SIMONE W EIL {1909, Paris — 1943, Ashford, comi­

tatul Kent). Filozof: analiza muncii şi a opresiunii, filo­

zofie politică, filozofia ştiinţei, mistică.
Printre textele publicate în timpul vieţii: „Ne recom-
mengons pas la guerre de Troie“ (Nouveaux Cahiers,
1937), „L’Iliade ou le poeme de la force" (Les Cahiers
du Sud, 1940-1941), „Reflexions â propos de la theorie
des quanta" (Les Cahiers du Sud, 1942),

Volume publicate postum: La pesanteur et la grăce

(1947, Pion, texte selectate şi editate de Gustave Thi-
bon), L'Enracinement, prelude ă une declaration des
devoirs envers l’etre humain (1949, Gallimard, în co­
lecţia „Espoir“ condusă de Albert Camus, unde vor fi
publicate unsprezece volume organizate tematic), La
Connaissance surnaturelle (1950, Gallimard), Attente
de Dieu (1950, La Colombe, texte publicate de Părin­
tele J . M . Pe.rrln), Intuitions pre-chretiennes (1951, La
Colombe, lexic publicate de Părintele J.-M. Perrin),
hi Condition ouvrldre şl lăţire ă un religieux (1951,
Gallimard), Cahiers, voi. I (1951, Pion; cele trei volume
«le Caietelor nu apărut sub îngrijirea Simonei Petre-
liieiil), Cahiers, voi. II (1953, Pion), La sourcegrecque
(1953, Gallimard), Opressionet liberte şi Venisesauvee
(1955, Gallimard), Cal liars, voi. III (1956, Pion), Ecrits
tie handles el derntdres leltres (1957, Gallimard), Ecrits
hlnloili/ues <■! /xililiques (1960, Gallimard), Penseessans
onlre murei nuni I'amour de Dieu (1962, Gallimard),
tini la science (1966, Gallimard).
 SIMONE WEIL

Autobiografie
spirituală
Traducere din franceză şi introducere de
AN C A M ANOLESCU

HUMANITAS
BUCUREŞTI
Colecţie coordonată de
ANCA MANOLESCU

Coperta
IOANA DRAGOMIRESCU MARDARE

Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României

WEIL, SIMONE
Autobiografie spirituală / Simone Weil; trad, din
franceză şi introd. de Anca Manolescu. - Bucureşti:
Humanitas, 2004
ISBN 973-50-0694-4
I. Manolescu, Anca (trad.; introd.)
821.133.1=135.1(082)

© HUMANITAS, 2004, pentru prezenta versiune

românească
EDITURA HUMANITAS
Piaţa Presei Libere 1, 013701 Bucureşti, România
tel. 021/222 85 46. fax 021/224 36 32
www.humanitas.ro
Comenzi CARTE PRIN POŞTĂ: tel. 021/223 15 01,
fax 021/222 90 61. www.librariilehumanitas.ro

ISBN 973-50-0694-4
 Introducere

Am reunit în acest volum patru texte, din­

tre cele m ai puternice şi m ai personale, ale
Sim onei W eil. în fond, toate scrierile ei sînt
puternice şi personale fiindcă Sim one W eil
era, în gîndirea sa spirituală, o pasionată, o
intransigentă care nu accepta să se fixeze
pe altceva decît pe rădăcina realului. Pentru
ea, m arile texte sacre [Bhagauad-Gîta, Upa-
nişadele, Tao Te King şi Evangheliile), în ţe­
lepciunea greacă ori egipteană, ca şi frum u­
seţea lum ii ori nenorocirea erau hrană: le
„mînca“ cu aceeaşi foame, le asim ila cu ace­
laşi curaj intelectual, le interpreta cu aceeaşi
in flexibilă dorinţă de binele absolut; şi cu
aceeaşi tem erară, neînduplecată abordare
personală. Camus, unul dintre prim ii ei edi­
tori, spunea că „uimitoarea ei inteligenţă era
incapabilă de un singur lucru, anume de fri­
volitate"; Cioran considera pe drept cuvînt
că era lipsită de umor, ceea ce i-a permis pro­
grese atît de speciale în viaţa spirituală. „Mis­
tica şi um orul nu m erg îm preună", socotea
el. C hiar dacă lucrurile nu stau chiar aşa
întotdeauna (enigm ele Zen sînt o dovadă),

