2300 de seri şi dimineţi

Şi el mi-a zis: „Până vor trece două mii trei sute de seri şi dimineţi; apoi Sfântul Locaş va fi
curăţat!” Daniel 8:14

Ce să înţelegem prin „două mii trei sute de seri şi dimineţi”? Expresia în ebraică e lipsită de
conjuncţia „şi” fiind simplu 'ereb boqer (‫)ערב בקר‬, literal „seară dimineaţă”, o expresie
comparabilă cu descrierea zilelor creaţiunii: „a fost o seară, şi apoi a fost dimineaţă: aceasta a fost
ziua întâi” (Geneza 1,5 şi versetele următoare). Poate din acest motiv Septuaginta (LXX) are
cuvântul „zile” după expresia „seară şi dimineaţă” (εσπερας και πρωι ημεραι adică seri şi dimineţi
zile).

Din acest motiv, unele din traducerile Bibliei preferă redarea zile în locul expresiei seri şi dimineţi.

Versiunea regelui Iacob (cea folosită şi de William Miller) - „two thousand and three
hundred days” – adică în traducere două mii trei sute de zile.

Versiunile vechi din limba română merg pe redarea textuală din Septuaginta:

„până în sară şi dimeneaţă zile 2300 şi se va curăţi cel sfânt. (Biblia de la Bucureşti,
1688)

„până sara şi dimineaţa, zile doao mii şi trei sute şi să va curăţi besearica”. (Biblia de la
Blaj, 1795)

„Un cititor evreu n-ar putea înţelege că perioada de timp de 2300 de seri-dimineţi ar fi 2300 de
jumătăţi de zile sau 1150 de zile întregi, deoarece seara şi dimineaţa la creaţiune constituia nu o
jumătate de zi ci o zi întreagă” afirmă Johann Friedrich Karl Keil (1807-1888), un renumit
cercetător luteran, specialist în VT.

Încercând să facă perioada aceasta să se conformeze cât de cât la cei trei ani ai pustiirii templului de
către Antioh IV, unii pretind că expresia „2300 seri şi dimineţi” ar fi doar 1150 de zile literale dar
nici aşa problema nu este rezolvată. I Macabei 1:17 ne informează că „urâciunea pustiirii” a fost
aşezată asupra Templului în ziua a 15 a lunii Chislev a anului 145 iar restaurarea serviciilor de la
Templu s-a făcut în ziua 25 [1 ] a lunii Chislev a anului 148. Avem deci trei ani şi zece zile. Adică
(365 x 3) + 10 = 1095 + 10 = 1105. Avem deci o diferenţă de 45 de zile până la 1150.

Diverşi comentatori au căutat, dar fără succes, să găsească un eveniment în istorie care să
corespundă unei perioade de 2300 de zile reale. După cum observă Wright [2] „toate eforturile de a
armoniza perioada, fie considerând 2300 de zile, fie 1150 de zile, cu oricare epocă istorică precisă
menţionată în cărţile Macabeilor sau în Iosif s-au dovedit zadarnice ...” Să avem deci o profeţie
„ratată”? Asta pentru că în opinia criticilor liberali nu ar fi nici o profeţie ci doar o speranţă expusă
sub forma unei aşa-numite predicţii al unui pseudo-Daniel care a avut şansa de a se împlini mai
devreme decât s-ar fi aşteptat oricine.

Dar ar mai fi o variantă. Singura cale de a da un sens acelor „zile” este de a le aplica într-un sens
profetic prin folosirea principiului zi-an. De remarcat că această cheie profetică nu este inventată de
specialiştii contemporani în „năzbâtii teologice” ci e un principiu hermeneutic utilizat de secole.

În context creştin, această cheie a fost pentru prima dată folosită într-o expunere a lui Tychonius
prin 380 când explica pasajul din Apocalipsa 11:9: „trei zile şi jumătate înseamnă trei ani şi şase
luni” (dies tres et dimidium; id est annos tres et menses sex). În secolul V, Faustus de Riez oferă
aceeaşi interpretare pasajului amintit scriind că „celor trei zile şi jumătate corespund trei ani şi şase
luni” (tres et dimidius dies tribus annis et sex mensibus respondent), pentru ca în 550 Primasius să
aplice aceeaşi interpretare: „e posibil să înţelegem cele trei zile şi jumătate ca trei ani şi şase luni”
(tres dies et dimidium possumus intelligere tres annos et sex menses). Ceea ce ne atrage atenţia este
faptul că Primasius face apel la Numeri 14:34 în vederea unei astfel de interpretări. Aceeaşi
explicaţie este oferită de diverşi cărturari creştini, precum venerabilul Bede (730 d. Hr), sau
Anspert, Arethas, Haymo, ori Berengaud (toţi trăind prin secolul IX).

