ 134 ~
37 Nu va ţine seamă nici de zeii H(Sau: zeul; sau: Dumnezeul) strămoşilor lui, nici de cel
dorit de femei I[Posibil Tamuz (vezi Ezech. 8:14) sau, cel mai probabil, Mesia (vezi Hag.
2:7; 1 Sam. 9:20)]. El nu va ţine seamă de nici un zeu, ci se va mări pe sine însuşi
deasupra tuturor.

De cel dorit de femei. Aceia care cred că Franţa este puterea descrisă aici văd o împlinire a pasajului
acestuia în declaraţia revoluţionară că actul căsătoriei este un simplu contract civil, că acesta poate fi
desfăcut fără alte formalităţi la dorinţa părţilor implicate.
Aceia care cred că aici este descrisă papalitatea văd o eventuală referire la atenţia dată de această
putere celibatului şi virginităţii.
Nu va ţine seamă de nici un zeu. Conform uneia din poziţii, cuvintele se aplică puterii ateiste din Franţa
revoluţionară care a încercat să desfiinţeze orice religie în ţara aceea (vezi comentariul la v. 36).
Conform celeilalte poziţii cuvintele trebuie să fie luate într-un sens comparativ; adică puterea descrisă
aici nu este ateistă, ci se consideră a fi reprezentanta lui Dumnezeu şi nu-L priveşte pe Dumnezeu aşa
cum s-ar cuveni. Ea caută în chip hulitor să se aşeze în locul Lui (vezi 2Tesaloniceni 2,4).

38 În locul lor va cinsti un zeu al fortăreţelor; pe acest zeu, necunoscut strămoşilor lui, îl
va cinsti cu aur şi cu argint, cu pietre preţioase şi cu lucruri de preţ.

În locul lor. Ebr. ‘al-Kanno, „în locul său”, adică în locul adevăratului Dumnezeu.
Zeu al fortăreţelor. Ebr. ’eloah ma’uzzim. Comentatorii diferă foarte mult în interpretarea dată acestei
expresii. Unii o consideră un nume propriu: „zeul Mauzim”. Totuşi, un zeu cu nume acesta nu este
cunoscut în altă parte. Întrucât ma’uzzim pare cu destulă claritate să fie pluralul ebraicului ma’ez,
„refugiu”, „fortăreaţă”, care apare de repetate ori în capitolul acesta (versetele 7, 10, 19, 31), pare cel
mai bine să luăm aceste cuvinte ca însemnând „zeul cetăţuilor”, sau „zeul adăposturilor”.
Unii interpretează versetul acesta ca referindu-se la cultul Raţiunii instituit la Paris în 1793. Dându-şi
seama de necesitatea religiei dacă Franţa voia să rămână tare pentru a-şi realiza scopul de a întinde
Revoluţia prin Europa, unii din conducătorii din Paris au încercat să înfiinţeze o religie nouă, având
raţiunea personificată ca o zeiţă. Acesta a fost mai târziu urmat de cultul „Fiinţei Supreme” – natura
zeificată – care ar putea fi foarte bine considerată ca un „zeu al puterilor”.
Alţii consideră că aici ar fi o referire la rugăciunile îndreptate către sfinţi şi către Fecioara Maria, iar
alţii, o referire la alianţa Romei cu puterile civile şi la strădaniile sale plănuite de a determina naţiunile
să facă ceea ce zice ea.
Lucruri de preţ. Ebr. chamudoth, „lucruri preţioase, de dorit”. Un cuvânt asemănător din aceeaşi
rădăcină este folosit în Isaia 44,9 pentru a descrie podoabele scumpe cu care păgânii îşi acopereau
chipurile. Unii văd împlinirea pasajului acestuia în darurile preţioase cu care au fost împodobite icoanele
Fecioarei şi ale sfinţilor (vezi Apocalipsa 17,4; 18,16).

