Daniel, profetul vizionar din groapa cu lei

Galerie foto (10)Documentar

Un articol de: Diac. conf. dr. Alexandru Mihăilă - 17 Dec, 2017

După tradiția bisericească, prorocul Daniel s-a născut în Bet-Horon-ul de Sus, fiind de
neam din seminția lui Iuda. Din tinerețe s-a nevoit cu post din pricina distrugerii
Ierusalimului de către babilonieni. A postit și s-a rugat pentru vindecarea regelui
babilonian Nabucodonosor al II-lea, încât acesta i-a dat numele Beltșațar și l-a dorit
urmașul său pe tron, ceea ce însă profetul a refuzat. În vremea unui rege altfel
neidentificat, Attic, s-a învrednicit împreună cu cei trei tineri de moarte mucenicească
prin tăierea capetelor, iar apoi a fost înmormântat în Persia, în mormânt regal.

Cartea profetului Daniel este poate cea mai surprinzătoare din Biblie. Este singura
redactată în trei limbi: ebraică, aramaică și greacă, aceasta pentru că deja din
versiunea ebraică cam o jumătate din carte (2, 4-7) era scrisă în aramaica imperială
folosită în Imperiul Pers, iar apoi, în versiunea greacă, au fost adăugate unele capitole
redactate chiar în greacă: Istoria Suzanei (așezată la începutul cărții), Cântarea lui
Azaria și Cântarea celor trei tineri (inserate la capitolul 3) și Istoria omorârii balaurului și
a sfărâmării lui Bel (la finalul cărții). Toate aceste adaosuri din versiunea greacă sunt
puse ca niște cărți separate în Biblia Sinodală românească, dar ele făceau parte chiar
din cartea profetului.

„Mai frumos decât cei hrăniți cu multe desfătări”

Despre Daniel știm că a fost deportat împreună cu cei trei tineri în Babilon după prima
cucerire a Ierusalimului de către babilonieni în martie 597 î.d.Hr. Aici tinerii iudei au dus
o viață curată, refuzând să mănânce din bucatele alese păstrate pentru ei de la masa
regală. Deși s-au hrănit doar cu legume și apă, ei s-au arătat însă „mai frumoși decât
cei hrăniți cu multe desfătări”.

Apoi, doar Daniel i-a putut tâlcui regelui Nabucodonosor visul cu statuia alcătuită din
diverse metale: cap de aur, piept și brațe de argint, coapse de aramă, pulpe de fier și
picioare din fier și lut. Metalele înșirate de la cel mai prețios la cel mai puțin prețios,
compromis chiar de amestecul cu lutul, sugerează succesiunea împărățiilor lumii, de la
babilonieni (capul de aur) până la împărăția ultimă (romanii, așa cum tâlcuiește
Minologiul vasilian), când va veni Mesia simbolizat de piatra desprinsă dintr-un munte,
care lovește picioarele statuii și o face să se prăbușească.

Capitolul 3 al cărții lui îi are ca protagoniști pe cei trei tineri care, pentru că au refuzat să
se închine unui idol colosal, au fost aruncați într-un cuptor încins. Au fost însă izbăviți
de Dumnezeu și apărați de un înger care s-a arătat alături de ei în vâlvătaia focului.

Urmează episodul nebuniei regelui Nabucodonosor, care vreme de șapte ani a trăit în
sălbăticie. După tradiție, așa cum am văzut, chiar Sfântul Proroc Daniel s-a rugat pentru
vindecarea regelui. Un alt rege babilonian, Belșațar (Baltazar) a profanat vasele
capturate de la templul Domnului din Ierusalim. O mână a scris în chip minunat pe
perete hotărârea lui Dumnezeu pentru rege: „A numărat, a numărat, a cântărit și a
despărțit”, semn că Domnul a măsurat credința babilonienilor și a hotărât să le
destrame regatul.

Dumnezeu nu-l uită pe robul Său

În vremea lui Darius, s-a petrecut poate cea mai dramatică întâmplare din viața
profetului. Daniel a refuzat să înalțe rugăciuni către rege și a fost osândit să fie sfâșiat
de fiare, aruncat într-o groapă cu lei flămânzi, fapt ce prefațează peste veacuri chinurile
cumplite prin care vor trece mii de creștini aruncați de romani în arene să fie sfâșiați de
animale sălbatice. Profetul Daniel a fost însă izbăvit de îngerul Domnului, care a astupat
gurile leilor. Regele Darius s-a bucurat nespus, pentru că hotărârea osândirii profetului îi
fusese smulsă de dregători împotriva voinței. În Bel și balaurul chiar se menționează că
Dumnezeu l-a trimis printr-un înger în chip minunat pe profetul Avacum ca să-l
hrănească pe Daniel în groapa cu lei din Babilon.

A doua parte a cărții lui Daniel conține viziuni, ceea ce îl plasează pe profet în fruntea
literaturii apocaliptice. Înțelesul acestor viziuni a frământat minților multor creștini, iar
unii, chiar și recent, s-au aventurat să calculeze pe baza cărții lui Daniel vremea când
va veni sfârșitul lumii. Orice asemenea calcul este sortit eșecului, pentru că despre
ceasul cel din urmă nu știe decât Dumnezeu.

