TEMATICA

pentru

OLIMPIADA ORTODOXĂ

STIL VECHI
editia a II-a

concurs pe teme religioase adresat tinerilor 12-18 ani

care se va desfășura

sâmbătă, 27 iulie 2019

la Biserica ortodoxă de stil vechi din Brăiești,

com. Cornu Luncii, județul Suceava

1
 INTRODUCERE

Olimpiada ortodoxă stil vechi este un concurs pe teme religioase adresat

tinerilor 12-18 ani. Prima ediție a avut loc în anul 2016, la biserica de stil vechi
din Poiana Mărului, com.Mălini, jud.Suceava.

Concursul se desfașoară pe doua categorii de vârstă:12-14 ani, și 15-18 ani. La

fiecare categorie se vor acorda premii și mențiuni, diplome și medalii.

Testarea participanților la concurs presupune răspunderea în scris la întrebări tip

grilă și cu răspuns direct și redactarea unei compuneri pe o temă dată. Întrebările
se vor redacta din tematica de față.

Concursul va avea loc sâmbătă, 27 iulie 2019, ora 10, anunțarea rezultatelor și
premierea va avea loc în aceeași zi.

Cei înscriși pot fi însoțiți de părinți sau apropiați și vor prezenta la intrarea în
sala de concurs un act de identitate.

În ziua concursului vor fi prezenți un arhiereu și preoți ai Bisericii noastre.

Pentru mai multe informații despre teme, detalii despre concurs sau înscrieri
aveți la dispoziție:

- numărul de telefon : 0753453465, Pr.Andrei

-pagina de Facebook a concursului: OLIMPIADA STIL VECHI

VĂ AȘTEPTĂM!

2
 CUPRINS
1.De ce ne închinăm spre răsărit?.......................................................................... pag.4

2.Despre sfintele icoane........................................................................................ pag.6

3.Despre aghiazma mare și mică........................................................................ pag.9

4.Ce simbolizează cădelnița și tămâia? ............................................................................pag.12

5.Despre îngeri..................................................................................................................pag.15

6.VEȘMINTELE LITURGICE:........................................................................................pag.18

I. Veșmintele diaconești................................................................pag.19

II.Veșmintele preoțești....................................................................pag. 21

III. Veșmintele arhierești...... ..........................................................pag. 23

7.CELE ȘAPTE TAINE ALE BISERICII........................................................................pag.28

I.Taina Sfântului Botez............................................................................................pag. 30

II.Taina Mirungerii...................................................................................................pag. 33

III.Taina Sfântului Maslu..........................................................................................pag. 35

8.NOȚIUNI DEPRE CALENDAR...................................................................................pag. 38

9.CALENDARUL ÎN BISERICILE ORTODOXE

a.Situația actuală a crestinătății din punctul de vedere al calendarului bisericesc......pag. 40

b.Schimbarea calendarului – o anomalie liturgică și canonică...................................pag. 42

10.BISERICA ORTODOXĂ DE STIL VECHI -Biserica strămoșească..........................pag. 46

11.SFÂNTUL IERARH GLICHERIE – mărturisitor al dreptei credințe.........................pag.50

12.BIBLIOGRAFIE..........................................................................................................pag. 54

3
 DE CE NE ÎNCHINĂM SPRE RĂSĂRIT
Nu ne închinăm către răsărit fără motiv și nici la întâmplare. Hristos în
Scripturi se numește și ,,soarele dreptătii. (Maleahi IV, 2.) și răsărit (Zaharia VI,
12; Luca I, 78.), trebuie să-i consacrăm Lui răsăritul spre închinăciune. Căci
spune proorocul David:" Dumnezeului Celui ce S-a suit peste cerul cerului, spre
răsărit ''(Psalm 67,34. ). Mai mult, și Sfânta Scriptură spune: "Dumnezeu a
răsădit raiul spre răsărit în Eden" (Facerea II, 8.); acolo a pus pe omul plăsmuit
de El, pe care, când a călcat porunca, l-a dat afară (Facerea III, 23-24.) și l-a pus
să locuiască în fața paradisului desfătării, adică la apus. Ne închinam lui
Dumnezeu căutând patria de altă dată și uitându-ne către ea.

De asemenea cortul lui Moise avea catapeteasma și ilastiriul(chivotul) către

răsărit (Levitic XVI, 14.). Seminția lui Iuda, pentru că era mai cinstită și-a fixat
locuința spre Răsărit (Numeri II, 3.). În templul vestit al lui Solomon, poarta
Domnului se afla spre răsărit.

La nașterea Lui Iisus Hristos magii au venit în Ierusalim și au întrebat

''Unde este regele Iudeilor, Cel ce S-a născut? Căci am văzut la Răsărit steaua
Lui şi am venit să ne închinăm Lui". - Matei II, 2

Domnul Hristos, când a fost răstignit pe Sfânta Cruce, privea spre apus și așa
ne închinăm, uitandu-ne la El. Răsăritul este simbolul Luminii şi al învierii
Domnului, Care a înviat „pe când se lumina de ziuă” Iar când s-a înălțat la cer, a
pornit spre răsărit și astfel i s-au închinat apostolii și El va veni tot așa în chipul
în care l-au văzut mergand la cer, dupa cum însuși Domnul a spus: "După cum
fulgerul iese de la răsărit și se arată până la apus, tot așa va fi venirea Fiului
omului" (Matei XXIV, 27.). Așteptandu-l deci pe El, ne închinam spre răsărit.

4
 Din această cauză bisericile ortodoxe sunt construite cu altarul spre răsărit.
De altfel și în casele noastre icoanele se pun pe pereții care sunt situați spre est
(răsărit).

De ce bisericile sunt în formă de corabie sau de cruce?

Deoarece fiecare biserică simbolizează corabia lui Noe din timpul

potopului. Şi precum corabia lui Noe a izbăvit pe cei aleşi de moarte, aşa şi
Biserica lui Hristos izbăveşte de moartea păcatului şi de chinurile iadului pe cei
ce aleargă la sfintele altare să se roage şi rămân toată viaţa în această corabie a
mântuirii. Iar cei ce ies din corabia Bisericii, aceia se îneacă în marea relei
credinţe şi în potopul păcatelor şi îşi pierd sufletul.

Bisericile, mai ales în Balcani, se construiesc mai mult în formă de

cruce: fie aşa-zisa „cruce greacă”, cu braţele, adică stranile, egale, ca în Grecia,
Bulgaria şi Rusia; fie în formă de „cruce latină”, ca în România. Adică, cu
stranile laterale mai mici, unde stau cântăreţii, iar absida altarului mai mare,
care, împreună cu naosul şi pronaosul, formează axul longitudinal al bisericii.
Crucea este primul altar pe care S-a jertfit Hristos.

5
 DESPRE SFINTELE ICOANE

Termenul de „icoană“ desemneză, în general, orice reprezentare vizibilă a

unei persoane sau a unui obiect.

În Biserica creştină, prin sfintele icoane se înţelege reprezentările vizibile,

redate prin zugrăvire, ale chipurilor Mântuitorului Iisus Hristos, Sfântului Duh,
Maicii Domnului, sfinţilor îngeri, ale tuturor sfinţilor, precum şi ale unor scene
biblice.

Iconografia s-a născut în ziua în care Domnul nostru Iisus Hristos şi-a
şters faţa cu o pânză, imprimându-şi pe aceasta chipul Său. Prin atingerea de
aceasta pânza s-a vindecat prinţul Edesei, Avgar. Potrivit tradiţiei, Evanghelistul
Luca a pictat chipul Maicii Domnului. Astăzi există încă multe icoane pictate de
el de ex. icoana Maicii Domnului din Vladimir. El nu a pictat numai primele
icoane ale Maicii Domnului, ci şi pe cele ale Sfinţilor Apostoli Petru şi Pavel şi
poate că şi altele care nu s-au păstrat.

Atunci când creştinătatea era aspru prigonită, creştinii au încercat să

transpună în simboluri ceea ce doreau să exprime. Hristos era zugrăvit ca Bunul
Păstor El era reprezentat şi sub forma viţei de vie, după cuvintele Mântuitorului:
,,Eu sunt viţa cea adevărată, voi sunteţi mlădiţele” (Ioan 15, 1, 5). Era acceptată
zugrăvirea lui Hristos sub formă de peşte, deoarece, dacă cineva scria în limba
greacă cuvintele ,,Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, Mântuitorul” şi apoi aşeza
împreună iniţialele acestor cuvinte, descoperea că a format cuvântul
grecesc ,,ICHTHYS” – peşte. Şi astfel, creştinii desenau un peşte, spre aducerea
aminte a acestor cuvinte, cunoscute celor care credeau în Mântuitorul.

După biruinţa împăratului Constantin cel Mare Atunci iconografia a

înflorit pe deplin. Primele Sinoade Ecumenice rânduiau deja canoane cu privire
la iconografie.

Creştinii cinstesc sfintele icoane pentru că ei au văzut lucrarea lui

Dumnezeu prin acestea, au simţit că le sunt împlinite rugăciunile mai uşor,
atunci când solicită ajutorul sfinţilor, rugându-se înaintea icoanelor acestora.
Cinstirea icoanelor nu a fost impusă de Biserică credincioşilor, ci a izvorât
din dragostea acestora faţă de sfinţi şi din ajutorul pe care au simţit că l-au
primit de la cei cărora s-au rugat. Pentru creştinii ortodocşi, rugăciunea este mai
puternică atunci când este făcută în faţa sfintelor icoane. În viaţa şi trăirea

6
creştin-ortodoxă, icoanele au o importanţă aparte, de aceea nu există casă în care
creştinii să nu aibă măcar câte o icoană pe perete, în partea de răsărit.

Creştinul preţuieşte icoana pentru că ea redă chipul unei persoane sfinte

din istoria mântuirii şi a vieţii creştine sau o scenă cu un conţinut religios
(executată pe lemn, pânză, hârtie, metal sau pe pereţii bisericilor) şi pentru că ea
are o putere sfinţitoare. Aleasa preţuire pe care creştinii ortodocşi o au faţă de
sfintele icoane se explică prin faptul că aceştia îi simt aproape pe sfinţi. Sfinţenia
icoanelor provine din legătura ce se realizează între chipul pictat şi persoana
reprezentată

Cinstirea sfintelor icoane nu este idolatrie, așa cum consideră unii și nu

contravine câtuși de puțin poruncii a doua din Decalog: Să nu-ți faci chip cioplit
și niciun fel de asemănare... să nu te închini lor, nici să le slujești (Ieș. 20, 4-5).
În timp ce idolii sunt plăsmuiri ale minții omenești, care nu au existență reală,
icoanele sunt reprezentări ale unor persoane sfinte, care există în realitate și care
au putere de a ne ajuta. Natura persoanei redată în icoană nu poate fi
reprezentată, ci numai chipul acesteia, de aceea sfânta icoană rămâne doar o
asemănare sau o reprezentare a originalului.

Astfel, cinstirea care se oferă persoanei reprezentate nu poate fi identică,

cu cea adusă sfintei icoane. Acestora li s-a adus cinstirea cuvenită, fiind
considerate obiecte de cult.

Mai mult decât atât, noi nu ne închinăm materiei din care este făcută
icoana, culorilor sau lemnului, ci Sfântului pictat pe ea, învăţătură care
deosebeşte icoana de idol. Deşi, în Biblie, se afirmă că fiinţa lui Dumnezeu nu a
fost văzută niciodată de oameni, în istoria mântuirii au fost numeroase momente
când Dumnezeu S-a făcut vizibil sub diferite forme.

Despre Mântuitorul, Sfânta Scriptură ne spune că „Dumnezeu S-a arătat în

trup“, având înfăţişare „ca un om“, că este „Chipul lui Dumnezeu“. În Vechiul
Testament, reprezentarea lui Dumnezeu era interzisă, tocmai pentru că
Dumnezeu nu putea fi văzut și, atunci, orice încercare de reprezentare a Lui ar fi
condus poporul la idolatrie. Urmând porunca lui Dumnezeu, Moise a făcut unele
chipuri şi figuri care au avut parte de cinstire din partea evreilor. În Vechiul
Testament, descoperim că erau cinstiţi doi heruvimi, sculptaţi deasupra
chivotului Legii sau zugrăviţi pe covoarele, mătăsurile de la cortul sfânt (Ieşire
25, 18-20).

7
Şarpele de aramă făcut de Moise pentru a-i scăpa cu viaţă pe cei care fuseseră
muşcaţi de şerpii veninoşi a avut parte de preţuire şi recunoştinţă, din partea
evreilor, care l-au cinstit ca obiect sfânt. Totuşi, atunci când au început să-l
venereze ca pe un „dumnezeu-idol“, numit Nehuştan, regele Iezechia l-a stricat.

Argumentul cel mai important al cinstirii sfintelor icoane, care se aduce

în Biserica creştină, este întruparea Fiului lui Dumnezeu, care a venit în lume să
ne mântuiască. Prin întruparea Sa, Mântuitorul a dat posibilitatea de a i se picta
chipul Său pe sfintele icoane. De altfel, între actul întrupării și icoană este o
legătură atât de strânsă, încât Sfântul Teodor Studitul afirmă, în contextul
disputelor iconoclaste că, „cel care respinge icoana, respinge în cele din urmă și
taina întrupării Cuvântului”. Dacă Iisus Hristos nu ar fi luat chip de om, noi nu
am fi putut să-L reprezentăm în icoane. Iar în ceea ce privește reprezentarea
sfinților, nici aceasta nu ar fi fost posibilă, tocmai pentru că prin opera lui
Dumnezeu, de răscumpărare a neamului omenesc, omul a primit posibilitatea de
a deveni sfânt.

Sfinții ne devin modele de sfințenie pe care trebuie să le urmăm, pentru a

ajunge să gustăm și noi din fericirea Raiului. Și vedem, astfel, că icoanele
îndeplinesc în viața creștinului un rol important – unul liturgic sau cultic. Noi ne
rugăm lui Dumnezeu și sfinților prin intermediul icoanelor, căci acestea
predispun la dialog cu divinitatea și răspund unei anumite nevoi de concret a
omului. Din acest motiv se obișnuiește să se picteze bisericile, iar credincioșii să
aibă icoane în casele lor.