39 Cu ajutorul acestui zeu străin va lupta împotriva cetăţilor fortificate. Celor ce-l vor
recunoaşte le va oferi multe onoruri şi pe mulţi dintre aceştia îi va pune să domnească şi
le va împărţi pământul drept răsplată J( Sau: va împărţi pământul în schimbul unui preţ).

Împotriva cetăţilor fortificate. Pasajul acesta este obscur şi a fost tradus în diverse moduri. Verbul
tradus aici prin „a face”, ‘asah, însemnând „a face”, „a lucra”, este lipsit de un complement direct, dar
este urmat de două prepoziţii: le, „a” sau „pentru” şi ’im, „cu”. În Geneza 30,30; 1Samuel 14,6 şi
Ezechiel 29,20 ‘asah, fără de un complement şi urmat de le, ca aici, are sensul de „a lucra pentru
(cineva)”. ‘Asah urmat de ’im apare în 1Samuel 14,45, cu sensul de „a lucra cu”. Având în vedere aceste
întrebuinţări va părea rezonabil să traducem pasajul de faţă astfel: „Şi el va lucra pentru cele mai
puternice refugii (ma’uzzim) cu un dumnezeu străin”. Întrucât ’eloah ma’uzzim (v. 38) apare ca paralel
~ 135 ~
cu „un dumnezeu pe care nu-l cunoşteau părinţii săi”, este de aşteptat ca ei să fie identificaţi îndeaproape
cu „dumnezeul străin”.
Unii văd în pasajul acesta o referire la locul strategic pe care ideile ateiste şi raţionaliste l-au ocupat
printre conducătorii Franţei din timpul revoluţiei. Alţii văd aici o descriere a sprijinului pe care Biserica
Romană l-a acordat cultului „protectorilor” – sfinţii – şi festivităţilor în diferite oraşe în jurul lumii în
cinstea jertfei liturghiei şi a Fecioarei Maria.
Va împărţi pământul. Unii înţeleg că aceste cuvinte descriu fărâmiţarea marilor moşii ale nobilimii
Franţei, şi vinderea acestor moşii la proprietari mai mici. S-a apreciat că două treimi din proprietăţile în
terenuri din Franţa au fost confiscate de guvern în timpul Revoluţiei.
Alţii cred că aceste cuvinte şi-au găsit împlinirea în dominaţia papei peste conducătorii civili şi în
frecventa primire de venituri de la ei. S-a sugerat că împărţirea Lumii Noi între Spania şi Portugalia de
către Papa Alexandru VI, în 1493, poate fi considerată un exemplu de împlinire a acestui pasaj.
Pentru un studiu istoric al interpretării adventiste a celor din Daniel 11,36-39 şi o evaluare a poziţiilor
prezentate, vezi Ministry, martie 1954, p. 22-27.

40 La vremea sfârşitului, regele din sud va porni război cu el. Dar regele din nord se va
năpusti ca o furtună asupra acestuia cu care de luptă, cu călăreţi şi cu corăbii multe; va
invada multe ţări şi le va traversa ca un potop.

Vremea sfârşitului. Aici împăratul de la nord şi împăratul de la sud sunt menţionaţi pentru prima dată
ca atare după versetele 14 şi 15. Comentatorii adventişti de ziua a şaptea care consideră că în versetele
36-39 este prezentată viaţa Franţei în timpul Revoluţiei susţin că împăratul de la miazănoapte din
versetele 40-45 este Turcia. Aceia care aplică versetele 36-39 la papalitate găsesc aici un tablou profetic
al apogeului său. Unii din ultima categorie identifică papalitatea cu împăratul de la miazănoapte, în timp
ce alţii fac distincţie între cele două. Câţiva consideră că versetele 40-45 şi-au găsit împlinirea în
prăbuşirea Imperiului Otoman în 1922. Vezi comentariul la v. 45.

41 Va invada chiar şi ţara cea minunată. Multe ţări K(Sau: zeci de mii) vor cădea, iar cei
ce vor scăpa din mâna lui vor fi Edomul, Moabul şi conducătorii amoniţilor.