Această cheie profetică a supravieţuit vremii, fiind destul de populară chiar şi în secolul XIX pe
timpul lui William Miller.

Într-un comentariu al lui Adam Clarke (pregătit cam între 1810-1825) în dreptul versetului 14 găsim
următoarea notă: „Totuşi cred că zilele profetice ar trebui înţelese aici, ca şi în alte părţi ca
semnificând mulţi ani. Dacă datăm aceşti ani de la viziunea cu ţapul (invadarea Asiei de către
Alexandru), aceasta fiind la 3670 Anno Munndi, adică 334 î. Hr; şi două mii trei sute de ani ne va
duce în 1966, sau peste 141 de ani din momentul de faţă, adică 1825.”

Iată un alt exemplu, dintr-un alt comentariu (Treasury of Scripture Knowledge) de pe la 1880 având
diverşi autori (Canne, Browne, Blayney, Scott şi alţii). „Adică 2.300 de ani, ceea ce înseamnă că din
momentul în care Alexandru invadează Asia în 334 î.Hr se va ajunge la 1966.”

În baza unor astfel de interpretări se va naşte sionismul evanghelic care considera că în vremea din
urmă templul din Ierusalim va fi reconstruit (repus în funcţiune, după cum redau unele versiuni
pasajul din Daniel 8:14), Israelul jucând un rol deosebit, în contextul evenimentelor finale.

Ideile cu privire la restaurarea naţiunii evreieşti au devenit un subiect de dezbatere publică prin
secolul XIX fiind bine conturate de către unii din predicatorii şi teologii protestanţi din Marea
Britanie şi America. Lordul Shaftesbury, va face demersurile pentru înfiinţarea unui consulat
britanic la Ierusalim în 1838. La iniţiativa Bisericii Scoţiei, în 1839, se va publica un document
intitulat “Memorandumul monarhilor protestanţi ai Europei pentru reîntoarcerea evreilor în
Palestina” care era în acelaşi timp şi un raport al situaţiei evreilor în Israel. În august 1840, The
Times anunţa că guvernul britanic recunoştea restaurarea naţiunii evreieşti ca fiind îndeplinită. Prin
tratatul de la Paris (1856) se garanta evreilor şi creştinilor dreptul de a se aşeza în Palestina.

John Nelson Darby (1800-1882), un pastor al Fraţilor din Plymouth, (cunoscuţi mai târziu ca
creştini după Evanghelie) credea în mântuirea viitoare a Israelului. El se baza pe Isaia 32 şi susţinea
că la încheierea istoriei, Israelul ca naţiune se va bucura de binecuvântări pământeşti diferite de
binecuvântările cereşti de care va avea parte Biserica. Aşa cum afirmă Paul Enns, “Darby a
dezvoltat schema dispensaţionalismului subliniind că fiecare epocă îl plasează pe om într-o anume
stare … dar fiecare dispensaţiune va culmina cu un eşec.” [3] În concepţia lui Darby istoria e
împărţită în 7 epoci: (1) De la starea inocenţei paradisiace la Potop; (2) Noe; (3) Avraam; (4) Israel;
(5) Namurile; (6) Duhul şi (7) Mileniul.

Conform acestui sistem de interpretare Biserica Creştină este văzută ca un instrument de salvare
pentru neamuri (neevrei) şi în acord cu planurile divine, poporul evreu se află într-o altă
dispensaţiune a harului. Conform acestui scenariu Biserica va fi răpită de pe Pământ pentru a nu
trece prin necazul cel mare. Cyrus Scofield (urmaş al lui Darby), scriind la începutul secolului XX
credea cu tărie că întoarcerea evreilor în Ţara Sfântă (şi în mod special Ierusalim) este o împlinire
profetică. Tot el a prezis că locurile sacre ale islamului vor fi distruse şi se va începe reconstrucţia
Noului Templu la Ierusalim, eveniment care va marca încheierea epocii (dispensaţiunii) Bisericii,
fiind în acelaşi timp semnul apariţiei Antihristului care va desacraliza (pentru a câta oară?!) Locul
Sfânt. Toţi (dintre evrei) care vor fi credincioşi legământului lui Dumnezeu îl vor recunoaşte pe Isus
ca fiind Mesia şi se vor opune Antihristului. Numai că lucrurile nu s-au petrecut întocmai şi nici nu
avem vre-o indicaţie că ar sta aşa.