Un alt rol al icoanei ar fi cel pedagogic. Fiind pictate după un anumit

canon (regulă), icoanele pun înaintea ochilor privitorului evenimente din istoria
mântuirii neamului omenesc, inspirate fie din Sfânta Scriptură, fie din viețile
sfinților. Sfântul Grigore cel Mare spune că „icoanele sunt pentru cei neînvăţaţi
ceea ce Sfânta Scriptură este pentru ştiutorii de carte”. Prin aceste cuvinte nu
trebuie să înțelegem că icoanele ar folosi doar neștiutorilor. Sfântul vrea să
scoată în evidență importanța deosebită a icoanelor, pe care le așează pe același
piedestal cu Sfânta Scriptură. O icoană folosește și din punct de vedere
pedagogic tuturor creștinilor, pentru că oferă o altă perspectivă,văzută a
Cuvântului lui Dumnezeu.

8
 DESPRE AGHIAZMA MARE ȘI MICĂ

Pentru a se sfinţi şi pentru a sfinţi firea înconjurătoare, creştinii cheamă în

ajutor harul Sfântului Duh, fără de care nu se poate realiza sfinţirea. Ierurgiile
sunt slujbe, rugăciuni de binecuvântare și sfințire a omului, a lucrurilor și a tot
ce slujește acestuia, de binecuvântare și sfințire a firii înconjurătoare. Slujba cea
mai cunoscută prin care omul cere ajutorul lui Dumnezeu pentru a sfinţi natura,
este cea a sfințirii apei (Aghiasmei), apa fiind elementul cel mai însemnat pentru
toate creaturile, cel mai de trebuință în viață de zi cu zi. La facerea lumii, Duhul
lui Dumnezeu se purta pe deasupra apelor (Facere. 1, 2).

După cum ne învață Constituțiile Apostolice (VIII, 29) Aghiasma sau

„apa sfințită prin slujba bisericească se face când preotul cheamă asupra ei
puterea Duhului Sfânt, pentru ca ea să aibă puterea de a sfinți viața oamenilor și
a naturii înconjurătoare, făcându-le să dobândească binecuvântarea Domnului.
Apa este simbolul curățirii sufletești, a promovării și a sfințirii vieții".

Cuvântul „aghiasmă” provine din grecescul ,,aghiasma" şi însemnă

„sfinţire”.

La noi, prin aghiasmă se înțelege atât apa sfințită, cât și slujba pentru
Sfințirea ei. În funcție de slujba săvârșită pentru sfințirea acestei ape, aghiasma
poate fi de două feluri: aghiasmă mică, atunci când se săvârșește slujba numită
„Sfințirea cea mică a apei”, și aghiasmă mare, când se săvârșește „Sfințirea cea
mare a apei”, în ziua praznicului Botezului Domnului.

Sfințirea apei înseamnă aducerea ei la starea inițială, așa cum o crease

Dumnezeu la început, când era apa vie, sfântă și nealterabilă. Dar, după căderea
omului în păcat, a început alterarea și pierderea calității de apă vie.

Preotul nu face altceva decât să-i redea apei actuale, ale cărei molecule se mișcă
dezordonat (mișcarea Browniana), nealterabilitatea - stare în care mișcarea
moleculelor este ordonată și ritmică.

Agheazma Mare, apa sfințită în ziua Botezului Domnului

Slujba numită „Sfințirea cea mare a apei” se oficiază doar o dată pe an, de
arhierei și preoți, în ziua în care Mântuitorul Iisus Hristos a sfințit firea apelor,
botezându-Se în râul Iordan. În ziua de Bobotează se săvârşeşte la biserică
Liturghia şi după, preoţii, cântăreţii şi credincioşii merg în procesiune până la

9
malul unui râu din apropiere. Sfinţirea cea Mare a apei poate fi oficiată și in
biserică sau la crucea din curtea bisericii.

În cadrul acestei slujbe, spre deosebire de cea în care se sfințește aghiasma

mică, apa este sfințită printr-o dublă chemare a Sfântului Duh. Astfel, aghiasma
mare are o putere sfințitoare și tămăduitoare, într-o măsură cu mult mai mare,
precum și darurile minunate ale Duhului Sfânt cu mult mai mult decat aghiasma
cea mică.

Aghiasma mare nu se înmulțește și este păstrată cu multă grijă în Sfântul

Altar, ea fiind folosită de preot la multe rugaciuni : la sfințirea bisericilor, a
antimiselor, a Sfântului și Marelui Mir; la rânduiala de curățire a fântânii, la
vasul cel spurcat, la Sfințirea crucii și a troiței, a clopotului etc.

Agheasma Mare se bea timp de nouă zile, de la Bobotează(6 ianuarie),

până în ziua în care este scris în calendar „Odovania praznicului Botezului
Domnului”, adică data de 14 ianuarie. Numai în aceasta perioadă se poate bea
aghiasma mare fără post și spovedanie. În restul anului, cei opriţi de la Sfânta
Împărtăşanie, ca mângâiere şi nădejde a mântuirii lor, au voie să ia Aghiasmă
Mare cu binecuvantarea preotului duhovnic. Aghiasma Mare se poate consuma
dimineața pe nemâncate și înainte să se ia anafură. Poate fi luată şi imediat după
Sfânta Împărtăşanie.

Aghiasma mică, apa sfințită la Sfeștanie

Sfințirea cea mică a apei mai este cunoscută sub numele de "Sfeștanie"
care înseamna,,luminare”, sau ,,slujba luminilor” și se săvârșea de obicei la
începutul lunii calendaristice când preotul vizita pe creștini și le binecuvânta
casa și gospodăria. Cu timpul, s-a obișnuit ca această slujba să se săvârșească
mai mult în casele credincioșilor, oricând aceștia simt nevoia, în special în zilele
de post (miercuri și vineri); sunt alese zile de post deoarece rugăciunea unită cu
postul este mai puternică.

Sfeștania casei este o slujbă prin care se cere lui Dumnezeu să fie alungate
puterile potrivnice și să vină binecuvântarea Sa peste casa aceea. Temeiul
scripturistic al aghiazmei se află în însăși pericopa Evangheliei care se citește la
sfeștanie (Ioan, 5, 1-4). Aici se amintește de vindecarea slăbănogului care zăcea
de 38 de ani, așteptând la scăldătoarea Vitezda tulburarea apei de îngerul
Domnului care cobora o dată în an ; acolo l-a găsit Mântuitorul Hristos și l-a
tămăduit. Lucrarea pe care o făcea îngerul atunci o face de atunci încoace

10
necontenit harul Domnului, prin apa sfințită de preoții Bisericii, ori de câte ori
este nevoie, după invocarea Duhului Sfânt asupra ei.

Aghiasma Mică se bea imediat după Sfânta Anafură, în tot cursul anului.
Oricine poate consuma apă sfințită cu condiția să nu mănânce și să nu bea nimic
după orele 24, adică miezul nopții. Prin stropirea cu apa sfinţită, oamenii se
acoperă şi se păzesc de tot lucrul rău, se aduce îndestulare gospodăriilor, se
tămăduiesc bolile şi se dăruieşte iertare de păcatele mici.

Pentru oficierea slujbei sfeştaniei avem nevoie de: un vas cu apă curată,
un mănunchi de busuioc cu care preotul să stropească prin casă, 3 lumânări
așezate într-un vas, tămâie, jar sau cărbune special, un pomelnic cu cei ai casei,
un prosop cu care să se șteargă pe mâini preotul.

Când se poate şi este indicat să se săvârşească această slujbă?

În biserică, ea se face de regulă în vinerea Izvorului Tămăduirii din

săptămâna luminată, la Înălțarea Sfintei Cruci, la prăznuirea unor sfinți( Sf.
Modest, Sf.Trifon, Sf.Haralambie), ori de câte ori este nevoie.

Cât priveşte Sfinţirea apei mici la casele credincioşilor, se poate face ori
de câte ori cer credincioşii, în funcţie de nevoile lor. Sfeștania în casă este
recomandat să fie facută de patru ori sau cel puțin o dată pe an.

Momentele cele mai importante care cer săvârşirea acestei slujbe sunt:
punerea temeliei unei case noi, mutarea într-o nouă locuinţă, începutul anului,
constatarea unor insuccese şi piedici în calea realizărilor curate si sincere.

Aghiasma nu se strică datorita prezenței în ea a harului lui Dumnezeu.

Foarte rar au fost cazuri în care agheasma s-a stricat întocmai ca orice apă.
Motivele sunt diverse: vasul în care s-a sfințit apa nu a fost curat, sticla în care s-
a turnat agheasma nu a fost curată, și cel mai des întâlnit motiv, agheasma a fost
turnată în sticlă cu tot cu resturile de busuioc.

Gustand aghiazma mică în fiecare zi, cu credință, cu rugăciune și cu post,

se dobândește sănătate trupească și sufletească, se întărește credința, se sfințește
tot ce ține de casele oamenilor și se alungă diavolii, teama, frica de moarte,
visele rele și orice primejdie. Acea zi este binecuvântată de Dumnezeu.

11
 Ce simbolizează cădelnița si tămâia?
Cădelnița este obiectul de cult în care se pune pe jar, smirnă și
tămâie. Cădelniţa este compusă din două părţi, una inferioară în formă de cupă
(căuş), cu picior, alta superioară, cu rol de capac, redând, în miniatură, turla unei
biserici, în vârf având o cruce. Căuşul este atârnat de patru lănţişoare cu
clopoţei ce se unesc sus într-un inel. Unul dintre lănţişoare este prins de vârful
crucii şi de capac, ajutând la ridicarea corpului superior al cădelniţei. Inăuntru se
pune jar si tămâie, care, atunci când se topeste, produce un fum frumos mirositor
simbolizând rugăciunile credincioşilor care se înalţă către Dumnezeu. Inelul ne
aduce aminte de Dumnezeu. Cele 4 lanțuri ne reamintesc de cei 4 evangheliști.
Cei 12 clopoţei reprezintă mesajul celor 12 Apostoli. Partea de sus înseamnă
cerul. Partea de jos ne aduce aminte de pământ.

Feţele cădelniţei (căţuii) sunt uneori gravate cu figuri de animale şi

plante, simbolizând că întreaga natură (fire) înalţă, împreună cu oamenii,
rugăciuni lui Dumnezeu.

După Sfântul Gherman al Constantinopolului, cădelnița simbolizează

omenitatea Mântuitorului, focul simbolizează dumnezeirea, fumul de tămâie
simbolizează mireasma Duhului Sfânt, căușul cădelniței(cățuii) reprezintă
pântecele feciorelnic al Maicii Domnului. Cărbunele simbolizează pe Hristos.

Întrebuințarea cădelniței în serviciul liturgic este tot atât de veche ca

și folosirea tămâiei și a cădirilor, pe care cultul creștin le-a moștenit din cultul
Vechiului Testament. Cele dintâi cădelniţe folosite de creştini erau însă simple
căţui din pământ (argilă, ceramică) ori metal cum se mai folosesc şi astăzi.
Cădelnița și cățuia sunt deci, doua obiecte de cult inrudite, ambele fiind folosite
spre împlinirea aceluiasi scop: arderea de tămâie și smirnă, în vremea
rugăciunilor de acasă sau din biserică.

12
 TĂMÂIA este o răşină solidificată, obţinută prin crestarea cojii
libanului (arbore exotic). Această răşină se strânge de pe scoarţa copacului și
este amestecată și cu alte aromate.

Tămâia este un dar, o jertfă adusă de noi lui Dumnezeu. Psalmistul

David spune: „Să se îndrepteze rugăciunea mea ca tămâia înaintea Ta|". Însuşi
Dumnezeu a poruncit să se ardă tămâie în Biserică, la sfintele rugăciuni: „A
aşezat jertfelnicul cel de aur în cortul adunării, înaintea perdelei. Şi a aprins pe el
tămâie mirositoare cum poruncise Domnul lui Moise" (Ieşirea 40:26-27).
Templul de la Ierusalim în interior, în Sfânta, avea altarul tămâierii, pe care
preoţii pregăteau cărbuni aprinşi şi puneau apoi tămâie.

Diavolul se îndepărtează când tămâiem, când Tobie luând căţuia a

tămâiat şi diavolul simţind mirosul s-a depărtat (Tobit 6:17). Mânia Domnului
inceteaza: „Şi a zis Moise către Aaron:«Ia-ţi cădelniţa, pune în ea foc de pe
jertfelnic, aruncă în ea tămâie şi du-o repede în tabără şi te roagă pentru ei, că a
ieşit mânie de la faţa lui Dumnezeu şi a început pedepsirea poporului» (Numerii
16:46).

Smirna este o substanţă extrasă din scoarta unui arbore exotic (Stirax
benzoin) care răspândeşte un miros plăcut, caracteristic. Este întrebuinţată, ca şi
tămâia, în cultul nostru ortodox.

Cădirea - tămâierea în biserică și în casă

Cădirea sau tămâierea este unul dintre cele mai de seamă acte ale
cultului creștin extern. Cădirea, tămâierea, se face în timpul Liturghiei și a
tuturor serviciilor divine. Ea este un simbol al rugăciunii credincioșilor, astfel,
fumul care se ridică către Dumnezeu semnifică faptul că jertfa de tămâie este
bine primită.

13
 Tămâierea înseamnă şi darul Sfântului Duh, a Cărui trimitere se cere
de la Dumnezeu Tatăl. Fiecare moment al tămâierii își are simbolul său. Astfel,
tămâierea în timpul citirii Apostolului se face în cinstea Evangheliei care
urmează a se citi și simbolizează atât pe Sfinții Apostoli, cât și învățătura
Evangheliei răspândită de ei. Altă tămâiere se face în timpul cântării
„Heruvicului". Aceasta închipuie norii pe care va veni Fiul lui Dumnezeu după
cum zice El însuşi: „ și atunci vor vedea pe Fiul omului venind pe nori cu putere
și cu slavă multă " (Luca 21:27).

Când preotul tămâiază în Biserică Sfintele Icoane ale Mântuitorului,

ale Sfinţilor, ale Maicii Domnului, arată prin aceasta o cinstire deosebită. Iar
când preotul tămâiază pe oamenii din Biserică sau din casa unde face o
rugăciune cere prin aceasta ca Dumnezeu să-i sfinţească prin darul Sfântului
Duh şi să-i ajute în toate necazurile şi nevoile lor.

Fiecare creștin poate folosi, în casa lui, tămâia, smirna și cățuia. În

casă putem aprinde tămâia ori de câte ori simțim nevoia, dar mai ales atunci
când ne facem rugăciunea. Creștinul poate să tămâieze singur prin casa, dupa ce
face semnul Sfintei Cruci deasupra tămâii aprinse.