42 Îşi va întinde mâna peste multe ţări şi nici chiar ţara Egiptului nu va scăpa.

43 Va lua în stăpânire comori ascunse de aur şi de argint şi tot felul de lucruri de preţ din
Egipt, iar libienii şi cuşiţii L(Locuitori din regiunea Nilului Superior; etiopieni) îi vor sta
la picioare.

44 Când însă nişte veşti din răsărit şi din nord îl vor tulbura, el va porni cu o mare furie
ca să nimicească şi să distrugă pe mulţi.

45 Îşi va întinde corturile regale între mări, la muntele sfânt şi minunat M(Sau: între
mare şi muntele sfânt şi minunat), însă apoi îl va ajunge sfârşitul şi nimeni nu-l va ajuta.

Îl va ajunge sfârşitul. Compară prezicerile asemănătoare din profeţiile paralele ale cap. 2 (v. 34, 35, 44,
45), cap. 7 (v. 11, 26), cap. 8 şi 9 (cap. 8,19.25; 9,27), şi în alte locuri în Scripturi (Isaia 14,6; 47,11-15;
Ieremia 50,32; 1Tesaloniceni 5,3; Apocalipsa 18,6-8.19.21).
În general, adventiştii de ziua a şaptea au susţinut că împlinirea v. 45 se află încă în viitor. Cuvintele
prudente rostite de pionierul adventist James White în 1877 cu privire la precauţia în ce priveşte
interpretarea profeţiilor neîmplinite constituie încă un sfat bun:„În interpretarea profeţiilor neîmplinite
unde istoria este încă nescrisă, comentatorul n-ar trebui să-şi prezinte propunerile cu prea multă hotărâre,
~ 136 ~
ca nu cumva să ajungă să rătăcească pe teritoriul fanteziei.
Sunt unii care se gândesc mai mult la adevărul viitor decât la cel prezent. Ei nu văd decât puţină lumină
pe cărarea pe care umblă, dar li se pare că văd o mare lumină în faţa lor.
Poziţiile luate asupra chestiunii orientale se bazează pe profeţii care încă nu şi-au găsit împlinirea. Aici
ar trebui să umblăm încet, şi să luăm poziţie cu multă atenţie, ca nu cumva să ajungem să îndepărtăm
pietrele de hotar deplin stabilite în mişcarea adventă. Se poate spune că este un acord general asupra
acestui subiect, şi că toţi ochii sunt îndreptaţi către războiul acum în desfăşurare între Turcia şi Rusia ca
împlinirea acelei părţi a profeţiei care va oferi o mare întărire a credinţei în apropiata mare strigare şi în
încheierea soliei noastre. Dar care va fi rezultatul acestei siguranţe cu privire la profeţiile neîmplinite
dacă lucrurile nu vor ieşi aşa cum s-a aşteptat cu foarte mare încredere, este o întrebare care
nelinişteşte.”(James White, RH, 29 noiembrie 1877).

Comentariile lui Ellen G. White: 1–459T 14PK 556 35, 40 GC 356

~ 137 ~
Capitolul 12
Vremea sfârşitului

1 În vremea aceea se va ridica Mihail, marea căpetenie, ocrotitorul poporului tău; va fi o