Dar să ne întoarcem la cele 2.300 de seri şi dimineţi. Dacă aţi observat, aceşti comentatori,
contemporani cu Miller aplică principiul care era recunoscut valabil în descifrarea profeţiilor (o zi
profetică = un an). Ceea ce este diferit la Miller, e punctul de plecare. Asta pentru că William Miller
observă legătura dintre cele 2.300 de seri şi dimineţi (capitolul 8) şi cele 70 de săptămâni (capitolul
9) ceea ce face anul de pornire al numărătorii să fie comun pentru ambele perioade şi anume darea
poruncii pentru zidirea din nou a Ierusalimului (457 î.Hr), cele 70 de săptămâni fiind tăiate din
această perioadă mai mare de 2.300 de zile profetice.

Fiind un atent cercetător al Scripturii, Miller ia în atenţie detaliul din Daniel 8:26 (Iar vedenia cu
serile şi dimineţile ... este cu privire la nişte vremuri îndepărtate.”) considerând că încheierea celor
2.300 de zile profetice trebuie să treacă dincolo de finalizarea celor 70 de săptămâni, având prin
excelenţă o semnificaţie pentru vremea sfârşitului.

Şi totuşi unde a greşit William Miller şi mai ales de ce? Nu în calculele profetice ci în descifrarea
semnificaţiilor simbolice din ultima parte a versetului din Daniel 8:14 „sanctuarul va fi curăţit”.
Greşeala lui poate fi oarecum înţeleasă dacă înţelegem contextul în care s-a produs: febra aşteptării
mileniului. Spre deosebire de unii dintre contemporanii săi, Miller credea că venirea lui Hristos va
fi vizibilă marcând începutul Mileniului; iar pentru el „curăţirea Sanctuarului” însemna o curăţire
prin foc a întregii planete, cei nelegiuţi fiind nimiciţi la revenirea lui Hristos, iar după acest
eveniment omenirea intrând în cei o mie de ani de pace.

În ciuda unor presiuni din partea colaboratorilor, Miller niciodată nu a stabilit o dată exactă a
revenirii lui Isus Hristos. Cu toate acestea, la presiunea adepţilor iată ce scria la începutul anului
1843: “Pe scurt, principiile mele sunt: Isus Hristos va veni curând pe Pământ să cureţe, să purifice şi
să ia posesiunea sa, toţi sfinţii, undeva între 21 martie 1843 şi 21 martie 1844” [4]

După trecerea datei stabilite el scria lui Joshua Himes, unul dintre apropiaţii săi: “Încă îl aştept pe
dragul meu Mântuitor.... Timpul, precum am calculat, s-a împlinit şi aştept din clipă în clipă să-L
văd pe Mântuitorul coborând din cer. Iar acum nu tânjesc după nimic altceva decât după această
slăvită speranţă.” [5]

Miller alături de colaboratorii săi nu negau că ar putea să fie şi erori în calculul realizat – dar
greşelile să fie cauzate de folosirea necorespunzătoare a datelor istorice. Pe de altă parte, declaraţiile
lui Miller arată că nu era nicidecum un fanatic, obsedat de date şi calcule ci un creştin aşteptător al
revenirii lui Isus Hristos cum dealtfel ar trebui să fie oricare credincios: “Dacă Hristos vine precum
aşteptăm, vom cânta un cântec de victorie foarte curând. Dacă nu, vom veghea, ne vom ruga, şi vom
predica până ce El va veni, pentru că în curând, timpul nostru şi orice perioadă profetică va fi
împlinită” [6] Şi până la urmă aşa s-a şi întâmplat. În baza calendarului karait [7] (diferit de cel
rabinic, oficial) s-a ales ca dată 18 aprilie1844, zi care a trecut ca oricare alta. Mulţi dintre milleriţi
au crezut că de acum sunt în timpul când „mirele zăboveşte” (Matei 25:5) revenirea Lui fiind foarte
aproape.

În perioada verii, mişcarea millerită cunoaşte o regresie simţitoare, numai că în august 1844 la o
serie de conferinţe susţinute în Exeter, New Hampshire, Samuel S. Snow vine cu o interpretare care
va avea menirea să reaprindă tăciunii milleriţi: bazat pe tipologia biblică şi făcând legătura curăţirii
locului sfânt din Daniel 8:14 cu sărbătoarea de curăţire a tabernacolului în Ziua Ispăşirii din Levitic
23:27, Snow anunţă că revenirea lui Hristos va fi în „ziua a zecea din luna a şaptea” a anului 1844,
urmând calendarul iudaic. Astfel se ajunge la stabilirea datei de 22 octombrie.