14
 DESPRE ÎNGERI

Cuvântul ,,înger'', înseamnă vestitor. Numărul îngerilor e foarte mare. Sf.

Părinţi numără nouă cete îngereşti. Dionisie Areopagitul le împarte în trei
serii(triade) de câte trei. Prima se află veşnic în jurul lui Dumnezeu, în unire
nemijlocită cu Acesta, şi e formată din Serafimii cei cu câte şase aripi din
Heruvimii cei cu ochi mulţi şi din Tronurile prea sfânte. A doua triadă e
alcătuită din Domnii, Puteri şi Stăpâniri. A treia triadă e formată din Începătorii,
Arhangheli şi Îngeri.

Îngerii slujesc lui Dumnezeu pentru mântuirea noastră. Îngerii sunt

puternici şi gata să împlinească voinţa dumnezeiască. Ei se află, îndată acolo
unde le porunceşte voinţa lui Dumnezeu. Îngerii sunt păzitorii oamenilor. Îngerii
sunt duhuri, adică fiinţe spirituale fără trup, înzestrate cu minte, voinţă şi putere.

Îngerii sunt nemateriali, fiindcă sunt netrupeşti. De aceea, deşi îngerii pot
vorbi între ei, n-au nevoie nici de limbă, nici de urechi ci-şi arată gândurile şi
hotărârile fără cuvânt material. Spre deosebire de noi, oamenii, îngerii sunt fiinţe
spirituale personale, netrupeşti şi nemateriale.

Îngerii sunt liberi, dispunând în libertate de voia şi hotărârile lor, aşa cum
ne dovedeşte căderea lui Lucifer. Îngerii sunt inteligenţi, în continuă mişcare şi
ştiutori. De aceea, îngerii ocupă loc, se fac văzuţi şi se arată celor vrednici cu
înfăţişare omenească (Fac. 18, 2). Acelora cărora Dumnezeu voieşte ca ei să li se
arate, îngerii nu li se înfăţişeză cum sunt, ci cu o formă schimbată, ca să poată fi
văzuţi.

Marele Prooroc Isaia spune că Serafimii stau împrejurul Lui, avînd cîte
şase aripi (Isaia 6, 2). Ei sînt în chipul focului, precum spune proorocul David:
Cela ce faci pe îngerii Tăi duhuri şi pe slugile Tale pară de foc (Psalm 103, 5).
Serafimii aprind pe oameni, cu focul dumnezeieştii dragoste, precum şi numele

15
lor îi arată, că în limba evreiască "Serafim" se tălmăceşte "cel ce aprinde" sau
"încălzeşte".

După Serafimi, stau înaintea lui Dumnezeu înţelepţii Heruvimi, cei cu

ochi mulţi, care, mai mult decît alte cete de mai jos, strălucesc neîncetat cu
lumina înţelegerii şi a cunoştinţei de Dumnezeu. Heruvimii fiind luminaţi în
tainele lui Dumnezeu, ale cunoştinţei adîncului şi înţelepciunii divine, luminează
şi pe alţii; căci însuşi numele de "Heruvim", în aceeaşi limbă evreiască, se
tîlcuieşte "multă înţelegere" sau "revărsare de înţelepciune". Prin Heruvimi se
revarsă înţelepciunea cea de sus şi se dă ochilor sufleteşti luminare spre
cunoştinţa lui Dumnezeu.

Ceata a treia numită a Tronurilor stă înaintea celui ce şade pe scaun înalt
şi preaînălţat (Isaia 6, 1). Se numesc aşa căci pe dînşii, ca pe nişte scaune
înţelegătoare, se odihneşte Dumnezeu gînditor, precum scrie Sfîntul Maxim
Mărturisitorul; adică nu cu fiinţa, ci cu slujirea şi cu darul.

În seria din mijloc, prima ceată se numeşte ceata Domniilor, pentru că

domnesc peste ceilalţi îngeri care sînt sub dînşii. Ei revarsă oamenilor, care sunt
puşi de Dumnezeu ca stăpînitori, puterea stăpînirii cu bună înţelegere şi a
iconomiei celei înţelepte, ca să domnească bine şi cu dreptate peste ţările
încredinţate lor. Aceşti îngeri ajută pe oameni să-şi stăpînească simţirile şi să-şi
smerească patimile cele fără de rînduială, supunînd pe trup duhului.

Ceata Puterilor cereşti, stăpîneşte planetele şi stelele universului; dă

oamenilor puterea proorociei şi darul facerii de minuni şi îi ajută pe creştini să
rabde cu tărie necazurile vieţii şi să păzească poruncile lui Hristos.

Ceata Stăpîniilor, se numeşte aşa pentru că aceşti îngeri au mare stăpînire

peste diavoli. Ei risipesc stăpînirea lor şi izbăvesc pe oameni să nu cadă în
ispitele cele cumplite care îi duc la moarte şi la osînda iadului.

16
 În ierarhia cea mai de jos prima ceată este a Începătoriilor. Se numesc
aşa pentru că ei stăpînesc pe îngerii care sînt sub ascultarea lor, făcîndu-le
cunoscută voia lui Dumnezeu. Ei au misiunea de a îndrepta toată lumea; ei
păzesc ţările, tronurile celor ce conduc; ei păzesc hotarele neamurilor, oraşele,
satele, limbile, bisericile şi arhiereii și preoții. Ei îi ajută pe cei ce conduc
popoare şi Biserici să facă voia lui Dumnezeu şi să nu asuprească pe cei de sub
ascultarea lor.

Arhanghelii au misiunea de a vesti oamenilor tainele cele mari ale lui

Dumnezeu. Am văzut că ei sunt vestitorii voii sau hotărârilor lui Dumnezeu să
vestească oamenilor voia lui Dumnezeu, aşa cum Arhanghelul Gavriil a vestit pe
Fecioara Maria că va naşte pe Mântuitorul (Luca 1, 26-38), iar pe preotul
Zaharia că elşi soţia sa Elisabeta vor avea fiu (Luca 1, 11-20).

Ultima ceată şi mai apropiată de oameni este ceata Îngerilor. Aceştia

vestesc oamenilor tainele lui Dumnezeu şi voinţele Lui cele mai mici chiar,
povăţuindu-i să trăiască în dragoste, în fapte bune şi cu dreptate, împlinind întru
toate voia Domnului. Îngerii sînt rînduiţi să păzească pe fiecare credincios, căci
de la botez, fiecare creştin are un înger păzitor. Pe cei buni îngerii îi ajută să nu
cadă, iar pe cei căzuţi îi ridică, prin pocăinţă şi spovedanie. Îngerii sînt gata să
ne ajute întotdeauna numai să voim şi să cerem ajutorul lui Dumnezeu.”

17
 6.VEȘMINTELE LITURGICE
În primul rând, trebuie să facem diferenţă între dulamă, rasă şi veşminte
liturgice sau clericale.

Dulama este haina neagră cu mâneci obişnuite şi, de regulă, încinsă la

brâu.Valoare simbolică are doar construcţia hainei, înfăşînd corpul ca pe al unui
prunc;

Rasa este haina neagră mai largă, neîncinsă, şi cu mânecile largi. Manecile
largi şi lungi din care nu se văd mainile simbolizează oprirea mîinilor de la tot
ce este rău.

Veşmintele clericale sau liturgice (stiharul, epitrahilul, felonul,

mânecuţele etc.) sunt hainele speciale pe care clericul(arhiereu,preot sau
diacon), le îmbracă doar la slujbe (peste dulamă).

Haina clericală, numită dulamă, sutană, reverendă, nu este altceva decât

haina obişnuită a oamenilor din vechime. Prin sec. VII-VIII toţi bărbaţii din
Bizanţ, purtau o haină asemănătoare cu cea a clericilor de astăzi. Oamenii din
lume, însă, aveau aceste haine de diferite culori, pe când preoţii, şi în special
monahii, le aveau doar de culoare neagră, ca simbol al smereniei şi pocăinţei.
Reverenda poate avea și alte culori decente, mai sobre, de pildă, albastru sau gri.

Mai adăugăm că monahii, atât femeile cât şi bărbaţii, trebuie să aibă în

permanenţă capul acoperit. Cu timpul, obiceiul a fost extins şi pentru „preoţii de
mir”,(în slavonă „mir” = „lume”, adică preoţii din lume, căsătoriţi).
Acoperemântul capului la monahi şi preoţi se numeşte „ potcap / culion” (mai
popular „fes”) sau „scufie”, iar forma şi mărimea acestuia diferă de la o ţară
ortodoxă la alta, toate fiind de culoare neagră.

18
 Un alt element distinctiv al clericilor este că pe deasupra rasei, în
momente festive, preoţii si arhidiaconii pot avea cruce, iar arhiereii
engolpion/panaghie.

Veşmintele liturgice sunt elemente speciale de vestimentaţie pe care

le îmbracă slujitorii altarelor, în cadrul cultului divin public. Fiindcă în ierarhia
noastră bisericească există trei trepte distincte, avem și veșminte speciale, pe
care le folosesc slujitorii sfințiți din fiecare treaptă a clerului. În cadrul slujbelor
divine, diaconul îmbracă 3 veşminte: stihar, orar și mânecuțe; preotul, 5
veşminte: stihar, epitrahil, brâu, mânecuţe şi felon sau sfită, iar arhiereul
îmbracă 7 veşminte: stihar, epitrahil, brâu, mânecuţe, omofor mare şi mic, sacos
şi mantie, bederniţă, cruce, engolpion, mitră şi toiag(cârjă).

I.Veșmintele diaconești

Stiharul este un veșmânt liturgic în forma unei cămeși lungi, cu mâneci

largi, care acoperă întregul corp, ca și veșmântul proorocului Aaron(primul
preot în Vechiul Testament), care se numea talar, o tunică lunga. El ne aduce
aminte de acele veșminte luminate, în care s-au arătat îngerii în timpul Învierii

(Luca 24, 4) și în ziua Înălțării la Cer a Domnului (Matei 17, 2). Culoarea albă a

stiharului simbolizează curăția spirituală a persoanelor sfințite care îl îmbracă

așa cum arată și vedenia din Apocalipsa Sf. Ioan Evanghelistul (Cap. 1,13;
4,4;6,11). Vedenia îl arată pe Dumnezeu-Tatăl, în slava cerească, înconjurat de
24 de bătrâni și de sfinți martiri îmbrăcați în haine albe și lungi. Cu el se
îmbracă clericii din toate treptele clerului, începând de la ipodiaconi, până la
arhiereu. La diaconi, stiharul simbolizează strălucirea şi curăţia spirituală a
îngerilor. La preoţi, are un alt simbolism - strălucirea lui Dumnezeu şi viaţa

19
vrednică de admiraţie pe care trebuie să o posede cel ce îl poartă, iar la arhierei,
semnifică luminarea şi curăţia lui Hristos şi a îngerilor Săi.

Orarul are forma unei fâşii înguste de stofă, și este veşmântul specific
treptei diaconeşti. Se numeste orar (de la lat. oro, orare= a se ruga) pentru că în
vechime el era o fâșie de pânză albă pe care diaconul o purta pe mână și dădea
cu ea semn credincioșilor când să se roage.

Orarul simbolizează aripile îngerilor care zboară neîncetat în jurul

tronului ceresc, slujind Domnului. De aceea pe orarele diaconilor din vechime
erau scrise cuvintele: „Sfânt, Sfânt, Sfânt”, cuvinte cu care îngerii Îl preamăresc
pe Dumnezeu (Isaia 6, 6). El este și simbolul darului cu care este învrednicit
diaconul, de a sluji lui Dumnezeu. În timp ce diaconul rostește ecteniile, el ține
orarul cu mâna dreaptă în sus (în dreptul frunții), arătând prin această ridicare
momentul când credincioșii din Biserică trebuie să se roage împreună cu el, iar
când termină, îl așază pe mâna stângă. Când diaconul, la cântarea Tatăl nostru
încinge cruciș orarul, înainte de împărtășanie, imită prin aceasta pe serafimi,
care iși acoperă ochii în semn de umilință, căci nu îndrăznesc a privi slava lui
Dumnezeu.

Mânecuţele sau rucavițele sunt un fel de manșete cu șnur, care strâng

mânecile stiharului, având rolul practic de a nu împiedica pe slujitor în
îndeplinirea îndatoririlor în timpul Sfintei Liturghii. Ele simbolizează puterea cu
care este învrednicit slujitorul și ne aduce aminte de acele legături cu care a fost
legat Iisus în timpul Pătimirilor Sale.

Mânecuțele sunt folosite atât de diaconi, cât și de preoți și de episcopi.

Diaconul poartă mânecuţele pe sub stihar, iar preotul si arhiereul le poartă peste
stihar. Diaconul imbraca stiharul și orarul la toate serviciile divine la care ia
parte, iar la Sfânta Liturghie îmbracă și mânecuțele.

20
 II.Veșmintele preoțești

Preotul se îmbracă cu cinci veșminte, în afară de stihar, veșmântul lung și

larg, și de mânecuțe, care strâng mânecile stiharului, pe car le poartă și diaconii,
cei invesțiți în treapta preoției mai poarta si epitrahilul, brâul și felonul sau sfita.

Epitrahilul de la grecescul ''epitrachelion'' care înseamnă,, pe grumaz",

nu este altceva decât un orar diaconesc, trecut peste gât, cu capetele în jos şi
ambele laturi apropiate. Sfântul Simeon al Tesalonicului ne arată cum la
hirotonia diaconului întru preot se lua orarul de pe umărul stâng și se punea pe
cel drept, fiind astfel amândouă părțile în față și formând un epitrahil cu care cel
hirotonit putea să slujească și să săvârșească tainele.

El simbolizează puterea harului Duhului Sfant, care se pogoară asupra

preotului şi prin care slujeşte cele sfinte, dar şi jugul cel bun al slujirii lui
Hristos, luat de bunăvoie de către preot şi episcop, la chemarea Mântuitorului.

Epitrahilul ne aduce aminte si de funia care a fost pusă în jurul gâtului lui
Hristos in noaptea prinderii Lui. Partea dreaptă a epitrahilului simbolizează
trestia pe care i-au dat-o în mana, in batjocură soldații lui Pilat, iar partea stângă
‒ Crucea pe care a dus-o Domnul pe umerii Săi. Cele două părţi sunt asociate si
celor două Testamente, sau celor două naturi ale lui Hristos, unite în Persoana
Sa. Pe epitrahil sunt cusute şapte cruci. La marginea lui de jos sunt şi ciucuri
(franjuri)care închipuiesc sufletele credincioşilor, a căror mântuire este lăsată în
răspunderea preoţilor.