vreme de necaz, cum n-a fost de la începutul neamurilor şi până atunci. Dar în vremea
aceea poporul tău va scăpa, şi anume oricine va fi găsit scris în carte.
În vremea aceea. Ebr. ba’eth hahi, „pe vremea aceea”, sau „în vremea aceea”. Unii susţin că aceste
cuvinte ne îndreaptă atenţia înapoi la cuvintele be’eth ges, „la (sau în) timpul sfârşitului” (cap. 11,40),
adică, evenimentele care urmau să fie narate au loc în cuprinsul acestei perioade generale de timp.
Totuşi, contextul susţine concluzia că „vremea aceea” se referă la timpul dispariţiei puterii descrise la
finele cap. 11. Trebuie observat că cuvintele „în vremea aceea” nu specifică dacă evenimentele prezise
aici urmează să aibă loc simultan cu acelea din cap. 11,45, sau dacă evenimentele ultimului verset din
cap. 11 şi acelea ale celui dintâi din cap. 12 sunt strâns legate între ele în ce priveşte timpul.
Ridica. Ebr. ’amad. Acelaşi cuvânt se foloseşte mai târziu în acelaşi verset pentru a-l descrie pe Mihail,
ocrotindu-i pe „copiii poporului tău”. Pare să fie clar sensul că Domnul Hristos se ridică pentru a-Şi
elibera poporul (vezi GC 613, 633, 641, 642, 657).
Mihail. Vezi comentariul la cap. 10,13. Aici luptătorul divin din marea luptă întreprinde acţiunea de
eliberare a poporului Său.
Căpetenie. Ebr. sar (vezi comentariul la cap. 10,13).
Ocrotitorul. Ebr. ha’omed’al „care stă peste”, adică într-un gest de ocrotire.
Vreme de necaz. Când lucrarea de mijlocire încetează şi Duhul lui Dumnezeu se retrage de la oameni,
atunci toate puterile întunericului ţinute în frâu se abat cu o furie de nedescris asupra lumii. Va fi o scenă
de luptă pe care pana nu este în stare să o descrie (vezi GC 613, 614).
Va scăpa. Ce mângâiere că în această mare luptă rezultatul nu este lăsat pradă îndoielii! Compară
cap. 7,18.22.28; 10,14.
Carte. Adică în cartea vieţii (vezi comentariul la Daniel 7,10; comp. Filipeni 4,3; Apocalipsa 13,8;
20,15; 21,27; 22,19).

2 Mulţi dintre cei ce dorm în ţărâna pământului se vor trezi, unii – pentru viaţă veşnică,
iar alţii – pentru ruşine şi veşnic dispreţ.
Se vor trezi. O înviere specială precedă a doua venire a Domnului Hristos. „Toţi cei care au murit în
credinţa celei de-a treia solii îngereşti” vor învia la data aceea. Pe lângă aceştia vor fi chemaţi din
mormintele lor aceia care au privit cu batjocuri crucificarea Domnului Hristos şi aceia care s-au
împotrivit în chipul cel mai violent poporului lui Dumnezeu, pentru a vedea împlinirea făgăduinţei
divine şi biruinţa adevărului (vezi GC 637; Apocalipsa 1,7).
Ruşine. Ebr. der’on, un cuvânt care mai apare în Biblie numai în Isaia 66,24. Este înrudit cu arabul
dara’, „a respinge”, are sensul de „a face scârbă”. După ce au fost martori la grozăvia păcatului în
decursul mileniilor marii lupte, locuitorii universului vor privi păcatul cu simţământul unui puternic
dezgust. După ce lupta se termină şi numele lui Dumnezeu este pe deplin îndreptăţit, întregul univers va
fi apucat de o puternică scârbă faţă de păcat şi de toţi aceia care s-au molipsit de el. Dezgustul acesta
este acela care atrage după sine asigurarea că păcatul nu va mai strica niciodată armonia universului.

3 Înţelepţii vor străluci ca strălucirea boltei cereşti, iar cei ce au învăţat dreptatea pe mulţi
vor străluci ca stelele, în vecii vecilor.
Cei înţelepţi. Ebr. hammaskili, de la verbul sakal, „a fi înţelept”. Forma poate fi înţeleasă întrun sens
simplu, ca, „cei înţelepţi”, „cei care au pricepere”, sau în sensul cauzativ, „aceia care fac să se aibă
pricepere”, adică „aceia care învaţă pe alţii”. Omul care într-adevăr are pricepere în cele dumnezeieşti îşi
dă seama că, datorită chiar faptului acestuia, lucrurile acestea trebuie să fie împărtăşite şi altora.

