Cărăuş Dragoş, clasa XI C

Lucius Annaeus Seneca şi stoicismul

Seneca cel Tânăr, bust expus la

Muzeul Prado, Madrid.

Lucius Annaeus Seneca, cunoscut şi ca Seneca cel Tânăr,

s-a născut la Cordoba (Spania) în anul 4 î.Hr., dar şi-a petrecut
viaţa la Roma, unde a şi murit în anul 65 d.Hr.
A fost un important filozof spaniol-roman şi unul dintre cei
mai buni oratori din Imperiu, avocat, scriitor (cunoscut pentru
lucrările sale cu caracter moral) şi om politic. Este considerat
una dintre figurile de frunte din filozofia stoică, ale cărui idei au servit ca exemplu şi inspiraţie
pentru filozofi, intelectuali şi gânditori religioşi importanţi.
Seneca cel Tânăr, fiul lui Marco Anneo Seneca, a fost chestor, pretor, senator, şi consul în timpul
guvernelor lui Tiberius, Caligula, Claudius şi Nero, precum şi tutore şi consilier al împăratului
Nero. Rolul său de tutore este descris în celebra piesă „Britannicus” a dramaturgului francez Jean
Racine.
Viaţa lui Seneca
Din viaţa lui Seneca înainte de anul 41 d.Hr. nu se cunoaşte mare lucru, iar ceea ce se ştie este
datorită celor scrise de Seneca însuşi. Oricum ar fi, el provenea dintr-o familie distinsă,
aparţinând celei mai înalte societăţi hispanice, într-un moment în care provincia Hispania era în
plină expansiune în cadrul Imperiului Roman.
Familia deţinea mari plantaţii de măslini, în Jaen şi Cordoba. Multe familii s-au îmbogăţit cu
enormul export către Roma, de amfore pline cu cel mai bun ulei de măsline din lume. Acest
lucru a făcut ca familia lui Seneca să trăiască foarte bine. Uşurinţa de a vorbi şi câştigurile aduse
de uleiul de măsline i-au permis lui Seneca să ajungă la cel mai înalt nivel social la care ar putea
aspira orice om din starea sa, la vremea sa.
A studiat gramatica, retorica şi filozofia la Roma, unde i-a avut ca profesori pe stoicul Attalus,
cinicul Demetrius, pe Matronax şi pe Fabio Papiro, a căror învăţătură i-a influenţat filozofia
stoică. Îl însoţeşte pe Vestrasio Polion - soţul mătuşii sale Marcia, care a fost numit guvernator al
Egiptului de către împăratul Tiberius - în călătoriile sale în Egipt şi în Răsărit. Aici dobândeşte
noţiuni de administraţie şi finanţe, în timp ce studiază geografia Egiptului şi Indiei, dezvoltându-
şi interesul pentru ştiinţele naturii. Potrivit afirmaţiilor lui Pliniu cel Bătrân, Seneca se remarcă
prin cunoştiinţele sale despre geologie, oceanografie şi meteorologie. La întoarcere a fost numit
chestor, pretor şi senator al Imperiului Roman, în timpul guvernelor lui Tiberius, Caligula,
Claudius şi Nero, precum şi ministru şi consilier al Împăratului Nero.
Seneca excelează ca gânditor, atât ca intelectual şi politician, cât şi ca orator desăvârşit, fiind o
figură predominantă în politica romană, cât şi unul dintre cei mai admiraţi, influenţi şi respectaţi
senatori. Având un prestigiu extraordinar şi influenţă politică, el a fost ţinta atât a duşmanilor, cât
şi a binefăcătorilor. În anul 41 d.Hr., a fost condamnat de împăratul Claudius la opt ani de exil în
Corsica după iluzia de a fi comis un adulter cu Julia Livilla, sora lui Caligula. În anul 49, noua
soţie a lui Claudius, faimoasa Agrippina cea Tânără, îl reabilitează pe Seneca, ce este chemat la
Roma şi numit pretor în oraş. În anul 51, tot Agrippina, îl numeşte tutore al tânărului Lucius
Domitius Ahenobarbus, viitorul Nero, fiu pe care-l avea dintr-o căsătorie anterioară.
Între anii 54 şi 62, în primii ani de domnie ai tânărului său elev Nero, Seneca conduce
Imperiul Roman împreună cu Afranius Burro. Nero va uita însă mai târziu învăţăturile tutorelui
său, ucigându-şi familia: pe mama sa Agrippina, pe fratele său Germanicus şi pe soţia sa Octavia.
În anul 62 d.Hr., Seneca se îndepărtează de Curtea Romană pentru a locui într-una dintre
proprietăţile sale de la marginea Romei. Acuzat de conspiratori, Nero a crezut că este implicat în
conspiraţia lui Gaius Pison şi a ordonat executarea lui.
Seneca remarca atunci: „Numără zilele vieţii tale şi vei vedea cât de puţine au fost cele pe care
le-ai avut pentru tine”.