5
Sim one W eil avea într-adevăr o vehem enţă
de tragedie greacă, îmbinată de altfel cu o lim­
pezim e platoniciană. D ar pentru ea, aceste
referinţe participau la strălucirea aceleiaşi
universale, dintotdeauna prezente, lum ini
christice.
Cele patru texte reunite aici au totuşi un
spor de intensitate dat fiind că ele confruntă
un angajam ent interior total, deja activ, cu
problema deciziei faţă de un angajament spi­
ritual exterior. Cînd, în 1940, ajunge la Mar­
silia în refugiu, Simone W eil e interesată de
interlocutori în dom eniul chestiunilor reli­
gioase şi spirituale. Printr-o prietenă catoli­
că îl cunoaşte în vara anului urm ător pe pă­
rintele dom inican J.-M . Perrin; înfăţişarea
ascetică, blîndeţea, bunătatea lui o cuceresc,
îi inspiră încredere şi o filială prietenie. Are
loc o interesantă întîlnire între o intelectuală
pasionată de strălucirea universală a A de­
vărului, de expresiile lui în diferitele tradiţii,
de coerenţa acestor expresii, şi un foarte ge­
neros preot creştin, dedicat în prim ul rînd
m întuirii indivizilor. Părintele Perrin o în ­
deamnă insistent să se boteze, să intre în Bi­
serica Catolică. începe atunci pentru Simone
W eil un examen perseverent, încordat şi se­
ver nu numai al propriilor ei carenţe, ci şi al
carenţelor instituţiei ecleziale. Exigenţa faţă
de sine însăşi era în genere necruţătoare, iar,
din perspectivă mistică, ea socotea că eul tre­
buie anihilat pentru ca fiinţa um ană să de­

6
vină transparenţă faţă de adevărul divin. Dar
însăşi vehemenţa cu care gîndea această temă
şi concentrarea pe ceea ce considera a fi vo­
caţia ei trasau limitele, foarte vaste, ale aces­
tui eu. Gustave Thibon, gînditor catolic cu
care Simone Weil a com unicat poate cel mai
bine, i-a făcut un esenţial şi bine nuanţat por­
tret1, unde spunea: „Era pasionată pînă şi
în dispreţul faţă de pasiuni... Detaşată pînă
în rărunchi de gusturile şi de nevoile ei per­
sonale, nu era detaşată de detaşarea ei... în
marea carte a universului aşezată în faţa pri­
virilor sale, eul ei era un cuvînt pe care izbu­
tise poate să îl şteargă, dar care continua să
răm înă s u b lin ia t Textele de faţă constituie
biografia spirituală şi intelectuală a unui ase­
menea personaj, puternic, ofensiv atît în vo­
inţa lui de a deveni pură supunere faţă de
Dumnezeu, cît şi în lim pezim ea cu care gîn­
dea adevărul ultim .
D ar exigenţele acestui adevăr o îndem ­
nau să form uleze cu cît m ai m ultă rigoare
lipsurile pe care considera că le are institu­
ţia eclezială, de unde decurgeau rezervele ei
faţă de aderarea explicită la Biserică. în mare,

1 G. Thibon a fost prim ul care, d u p ă m oartea

ei, i-a făcut cunoscută filozofia mistică publicînd,
în 1947, volum ul La pesanteur et la grace ( Greu­
tatea şi hanii) care cuprinde o selecţie din notaţiile
Caietelor de la M arsilia ale Sim onei Weil. în 1952,
el a publicat îm preună cu părintele J.-M . Perrin un
volum de evocări, Simone Weil telle que nous l'auons
connue, unde se află portretul amintit.

7
 ele sînt de trei ordine. în primul rind, Simone
Weil considera că Biserica Catolică nu îşi ono­
rează numele şi vocaţia de universalitate dat
fiind refuzul de a recunoaşte autenticitatea
spirituală a oricăror persoane, tradiţii sau fe­
nomene din afara ei. îi reproşa faptul că pune
lim ite instituţionale adevărului şi, ca atare,
nu poate oferi un creştinism care să radieze
şi să se „întrupeze" în totalitatea tim pului şi
a spaţiului istoriei. Sim onei W eil i se părea
important să atragă atenţia că există vocaţii
inspirate direct de Christos, de Logosul m e­
diator, care — aşteptînd „în pragul B iseri­
cii" — îi cer acesteia o deschidere reală spre
universal. în al doilea rînd, socotea că in-
sistîndu-se asupra B isericii ca „trup" al lui
Christos, se uită că sîntem destinaţi să fim
interlocutori intim i, prieteni ai lu i Christos,
într-un dialog secret şi personal cu el; apoi
că prea adesea calitatea m istică a trupului
christic declină în tr-o concepere a B isericii
drept trup istoric şi instituţional; aderenţa
la un asem enea „trup" nu e prea îndepărta­
tă, spunea ea, de aderenţa la o grupare sau
la un partid politic, iar fervoarea religioasă
poate da acestei concepţii un caracter tota­
litar, caracter atît de acut şi ameninţător pre­
zent în acea epocă prin bolşevism şi nazism,
în sfîrşit, considera că există în Biserică ten­
dinţa unui totalitarism exercitat asupra in ­
teligenţei. Biserica e păstrătoarea dogm elor
şi a tainelor, a purităţii şi a eficacităţii lor,