~ 138 ~
Înţelepciunea aceasta îl îndeamnă să fie învăţător pentru alţii în ce priveşte o astfel de înţelepciune.
Maskilim apare în cap. 11,33 unde este tradus „înţelepţii”. Acolo sunt înfăţişaţi ca persecutaţi pentru
strădaniile lor credincioase; aici sunt răsplătiţi cu slavă veşnică. Compară v. 10.

4 Tu însă, Daniele, tăinuieşte aceste cuvinte şi pecetluieşte cartea până la vremea

sfârşitului. Atunci mulţi vor alerga încoace şi încolo a(Probabil în sensul căutării
înţelesului acestor cuvinte) şi cunoştinţa va creşte.

Tăinuieşte aceste cuvinte. Compară îndemnul asemănător cu privire la viziunea anterioară a lui Daniel
(cap. 8,27). Instrucţiunea aceasta nu se aplică la întreaga carte a lui Daniel, deoarece o parte a soliei a
fost înţeleasă şi a constituit o binecuvântare pentru credincioşi de-a lungul veacurilor. Se aplică, însă, la
acea parte a profeţiei lui Daniel care se ocupa de zilele din urmă (AA 585; DA 234). Numai când se
ajungea la timpul acesta se putea proclama o solie întemeiată pe împlinirea acestor profeţii (vezi GC
356). Compară cu „cărticica deschisă” din mâna îngerului din Apocalipsa 10,12 (vezi TM 115).
Alerga[citi-trad. Cornilescu].Sau „cutreiera”. Ebr. shut, un cuvânt care apare de 13 ori în Vechiul
Testament (Numeri 11,8; 2Samuel 24,2-8; 2Cronici 16,9; Iov 1,7; 2,2; Ieremia 5,1; 49,3; Ezechiel
27,8.26; Daniel 12,4; Amos 8,12; Zaharia 4,10). În cele mai multe din aceste cazuri shut însemnează o
mişcare fizică într-o parte şi alta.
Mulţi comentatori cred că shut este folosit aici într-un sens figurat şi descrie o cercetare zeloasă a
paginilor Bibliei, cu rezultatul unei creşteri a cunoştinţei cu privire la profeţiile cărţii lui Daniel (vezi
comentariul la „cunoştinţa va creşte”; comp. DA 234; GC 356). Alţii consideră că Daniel prezice aici o
sporire a călătoriilor şi a mijloacelor de călătorie precum cea care a caracterizat ultimul secol.
LXX prezintă o exprimare cu totul deosebită: „Şi tu, Daniele, acoperă poruncile şi pecetluieşte cartea
până la timpul sfârşitului, până când mulţi vor înnebuni şi pământul va fi umplut de nedreptate”.
Versiunea Theodotion este mai aproape de cea masoretică: „Şi tu, Daniele, închide cuvintele şi sigilează
cartea până la timpul sfârşitului: până ce mulţi sunt învăţaţi şi cunoştinţa sporeşte.”
Cunoştinţa va creşte. Partea aceasta poate fi considerată urmarea logică a celei precedente: Când se
deschide la vremea sfârşitului cartea sigilată, cunoştinţa cu privire la adevărurile cuprinse în profeţiile
acestea va creşte (vezi PK 547; compară Apocalipsa 10,1.2). La sfârşitul secolului al XVIII-lea şi la
începutul secolului al XIX-lea s-a trezit un nou interes faţă de profeţiile din Daniel şi Apocalipsa în
locuri aflate la distanţă unele de altele pe faţa pământului. Studierea acestor profeţii a dus la o credinţă
larg răspândită că a doua venire a Domnului Hristos era aproape. Numeroşi comentatori din Anglia,
Joseph Wolff în Orientul Mijlociu, Manuel Lacunza în America de Sud, şi William Miller în Statele
Unite, împreună cu o armată întreagă de alţi cercetători ai profeţiilor, au declarat, pe baza studiilor
făcute de ei în profeţiile lui Daniel, că a doua venire era aproape. Astăzi convingerea aceasta a devenit
forţa motrice a unei mişcări mondiale.
Profeţia aceasta a mai fost interpretată şi ca arătând spre uimitoarele progrese ale ştiinţei şi ale
cunoaşterii în general în ultimul secol şi jumătate, progrese care au făcut posibilă o larg răspândită
proclamare a soliei acestor profeţii.