În mod normal, epitrahilul poate fi purtat imediat peste reverenda, însă

pentru liturghie, se poartă peste stihar. Este veşmântul cel mai utilizat de către
preoţi, fiind folosit la anumite slujbe, cum sunt de pildă ierurgiile, sau anumite

21
momente ale slujbelor Vecerniei, Utreniei si altele în care ei îmbracă numai
epitrahilul.

Brâul este o fâșie de stofă îngustă prelungită la capete cu două şnururi,

cu ajutorul cărora slujitorii își strâng stiharul si epitrahilul împrejurul corpului.
Brâul simbolilizează puterea slujitoare și virtutea preotului, precum și curăția
trupului. Acest veșmânt liturgic ne aduce aminte de ştergarul cu care era încins
Mântuitorul când a spălat picioarele ucenicilor la Cina cea de Taină.

Brâul se poartă de către preoți și arhierei doar la Sfânta Liturgie.

Felonul este un veșmânt ce aminteşte de pelerina, haina obișnuită la evrei,

romani și greci, fără mâneci, cu care se învelea corpul, un fel de supra veșmânt
purtat Mântuitorul și de Sfinții Apostoli (II Timotei 4, 13). Cuvantul felon vine
de la denumirea grecească(phailonês), elenizare a cuvântului latinesc «pallium»
= “manta”. Felonul închipuie hlamida roșie cu care a fost îmbrăcat Mântuitorul,
în semn de batjocură, în timpul pătimirilor la curtea lui Pilat, dar mai
simbolizează și puterea lui Dumnezeu, care acoperă şi protejează întreaga
făptură, dreptatea și sfințenia Lui.

La Sfânta Liturghie, peste stihar și epitrahil, preotul își încinge mijlocul cu

brâul, apoi își pune mânecuțele și felonul.

22
 III.Veșmintele arhierești

Vesmintele liturgice ale arhiereului se deosebesc de cele ale preotului și

ale diaconului prin forma și mărimea lor caracteristică, prin calitatea deosebită a
materialului și mai ales prin frumusețea și podoaba lor exterioară impunătoare,
aspecte ce denotă strălucirea și superioritatea demnității arhierești.

În timpul slujirii, arhiereii îmbracă, pe lângă veşmintele comune şi

celorlalte trepte: stiharul, epitrahilul, brâul, și alte patru veşminte specifice
treptei arhiereşti:. Astfel, arhiereul îmbracă în total şapte veşminte care
simbolizează cele şapte daruri ale Duhului Sfânt, precum şi plinătatea harului.

Omoforul este principalul veșmânt distinct al arhiereului. Toţi ierarhii

poartă omoforul peste sacos, iar în afara Liturghiei – direct peste epitrahil şi rasă
(cu sau fără mantie). Este un fel de eșarfă, o fâșie lungă care se pune pe umeri
împrejurul gâtului, iar cele două capete se lasa pe piept. La mijloc în dreptul
gâtului, se brodează sau se aplică o iconiță în formă de medalion cu chipul
Mântuitorului. După lungime omoforul poate fi mare si mic.

Omoforul mare, se îmbracă numai la începutul Sfintei Liturghii, până la

Apostol, când este înlocuit, pentru restul slujbei, cu omoforul mic.

Omoforul simbolizează "oaia cea pierduta, pe care Mântuitorul a luat-o pe

umerii Săi ca s-o mântuiască" (Luca XV, 4-5). În sens larg, el închipuie
omenirea cea căzută prin păcat pe care Fiul lui Dumnezeu a răscumpărat-o prin
jertfa Sa de pe Cruce.

Omoforul "mai înseamnă crucea, pe care Mântuitorul Hristos a purtat-o pe

umeri, mergând spre patima cea mântuitoare, iar arhiereul (îmbrăcat cu
23
omoforul) închipuie pe Hristos și arată că urmează după El, purtând crucea,
adică suferind pentru Hristos și Evanghelia Lui".

Când arhiereul dezbracă omoforul în anumite momente ale Sfintei

Liturghii, cum ar fi de pildă în timpul citirii Sfintei Evanghelii, el se consideră
slujitor al Domnului iar Domnul este prezent, ca și cum ar fi de față, vorbind
prin glasul Evangheliei Sale.

Purtarea omoforului pe mână de către diacon, când cădește în timpul

citirii Apostolului, înseamnă mergerea Mântuitorului împreună cu Apostolii în
toate orașele pentru a predica mulțimilor" (Marcu I, 35-39).

Sacosul este un veşmânt care seamănă cu stiharul, dar este mai scurt,
care ajunge până aproape de genunchi şi are mânecile mai scurte și largi. Înainte
de a-l îmbrăca, veşmântul are o formă explicit cruciformă, arătând ca episcopul
poartă pe el o cruce.

Are aceeaşi semnificaţie ca şi felonul: căinţa şi smerenia. Sacosul ne

amintește deci, ca și felonul, de hlamida mohorâtă, cu care a fost îmbrăcat
Mântuitorul, iar după alții, el închipuie cămașa lui Hristos, țesută în întregime
dintr-o bucată, asupra căreia răstignitorii au tras sorții spre a nu fi sfâșiată,
simbolizând în acest sens, Biserica Creștină a cărei conducere spirituală și
purtare de grijă o iau arhiereii asupra lor. Din acest motiv și sacosul nu este croit
din bucăți, ci dintr o bucată întreagă de material, așa cum Biserica lui Hristos
este una și întreagă de la o margine la cealaltă a pământului.

Clopoțeii cu care se încheie cele două părți laterale și mânecile sacosului,

simbolizează cuvântul lui Dumnezeu, care trebuie să iasa din gura episcopului,
iar numărul lor, 12 (câte șase în fiecare parte) reprezintă glasul propovăduirii
celor 12 Apostoli care au răspândit cuvântul Sfintei Evanghelii în toată lumea.

24
 Sacosul este îmbrăcat doar la Sfânta Liturghie de arhierei peste stihar,
dupa ce și-au pus pe ei epitrahilul, mânecuțele și brâul.

Bedernița sau epigonatul este un veșmânt liturgic în formă de romb.

Arhiereul își atârnă epigonatul în partea dreaptă peste sacos, de un nasture. În
ansamblul vesmintelor arhierești, bedernița simbolizează sabia Duhului, care
este cuvântul Lui Dumnezeu (Efeseni 6, 17), cu care se înarmează arhiereul
pentru a respinge învățăturile eretice, amintind totodată și de biruința lui Iisus
asupra morții. Potrivit altor interpretări, epigonatul sau bedernița ar aminti și de
șervetul cu care Pilat din Pont s-a șters pe mâini după ce s-a spălat simbolic,
rostind cuvintele: „Nevinovat sunt de sângele dreptului acestuia”

Ea se poartă în mod obișnuit de arhierei, dar este acordată, ca o distincție

specială și preoților, răsplătiți de episcopii lor pentru activitatea depusă.

Acest veșmânt este purtat de arhierei și preoți, numai când slujesc Sf.
Liturghie.

Ca insigne, la săvârșirea serviciilor liturgice, membrii clerului superior

mai poartă: crucea pectorală (arhiereii, arhimandritii, preoții stavrofori și
arhidiaconii), mantia, engolpionul, mitra, toiagul arhieresc( carja).

Mantia este un veşmânt lung şi larg, ca o pelerină, partea din spate fiind
mai lungă și târându-se pe pământ, având pe laturi foarte mulţi plii. Se încheie la
gât şi jos, în faţă. Nu este un veșmânt liturgic propriu zis; Arhiereul îmbracă
mantia numai la slujbele în care nu îmbracă stiharul şi sacosul (Vecernie, Litie,
sfinţirea apei). Are cusături în formă de valuri sau de râuri, care închipuiesc
râurile de apă vie de care vorbește Mântuitorul, adică învățăturile care trebuie să
izvorască în permanență din gura arhiereului.

Mantia este la bază un veşmânt monahal; toţi episcopii sunt monahi. Dar,
mantia episcopului față de cea monahală, este colorată.

25
 Lângă încheietura de la gât, deoparte și de alta, sunt doua pătrate de stofă,
brodate frumos, numite table sau lespezi, iar jos alte două, numite "poluri", ce
aminteasc de tablele de piatră pe care Dumnezeu a scris cele 10 porunci precum
şi Evangheliile pe care trebuie să se întemeieze învăţătura unui episcop.

Mitra este acoperământul capului arhiereului în timpul serviciilor

religioase, având cusături frumoase și iconițe, după modelul coroanei
împăraților bizantini. Aceasta închipuie cununa de spini care a fost pusă pe
capul Mântuitorului în timpul Pătimirilor sau "mahrama de pe capul Lui Iisus
când a fost îngropat", dar și înălțimea demnității arhierești.

În timpul Sfintei Liturghii, la anumite momente ale slujbei, mitra se scoate

de pe cap. Arhiereul îmbracă mitra fie la Sfânta Liturghie, cu toate veșmintele și
ornatele sale, fie numai la slujbele mai mici, adică la vecernie, priveghere și
Sfintele Taine împreuna cu mantia, epitrahilul și omoforul.

Crucea pectorală pe care o poarta ierarhii pe piept, reprezintă ca și

engolpionul, un semn al mărturisirii lui Hristos. Crucea se poate acorda de
episcop arhimandriților și preoților distinși, constituind astfel cel mai înalt grad
preoțesc, purtătorii ei, dintre preoși, numindu-se iconomi stavrofori, adică
"purtători de cruce".

Engolpionul este un medalion de formă ovală, care are icoana Maicii

Domnului cu Pruncul in brate, a lui Iisus Hristos sau scena vreunui Praznic
împărătesc: Naşterea, Botezul sau Învierea Domnului. Dacă engolpionul (din
greceşte:,, obiect purtat la piept") o reprezintă pe Maica Domnului, acesta poate
fi numit și,, Panaghie” (din greceşte ,,Atotsfânta'').

Arhiereii o poartă atârnată cu un lănțișor la piept, spre a-și aduce aminte că sunt
datori să-și pună nădejdea numai în Iisus Hristos, pe care să-L aibă pururea în
inimă și să se încreadă în mijlocirea Prea Curatei Lui Maici.

26
 Cârja sau toiagul pastoresc este un baston din metal aurit; la capătul
de sus se termină cu doi șerpi, peste care se suprapune un glob și peste acesta o
mică cruce. Pe mânerul toiagului se înfășoară, de obicei, o bucată de pânză
brodată, pentru podoabă, dar și pentru a fi mai ușor de purtat. Aceast toiag îl
primesc arhiereii când intră în biserică și slujesc. Când asistă doar la slujbă sau
când ies din biserică, ei poartă un baston mai simplu.

Prototipul cârjei arhierești este în Vechiul Testament toiagul lui Aaron,

care a înfrunzit în chip minunat (Numeri 17,8). Cârja simbolizează puterea de a
păstori Biserica și autoritatea pastorală a arhiereului, după modelul lui Moise și
Aaron, care purtau toiege, ca semne văzute ale autorității și puterii lor de a
conduce poporul evreu (Iesire, 7, 20; 8, 16-17). Podoabele din capătul de sus al
cârjei își au și ele un sens simbolic: cei doi șerpi sunt simbolul înțelepciunii
arhiereului, iar globulețul și crucea arată că Iisus a venit pe pământ și a sfărâmat
prin Cruce șarpele (diavolul) care a ispitit pe primii oameni. Arhiereul păstorește
în numele Crucii (simbolizată prin cârja păstorească).

La o slujbă arhierească se mai folosesc două sfeșnice: Dicherul și

tricherul sau într-un cuvânt, dichero-tricherele dintre care unul are doua brațe,
iar altul trei brațe, în care se așează lumânări de ceară, cu care arhiereul
binecuvintează credincioșii în biserică, în timpul serviciului dumnezeiesc și care
închipuiesc lumina învățăturii evanghelice. Dicherul reprezintă "cele două firi
ale Mântuitorului Hristos", iar tricherul "cele trei persoane ale Sfintei Treimi".

În timpul Sfintei Liturghii și la alte slujbe din biserică, arhiereul se așează de

obicei pe un mic covoraș de formă rotundă, care poartă numele de "vultur"
sau potnojă. Este numit așa, după desenul pe care-l are, reprezentând un vultur
cu aripile deschise, care zboară deasupra unei cetăți.

Folosirea veşmintelor în cultul ortodox dă fast slujbelor şi creează o atmosferă

duhovnicească, propice dialogului cu Dumnezeu. Credincioşii le sărută şi le
27
cinstesc cu mare evlavie, având conştiinţa că ele participă la cele mai înalte
momente de sfinţenie şi că sunt purtătoare şi împărtăşitoare de har.

CELE 7 TAINE ALE BISERICII

Sfintele Taine sunt acele lucrări deosebite ale harului divin prin care omul intră
în Biserică și se sfințește. Biserica Ortodoxă consideră că Sfintele Taine sunt
lăsate de însuși Domnul nostru Iisus Hristos, ca o lucrare a Duhului Sfânt,
Mângâietorul promis de El ucenicilor săi.

Cele şapte Sfinte Taine ale Bisericii lui Hristos sunt următoarele:

1.Taina Botezului – este Taina prin care omul, prin întreita afundare

în apă şi prin rostirea formulei botezului de către preot sau episcop, intră în
starea harică, curăţindu-se de păcatul strămoşesc şi devenind membru al
Bisericii. 

2. Mirungerea – este acea Taină prin care noul botezat, îndată după

botez, primeşte harul Duhului Sfânt, spre a se întări şi spori în noua viaţă
dobândită prin Botez. 

3.Taina Sfintei Euharistii (Împărtăşania) – este Taina prin care,

sub forma pâinii şi a vinului, creştinul se împărtăşeşte cu însuşi Trupul şi
Sângele Domnului, prezente în mod real prin prefacerea elementelor la Sfânta
Liturghie. A fost instituită de Mântuitorul la Cina cea de Taină, atunci când
luând pâinea a zis: „Luaţi, mâncaţi, acesta este Trupul Meu…, apoi luând
paharul şi mulţumind, a zis: Beţi dintru acesta toţi, acesta este Sângele Meu, al
legii celei noi…” (Matei 26, 26-28).