8
 dar ea nu are dreptul să constrîngă ori să
stînjenească inteligenţa în exerciţiul ei de cer­
cetare a adevărului, nu are dreptul să utilize­
ze anatem a îm portiva efortului liber şi atent
al inteligenţei de a se deschide spre adevăr.
Iată, rapid şi schematic spus, care sînt obiec­
ţiile Sim onei W eil faţă de instituţia eclezială
şi, im plicit, apelurile ei ca această instituţie
să se schim be pentru a-şi putea îm plini m i­
siunea în lum ea rănită, dezorientată şi să­
răcită spiritual de după război. Sensibilitatea
faţă de alte m anifestări ale aceluiaşi adevăr
christic, alături de com pasiunea ei faţă de
excluşi ori oprim aţi, o determ ină să nu p ri­
m ească botezul. „Creştinism ul fiind catolic
de drept, iar nu de fapt, consider legitim din
parte-mi să fiu membru al Bisericii de drept,
iar nu de fapt, nu num ai pentru o vrem e, ci
pentru toată viaţa dacă e cazu l", spune ea
în Autobiografie spirituală.
La 14 mai 1942, Simone W eil pleacă, prin
Casablanca, spre America, de unde va izbuti
să ajungă la Londra ca să participe la lupta
dusă de organism ele Franţei libere. Cu cîte-
va zile înainte îi adresează părintelui Perrin
textul Iubirea lui Dumnezeu şi nenorocirea,
în ziu a plecării îi trim ite Autobiografie spi­
rituală şi, din Casablanca, Ultimele gîndurt
Vorbeşte în ultimele două despre evenimente
spirituale foarte intime, care puteau fi spuse
unui interlocutor deja îndepărtat, îşi expune
cu ferm itate obiecţiile m enţionate m ai sus,

9
 ciur mul cu scamă meditează asupra sensu­
rilor de profunzim e ale creştinism ului. Am
crezut de cuviinţă să aşez între textele de
autobiografie spirituală şi pe cel intitulat Iu­
birea lui Dumnezeu şi nenorocirea pentru că
tem a aceasta a fost dom inantă în binom ul
foarte strîns format de experienţa existenţială
şi de doctrina Sim onei Weil. în toate aceste
texte, meditaţia ei asupra raportului cu Dum­
nezeu şi cu adevărul are o autenticitate, o
anvergură, o clarviziune excepţionale, are fru­
m useţea unei atitudini originare, spuse în
term enii şi cu referinţele m arii culturi euro­
pene. Sim one W eil e un caz rar de m istică
în care fervoarea iubirii şi a com pasiunii se
îm bină perfect cu o înaltă limpezime intelec­
tuală. E iarăşi un caz rar de m istică neîn­
cadrată explicit în tr-o tradiţie, dar im preg­
nată de perspectiva creştină, perspectivă din
care se deschide spre alte m ari tradiţii şi le
interpretează. Am să dau aici, ca exem plu
pentru înălţim ea m etafizică la care gîndea
universalitatea creştinism ului, una dintre
notaţiile din Caietul VI: „Spunînd că religia
catolică este adevărată, iar celelalte sînt fal­
se, se aduce o ofensă nu numai celorlalte tra­
diţii religioase, ci credinţei creştine înseşi dat
fiind că astfel ea e situată la nivelul acelor
lucruri care pot fi afirm ate sau negate." Cu
alte cuvinte, atitudinea exclusivistă faţă de
alte religii dovedeşte un prost amplasament
în propria ta religie, pe care nu o concepi (şi