Într-o primă viziune, succesiunea împărățiilor, sugerată și de statuia alcătuită din

diverse metale, este anunțată de ivirea succesivă a unor fiare cumplite: un leu cu aripi
de vultur, un urs, un leopard cu patru aripi și o fiară cu zece coarne peste care crește un
alt corn cu ochi și gură. Cornul cel din urmă, care grăia hule, trebuie desigur identificat
cu un rege prigonitor (regele Antioh VII Epifanes, care a prigonit iudaismul, sau, după
alte interpretări, regele roman Nero, care a declanșat prigoana împotriva creștinilor).

Capitolul 7 conține viziunea despre Cel Vechi de Zile și Fiul Omului. Cel Vechi de Zile,
înconjurat de mulțime de îngeri, stă așezat pe un tron de foc cu roți și ține deschise
cărțile vieții. De El Se apropie venind pe nori Fiul Omului, iar Cel Vechi de Zile îi oferă
Fiului Omului stăpânirea întregii lumi (7, 13-14). Părinții au tâlcuit diferit această viziune.
Pentru unii (Sfântul Ipolit al Romei, Sfântul Ioan Gură de Aur, Fericitul Ieronim) Cel
Vechi de Zile este Tatăl, iar Fiul Omului este Hristos, a Cărui dumnezeire de pildă se
dovedește pentru că primește aceeași cinste ca și Tatăl. Alți părinți însă (Sfântul Chiril
al Alexandriei și Sfântul Ioan Damaschin) au văzut în Cel Vechi de Zile firea
dumnezeiască a lui Hristos, iar în Fiul Omului firea omenească. Într-adevăr, la începutul
Apocalipsei din Noul Testament Mântuitorul Iisus Hristos apare ca bătrân, cu părul alb,
ceea ce ar justifica identificarea Lui atât cu Cel Vechi de Zile, cât și cu Fiul Omului, un
titlu obișnuit pe care Hristos îl asumă în Evanghelii.
Pe linia primei interpretări s-au dezvoltat tipare iconografice în care Tatăl apare ca
bătrân, iar Fiul ca tânăr. Aceste modele, prezente îndeosebi în Apus, sunt foarte
răspândite și în Răsărit. În Rusia însă, marele sinod de la Moscova (secolul al XVII-lea)
a interzis orice reprezentare a lui Dumnezeu Tatăl, pe care nimeni nu L-a văzut și pe
Care de fapt Fiul Îl face cunoscut. Pe linia celei de-a doua interpretări, a apărut un tip
iconografic în care Mântuitorul are părul alb, ca Cel Vechi de Zile.

Singurul din Vechiul Testament care vorbește explicit despre învierea de obște

Importanța cărții Sfântului Proroc Daniel nu se oprește aici. Este cartea din Vechiul
Testament care menționează pentru prima dată numele unor îngeri: Gavriil (Gabriel) și
Mihail. Îngerul Gavriil îi tâlcuiește profetului semnificația celor 70 de ani vestiți de
Prorocul Ieremia pentru exilul babilonian. Sunt de fapt 70 de săptămâni de ani până
când se va unge Sfântul Sfinților, iar apoi Cel Uns va pieri și va veni prăpădul peste
cetatea Ierusalimului. Detaliile numerologice de aici au pus pe jar mințile bibliștilor și,
așa cum am spus deja, au dus la încercarea multora, în special din lumea
neoprotestantă, de a calcula venirea a doua lui Hristos și sfârșitul lumii. Comentatorii
patristici (de pildă Teodoret de Cir) au privit însă nu în viitor, ci în istorie: cele 70 de
săptămâni de ani se împlinesc când S-a născut Cel Uns, adică Mântuitorul Hristos.

Sfârșitul cărții vorbește despre vremea de strâmtorare și de venirea îngerului Mihail,

când se va petrece și învierea de obște. Acest text din capitolul 12 capătă o semnificație
deosebită, fiind singurul din Vechiul Testament care vorbește explicit despre învierea de
obște: unii vor învia spre viață veșnică, iar alții spre osândă veșnică.

Adaosurile grecești la cartea lui Daniel îl prezintă cu același profil de înțelept. În Istoria
Suzanei, el o salvează pe frumoasa Suzana, care, deși căsătorită, este hărțuită de doi
bătrâni care aveau gânduri necurate asupra ei. Cu mare înțelepciune, Daniel îi face să
se încurce în acuzele pe care le aduceau și îi dovedește ca mincinoși. În Bel și balaurul,
Daniel dovedește că idolii nu sunt vii, pentru că ofrandele consumate aparent de zeul
Bel (Marduk) sunt în realitate luate de preoți. De asemenea, Daniel ucide un balaur
căruia babilonienii i se închinau ca unui zeu, arătând și prin aceasta că Singurul viu este
Dumnezeul lui Israel.