4.Taina  Pocăinţei sau Mărturisirea (Spovedania) – este Taina prin

care creştinul, căindu-se de păcatele săvârşite şi mărturisindu-le înaintea
duhovnicului, primeşte de la Dumnezeu, prin dezlegarea preotului, iertarea

28
păcatelor. Această Taină a fost mai întâi făgăduită de Mântuitorul Apostolilor
Săi: „Oricâte veţi lega pe pământ vor fi legate şi în Cer, şi oricâte veţi dezlega pe
pământ vor fi dezlegate şi în Cer” (Matei 18, 18), iar după Învierea Sa a fost
instituită ca Taină, când a zis „Luaţi Duh Sfânt, cărora le veţi ierta păcatele se
vor ierta lor; şi cărora le veţi ține vor fi ţinute” (Ioan 20, 22-23).

5. Taina Preoţiei (Hirotoniei)– este Taina în care, prin punerea

mâinilor episcopului şi prin rugăciune, harul dumnezeiesc se pcogoară asupra
unui candidat, sfinţindu-l şi aşezându-l într-o treaptă a ierarhiei
bisericeşti. Instituirea Tainei s-a făcut de Mântuitorul după Învierea Sa din
morţi: „Precum M-a trimis pe Mine Tatăl, şi Eu vă trimit pe voi” (Ioan 20, 21-
23).

6. Taina Cununiei – Taina prin care un bărbat şi o femeie, care s-au

hotărât liber să trăiască împreună, primesc prin rugăciunile preotului harul care
sfinţeşte legătura lor.

7. Taina Sfântului Maslu – este acea Taină în care, prin rugăciunile

preoţilor şi prin ungerea cu untdelemn sfinţit, se împărtăşeşte creştinilor bolnavi
harul vindecării de bolile sufleteşti şi trupeşti, precum şi iertarea de păcate. 

Toate Sfintele Taine au o materie în ele, prin care se revarsă harul

Duhului Sfânt. Astfel Botezul are apa, Mirungerea are Sfântul Mir, Spovedania
are însăsi formula spovedaniei, Sfânta Împărtășanie are pâinea și vinul, care se
prefac în Sfântul Trup și Sânge al Domnului. Căsătoria are cununiile și inelul, ca
materie, iar Sfântul Maslu, untdelemnul.

Sfintele Taine sunt lucrări văzute, instituite de Mântuitorul Hristos şi

încredinţate Sfintei Sale Biserici, prin care se împărtăşeşte celor care le primesc
harul nevăzut al Sfântului Duh, scopul lor fiind mântuirea şi sfinţirea

credincioşilor.

29
 I.TAINA SFÂNTULUI BOTEZ

Taina Sfântului Botez a fost așezată de Mântuitorul Iisus Hristos prin

cuvintele : «Mergând, învățați toate neamurile, botezându-le în numele Tatălui și
al Fiului și al Sfântului Duh» (Matei XXVIII, 19). Taina Sfântului Botez este
întâia dintre Tainele Sfintei Biserici.

Apostolii au practicat la început botezul după cuvintele

Mântuitorului. Apoi au lăsat arhiereilor și preoților să săvârșească taina
Botezului, căci lor le-a încredințat Mântuitorul Iisus Hristos puterea de a săvârși
Sfintele Taine. Numai în caz de nevoie poate boteza și diaconul, iar în cazuri cu
totul deosebite poate face acest lucru și un simplu credincios, având însă grijă să
rostească cuvintele care arată că lucrarea se face în numele Sfintei Treimi. În
acest caz, dacă cel botezat trăiește, trebuie chemat preotul pentru citirea
rugăciunilor din rânduiala Botezului și administrarea Tainei Mirungerii și
Împărtășaniei.

Taina Sfântului Botez este ușa prin care se intră în Sfânta Biserică a
lui Hristos, devenind membru al ei, și se săvârșește pentru câștigarea împărăției
Lui Dumnezeu. Taina Sfântului Botez este absolut necesară pentru mântuire.

Sfânta noastră Biserică face Botezul prin afundare, nu prin turnare

sau prin stropire, cuvântul botez provine din limba greacă: verbul ,,baptizo''
înseamnă „a scufunda”, ,,a afunda", «a cufunda». Forma de săvârșire a botezului
prin întreita afundare completă în apă era generală în Biserica veche, fiind
reglementată prin orânduiri bisericești. Sub formă de turnare sau prin stropire se
30
săvârșește doar în împrejurări cu totul deosebite, pentru acei bolnavi sau prunci
prematuri care nu pot suporta afundarea în apă. Botezul se face de obicei cu
apa, materia Tainei Botezului, în lipsă de apă, se botează și cu alte materii :
nisip, țărână, etc.

Taina Sfântului Botez nu se repetă. Căci «este un Domn, o credintă,

un botez» (Efes. IV, 5)... «Mărturisesc un botez spre iertarea păcatelor» (Art. 10
din Simbolul Credinței). Într-adevăr, după cum cineva nu se naște trupește decât
o singură dată, tot asemenea nașterea sufletească nu poate fi decât una singură.
Dacă despre cineva nu se știe sigur dacă a fost sau nu botezat, atunci acesta se
botează. Primitorii Tainei sunt toți cei nebotezați, care vor să facă parte din
crestinism, de orice vârstă ar fi ei, toti fiind întinati de păcatul strămosesc (Fapte
XVI, 14—15; XVI, 33; 1Cor. I, 16, 14—15 ; XVI, 23). Pe prunci ii aduc
creștinii la botez însă, sunt oameni maturi de alte religii, care vor sa devina
creștini, și atunci cer Sfântul Botez și sunt botezați. Mântuitorul spune în
Evanghelie : ,,Cel ce va crede și se va boteza, se va mântui, iar cel ce nu va
crede, se va osandi"; . Necesitatea Botezului pentru toți este arătată de
Mântuitorul prin cuvintele: «Adevărat zic, de nu se va naște cineva din apă și
din Duh, nu va putea să intre în împărătia Lui Dumnezeu» (Ioan III, 5).

Potrivit rânduielilor sale, Biserica noastră botează pe prunci, curând dupa

nașterea lor, începând de la șapte zile până la patruzeci de zile. În ceea ce
privește faptul că pruncii nu pot să-și mărturisească credința creștină, Biserica
are ca și garant pe nașii care-i primesc la botez, pentru un băiat să fie un bărbat,
pentru fetiță, o femeie, trebuie să fie și ei botezati ortodocși și care mărturisesc
pentru aceștia credința creștină rostind Crezul și care își au îndatorirea ca finii
lor să fie crescuți de ei în credința Bisericii. Este bine ca pentru fiecare nou
botezat să fie numai un naș. Ei țin în brațe pruncul și, din clipa botezului, ei
devin părinți spirituali ai celui botezat. Nașii sunt, datori în toată viața pruncului,

31
să-l supravegheze ca niște adevărați părinți sufletești și să-l călăuzească pe calea
cea bună și sfântă a vieții creștine până la sfârșitul vieții lor.

Prima parte din slujba Sfântului Botez o formează lepădările de satana sau
exorcismele care sunt rugăciuni de alungare a duhurilor necurate. Sfințirea
copilului prin Botez se face după ce din sufletul său a fost alungată orice lucrare
necurată, pentru ca în el să se sălășluiască Duhul Sfânt.

Nașul rostește de trei ori, în numele copilului: „mă lepăd de satana și de toate
lucrurile lui…”, stând cu fața către apus, ceea ce simbolizează împotrivirea sa
față de lucrările celui rău.

Unirea cu Hristos și rostirea Crezului se fac apoi întorşi cu fața spre Răsărit,
pentru că Hristos este „Răsăritul cel de Sus”. Unirea cu Hristos se mărturiseşte
prin rostirea Crezului.

A doua parte a Botezului o formează sfinţirea apei şi turnarea

untdelemnului sfinţit, de trei ori, în cristelniţă. Apa și cristelnița semnifică
mormântul în care a fost îngropat Mântuitorul și locul de unde a înviat, iar uleiul
binecuvântat, numit „untdelemnul bucuriei” - cu care este uns pruncul înainte de
afundare - arată că prin încreștinare pruncul devine „uns al Domnului”.

A treia parte, actul cel mai important al slujbei botezului, este întreita
afundare a pruncului, de către preot, în apa sfințită din cristelniță si rostirea
formulei Botezului: " Se botează robul lui Dumnezeu ( numele ), în numele
Tatălui. Amin. Și al Fiului. Amin. Și al Sfântului Duh. Amin ". Această întreită
afundare pe de o parte arată că temeiul credinței noastre este Sfânta Treime, iar
pe de alta închipuiește cele trei zile cât a stat Domnul în mormânt; prin
afundare, spălându-ni-se păcatele, ne facem astfel părtași morții și învierii lui
Hristos, intrăm într-o viață nouă, suntem morți pentru păcat și înviem pentru
Dumnezeu. Botezul sterge vina si pedeapsa pentru păcate, dar el nu nimiceste si

32
urmările păcatului strămosesc, cum sunt: slăbirea vointei si inclinarea spre rău,
pofta inimii, suferintele, bolile si moartea.

Efectele primirii Tainei Sfântului Botez sunt : iertarea păcatului strămoșesc

și a tuturor păcatelor săvârșite înainte de Botez în situația celor ce se botează
mai târziu ; renașterea, sau nașterea la o viață nouă duhovnicească, viață de
curăție și sfințenie ; de asemenea, primirea în sânul Sfintei Biserici, putându-se
împărtăși de toate celelalte Sfinte Taine și de bunurile sufletești pe care Sfânta
Biserică le dăruiește membrilor ei. De aici și denumirile date Tainei Sfântului
Botez: «baie», «luminare», «naștere din nou», «sfințire»,, «baia pocăintei».

Datoria noastră a creștinilor este ca să ne străduim de-a lungul vieții noastre,

să păstrăm această nevinovăție, aceasta sfințenie, primită prin Taina Botezului în
pruncia noastră, să rămânem în legatură cu Dumnezeu, păstrându-ne curați și
păzind poruncile Lui Dumnezeu. Dacă păzim toate acestea, harul Duhului Sfânt
rămâne neîntrerupt în noi, din momentul Botezului și până la sfârșitul vieții
noastre.

II.TAINA MIRUNGERII

Taina Mirungerii , sau ungerea cu Sfântul mir, se administrează îndată

după sfântul botez, de către episcop sau preot, noului botezat.

După săvârșirea botezului în cristelniță, preotul citește îndată rugăciunea în

care cere lui Dumnezeu să învrednicească pe noul botezat de Darul ungerii cu
Sfântul Mir și de împărtășirea cu Sfintele Daruri ale Sfântului Duh. Apoi unge
pe botezat cu Sfântul Mir, făcându-i semnul crucii: la frunte, pentru sfințirea
minții și a gândurilor; la ochi, gură, urechi, pentru sfințirea simțurilor; la piept si
pe spate, pentru sfințirea inimii și a dorințelor: la mâini și la picioare, pentru
sfințirea faptelor și a căilor creștinului. De fiecare dată zice cuvintele: "Pecetea
Darului Sfântului Duh", "Amin". Formula prin care se împărtășește Taina

33
Sfântului Mir este deci: "Pecetea darului Sfântului Duh". prin ea se împărtășește
darul Sfântului Duh, dupa cum este scris: "Petru le-a răspuns: "Pocăiți-vă și să
se boteze fiecare dintre voi în numele lui Iisus Hristos, spre iertarea păcatelor
voastre, și veți primi darul Duhului Sfânt" (Fapte, 2, 38).  Ungerea se face în
semnul Sfintei Cruci, pecetluind toate simțurile. Prin darurile Duhului Sfânt noi
primim puterea de a duce o viață creștinească, de a ne opune răului și păcatului
și de a săvârși binele

Iata, de ce se dă această mirungere sau "pecetea Duhului Sfânt", îndată

după botez : Întâi, pentru că așa s-a moștenit de la Sfinții Apostoli, prin Tradiție;
Al doilea, pentru că așa ne arată și Sfânta Evanghelie . Așadar, întâi se arată
credinta în Evanghelie și în Iisus și apoi se pune pecetea Duhului Sfânt.

Botezul și Mirungerea sunt două Taine ale Bisericii lui Hristos, deosebite
una de alta. Așa încât în Taina sfântului botez se dă darul Sfântului Duh spre
ștergerea păcatului strămoșesc și a celorlalte păcate, pe când în Taina Sfântului
Mir se dă darul Sfântului Duh de a stărui în curăția primită de la botez.

Deci, "ungerea" ne învață tot ce trebuie să cunoaștem spre a ne mântui,

adică: să credem în Iisus Hristos și în cuvintele Evangheliei Lui; să fim
ascultători față de apostolii Lui (Evr., 13, 17; Luca, 10, 16; Ioan, 13, 20; 20, 19-
21); să răbdăm până la moarte, când vom fii prigoniți, pentru adevărul lui
Hristos și pentru Evanghelia Lui; să dăm dovadă de aceste virtuți creștinești.

Materia văzută folosită în Taina Mirungerii este Sfântul și Marele Mir ce se

face din untdelemn amestecat cu mirodenii, pregătit (fiert) dupa o rânduială
anumită, în primele trei zile din Săptămâna Patimilor, apoi sfințit de către
episcopii unei Biserici, în frunte cu cel dintâi dintre ei, Joi în aceeași săptămână,
la Sfânta Liturghie. Prin mulțimea mirodeniilor din care se compune, el
închipuiește felurimea darurilor și puterilor Duhului Sfânt.

34
 Ungerea aceasta este, așadar, semnul Darului Sfântului Duh, Care S-a
pogorât în chip nevăzut asupra Mântuitorului ca om și asupra sfinților apostoli și
care ni se dă și nouă după botez, în chip nevăzut. Prin ungere, noul botezat
devine creștin adevărat și deplin, un nou Hristos, adică uns al Domnului, căci
cuvântul grecesc "Hristos" înseamnă "uns"

III.TAINA SFÂNTULUI MASLU

Taina Sfântului Maslu este a şaptea Taină a Bisericii în care, prin
rugăciunile preoţilor şi ungerea cu untdelemn sfinţit, credincioşii dobândesc
vindecarea de bolile trupeşti şi sufleteşti, iertarea păcatelor şi întărirea
sufletului.

Denumirea de maslu este de origine slavă (de la cuvântul vechi slav maslo,
care înseamnă untdelemn, ulei). Se mai întrebuinţează şi denumirea de
eleoungere (ungere cu untdelemn).

Această Taină a fost instituită de însuşi Mântuitorul când a trimis pe sfiinţii

apostoli la propovăduire, zicându-le : „Celor ce vor crede, aceste semne vor
urma: în numele Meu, demoni vor izgoni, peste cei bolnavi îşi vor pune mâinile
şi se vor face sănătosi” (Marcu XVI, 17-18).