Sinuciderea lui Seneca.

Lucrare realizată în 1871 de
Manuel Dominguez Sanchez.

Dar înainte de a fi arestat a preferat sinuciderea. Moartea sa este un exemplu de seninătate stoică,
ce l-a împăcat cu cei care i-au reproşat bogăţiile. Şi-a tăiat venele, a cerut medicului său otravă,
dar moartea nu a venit. Atunci, în cele din urmă, a cerut să fie dus într-o baie fierbinte, unde
aburul a ajuns să-l sufoce, fiind victima astmului de care suferea. Este probabil ca imensa bogăţie
a filozofului să-i fi provocat invidia lui Nero, care nu tolera ca un alt individ să-l umbrească în
această privinţă. Toată averea lui Seneca a trecut în patrimoniul imperial.
Stoicismul şi gândirea lui Seneca
Stoicismul lui Seneca este o doctrină care se bazează pe filozofia practică, în principal pe
moralitatea omului, lăsând la o parte abordarea logică şi fizică cum am văzut la stoicismul
tradiţional. Stoicismul său a căutat în principal reînnoirea doctrinei stoice, printr-o serie de
propuneri care să consolideze şi să promoveze domeniul eticii. A exprimat sfaturi şi reflexii
înţelepte legate de morală şi de modul cum toate fiinţele umane ar trebui să aibă grijă de ele
însele, pentru a fi de folos celorlalţi, atingând un nivel de trai mai bun.
Ca scriitor, Seneca a intrat în istorie ca unul dintre cei mai mari reprezentanţi ai Noului
Stoicism, alături de Epictet şi Marcus Aurelius. A acceptat împărţirea filozofiei în logică, etică şi
fizică şi a conceput-o ca pe o cale spre înţelepciune, ca „studium virtutis”. Fiind filozof, om de
stat şi dramaturg, s-a remarcat pentru a fi moralist, o trăsătură comună a filozofiei spaniole, şi
pentru obiceiurile sale de viaţă austere, care nu aveau nimic de a face cu acumularea unei mari
averi ca om politic. Înţelepciunea sa este fericirea.
Seneca şi-a conceput existenţa ca pe o cale spre virtute, pentru că îşi cunoştea slăbiciunile şi
imperfecţiunile. Filozofia este cea mai bună şcoală pentru o conştiinţă ce doreşte să se educe şi
să-şi depăşească slăbiciunile. Nu a fost un gânditor sistematic, ci un scriitor care s-a lăsat dus în
perspicacităţi şi reflecţii specifice.
Înţelepciunea sa a constat în meditarea asupra binelui, a bunei guvernări, a libertăţii, demnităţii,
frumuseţii şi morţii, folosind un criteriu flexibil, departe de postulatele dogmatice. A practicat
indiferenţa faţă de bunurile materiale şi inclusiv faţă de moarte. Iubea natura şi raţiunea, era
imperturbabil faţă de pasiuni şi dorea un tratament uman pentru sclavi.
Tendinţele sale moraliste îl încadrează în istorie ca cel mai înalt reprezentant al stoicismului şi
al moralismului roman după declinul complet al Republicii. Societatea romană îşi pierduse
valorile strămoşilor şi degenerase în turbulenţă amorală, lipsită de etică şi interesată doar de
căutarea plăcerii materiale, ceea ce a dus la propriul declin.
Seneca credea în demnitatea tuturor oamenilor, indiferent de acţiunile lor: „Chiar şi un criminal
este încă un om şi ca atare, demn de respect, deci este inuman să-l arunci la fiare”. Nimeni nu a
abordat problema sclaviei cu un spirit atât de critic, arătând că sclavii sunt „oameni”, „prieteni
umili” şi prin urmare nu sunt obligaţi să se supună ordinelor care resping raţiunea.