5 Apoi eu, Daniel, m-am uitat şi iată că alţi 2 stăteau în picioare, unul de o parte a râului
şi altul de cealaltă parte a râului.
Eu, Daniel, m-am uitat. Versetele 5-13 formează un epilog al viziunii din cap. 10-12 şi pot fi
considerate, într-un sens mai puţin definit, ca un epilog la întreaga carte.
Alţi doi. Aici se ivesc alte două fiinţe cereşti, care se alătură aceleia care îi relatează lui Daniel profeţia.
Unii au sugerat că ele ar fi cei doi „sfinţi” menţionaţi în cap. 8,13.
Râului. Adică, Hidechel, sau Tigru (vezi comentariul la cap. 10,4).

~ 139 ~
6 Unul din ei l-a întrebat pe bărbatul îmbrăcat în in b(Versetele 5-6: Vezi 10:4-5) care era
deasupra apelor râului: – Cât va mai fi până la împlinirea c(Sau: sfârşitul) acestor lucruri
uimitoare?

Bărbatul îmbrăcat în in. Daniel văzuse această fiinţă la începutul vedeniei (vezi cap. 10,5.6).
Felul în care Daniel se referă la „râu” (v. 5) şi la „omul îmbrăcat în haine albe”, fără de a face o deplină
identificare, sugerează cu putere că şi cap. 10, unde sunt prezentaţi iniţial cei doi, este o parte a aceleiaşi
viziuni.
Cât va mai fi? Îngerul rosteşte întrebarea neexprimată care trebuie să fi fost la locul cel mai important
în mintea lui Daniel. Marea povară care apăsa pe inima profetului era cu privire la grabnica şi deplina
restaurare a iudeilor (vezi comentariul la Daniel 10,2). Este adevărat, decretul lui Cir fusese deja dat
(Ezechiel 1,1; comp. Daniel 10,1), dar mai rămăseseră multe de făcut. După lunga şi complicata
povestire a evenimentelor viitoare sub care poporul lui Dumnezeu avea să sufere, profetul era fără
îndoială doritor să ştie câtă vreme vor dura „aceste minuni”, şi când urma să fie împlinită făgăduinţa că
„poporul tău va fi mântuit” (Daniel 12,1). Daniel nu înţelesese pe deplin legătura cu viitorul a celor
văzute. O parte a profeţiei era pecetluită şi urma să fie înţeleasă numai la „vremea sfârşitului”
(Daniel 12,4).

7 Bărbatul îmbrăcat în in, care era deasupra apelor râului, a ridicat mâna dreaptă şi mâna
stângă spre ceruri şi l-am auzit jurând pe Cel Veşnic Viu, astfel: – Va mai fi un an, doi
ani şi o jumătate de an d(Vezi nota de la 4:16; expresia ebraică este similară cu cea
aramaică)! Când se va sfârşi zdrobirea puterii e(Sau: persecuţia) poporului sfânt, atunci
se vor împlini f(sau: sfârşi) toate aceste lucruri.

Mâna dreaptă. Vezi Deuteronom 32:40. Înălţarea ambelor mâni însemna că declaraţia era însoţită de
cea mai mare solemnitate şi asigurare.
Cel Veşnic Viu. Nu s-ar fi putut rosti un jurământ mai puternic (vezi Evrei 6,13; comp. Apoc. 10,5.6).
Un an, doi ani şi o jumătate de an. Aceasta este perioada de 1260 de ani, 5381798 d.Hr., care este
prezentată iniţial în cap. 7,25 (vezi comentariul acolo). Acolo este folosit aramaicul ’iddan, „un timp
stabilit”, sau „o vreme precizată”; aici apare corespondentul ebraic mo’ed, un cuvânt care accentuează
faptul ca Fiinţa cerească vorbeşte despre un „timp fixat” (vezi comentariul la cap. 11,35). Dumnezeu a
jurat că va face ceea ce a rânduit.