Urmând apostolilor, episcopii şi preoţii au săvârsit şi ei această Sfântă Taină,

cum ne arată sfântul Apostol Iacov: „Este cineva bolnav între voi ? Să cheme
preoţii Bisericii şi ei să se roage pentru el, ungându-l cu untdelemn, în numele
Domnului. Şi rugăciunea credinţei va mântui pe cel bolnav şi Domnul îl va
ridica, şi de va fi făcut păcate se vor ierta lui (Iacov V, 14-15). Înţelegem prin
aceste cuvinte că vindecarea bolnavului constă în credinţa sa în Dumnezeu, unită
cu rugăciunea preoţilor şi chiar faptul că bolnavul cheamă preoţii să se roage
pentru el implică credinţa lui în lucrarea lui Dumnezeu.

Rânduiala slujbei este întocmită pentru şapte preoţi, după numărul celor
şapte daruri ale Duhului Sfânt, despre care vorbeşte prorocul Isaia (11, 2-3); însă
o pot face şi cinci, trei sau doi preoţi.

Taina Sfântului Maslu, ca parte văzută, constă în rugăciunile pentru

sfințirea untdelemnului, ungerea celor bolnavi cu acesta, citirea celor șapte

35
fragmente de Apostol și de Evanghelie, rugăciunile de iertare și de vindecare,
iar ca parte nevăzută, constă în iertarea de păcate, deci vindecarea sufletului.

După ce mai întâi se face slujba de sfințire a apei, mai mulți preoți
săvârșesc Taina Sfântului Maslu și miruiesc pe toți bolnavii și credincioșii,
stropindu-i cu agheasmă.

Slujba Sfântului Maslu are in prima parte a ei, Canonul Sfântului Maslu, ce a
fost compus pentru a însoți o rânduială de ungere, la care se adaugă partea finală
(Luminânda și stihirile Laudelor).

Partea a doua cuprinde binecuvântarea untdelemnului, printr-o rugăciune rostită

de șapte ori de către preoti, prin care untdelemnul este sfințit.

Partea a treia a rânduielii slujbei Sfântului Maslu, ungerea, repetată de șapte

ori, este formată din, șapte fragmente de Apostol și de Evanghelie, unele
istorisind pocăința unor persoane biblice, altele conținând pilde și învățături ale

Mântuitorului iar altele vindecări minunate săvârșite de Domnul, strâns

legate ca sens de ungerea bolnavilor. Fiecare set de lecturi este însoțit de ectenia
întreită și de câte o rugăciune prin care invocăm mila lui Dumnezeu pentru cei
aflați în suferință, apoi de rugăciunea ungerii „Părinte Sfinte, Doctorul sufletelor
și al trupurilor…”, în timpul căreia bolnavul este uns cu untdelemn.

Partea a patra cuprinde o rugăciune de dezlegare, în timpul căreia Sfânta

Evanghelie este deschisa si pusă pe capul bolnavului, cerându-se iertarea
păcatelor celui bolnav, iar partea a cincea este finalul ce cuprinde apolisul.

Numărul acesta simbolic - șapte- aminteşte şi de unele fapte din istoria

sfântă a Vechiului Testament, care au fost ulterior privite ca nişte preînchipuiri
ale acţiunii şi efectelor Sfântului Maslu. Astfel, şapte au fost preoţii care sunau
din trâmbiţe şi de şapte ori a fost înconjurată cetatea Ierihonului, cand israeliţii
au cucerit-o, la intrarea lor în pământul sfânt, după izbăvirea din robia
egiptenilor (Iosua 6, 13-16). Şi tot de şapte ori s-a rugat prorocul Ilie pe muntele
Carmel, până când Dumnezeu a dat ploaie pământului ars de secetă (III Regi 19,
42-44). Proorocul Elisei l-a înviat pe un tânăr mort, culcându-se peste el de şapte
ori (IV Regi 4, 34-35) şi tot de şapte ori s-a cufundat în Iordan Neeman Sirianul,
cand s-a curăţit de lepră, potrivit sfatului prorocului Elisei (IV Regi 5, 14). De
aceea, rânduiala Sfântului Maslu cuprinde şapte pericope Apostolice şi şapte
citiri din Evanghelie, precum şi şapte rugăciuni deosebite pentru binecuvântarea
untdelemnului şi tămăduirea bolnavului.
36
 Slujba Sfântului Maslu se face înaintea unei mese pe care se pune Sfânta
Evanghelie. Pe masă se pun şapte lumânări, ce vor sta aprinse pe tot parcursul
Sfântului Maslu într- un vas cu faină și un pahar cu untdelemn, precum și șapte
bețișoare înfășurate cu vată, cu care preoții vor unge pe bolnav.

Uleiul se pune într-un pahar și se sfințește la Sfântul Maslu. Untdelemnul

sfințit era utilizat încă din perioada Vechiului Testament, la evrei pentru sfințirea
altarului de jertfă, a obiectelor de cult (Iesire XL, 9). Se întrebuința și pentru
sfințirea, binecuvântarea unor oameni în anumite misiuni: pentru ungerea regilor
și împăraților, Saul (I Regi XV, 1), Solomon (III Regi I, 34); pentru ungerea
preoților, Aaron (Iesire XXIX, 7); pentru ungerea profeților, Elisei (III Regi
XIX, 16).

Untdelemnul (uleiul) care este materia Tainei Sfântului Maslu este simbol
al îndurării divine şi totodată medicament, mijloc de însănătoşire, întrebuinţat în
acest scop din adâncă vechime (vezi, de exemplu, Marcu 6, 13). În unele părţi,
în untdelemnul de la Sfântul Maslu se amestecă şi vin, amestecul acesta
amintind de vindecarea în acest mod, de către Samarineanul milostiv, a celui
căzut între tâlhari (Luca 10, 34).

Astfel, rugăciunile de invocare a Duhului Sfânt pentru binecuvântarea

materiei untdelemnului sunt folosite pe tot parcursul săvârșirii Sfântului Maslu.
Fiind binecuvântat de preoți cu chemarea lui Dumnezeu, acest untdelemn este
sfintit și plin de darul dumnezeiesc al Duhului Sfânt, ca și apa Botezului.

Astfel, untdelemnul se poate pune în candele să ardă, fie în casă, fie în Biserică -
unde poate fi folosit şi la miruit. Se obișnuiește ca din faina și untdelemnul de la
Sfântul Maslu să se facă o turtă, din care se dă bolnavului să mânânce.

Taina Maslului se administrează bolnavului care își exprima dorința de a o

primi. Ea se administrează și bolnavului grav suferind, la dorința familiei
acestuia și care garanteaza de dreapta credința a bolnavului si de probabilitatea
de a o fi primit daca ar fi fost in posibilitatea de a se exprima.

Cât priveşte timpul, se obişnuieşte, să se facă mai ales în zilele de

post(luni, miercuri şi vineri), şi de preferinţă în timpul posturilor de peste an.
Sfânta Taină a Maslului se săvârșește fie în Biserică, fie la casa celui bolnav. În
cazuri grele de boală și primejdie de moarte, se poate săvârși în orice zi, ori de
câte ori este necesar, pentru ca să li se dea prin Maslu curățirea sufletească,
adică iertarea păcatelor și tămăduirea trupului de boală. Acest lucru nu

37
înseamnă că Sfântul Maslu se poate substitui Spovedaniei, ci el se face de obicei
după Spovedanie și Împărtășanie. În ceea ce priveşte timpul din zi de săvârșire
a Tainei Sfântului Maslu, se indică dimineaţa, cum se făcea de regulă
pretutindeni.

Întrucât prin Taina Sfantului Maslu se dobândește nu numai tămăduire de

bolile trupului, ci și iertarea păcatelor, se poate face Maslu nu numai pentru cei
bolnavi, ci și pentru cei sănătoși si nu numai o singura dată, ci de mai multe ori.
Sfântul Simeon al Tesalonicului îndeamnă pe fiecare creștin să se nevoiască a-și
face Sfântul Maslu (Despre Sf. Maslu, cap. 291, p. 188.).

NOȚIUNI DESPRE CALENDAR

Ce este calendarul ?

Calendarul este un sistem de măsurare a timpului, care indica durata și

subdiviziunile lui. Termenul de calendar vine de la cuvântul
latinesc ,,kalendae” (a chema, a convoca), prin care românii indicau în general
prima zi a fiecărei luni. Calendarele se întemeiază pe mișcarea astrelor pe bolta
cerească, și mai ales a lunii și a soarelui, cei doi luminatori ai cerului, facuți de
Dumnezeu și puși de El "să fie semne, să deosebească timpurile anului, zilele și
anii", precum spune Scriptura. (Facere I, 14).

Calendarul de care ne folosim este de origine romană. El e alcătuit, la anul

46 a.Hr., de astronomul Alexandrin Sosigene, pe vremea împăratului roman
Iulius Cezar, pentru care a și fost numit calendar iulian.

Calendarul acesta, întocmit de Sosigene și întrebuințat în imperiul roman

începând cu anul 46 a.Hr., a fost moștenit și de creștini, care au introdus în el
sărbătorile specifice creștine. Una dintre problemele majore care au grăbit
convocarea primului Sinod Ecumenic, a fost diferenţa dintre creştinii din Asia
Mică şi cei din Roma în ce priveşte sărbătorirea Învierii lui Hristos. Sinodul I de
la Niceea din anul 325 a hotărât că Praznicul Învierii lui Hristos trebuie să fie

38
sărbătorit pretutindeni în aceeaşi zi, Sfinţii Părinţi stabilind 4 reguli pentru
calcularea datei Sfintelor Paşti.

Astfel, Învierea Domnului trebuie să fie prăznuită întotdeauna:

1. după echinocţiul de primăvară;

2. după prima lună plină ce urmează echinocţiului de

primăvară;

3. în prima duminică după această lună plină;

4. niciodată, înainte sau în aceeaşi zi cu Paştele evreiesc,

caz în care prăznuirea Învierii este amânată pentru duminica următoare.

Această reguli stricte stipulează că Sfintele Paşti trebuie prăznuite după

paştele evreiesc şi după echinocţiul de primăvară. Paştele evreiesc este sărbătorit
întotdeauna pe 14 Nisan (martie/aprilie), care este data primei luni pline a
primăverii în calendarul evreiesc. Prin urmare, luna plină pascală este
determinată de calendarul lunar, în timp ce echinocţiul de primăvară este
determinat de calendarul solar.

La 24 februarie 1582, Papa Grigorie al XIII-lea a emis o bulă papală

specială, intitulată ,,Inter Gravissimas”, în care anunţa că datele calendarului
iulian urmau să fie deplasate cu 10 zile înainte. Patriarhul ortodox ecumenic
Ieremia al II-lea a răspuns fără să ezite la reforma calendarului gregorian: el a
întrunit 3 sinoade locale la Constantinopol, care într-un glas au condamnat cu
răsunet calendarul papal, adeverind prin aceasta fidelitatea faţă de calendarul
Bisericii ca un criteriu al Ortodoxiei.

Bisericile ortodoxe n-au acceptat însp reforma gregoriana din sec. XVI, au
menținut mai departe calendarul iulian, care de acum înainte se va numi și stil
vechi, prin opoziție cu cel gregorian, numit și stil nou. Cu timpul diferența

39
dintre cele două calendare, care la sfârșitul secolului al XVI-lea era de 10 zile, a
continuat să crească, încât după 1900 ea a ajuns să fie de 13 zile.

Sfinţii ultimelor veacuri au atras atenţia asupra încercărilor insistente de

a ,,moderniza” Sfânta Tradiţie a Bisericii şi de a o aduce în pas cu lumea. Astfel,
la mijlocul secolului al XVIII-lea, Sfântul Paisie de la Neamţ scria: ,,A strica
însă rânduielile apostoliceşti şi Pravilele Bisericii, o putere ca aceasta nu au
arhiereii de la Sfântul Duh.

Calendarul in Bisericile Ortodoxe

a. Situația actuală a crestinătății din punctul de vedere al calendarului
bisericesc

Calendarul gregorian a fost adoptat oficial în viața civilă din toate statele
popoarelor ortodoxe : în Bulgaria și Rusia - în 1918, în Serbia 1919 și în Grecia
la 1923. În România, la 1 aprilie 1919, s-a introdus în viaţa socială, dar în
Biserică nu s-a schimbat nimic.

La Congresul pan-ortodox din Constantinopol întrunit sub conducerea

patriarhului ecumenic Meletie al IV-lea(Metaxakis), in anul 1923, s-a hotarat
schimbarea calendarului si in Bisericile ortodoxe, cu 13 zile. Sunt eliminate cele
13 zile din calendarul iulian, care constituie diferenţa în ani solari de la primul
Sinod Ecumenic de la Niceea până în anul 1923. Dar recomandările Congresului
au ramas să fie aplicate de fiecare Biserica ortodoxă autocefală în parte, la
momentul oportun, adică atunci când împrejurările vor fi favorabile schimbării
calendarului.

40
 Hotărârile Conferinţei de la Constantinopol au provocat disensiuni în
urma cărora lumea ortodoxă s-a împărţit în două, pe de o parte – Bisericile
Ortodoxe Greacă, Bulgară, Română şi Patriarhiile Constantinopolului,
Alexandriei şi mai târziu a Antiohiei care au acceptat noul calendar, gregorian,
şi, pe de altă parte – Bisericile Ortodoxe Rusă, Sârbă şi fracţiuni ale Bisericilor
Ortodoxe Greacă, Bulgară şi Română, Sfântul Munte Athos şi Patriarhia
Ierusalimului (adică mai mult de 70% din lumea ortodoxă) care au respins
modificarea calendarului bisericesc, protestând chiar faţă de această inovaţie și
au păstrat calendarul iulian până astăzi.

În România, introducerea noului calendar în rânduiala bisericească a fost

pregătită și înfăptuită de Miron Cristea (1868-1939), Mitropolitul Primat al
României.

În acest context, Sinodul Bisericii Ortodoxe Române a acceptat în

totalitate deciziile Congresului de la Constantinopol din 1923, hotărând ca 1
octombrie 1924 să devină 14 octombrie.