Ziua marii speranţe s-a transformat curând în ziua marii dezamăgiri. Reacţiile la dezamăgire au fost
variate: unii au continuat să aştepte arătarea lui Hristos în viitorul cel mai apropiat aducând în
atenţie diferite date, iar alţii au afirmat că Isus a venit, dar într-un mod invizibil [8], Mileniul fiind
deci inaugurat.

Alţii au mers pe o altă direcţie. În timp ce doi aşteptători ai revenirii lui Hristos (un anume Hiram
Edson şi un prieten de-al lui) traversau un câmp cultivat cu porumb, pentru a vizita alţi prieteni, a
părut că o mână l-a atins pe umăr. A privit în sus pentru a vedea - ca într-o viziune - cum se deschid
cerurile şi pe Hristos, în Sanctuarul ceresc, intrând în Sfânta Sfintelor, pentru a începe acolo o
lucrare de slujire pentru poporul Său, în loc să iasă din Locul Preasfânt pentru a curăţi lumea prin
foc, aşa cum propovăduiseră ei. Ca urmare a acestei experienţe neobişnuite, un grup de milleriţi au
procedat la un studiu biblic foarte atent. Printre ei era însuşi Hiram Edson, F. B. Hahn, un medic, şi
O. R. L. Crozier, un învăţător. Ei aveau să declare că sanctuarul care urmează să fie curăţit la
sfârşitul celor 2300 de ani nu era pământul, ci tabernacolul din cer, avându-L pe Hristos slujind
pentru noi în Sfânta Sfintelor şi ar reprezenta „ceasului judecăţii lui Dumnezeu”, trâmbiţat în solia
primului înger di Apocalipsa 14:6,7. Crozier, învăţătorul, a scris descoperirile făcute de grupul de
studiu. Acestea au fost tipărite pe plan local şi apoi într-o formă mai cuprinzătoare într-o publicaţie
cunoscută sub denumirea de Day-Star (Luceafărul), scoasă în Cincinnati, Ohio. Ba chiar un număr
special din 7 februarie 1846 a fost consacrat în întregime acestui studiu biblic asupra chestiunii
Sanctuarului.

Dar controversele nu aveau să înceteze.

De fapt, abia acum începeau.

NOTE:
1. În cinsta acestui eveniment s-a instituit o sărbătoare cunoscută în NT ca „praznicul Înnoirii Templului” - Ioan 10:22.
Sărbătoarea a fost instituită de Iuda Macabeul pentru a celebra curăţirea Templului şi restatornicirea serviciilor lui după
profanarea de către Antioh Epifanul (vezi Daniel 11:14). Potrivit cu 1 Macabei 4:59: „Şi au rânduit Iuda şi fraţii lui şi
toată adunarea lui Israel, ca să se ţină zilele înnoirii jertfelnicului în vremurile sale din an în an în opt zile, de la
douăzeci şi cinci ale lunii Chislev, cu veselie şi cu bucurie.” Iosif Flavius ne spune că praznicul era numit „sărbătoarea
Luminilor” (Antichităţi xii. 7. 7 [325]). Luna Chislev (sau Casleu, Kislev ori Cisleau) corespunde cu nov./dec. din
calendarul actual. În literatura rabinică sărbătoarea este numită Hanukkah, însemnând „dedicare”.

2. Charles H. H. Wright, Daniel and His Prophecies, 1906, p. 186, 187

3.Paul Enns, The Moody Handbook of Theology, Chicago, Moody, 1989, p. 516

4. Citat de Everett N. Dick, William Miller and the Advent Crisis Berrien Springs, Andrews University Press, 1994, 96-
97.

5. William Miller, „Letter From Mr Miller—His Position”,The Advent Herald and Signs of the Times Reporter, April
10, 1844, 77.

6. William Miller, „Mr Miller at Washington”,Advent Herald, March 6, 1844, 39.

7. Karaiţii sunt o sectă evreiască ce neagă autoritatea tradiţiei orale bazându-se exclusiv pe Scripturi.

8. Pe linia acesta va merge şi Taze Russel, cel care va pune bazele grupului Studenţilor în Biblie, cunoscuţi acum ca
Martori ai lui Iehova.