8 Eu am auzit, dar nu am înţeles, aşa că am întrebat: – Stăpâne g(Vezi nota de la 10:16)

cum va fi sfârşitul acestor lucruri?

Nu am înţeles. În versetul introductiv al acestei vedenii (cap. 10,1) Daniel spune că „a priceput
vedenia”. În timpul vedeniei profetul fusese asigurat că îngerul venise să-i facă „cunoscut” cele viitoare
(cap. 10,14). Descoperirea care a urmat a fost dată într-un limbaj literal. Acum după ce elementul timp
al celor 1260 de ani fusese introdus ca răspuns la întrebarea: „Cât va mai fi?” Daniel a mărturisit: „N-am
înţeles”. Partea acestei vedenii pe care Daniel nu a înţeles-o atunci, ar părea să fie elementul timp. El se
ruga pentru grabnica refacere a Templului (vezi comentariul la cap. 10,12) – o problemă imediată. El
părea că nu este în stare să încadreze elementul timp în concepţia sa cu privire la apropiata eliberare a
poporului său.
Sfârşitul. Deşi i se poruncise deja să pecetluiască partea aceasta a descoperirii (v. 4), bătrânul profet tot
mai dorea să afle mai multe cu privire la semnificaţia ei.

~ 140 ~
9 El mi-a răspuns: – Du-te, Daniele, căci cuvintele acestea sunt tăinuite şi pecetluite până
la vremea sfârşitului.

Du-te. Venerabilului văzător şi serv al lui Dumnezeu nu i s-a îngăduit să cunoască deplina semnificaţie
a descoperirilor pe care le raporta. Deplina semnificaţie urma să fie înţeleasă numai de aceia care aveau
să vadă împlinirea istorică a acelor profeţii, deoarece numai atunci se putea da lumii o solie întemeiată
pe faptul că ele s-au împlinit (vezi GC 356).

10 Mulţi se vor curăţi, se vor albi şi vor fi încercaţi, însă cei răi vor continua să fie răi;
nici unul dintre cei răi nu va înţelege, însă cei înţelepţi vor înţelege.

Se vor curăţi, se vor albi. Sau „ vor fi curăţiţi, albiţi”, sau „se vor arăta că sunt curaţi şi albi”. Cu toate
că omul nu se poate curăţi prin propria sa putere, el poate arăta prin propria sa viaţă că Dumnezeu l-a
curăţit. Acesta formează un contrast cu propoziţia care urmează, „cei răi vor face răul”.
Vor înţelege. O garanţie că aceia din zilele sfârşitului care vor studia cu devoţiune şi în mod înţelept
vor înţelege solia lui Dumnezeu pentru vremea lor.

11 De la vremea când jertfa continuă va fi îndepărtată şi de la aşezarea urâciunii pustiirii

h(Vezi nota de la 9:27) vor fi 1290 de zile.

Jertfa continuă. Vezi comentariul la cap. 8,11.