În România, ierarhii şi clerul Bisericii Ortodoxe nu au căzut de acord

asupra canonicităţii schimbării, în Biserica Ortodoxă Română s-a produs o
schismă, o parte din ei au părăsit Biserica oficială, continuând să ţină şi astăzi
calendarul iulian. Cei care şi azi păstrează calendarul iulian, sunt numiţi cel mai
adesea ,,de stil vechi”. Pretutindeni în lume, reforma calendarului a scindat
(rupt) Biserica Ortodoxă în două tabere: credincioşi de stil vechi, care au rămas
fideli vechiului calendar bisericesc şi credincioşi de stil nou, care au renunţat la
calendarul patristic în favoarea noului calendar.

Credincioşii de stil vechi din Grecia, România, Rusia, Polonia, au devenit

rapid victimele unei prigoane feroce din partea ierarhilor de stil nou care s-au
bucurat de sprijinul autorităţilor civile. Biserica Ortodoxă de stil nou a fost
recunoscută de către aceastea ca Biserică oficială. Mai mult, ea s-a bucurat

41
mereu de sprijinul puterii statale în lupta sa pentru impunerea
calendarului ,,îndreptat”. Astfel, Biserica oficială s-a străduit să ignore complet
diferenţele dintre cele două stiluri.

Canoanele Bisericii care îi excomunică pe cei ce modifică data prăznuirii

Sfintelor Paşti, ca şi reacţia credincioşilor, i-au silit pe ideologii reformei
(schimbării) calendarului să impună un calendar mixt, un compromis între
calendarul patristic, iulian, şi cel gregorian, numit ,,nou iulian” sau ,,iulian
îndreptat”.

Astfel, ei au impus o variantă a calendarului gregorian (există câteva

diferenţe minore între această variantă şi calendarul folosit de Biserica Romano-
Catolică) doar pentru ciclul sărbătorilor cu dată fixă, în timp ce Pascalia
ortodoxă tradiţională, iuliană, a fost păstrată pentru ciclul sărbătorilor cu dată
schimbătoare (cele calculate în funcţie de data Învierii Domnului).

b.Schimbarea calendarului- o anomalie liturgică si canonică

Introducerea noului calendar a dat naştere la numeroase anomalii

liturgice. De exemplu, chiar Tipicul publicat în 1888, oferă reguli pentru situaţia
în care Paştele cade în aceeaşi zi cu Buna Vestire a Maicii Domnului. Cu toate
acestea, în noul calendar, această unică co-sărbătorire a celor două evenimente
mântuitoare este cu totul imposibilă.

La fel, potrivit noului calendar, prăznuirea Sfinţilor 40 de Mucenici din

Sevastia poate să cadă cel mai devreme marţi în săptămâna după Duminica
Fiului Risipitor şi, astfel, cei de stil nou se pot trezi cântând următorul tropar,
într-o perioadă în care se mănâncă de dulce: ,,Purtătorilor de biruinţă ai lui
Hristos, cu pomenirea slăvitei voastre pătimiri, aţi făcut cinstitul post şi mai
luminat. Că patruzeci fiind la număr, sfinţiţi postul cel de patruzeci de zile,

42
urmând cu pătimirea voastră pentru Hristos, patimii Lui celei
mântuitoare''(Minei 9 martie, Utrenia, Slavă la Laude).

În cele din urmă, pentru cei care urmează noul calendar, există anumiţi
ani în care Postul Sfinţilor Apostoli este pur şi simplu eliminat. Postul Sfinţilor
Apostoli, rânduit de Biserica ţine de la Duminica I-a după Pogorârea Duhului
Sfânt (sau Duminica tuturor Sfinţilor) şi până în ziua sărbătorii. Lungimea
acestui post variază în funcţie de data sărbătorii Sfintelor Paşti.

Despre vechimea acestui post mărturisesc, Constituţiile Apostolice Cart.

V, cap. 20: „După ce veţi serba Cincizecimea, mai serbaţi o săptămână, şi după
aceea postiţi o săptămână; căci este drept ca să vă şi bucuraţi de darul cel de la
Dumnezeu, şi să postiţi după odihnă, deoarece şi Moisi şi Ilie au postit patruzeci
de zile…”

Sfântul Apostol Pavel spune : ,,chiar dacă noi înşine sau înger din cer ar
binevesti peste ceea ce am binevestit vouă, anatema să fie !” (Gal. 1,8).”

Învăţătura tradiţională exprimată prin Sfântul Simeon al Tesalonicului

spune: „Postul Apostolilor se face pentru cinstirea lor şi e cu dreptate, căci multe
bunătăţi ne-au învrednicit printr-înşii şi pentru ca postul înfrânării şi ascultării
lucrători şi învăţători s-au arătat nouă până la moarte. Aceasta până şi papistaşii
fără voie o mărturisesc, cinstindu-i cu post la pomenirile lor. Noi după
aşezământurile Apostolilor cele date prin Clement, după Pogorârea Duhului
Sfânt ne veselim o săptămână, pentru că nu cu hrană să ne îngreuiem precum
avem învăţătură, şi după acea săptămână de rând cinstind pe Apostolii care ne-
au învăţat să postim.”Pentru cei ce au schimbat calendarul au fost ani cand au
postit numai trei posturi în loc de patru cum au rânduit Sf. Părinţi.

Aşa s-a întâmplat în anii 1945 şi 1956 (Paştile la 6 mai), când Sinodul a
hotărât ca postul să se ţină în cele trei zile dinaintea sărbătorii Sfinţilor Apostoli
Petru şi Pavel (sărbătoarea căzând înaintea Duminicii tuturor Sfinţilor, în seara

43
căreia trebuia să lăsăm sec). Aceeaşi situaţie am avut-o şi în anul1983 (Paştile la
8 mai), când postul a fost de numai două zile…Ambele situaţii sunt de-a dreptul
catastrofale din punct de vedere al tipicului bisericesc tradiţional. În anii în care,
datorită situaţiei calendaristice, postul acesta dispare, se instituie un post special
de trei zile înaintea sărbătorii Sfinţilor Apostoli.”

De exemplu, în 1983, în contul Postului Sfinţilor Apostoli, ortodocşii de

stil nou au postit o zi în săptămâna de după Pogorârea Sfântului Duh, când
postul este realmente interzis de Tipic.

La catolici acest post e redus la o singură zi (ajunul sărbătorii Sfinţilor

Petru şi Pavel,adică 28 iunie).”

Sinodului Bisericii Ortodoxe Române, care a serbat Sf. Paşti înaintea

evreilor în 1926 şi 1929. A prăznuit Paştele în 1926 la data de 4 aprilie s.n. /22
martie s.v., si s-a trezit într-o situaţie liturgică fără precedent în toată istoria ei
aproape bi-milenară: anume aceea de a prăznui Paştele complet izolată de
celelalte biserici ortodoxe locale! La această gravă anomalie se adăuga şi
încălcarea canonică a celui de-al patrulea punct, şi anume, relaţia cu paştele
iudaic, ce nu poate să fie simultan, şi cu atât mai puţin după Paştele creştin.
Astfel, în 1929, Sinodul a anunţat că preoţii şi episcopii care n-au serbat Sf.
Paşti pe stil nou, sunt liberi să-l prăznuiască pe stil vechi, iar şcolile, armata şi
funcţionalii de stat să fie liberi de ocupaţia lor în acele zile. Deci s-a întâmplat că
în foarte multe localităţi Sf. Paşti s-au serbat de două ori, chiar si clericii
săvârşind această greşeală. Din această pricină s-a produs o mare tulburare
sufletească printre creştinii ortodocşi români. Mari scriitori şi teologi chiar, cum
ar fi: Nae Ionescu, Nichifor Crainic, Grigore Racoveanu, Nicolae Lupu şi alţii
au declarat public că „Sf. Sinod este schismatic.

Cel de-al 7-lea canon apostolic declară: ,,Dacă un episcop, preot sau
diacon ar serba Sfintele Paşti mai înainte de echinocţiul de primăvară, cu iudeii,

44
să se caterisească”. caterisirea clericilor şi anatematisirea mirenilor prin Canonul
I al Sinodului din Antiohia (anul 341, Pedalion, pag. 276). De altfel prin
schimbarea calendarului se încalcă peste 70 de canoane. Respectarea canoanelor
apostoleşti şi sinodale(sobornicești) este absolut obligatorie pentru toţi creştinii
care afirmă: ,,Cred...într-una sfântă sobornicească și apostolească
Biserică"(Simbolul Credinței sau "Crezul"art.9)

Renunţarea la Pascalia iuliană, cu sărbătorirea Învierii Domnului înaintea

sau în acelaşi timp cu paştele evreiesc este o încălcare a hotărârilor primului
Sinod Ecumenic. Conform canoanelor Sfinţilor Părinţi ai Sinodului din
Antiohia, cei care încalcă deciziile privitoare la sărbătorirea Paştelui trebuie
îndepărtaţi din Biserică, fără o cercetare amănunţită a faptelor lor

Speriate de aceste anateme şi conştiente de enorma lor responsabilitate

privind schimbarea singurei Pascalii canonice, cea iuliană, nici una din
Bisericile Ortodoxe locale care a adoptat noul calendar pentru sărbătorirea
ciclului de praznice nu a îndrăznit să instituie Pascalia gregoriană, cu excepţia
Bisericii Finlandei. Din acest moment, Bisericile de stil nou încep să utilizeze
două calendare simultan: cel gregorian pentru sărbătorile cu dată fixă şi cel
iulian pentru cele cu dată mobilă.

Cele dintâi minuni care adeveresc calendarul iulian sunt cele care au loc
în Ţara Sfântă la marile praznice creştine: 1) Lumina Sfântă, care vine în fiecare
an de veacuri la mormântul Mântuitorului în Sâmbăta Mare, calculată după
calendarul iulian; 2) minunea întoarcerii râului Iordan în ajunul Botezului
Domnului, pe 5/18 ianuarie; 3) minunea pogorârii norului pe Muntele Taborului
la praznicul Schimbării la Faţă a Mântuitorului pe 6/19 august.

Deşi, în plan practic, modificarea calendarului a fost privită ca o chestiune

secundară, importanţa acordată ei de către întreaga lume creştină denotă cu totul
altceva. În ciuda declaraţiilor ierarhilor săi, Biserica Ortodoxă oficială a încercat

45
mereu să minimalizeze diferenţele dintre cele două stiluri - stilul vechi ce a
păstrat calendarul iulian, luptând pentru menţinerea lui în ritul ortodox şi stilul
nou ce a acceptat un aşa-zis calendar îndreptat, renunţând la aşezămintele
Sfinţilor Părinţi.

BISERICA ORTODOXĂ DE STIL VECHI

-Biserica strămoșească-

Congresul pan-ortodox de la Constantinopol din anul 1923, care a decis

schimbarea calendarului iulian cu cel gregorian, care a avut doar scopul de a
dezbina şi slăbi astfel, puterea Bisericii Ortodoxe.

Biserica ortodoxă română a hotarat să adopte la 1 octombrie 1924 acest

calendar pe care îl numesc ,,calendar îndreptat”. Singurul episcop care n-a fost
de acord cu această reformă a fost Visarion Puiu, Mitropolitul Bucovinei, care a
luat forţat calea exilului şi a murit în Franţa la Paris, denigrat de cei din ţară.

Aceasta a fost începutul lungului calvar al Bisericii strămoşeşti, care a

devenit din Biserică naţională, obiect de prigoană şi persecuţie sângeroasă,
defăimată cu ajutorul unor epitete nedemne de puritatea celor care s-au jertfit
pentru a păstra cu sfinţenie dogma şi tradiţia ortodoxă. Deoarece nu mai erau
episcopi care să se opună răului, lupta cea bună a fost continuată de preoţii din
mânăstiri, nucleul mişcării de rezistenţă fiind Mânăstirea Neamţ, unde aceştia
s-au organizat sub conducerea ieromonah Glicherie Tănase.

Prima şi cea mai grea problemă era lipsa preoţilor. Prigoana religioasă
asupra clerului şi credincioşilor era în toi, mai ales în Moldova. A fost nevoie de
mult sacrificiu şi voinţă nestrămutată pentru a se păstra, credinţa adevărată.

46
Organizarea a început cu construirea bisericii din Vânători-Neamţ, apoi din alte
localităţi. Printre localităţile care au opus pentru prima dată rezistenţă
introducerii inovaţiilor, unde s-au format comunităţi puternice de credincioşi
adevăraţi au fost pe lângă Vânători şi Rădăşeni, Brusturi, Râşca, Slătioara,
Cucova şi Angheleşti.

Asupra clerului şi credincioşilor care s-au opus acestei schimbări

calendarului au fost ameninţări, intimidări, bătăi, schingiuiri, omoruri, denunţuri,
arestări, condamnări, domicilii forţate, scoateri din mânăstiri, încendieri şi
distrugeri de biserici, confiscări ale obiectelor de cult si intervenţii în forţă ale
jandarmilor sprijiniţi de civili, constituind tot arsenalul folosit pentru suprimarea
adevărului . Cele mai grave confruntări au avut loc între anii 1934 - 1936, când
prin eforturile susţinute deopotrivă de cler şi popor, s-a reuşit construirea a peste
30 de biserici şi paraclise, în care slujbele erau săvârşite după calendarul iulian.

Aceste acţiuni violente au avut un dublu scop. Pe de o parte s-a încercat

forţarea clerului şi credincioşilor să treacă de frică la stilul nou, iar pe de altă
parte limitarea rezistenţei acestora la distrugerea bisericilor. Un exemplu este
biserica din comuna Rădăşeni care a fost demontată şi mutată în altă localitate şi
folosită ca biserică de stil nou.

În România sunt naţionalităţi care sunt ortodoxe şi folosesc calendarul

iulian, dar numai asupra credincioşilor români de stil vechi s-au făcut presiuni şi
au fost persecutaţi 65 de ani pentru a renunţa la această credinţă şi a trece la
stilul nou.