10
 nu o trăieşti) drept prezenţă a Adevărului viu,
liber de orice dualitate, depăşind orice dua­
litate în m ajestatea lu i transcendentă.
Ajunsă în iunie 1942 la New York, Simone
Weil e din ce în ce mai preocupată de o posi­
bilă prim ire a botezului. Prin filozoful Jac­
ques Maritain, se adresează unui dominican
cunoscut pentru deschiderea lui de spirit şi
pentru independenţa faţă de dictatul doctri­
nei oficiale, părintele Couturier. Simone Weil
„era obsedată de ideea de a găsi un teolog
liberal, capabil să depăşească vederile B i­
sericii vizibile şi să adere la noţiunea de B i­
serică totală în sensul de receptacol univer­
sal al tuturor bogăţiilor spirituale prezente
ori trecute, fie şi im plicite, oricare ar fi fost
gradul lor de heterodoxie", spune Florence
de Lussy în prezentarea textului Lettre ă un
religieux2, ultim ul pe care l-am inclus în vo­
lumul de faţă. Părintelui Couturier îi expune
într-o scrisoare în 35 de puncte tem ele care,
pentru ea, erau obiect de dezbatere sau de
convingere şi care ar fi putut intra în contra­
dicţie cu doctrina B isericii Catolice. în scri­
sorile către părintele J.-M . Perrin, ea îşi for­
mulase obiecţiile cu o rigoare temperată totuşi
de dorinţa de a răni cît m ai puţin un om pe
care îl socotea aproape sfînt, căruia îi era re­
cunoscătoare pentru blîndeţea, răbdarea,

2 F. de Lussy, în Sim one Weil, CEuvres, edition

etablie sous la direction de Florence de Lussy, Paris,
Gallim ard, colecţia Q u arto, 1999, p. 983.

11
generozitatea cu care o prim ise şi o asculta­
se. în scrisoarea către părintele Couturier,
Sim one W eil ţine să fie cit m ai clară, să-şi
exprim e net exigenţele intelectuale şi spiri­
tuale care, din punctul ei de vedere, nu pri­
veau doar destinul ei personal (incluzînd mîn-
tuirea), ci med cu seam ă m isiunea B isericii
Catolice în lum ea actuală. Scrisoare către
un om al Bisericii e un text în care, liberă de
orice constrângeri, Sim one W eil face dovada
am plorii şi a angajării cu care gîndea tem ele
creştine, cu care gîndea universalitatea pre­
zenţei divine, sacrifîciale şi salvatoare, cu
care gîndea istoria sacră a lum ii; dar e tot­
odată un text în care ea face dovada excese­
lor şi a contradicţiilor gîndirii ei, dovada unui
rigid ego intelectual, aş zice, care, antrenat
de impulsul unor intuiţii, dar mai ales al pro­
priilor presupoziţii, foarte particulare, şi de
o logică rece, ajunge la ju d ecăţi riscante şi
la enorm ităţi sau, cum a spus cineva, ajun­
ge „să bată cîm pii“.
Pentru Simone Weil, adevărul esenţial de­
spre Dum nezeu constă în faptul că el e b i­
nele absolut, care depăşeşte aspectul divin
de forţă, m anifest în sfera lumii, în sfera „ne­
cesităţii". Dumnezeu e, în primul rând, iubire
supranaturală, coborând în adîncul şi în as­
cunsul fiinţelor, iubire care ne poate trece
dincolo de lume. Simone W eil reproşase de­
seori B isericii devierea ce constă în a u tili­
za forţa, constrângerea, cruzim ea în num ele

12
Adevărului şi B inelui şi de a ofensa astfel
universala lor strălucire, dreptatea univer­
sală. Dar ceea ce considera că, în creştinism,
e doar deviere de la adevărul Christie, Simone
W eil găseşte cu cale să obiectiveze total în-
tr-o tradiţie. Pentru ea, tradiţia ebraică este
tradiţia care a pus pe lume un Dumnezeu al
forţei, al cruzimii, închis în istorie şi în limite
etnice, un Dum nezeu fără transcendenţă.
Pentru ea, Israel este forţa în aspectul ei sa­
cru, religios, aşa cum Rom a este forţa în as­
pectul ei politic, statal, iar ele sînt otrăvurile
care, din origini, au contam inat desfăşura­
rea în istorie a tradiţiei christice. Universali­
tatea Sim onei W eil îşi trădează astfel o uim i­
toare limită. Compasiunea ei, chiar, îşi arată
astfel o uim itoare lim ită. Iar buna-credinţă
şi probitatea intelectuală par să pălească în
asem enea teorii. Deşi recunoaşte cîtorva fi­
guri şi cărţi vechi-testam entare un caracter
pur, pe lin ia iu birii supranaturale (m ai cu
seam ă figuri dinaintea constituirii lu i Israel:
Abel, Noe, Melchisedec, apoi unii profeţi, Cîn-
tarea Cîntărilor, Iov, Daniel, unii Psalm i), pe
acestea le declară străine de tradiţia ebrai­
că, declarîndu-le îm prum uturi din culturile
spirituale nesem itice, care, doar ele, s-ar fi
deschis către binele pur şi caritatea divină.
Faptul că aceste figuri şi aceste cărţi fac par­
te din textu l sacru al lu i Israel, că aparţin
acestei tradiţii, că generaţii nesfîrşite de evrei
au trăit, spiritual şi intelectual, în orizontul