Excelenţa unui om nu se măsoară prin bunurile sale, ci prin bunătatea sa: „Lasă deoparte
bogăţia, casa, rangul, dacă vrei să te cântăreşti şi să te măsori”.
Este singurul care a mers la exaltarea umanului: „homo res sacra homini” - „omul este sacru
pentru om”. „Poartă-te cu cei inferiori aşa cum ai vrea ca cei care sunt deasupra ta să se
comporte faţă de tine.” Aminteşte că bunurile materiale nu oferă fericire, doar „virtutea” o face,
şi că trebuie să-i slujim pe ceilalţi şi să nu purtăm ură: „Oriunde există o fiinţă umană, există loc
pentru bunăvoinţă”. În „Epistolele morale către Lucilius” ne dezvăluie că adevărata bogăţie
constă într-o sărăcie decentă; că „fără companie nu este plăcut să posedăm niciun bun”, şi că ar
trebui să fim proprii prieteni, iubindu-ne reciproc în ciuda neajunsurilor noastre.
Stoicul fuge de mulţime, pentru că este interesat doar de „aplauzele interioare”, sărbătorind
bătrâneţea: „Ce dulce este să-ţi epuizezi pasiunile şi să le laşi deoparte!”. Căutaţi-l pe Dumnezeu
în conştiinţa voastră şi nu în exterior: „Dumnezeu este aproape de voi, El este cu voi, este în
voi”. Înţelepciunea este accesibilă tuturor „toţi oamenii aparţin aceleiaşi descendenţe”, inclusiv
sclavii, care „se bucură de acelaşi cer, respiră la fel, trăiesc şi mor ca tine”.
Înţelepciunea ne învaţă că prietenia este „trăirea în comuniune”. Nu cunoaştem fericirea trăind
doar în beneficiul nostru: „Trebuie să trăieşti pentru aproapele tău, dacă vrei să trăieşti pentru
tine”. Seneca nu pretinde că ştie totul, dar se mulţumeşte să înveţe să trăiască cu seninătate şi
integritate. Patria înţelepţilor este omul; nu trebuie să închidem uşa semenilor noştri. Cei răi sunt
doar persoane care greşesc, iar antagoniştii noştri pot fi cei mai buni profesori.
La fel ca Socrate şi Platon, a înţeles că filozofia este şi pregătirea pentru „moarte”. În
„Epistolele morale către Lucilius”, Seneca scrie: „Mă pregătesc curajos pentru acea zi, când mă
voi judeca şi voi arăta dacă valoarea mea a fost în inimă sau pe buze. Estimarea oamenilor nu
contează: doar moartea este judecătorul nostru. Disputele filozofice, conversaţiile, preceptele
înţelepciunii nu arată adevăratul suflet. Valoarea ta individuală va fi dezvăluită doar în ultima ta
respiraţie. Accept aceste condiţii: nu mă tem de tribunalul morţii”.
Frazele lui Seneca se numără în sute şi toate sunt cu adevărat extraordinare. Nu degeaba
gândirea sa a rupt barierele timpului şi este pe deplin valabilă în lumea de astăzi.
Gândirea sa filozofică s-a răspândit de-a lungul timpului în tot Occidentul, fiind unul dintre
puţinii filozofi romani care s-a bucurat întotdeauna de o mare popularitate. Astăzi este unul
dintre cei mai republicaţi şi traduşi filozofi, iar opera sa este admirată de cei mai influenţi
gânditori şi intelectuali occidentali: Erasmus de Rotterdam, Michel Montaigne, Rene Descartes,
Denis Diderot, Jean Jaques Rousseau, Francisco de Quevedo, Thomas de Quincey, Dante,
Petrarca, etc.
Influenţa lui Seneca asupra generaţiilor ulterioare a fost imensă. În timpul Renaşterii a fost
admirat şi venerat ca un oracol al edificării morale, chiar creştine, un profesor de stil literar şi un
model pentru artele dramatice.