Va fi îndepărtată. Propoziţia aceasta poate fi tradusă cuvânt cu cuvânt în felul următor: „Şi de la
momentul îndepărtării necurmatei, chiar pentru aşezarea urâciunii”. Aceasta ar indica faptul că
„îndepărtarea” s-a făcut cu intenţia directă de aşezare a urâciunii. Accentul poate fi pe „îndepărtarea”
pregătitoare şi nu pe „aşezarea” care urmează.
Cuvintele din pasajul acesta sunt atât de clar asemănătoare cu acelea din cap. 8,11.12 şi cap. 11,31
(vezi comentariul acolo) încât trebuie să se refere la acelaşi eveniment.
O mie două sute nouăzeci de zile. Această perioadă de timp este în strânsă legătură cu „o vreme, două
vremi şi o jumătate de vreme” (v. 7), sau 1260 de zile, iar evenimentele care urmează să aibă loc la
finele acestor perioade sunt probabil identice. Pare raţional să înţelegem, atunci, că aceste două perioade
acoperă aproximativ aceeaşi epocă istorică. Diferenţa dintre cele 1290 şi 1260 este probabil de înţeles
având în vedere faptul că începutul celor 1260 de zile este legat de îndepărtarea „jertfei zilnice”,
pregătitoare pentru aşezarea „urâciunii”.
Aceia care susţin că „necurmata” reprezintă „păgânismul” (vezi comentariul la cap. 8,11) scad pe 1290
din 1798 şi ajung la data de 508. Ei văd în evenimentele din jurul acestei date, ca de pildă convertirea lui
Clovis, regele francilor, la credinţa catolică şi biruinţa asupra Goţilor, un stadiu important în dobândirea
supremaţiei Bisericii Catolice în Apus.
Aceia care susţin că „necurmata” se referă la slujba preoţească continuă a Domnului Hristos în
sanctuarul ceresc şi la adevăratul cult al Domnului Hristos în epoca evanghelică (vezi comentariul la
cap. 8,11) nu găsesc o explicaţie satisfăcătoare a acestui text. Ei cred că acesta este unul din acele pasaje
biblice asupra cărora studiile viitoare vor aduce mai multă lumină.

12 Ferice de cel ce aşteaptă şi ajunge până la 1335 de zile.

Ferice de cel. Perioadele de timp ale versetelor 7, 11, 12 ajung până la „vremea sfârşitului” la care se
face referire în versetele 7 şi 9. „Ferice” (vezi comentariul la Matei 5,3), zice îngerul, de acela care este
martor la evenimentele dramatice ale scenelor de încheiere ale istoriei pământului. Atunci, acele părţi ale
cărţii lui Daniel care trebuia să fie pecetluite vor fi înţelese (vezi comentariul la Daniel 12,4), iar în
curând „sfinţii Celui Prea Înalt” „vor primi împărăţia şi vor stăpâni împărăţia în veci” (cap. 7,18).
Ce aşteaptă. Aceasta lasă să se înţeleagă că perioada profetică următoare se poate aştepta să continue

~ 141 ~
dincolo de sfârşitul celor 1290 de zile. Dacă cele 1290 şi cele 1335 de zile încep în acelaşi timp, ultima
perioadă ajunge până în anul 1843, o dată semnificativă în legătură cu marea redeşteptare adventă din
America, în general cunoscută sub numele de mişcarea millerită.

13 Cât despre tine, du-te, până când va veni sfârşitul! Te vei odihni şi, la sfârşitul zilelor,
te vei scula pentru a-ţi primi partea de moştenire.

Te vei scula pentru a-ţi primi partea de moştenire. Împlinirea profeţiilor lui Daniel urma să aibă loc
după mulţi ani în viitor. Daniel urma să se odihnească în mormânt, dar „la sfârşitul zilelor” – în perioada
de încheiere a istoriei lumii – lui Daniel urma să i se îngăduie să se ridice în „partea lui de moştenire”
(PK 547); vezi şi Materialul Suplimentar al lui Ellen G. White, la versetul acesta).

Comentariile lui Ellen G. White:

1 COL 179; Ev 241; EW 33, 34, 36, 43, 56, 67, 71, 85, 282; GC 481, 613, 622, 635, 649; LS 101, 117;
MM 38; PP 201, 256; 1T 125, 203, 206, 353; 4T 251; 5T 152, 212; 8T 50; 9T 17, 210, 244
2 GC 637, 644; EW 285
3 CE 70; CM 155; ChS 109; EW 61; FE 199; GW 145; LS 254; ML 247, 325; 1T 112, 512; 5T 449,
488, 621; 6T 451; 7T 26, 249
4 AA 585; DA 234; FE 409; GC 356, 360; PK 547
8–13TM 115
9, 10 PK 547
10 COL 155; DA 234; EW 140; 2T 184; 4T 527; 5T 452
IND=200 13 PK 547

~ 142 ~