13
lor nu pare să conteze pentru ea. Curajul
acestei tradiţii de a asum a tensiunea intre
tendinţa idolatră a um anului şi tendinţa eli­
beratoare a divinului, tensiunea între îm pă­
răţie şi exil, între rigoarea şi intim itatea lui
Dumnezeu nu pare să conteze pentru ea. Iată
un prim exemplu de decupare arbitrară a tra­
diţiei ebraice, doar pentru a justifica, riscant,
o teorie asupra istoriei spirituale a lum ii. în
al doilea rind, Sim one W eil aplică o balanţă
a interpretării profund inegală tradiţiei ebrai­
ce şi tradiţiilor nesem itice (caldeeană, egip­
teană, elenă). Pentru datele celor din urmă,
ea descoperă noi şi noi, foarte îndrăzneţe,
sensuri sim bolice în care presim te prezenţa
christică; datele ebraice sînt citite în sensul
cel m ai terestru, m ai literal, m ai „greu“, mai
limitativ. în sfîrşit, ar fi de spus că unele din­
tre tem ele ei de predilecţie (căutarea omului
de către Dumnezeu) se află din plin în tradi­
ţia ebraică, iar nu num ai în cea creştină; că
noţiunea de „decreaţie“, specifică m etafizicii
religioase a Sim onei Weil, im plică o concep­
ţie a creaţiei divine foarte apropiată de cea
prezentă în Cabbala lui Isaac Luria sub nu­
mele de pmţum (contracţie: Dumnezeu a creat
lum ea restrîngîndu-se pe sine spre a-i face
loc)3. Dacă ignoranţa sau opţiunile ei de in ­
terpretare nu ar fi îm piedicat-o, ar fi putut
deveni conştientă de aceste afinităţi.

3 Cf., de pildă, Miklos Veto, La metaphysique

religieuse de Simone Weil, 1971, p. 20.

14
 Anti-iudaism ul Sim onei W eil — în cadrul
unei filozofii m istice altfel atît de înalte şi de
generoase — a stîm it, evident, critici şi reac­
ţii de respingere. Em m anuel Levinas scria
în 1952 „Simone W eil contre la Bible“. De cu-
ririd, un cercetător francez, E. Gabellieri, re­
lua titlul, în mod interogativ, pentru a studia,
pe texte, poziţia Simonei W eil faţă de Vechiul
Testam ent, nu înainte de a rezum a dosarul
criticilor în această privinţă.4 Or, în urm a
examenului său, el conchidea că Simone Weil
a veştejit atît de brutal nu iudaism ul în an­
samblul său, ci pretenţia lui de a exclude spi­
ritu alitatea „păgînă“ de la orice participare
reală la revelaţia divină. „D acă poziţia w ei-
liană este incom patibilă cu un iudaism sau
un creştinism dom inate de «exclusivism »,
care nu văd în păgînism decît un duşman de
moarte, ea nu e nicidecum incom patibilă cu
o tradiţie biblică integrînd participarea pă-
gînism ului la istoria salvării“ (op. cit, p. 46).
Poziţia Simonei Weil s-ar explica astfel în ca­
drul unei filozofii „de reacţie" faţă de o în ­
delungată linie de gîndire iudeo-creştină ce

4 Articolul lui E. Levinas, „Simone W eil contre

la Bible“, a apărut în revista Evidences, nr. 24, 1952
şi a fost reluat în volum ul Difficile liberte, A lbin
Michel, 1963. Textul lui Em m anuel Gabellieri, „Si­
mone Weil contre la Bible"?, e publicat în volum ul
Mythe et philosophic. Les traditions bibliques, sous
la direction de C. B e m e r et J.-J . W unenburger,
Paris, P.U.F., 2002, pp. 33-51 .