Situaţia de după 23 august 1944, încetarea celui de al II lea razboi mondial, a

fost apreciată de toţi, clerici şi laici, ca o şansă de obţinere a libertăţii de
funcţionare. Prin actul Ministerului Cultelor nr. 38955 din 3 august 1945, se
aproba funcţionarea Bisericii Ortodoxe de stil vechi sub denumirea de Cult
creştin tradiţionalist. Anul 1947 a marcat începerea lucrărilor de construcţie la

47
Mănăstirea Slătioara şi contactarea episcopului Galaction Cordun care îşi
exprimase mai demult afinităţile pentru stilul vechi, fapt ce îi adusese şi o
condamnare pe timpul ocupaţiei germane din primul război mondial. O delegaţie
ce s-a deplasat la Bucureşti, care i-a cerut acestuia să devină conducătorul
duhovnicesc al Bisericii. Prezenţa unui episcop era absolut indispensabilă
pentru Biserică şi acesta promisese că atunci când condiţiile de la Mânăstirea
Slătioara vor permite, va accepta să vină şi să preia conducerea cultului.
Arhiereul Galaction Cordun era o personalitate în lumea teologică din România,
fiind cunoscut şi în străinătate. În ziua de 21 mai 1955, cel ce avea să devină
primul Mitropolit al Bisericii Ortodoxe de Stil Vechi, Galaction Cordun, a sosit
în Mănăstirea Slătioara. Trebuie menţionat că acesta făcuse publică intenţia sa
de a veni de bună voie, la cererea poporului, la stilul vechi, printr-un act
legalizat la Notariatul de Stat din Bucureşti, la 5 aprilie 1955, întitulându-se
Arhiepiscop şi Mitropolit al Bisericii Ortodoxe Tradiţionale de Răsărit,
document trimis atât Patriarhiei Române, cât şi Patriarhului Alexei I al
Moscovei şi Kiril al Bulgariei, care-i fuseseră colegi la Academia teologică din
Sankt Petersburg. Au început interogatoriile iar la sfârşitul cercetărilor,
Mitropolitul Galaction a fost dus la Cemica, cu domiciliul obligatoriu, până în
primăvara anului 1956, când a fost arestat şi a executat o pedeapsă de 6 luni, iar
în toamnă a fost dus din nou la Mănăstirea Căldăruşani, tot cu domiciliul
obligatoriu. Mitropolitul Galaction putea fi contactat la Cernica şi, de multe ori,
sub pretextul că merge la medic, venea în Bucureşti şi hirotonea preoţi la
Mănăstirea Copăceni sau la biserica din localitatea Moara Domnească, ambele
lăcaşuri fiind în apropierea Capitalei.

În continuare, până la evenimentele din decembrie 1989, Biserica

Ortodoxă de stil vechi a continuat să funcţioneze în afara legii, ca
tolerată, expusă fiind în permanenţă numeroaselor acte de persecuţie, abuzuri,

48
provocări, denunţuri, arestări, procese, condamnări, închideri de lăcaşuri de cult,
demolări și amenzi..

După evenimentele din decembrie 1989, noua situaţie politică a dus mult
dorita libertate şi autorizaţia de funcţionare legală pentru Biserica
dreptslăvitoare.

Astfel, ca cei ce urmăm vechiul calendar bisericesc, nu suntem în nici un

chip schismatici, căci cei ce urmează noul calendar, şi nu noi, au creat
deosebirea dintre ,,stilul vechi” şi ,,stilul nou” în Biserica Ortodoxă. Nici nu
suntem necanonici – într-adevăr, cum ar putea ascultarea de sfintele canoane să
facă pe cineva necanonic ? De pildă, canonul 3 al celui de-al III-lea Sinod
Ecumenic afirmă: ,,Poruncim îndeobşte ca clericii care mărturisesc la fel cu
dreptcredinciosul şi ecumenicul sinod, să nu se supună în nici un chip
episcopilor necredincioşi sau care se vor despărţi”.

Tinerii de astăzi şi toţi credincioşii îşi pot pune întrebarea ce reprezintă

Biserica Ortodoxă de stil vechi, deoarece toate mânăstirile istorice şi majoritatea
parohiilor din ţară, aparţin Bisericii oficiale. Biserica Ortodoxă de stil vechi este
Biserica vie a Mântuitorului nostru Iisus Hristos, biserica strămoşilor noştri de la
creştinarea lor de către Sf. Apostol Andrei, este biserica întemeiată pe piatra
adevărului Evangheliei şi a celor 7 sinoade ecumenice, adevărata biserică mamă
care şi-a menţinut poziţia neschimbată timp de aproape 2000 de ani.

Biserica Ortodoxă de stil vechi este constituită azi din sute de mii de
credincioşi păstoriţi de arhierei și preoţi au respins folosirea noului calendar şi
au continuat să țină calendarul iulian şi predaniile Ortodoxiei răsăritene.

În prezent Biserica ortodoxă de stil vechi este pastorita de mitropolitul

Vlasie Mogârzan și alți 9 arhierei(Demosten, Sofronie, Teodosie, Iosif, Flavian,
Antonie, Glicherie, Dionisie și Evloghie). Creștinii au peste 150 de biserici in
țară și străinătate unde să se roage la slujbe în sărbători prăznuite după

49
calendarul iulian. Slujbele sunt săvârșite de peste 170 de preoți de mir și din
mănăstiri și schituri.

SFÂNTUL IERARH GLICHERIE

-mărturisitor al dreptei credințe-

Sfantul Glicherie s-a născut la 9 februarie 1892, în satul Mihoveni, nu

departe de Suceava, în familia țăranilor Nicolae și Rahila. El a fost botezat cu
numele Sfântului Gheorghe.

Rămânând orfan de părinți la 7 ani, după ce i-a murit tatăl și a fost părăsit
de mamă, a rămas sub îngrijirea fratelui tatălui, Ilarion Tănase, care de mic a
cultivat în Gheorghe credința în Dumnezeu.

De mic copil, Gheorghe dorea să devină călugăr, și, în anul 1916, la

vârsta de 25 de ani, a fost primit la Mănăstirea Cetățuia din Iași. După puțin
timp el este tuns în monahism cu numele Glicherie, ca ulterior să fie fost
hirotonit preot ieromonah în catedrala mitropolitană din Iași, în ziua de 29 iunie
1920, la praznicul Sf. Apostoli. A slujit apoi la Mănăstirea Neamțului, este adus
inapoi în octombrie 1922 la Mitropolia din Iaşi ca preot slujitor, unde a rămas un
an, când la intervenţia stareţului de la Neamţ, cuviosul Glicherie este numit de
Mitropolie ca igumen al schitului Procrov. Pentru ca să conducă schitul, i-a venit
în ajutor ierodiaconul David Bidașcu, cu care ulterior s-a împrietenit.

50
 În octombrie 1924, Biserica Ortodoxă Română a schimbat calendarul
ieromonahul Glicherie, ierodiaconul David și doisprezece locuitori ai schitului
Procrov au ieșit de sub ascultarea Sfântului Sinod al Bisericii Românești și au
continuat să oficieze slujbele conform calendarului vechi.

În anul 1925, a plecat de la schit împreună cu ierodiaconul David,

stabilindu-se în munţi, trăind o viaţă aspră de sihastru dar care îi permitea să
păstreze adevărata credinţă. După doi ani, s-au hotărât să meargă la Muntele
Athos pentru a se sfătui cu preoţii de acolo. Au rămas în Sf. Munte un an de zile,
timp în care s-au întărit în credinţa adevărată, s-au desăvârşit în trăirea vieţii
monahale şi mai ales au căpătat binecuvântare pentru a se întoarce în ţară să
continue lupta pentru păstrarea adevărului şi a calendarului bisericesc iulian. S-
au retras la Râpa lui Coroi, ce se afla în apropierea schitului Sihla. Au fot
arestati de mai multe ori pentru slujbele care le oficiau credinciosilor. Între timp,
părintele Glicherie a plecat la Ierusalim, in 1930 pentru a discuta cu Patriarhul
Damianos situaţia creştinilor ortodocsi din România, care doresc să continue
păstrarea calendarului iulian, a slujit acolo 6 luni. Patriarhul a dat toată
binecuvântarea să continue lupta, să construiască şi să sfinţească biserici noi,
dându-le în acest scop Sfântul şi Marele Mir. Ieromonahul Glicherie, intorcandu
se in tara, s-a stabilit iniţial în Rădăşeni, unde s-a construit o biserică nouă.

Cuviosul Glicherie, însoţit de Ghimnazie a hotărât să plece din nou, prin

Serbia, la Sf. Munte Athos în februarie 1936 au reuşit să ajungă în Sfântul
Munte. Scopul acestei călătorii a fost să convingă un arhiereu ce slujea pe stil
vechi să vină cu ei în România, dar n-au reuşit. În luna septembrie a anului
1936, sfinţind locul pentru o biserică la Buhalniţa, ieromonahul Glicherie, a
fost arestat si dus la sediul legiunii din Piatra Neamt, unde după doi ani de
detenţie a fost pus în libertate

Părintele Glicherie a fost arestat şi dus la Miercurea Ciuc unde

era lagărul deprizonieri politici,undetoţi erau executaţi, mai devreme sau mai târ
51
ziu. După 9 luni, chiar după ce primise deja condamnarea la moarte a scăpat
printr-un ordin venit pe neaşteptate.

Prigoana devenid tot mai aspra a trebuit sa se ascunda de autorități. Mai

mulţi credincioşi din Slătioara le-au construit un bordei în pădurea Raşca, la
locul numit Ghizinoaia, unde a locuit ascuns până la terminarea celui de al
doilea război mondial.

În noaptea de 14 spre 15 februarie 1952, organele de Securitate, au arestat

11 persoane printre care Părintele Glicherie, Dionisie Hugeanu, Nifon
Marinache,David Bidaşcu, stareţul mânăstirii, Meftodie Marinache şi Alexandru
Antoniu. După doi ani, în 1954 toţi cei arestaţi au fost puşi în libertate .

În primăvara anului 1956, a fost arestat Cuviosul Glicherie si dus cu

domiciliu forțat în Bărăgan, în comuna Răchitoasa, împreună cu alţi deportaţi.
Aici a locuit într-un bordei de nuiele, lipit cu lut, acoperit cu papură şi stuf.

În toamna anului 1956 au fost hirotoniţi întru arhiereu (episcop), P.S.

Evloghie Oţa şi P.S. Meftodie Marinache. S-a hotărât atunci de comun acord că
la o dată fixată din timp, să fie adus pe ascuns din lunca Dunării şi părintele
arhimandrit Glicherie, pentru a fi hirotonit episcop. În noaptea de 17/30
noiembrie, a fost hirotonit întru arhiereu de către Mitropolitul Galaction şi
ceilalţi episcopi. A doua zi, a fot pregătită o maşină, care l-a dus la Mănăstirea
Slâtioara, de unde n-a mai fost arestat niciodată, ci numai ameninţat. Biserica
martirică în cei 65 de ani de prigoană, a avut în fruntea sa pe Sf. Ierarh
Glicherie Mărturisitorul. Despre persecuţia suferită el nu s-a plâns niciodată. Era
convins că dacă Mântuitorul a pătimit atâtea pentru mântuirea noastră şi el ca o
slugă trebuia să pătimească după pilda Mântuitorului. După moartea
Mitropolitului Galaction în 1959, a rămas conducătorul Bisericii înconjurat de
ceilalţi arhierei, iar în anul 1968, la data de 18 septembrie (1 octombrie), cu
ocazia hirotoniei întru episcop a Arhimandritului Silvestru Onofrei (viitorul

52
Mitropolit Silvestru decedat în 1992), a fost ridicat în mod oficial la rangul de
arhiepiscop şi Mitropolit al Bisericii Ortodoxe de Stil Vechi din România.
Sfântul Glicherie n-a mai părăsit mănăstirea şi trecând prin multe greutăţi, aici
şi-a petrecut viaţa până când a murit la 15 iunie 1985 la vârsta de 93 de ani.

Cu trei zile înainte de moarte, Sfantul Ierarh Glicherie i-a chemat la el pe

frații din mănăstire și toți credincioșii din satul Slătioara și și-a luat rămas bun.
El a fost îngropat în biserica mănăstirii Slătioara.

La 12 iunie 1997 mormântul lui a fost deschis si s-au găsit osemintele lui,
frumos mirositoare. După o amănunţită cercetare a vietii sale şi după
consultările avute de Sfântul Sinod cu arhiereii din străinătate s-a luat decizia
trecerii sale în rândul sfinților.

În anul 1999, conform deciziei Sinodului Bisericii Ortodoxe Române de

Stil Vechi, mitropolitul Glicherie a fost canonizat de o adunare de episcopi.
Canonizarea a avut loc în mănăstirea Slătioara, în data de 15/28 iunie 1999.
Data, 15 iunie este și ziua de prăznuire a Sfântului Glicherie Mărturisitorul

Astãzi moaştele Sfântului Ierarh Glicherie Mãrturisitorul sunt venerate de

mulţimea dreptcredincioşilor, care închinându-se şi rugându-se cu credinţã, nu
sunt lipsiţi de îndeplinirea cerinţelor spirituale sau chiar materiale, precum s-a
dovedit în numeroase rânduri. Deşi mutat la cele veşnice, Sfântul Ierarh
Glicherie a fost şi rãmâne pentru totdeauna în mijlocul nostru, a celor ce-l
venerãm şi-i cerem ajutorul, lucru dovedit prin minunile sãvârşite de Dumnezeu
prin mijlocirea lui.

53
 BIBLIOGRAFIE

Sfântul Ioan Damaschin, Dogmatica

Biserică și cult pe înţelesul tuturor” Preot Prof. Dr. Nicolae Necula, Editura
Europartner

(Paul Meyendorff, Taina Sfântului Maslu – ungerea bolnavilor, traducere de

Cezar Login, Editura Renașterea, Cluj-Napoca, 2011, pp. 50-52)

( Prof. Dr. Ene Braniște, Liturgica specială, Editura Lumea Credinței, București,
2008)

Pr. Prof. I. Constantinescu„ Indrumator pastoral – Din tezaurul credintei

noastre”.

(Pr. Prof. Dr. Ene Braniște, Liturgica generală)

(Arhid. Prof. Dr. Ioan Zăgrean, Pr. Prof. Dr. Isidor Todoran, Dogmatica

ortodoxă. Manual pentru seminariile teologice, Editura Renașterea, Cluj-
Napoca, pp. 49-53)

54
 (GHIDUL PRACTIC AL CREȘTINULUI ORTODOX, EDITURA
BIZANTINĂ, București, 1997)

65 DE ANI DE PERSECUŢIE A BISERICII ORTODOXE ROMÂNE DE STIL

VECHI OCTOMBRIE 1924 - DECEMBRIE 1989 Ed. Schimbarea la față, 1999

Viaţa Sfântului Ierarh Glicherie Mărturisitorul

O VIAȚĂ PENTRU HRISTOS - Viata, nevoințele și minunile Sfântului Ierarh

Glicherie Mărturisitorul, Editia a II-a, 2011

Pr. Dan Bădulescu - Religie și Știință, Calendar Bisericesc, Ecumenism

IMAGINI

55
56