Seneca – Scrisori catre Lucilius

Context
Lucius Annaeus Seneca (n. 1 i.Chr. – d. 65 d.Chr.) s-a nascut in Corduba (Spania) si a fost educat in
domeniul retoricii si filosofiei la Roma. Seneca a avut o cariera politica de succes, insa incarcata de
evenimente dramatice. De-a lungul vietii a avut multe prilejuri de reflectie asupra violentei,
pericolelor ambitiei si diferentelor intre politica si filosofie, teme abordate si in scrierile sale. In anul
41 a fost acuzat de adulter cu sora Imparatului Caligula, si astfel exilat in Corsica. In 54 insa, s-a
numarat printre consilierii lui Nero, fiindu-i preceptor in perioada adolescentei. Seneca a continuat sa
ii fie consilier lui Nero in vremuri tot mai dificile atat pentru Imparat cat si pentru popor, in pofida
cerintelor sale de a i se acorda permisiunea de retragere din functie. De asemenea, el a fost acuzat
de complicitate in conjuratia lui Piso pentru uciderea Imparatului Nero, si astfel obligat sa se sinucida
in 65.

Filosofie
Pe Seneca il putem incadra in stoicismul imperial, în mod esential roman, alaturi de Epictet si
împaratul Marcus Aurelius. Acest curent filosofic s-a dezvoltat ca o reacție împotriva epicurismului,
doctrina morala bazata pe fericirea desavarsita. Asadar, stoicismul este întâi de toate o doctrina
morala care propune reguli de viata menite sa conduca la atingerea fericirii si a întelepciunii.
Învățătura centrală a stoicismului este morala derivată din însăși legile naturii. Acceptarea acestei
evidențe compensează durerea și nefericirea, împacă binele cu răul, viața cu moartea.

Scrisori catre Lucilius

Cele 124 de „Scrisori catre Lucilius", „Epistulae ad Lucilium”, formeaza opera cea mai importanta a lui
Seneca. Data publicarii nu este cunoscuta cu exactitate, insa se pare ca dateaza din ultimii ani ai lui
Seneca, perioada 62-65. Unii cercetatori au sustinut ca aceasta corespondenta ar fi artificiala, ca
scrisorile n-ar fi fost niciodata expediate lui Lucilius. Insa unele aluzii la scrisorile primite de Seneca de
la Lucilius, la fapte si evenimente contemporane, la incidente pur personale, pledeaza pentru ipoteza
unei corespondente reale.
Cu toate acestea, epistolarul lui Seneca nu prezinta caracteristicile unor scrisori autentice. Nu sunt
scrisori in sens tehnic, pentru ca nu contin informatii precise si detalii de circumstanta. Scrisorile
catre Lucilius sunt partea vie a operei filozofice senecane. Ele dau profunzime pildei de viata pe care
Seneca doreste sa o lase posteritatii.

Comentariu – scrisoarea 4
In esenta, Scrisoarea 4 a lui Seneca analizeaza problematica mortii in raport direct cu existenta
umana, abordand aceste doua concepte filosofice dintr-o pespectiva pur stoica. Seneca pune in
discutie problema inevitabilitatii mortii si a puritatii sufletului pe tot parcursul vietii, pana in
momentul transcendentei acestuia, astfel propunand un modus vivendi prin care individul poate
ajunge la fericire si pace, in pofida temerii pe care trecerea in nefiinta o poate provoca.

In acceptiunea lui Seneca, orice om detine putere asupra altuia, indiferent de statutul in ierarhia
sociala; astfel, el afirma ca „nu au fost mai putini cei care au cazut prada maniei sclavilor, decat a
regilor”. El indeamna la acceptarea si reconcilierea sufleteasca cu perspectiva mortii, intrucat, spune
el, „te duci spre moarte chiar din momentul in care te-ai nascut”. Omul trebuie sa se lepede de orice
teama marunta, ori chiar inchipuita, fapt ce el denumeste infantilism, si sa isi pregateasca sufletul
pentru orice imprejurare, intrucat „marea se rastoarna intr-o clipa”.

Seneca sustine faptul ca omul trebuie sa paraseasca viata cu sufletul impacat si sa caute practicarea
virtutii si a intelepciunii, pentru a putea dobandi fericirea in viata si pacea in moarte. In opozitie cu
aceasta gandire, el ii exemplifica pe cei care „se zbat nefericiti intre frica de moarte si chinurile vietii:
nu vor sa traiasca, nu stiu sa moara”. De asemenea, el afirma ca cei ce incearca sa isi prelungeasca
viata nu vor gasi fericire ori pace, comparandu-i cu cei ce „se agata (de viata), asa cum se agata de
crengi spinoase si de stanci aspre cei pe care ii ia torentul de apa”.

Asadar, se poate trage concluzia ca ideea centrala a pildelor lui Seneca se rezuma la urmatoarea
afirmatie: „Niciun bun nu ii este de folos celui ce il poseda daca sufletul nu este pregatit sa il piarda”.
Cu alte cuvinte, omul nu se poate bucura intr-adevar de viata daca nu isi accepta conditia de
efemeritate.

Seneca isi incheie scrisoarea printr-o invatatura deprinsa, spune el, „din gradini straine”, anume
„Saracia randuita dupa legea firii inseamna mari bogatii”, ceea ce el traduce prin „Cine se impaca
bine cu saracia este om bogat”. In fond, el transmite faptul ca omul trebuie sa traiasca in
concordanta cu legea naturii, astfel ca lucrurile lumesti se rezuma la un minimum de nevoi.
Adevaratele bogatii nu sunt cele ale trupului, ori bogatiile materiale, ci sunt cele ale sufletului,
dobandite prin cultivarea constiintei pe fondul virtutii si a intelepciunii.