15
respingea datele doctrinelor religioase nea-
brahamice, atît de intim cunoscute şi am pu­
tea spune „gustate" de Sim one W eil în sa­
voarea lor spirituală. Rămîne totuşi de spus
că ea declară iudaism ul, întregul iudaism
ca fiind tradiţia emblematică pentru această
respingere, întruparea obiectivă a respinge­
rii. Şi, printr-un soi de atitudine de compen­
saţie, ea refuză, la rîndul ei, iudaism ului o
valoare spirituală autentică. Ea însăşi se
plasează astfel sub ju decata pe care o apli­
case atitudinii exclusiviste: şi ea pune cre­
dinţa în rîndul lucrurilor ce pot fi afirm ate
sau negate, şi ea aduce o ofensă tuturor tra­
diţiilor religioase, de vrem e ce socoteşte că,
în num ele tradiţiilor nesem itice, poate de­
clara tradiţia ebraică drept lipsită de adevăr
supranatural.
C ititorul are deci a-şi exercita discernă-
m întul asupra unui text care, în excesele şi
în riscantele lu i ju decăţi, propune totu şi o
foarte vastă interogaţie asupra universali­
tăţii revelaţiei, asupra unui adevăr divin care
se oferă sacrificial tuturor, asupra m oduri­
lor în care Dumnezeu ne caută „trecînd prin
densitatea lum ii". Prin cele patru texte, citi­
torul are în orice caz în faţă o autobiografie
spirituală care pune problema biografiei creş­
tinismului în lumea modernă. Datoria de a-şi
onora catolicitatea, de a recunoaşte valoa­
rea spirituală a celorlalte tradiţii religioase,
de a deveni, prin înţelegerea lor, un „recep-

16
tacol universal" nu e doar o exigenţă clam a­
tă de Simone Weil. De la Conciliul Vatican II
înainte, Biserica Catolică şi-a pus ea însăşi,
din ce în ce m ai curajos, această chestiune.
Există chiar un volum care o recunoaşte în ­
tru cîtva pe Sim one W eil drept parteneră în
această regîndire de sine a creştinism ului
actual, intitulat Răspunsuri la întrebările Si-
monei WeiL5 Iar, dincolo de această conştiin­
ţă acută, „aşezată pe pragul" instituţiei ecle-
ziale, autobiografia spirituală a Simonei Weil
dă m ărturie despre experienţa lu i Christos
în adîncul inimii, despre tăcute ilum inări in­
terioare.6
Anca M anolescu

5 Reponses aux questions de Simone Weil (Pa­

ris, Aubier-M ontaigne, 1964) e u n volum prefaţat
de părintele J.-M . Perrin şi conţine texte de J. D a -
nielou, s. j., C. D urand, o. p., J. Kaelin, o. p., Cha-
noine L. Lochet, B. Hussar, o. p., J.-M. Emmanuelle,
urmate de poziţiile oficiale ale Papilor Pius al IX-lea,
loan al XXIII-lea, P au l al V I-lea şi ale Cardinalului
B ea în ce priveşte unele teme atinse şi de S. Weil.
6 G îndirea Sim onei Weil se sprijină pe o insis­
tentă, intimă, dar liberă, frecventare a textelor b i­
blice. C a să atrag atenţia asu p ra acestui fapt, am
indicat cel m ai adesea în note p asaju l scripturar
la care se referă.

17
 Autobiografie spirituală

Marsilia, 14 mai 1942

C itiţi în tîi acest post-scriptum

Scrisoarea e înspăim întător de lungă —
însă cum nu e cazul să-m i răspundeţi — mai
cu seamă că neîndoielnic voi fi deja plecată —
aveţi înainte ani în şir pentru a lua, de veţi
voi, cunoştinţă de conţinutul ei. Luaţi totuşi,
în tr-o zi, cunoştinţă de el.

Părinte,
înainte de a pleca vreau să vă mai vorbesc,
pentru ultim a oară poate, fiindcă de acolo
nu voi face desigur decît să vă trimit, din cînd
în cînd, veşti despre m ine pentru a le prim i
pe ale voastre.
V-am spus că am o datorie imensă faţă de
dumneavoastră. Vreau să încerc să vă spun
în m od precis şi cu onestitate în ce constă
ea. Cred că de-aţi putea înţelege cu adevă­
rat care e situaţia m ea spirituală nu aţi mai
avea nici o mîhnire pentru faptul că nu m-aţi
determ inat să m ă botez. însă nu ştiu dacă
vă e cu putinţă.

19
 Nu mi-aţi adus nici inspiraţia creştină, nici
pe Christos; deoarece, atunci cînd v-am în-
tîlnit, lucrul acesta nu mai era necesar, el se
săvîrşise deja fără m ijlocirea vreunei fiinţe
umane. Dacă nu ar fi fost aşa, dacă nu aş fi
fost deja pătrunsă, nu doar im plicit, ci con­
ştient, nu m i-aţi fi dat nim ic, fiindcă nu aş
fi prim it nim ic de la dum neavoastră. Prie­
tenia pe care v-o port ar fi fost, pentru mine,
un m otiv să vă refuz m esajul fiindcă m -aş
fi tem ut de posibilităţile de eroare şi de ilu ­
zie pe care o influenţă um ană le im plică în
dom eniul lu cru rilor divine.
Vă pot spune că, de-a lungul vieţii, nu l-am
căutat niciodată, în nici un moment, pe Dum­
nezeu. Poate că din această cauză, prea su­
biectivă fără îndoială, expresia nu îm i place
şi m i se pare falsă. Începînd din adolescenţă
am considerat că problem a lui Dumnezeu e
o problem ă ale cărei date lipsesc în lum ea
de jo s şi că singura m etodă sigură pentru a
evita rezolvarea falsă a problemei, ceea ce m i
se părea m axim um de rău posibil, era de a
nu o pune. De aceea nu o puneam. Nu afir­
mam, n ici nu negam . M i se părea in u til să
rezolv această problem ă deoarece credeam
că, fiind în această lume, treaba noastră este
să adoptăm cea m ai bună atitudine faţă de
problem ele lum ii acesteia şi că atitudinea în
cauză nu depinde de soluţia problem ei lu i
Dumnezeu.

20
 Lucru adevărat, pentru m ine cel puţin,
fiindcă nu am ezitat în această alegere a ati­
tudinii; am adoptat întotdeauna, drept sin­
gura atitudine posibilă, atitudinea creştină.
M-am născut, aş spune, am crescut, am ră­
mas întotdeauna în inspiraţia creştină. Chiar
în vrem ea cînd num ele lui Dumnezeu era cu
totul absent din gîndurile m ele, aveam faţă
de problemele acestei lum i şi ale acestei vieţi
concepţia creştină, într-un mod riguros, cu
noţiunile cele m ai precise pe care ea le com ­
portă. U nele dintre ele sînt în m ine din pri­
mele clipe pe care amintirea le-a păstrat Pen­
tru altele, ştiu momentul, m odul şi form a în
care m i s-au im pus.
M i-am interzis întotdeauna, de pildă, să
m ă gîndesc la o viaţă viitoare, dar am consi­
derat întotdeauna clipa m orţii ca fiind nor­
m a şi scopul vieţii. Consideram că, pentru
cei care trăiesc cum se cuvine, ea este clipa
când, pentru o fracţiune infinitezimală de timp,
adevărul pur, adevărul nud, cert, etern intră
în suflet. Pot spune că niciodată nu am dorit,
pentru mine, alt bine. Consideram că viaţa
care duce spre acest bine nu este definită nu­
m ai de morala comună, ci constă, pentru fie­
care om, în tr-o succesiune, riguros perso­
nală, de acte şi de evenimente, în aşa măsură
obligatorie încît cel care deviază de la ea ra­
tează ţinta. Iată care era, pentru mine, noţi­
unea de vocaţie. Criteriul acţiunilor im puse
de vocaţie se afla, socoteam, într-un im puls

21
 esenţialm ente şi evident diferit de im pulsu­
rile care au ca sursă sensibilitatea ori raţi­
unea, ia r a nu urm a un asem enea im puls,
atunci cînd el se ivea, m i se părea cea m ai
mare dintre nenorociri. E modul în carie con-
cepeam supunerea, o concepţie pe care am
pus-o la încercare atunci cînd am intrat şi
am răm as în uzină, aflîndu-m ă într-o stare
de durere intensă şi neîncetată pe care, de
curînd, v-am mărturisit-o. Cea mai frumoasă
viaţă cu putinţă mi s-a părut întotdeauna a
fi cea în care totul este hotărît fie de forţa
împrejurărilor, fie de asem enea impulsuri, o
viaţă unde nu e loc pentru nici o alegere.
La paisprezece ani m -am cufundat în-
tr-u n a dintre acele disperări nesfîrşite ale
adolescenţei, şi m-am gîndit în mod serios să
mor, din pricina mediocrităţii facultăţilor mele
naturale. Extraordinarele daruri ale fratelui
meu, care a avut o copilărie şi o tinereţe com­
parabile cu cele ale lui Pascal, m ă obligau
să am conştiinţa puţinătăţii mele. Nu regre­
tam reuşitele exterioare, ci faptul că nu pu­
team spera să am în vreun fel acces la acel
regat transcendent unde num ai oam enilor
autentic m ari le e dat să intre, regat în care
locuieşte adevărul. Preferam să m or decît să
trăiesc fără el. După luni de tenebre interioa­
re, am avut deodată şi pentru totdeauna cer­
titudinea că orice fiin ţă umană, chiar dacă
facultăţile ei naturale sînt aproape nule, pă­
trunde în acest regat al adevărului rezervat
geniului; e de ajuns să dorească adevărul şi

22
 să facă un efort neîncetat de atenţie pentru
a-1 atinge. Devine astfel ea însăşi un geniu,
chiar dacă, din lipsă de talent, geniul acesta
nu e vizib il în exterior. M ai tîrziu, cînd du­
rerile de cap au făcut să apese asupra puţi­
nelor capacităţi pe care le posed o paralizie
pe care foarte curînd am socotit-o probabil
definitivă, aceeaşi certitudine m -a determ i­
nat să perseverez timp de zece ani în eforturi
de atenţie pe care nu le susţinea aproape nici
o speranţă a rezultatelor.
Sub numele de adevăr cuprindeam de ase­
menea frumuseţea, virtutea şi orice speţă de
bine, astfel încît, pentru mine, era vorba de­
spre o concepţie a raportului între har şi do­
rinţă. Certitudinea pe care o prim isem era
aceea că atunci cînd doreşti pîine nu vei pri­
m i pietre.7 D ar în vrem ea aceea nu citisem
Evanghelia.
Pe cît eram de sigură că dorinţa are, prin
ea însăşi, o eficacitate în acest dom eniu al
binelui spiritual sub toate form ele lui, pe aht
credeam că pot avea de asem enea certitu­
dinea in eficacităţii dorinţei în orice alt do­
m eniu.
în ce priveşte spiritul sărăciei, nu-mi amin­
tesc de vreo clipă în care el să nu se fi aflat
în mine, desigur în măsura, din nefericire sla­
bă, în care aşa ceva era com patibil cu nede­
săvârşirea mea. M-am îndrăgostit de Sfîntul
Francisc de îndată ce m i-a fost cunoscută

7 Matei 7, 9-11 şi L u c a 11, 11-13.

23
 figura lui. Am crezut şi am sperat întotdea­
una că soarta m ă va împinge într-o zi cu de-a
sila în acea stare de hoinar şi cerşetor în care
el a intrat de bunăvoie. Nu credeam că voi
ajunge la vîrsta de astăzi fără să fi trecut cel
puţin printr-o asem enea stare. La fel cre­
deam, de altfel, şi despre închisoare.
Din prima copilărie am avut de asemenea
noţiunea creştină de m ilă faţă de aproapele,
căreia îi dădeam acel nume de dreptate pri­
m it de ea în m ai m ulte locuri din Evanghe­
lie, nume atît de frumos. Ştiţi că, în privinţa
acestui punct, am avut în m ai multe rînduri
lipsuri grave.
D atoria de a accepta voin ţa lu i Dum ne­
zeu, oricare ar putea fi ea, s-a im pus m inţii
mele ca prima şi cea mai necesară dintre toa­
te, datorie căreia nu i te poţi sustrage fără
a te dezonora, de îndată ce am găsit-o expu­
să în Marc Aureliu sub form a stoicului amor
f a il
Noţiunea de puritate, cu tot ceea ce cu-
vîntul im plică pentru un creştin, a pus stă-
pînire pe m ine la şaisprezece ani, după ce
traversasem , vrem e de cîteva luni, n elin iş­
tile sentim entale fireşti în adolescenţă. N o­
ţiunea aceasta m i-a apărut în contem pla­
rea unui peisaj de m unte şi puţin cîte puţin
m i s-a im pus în chip irezistibil.
Ştiam, bineînţeles, foarte bine că ceea ce
constituia concepţia mea de viaţă era o con­
cepţie creştină. De aceea nu m i-a venit nici­

24
odată în m inte posibilitatea unei in trări în
viaţa creştină. Aveam im presia că eram năs­
cută în interioru l ei. D ar a adăuga acestei
concepţii de viaţă dogma însăşi fără a fi con-
strînsă prin tr-o evidenţă m i s-ar fi părut o
lipsă de probitate. Credeam chiar că aş fi lip­
sită de probitate dacă m i-aş pune ca pe o
problemă chestiunea adevărului dogmei sau
dacă, pur şi simplu, aş dori să ajung la o con­
vingere în legătură cu acest subiect. Am , în
ce priveşte probitatea intelectuală, o noţiune
extrem de riguroasă, în tr-a tît de riguroasă
in cit nu am întîlnit pe nim eni care să nu m i
se pară carent, sub diverse aspecte, faţă de
ea; m ă tem m ereu că sînt eu însăm i defici­
entă în această privinţă.
Iar, de vreme ce mă abţineam să iau în con­
siderare dogma, un fel de pudoare mă îm pie­
dica să intru în biserici, unde totuşi îm i fă­
cea plăcere să m ă aflu. Am avut totuşi trei
contacte cu catolicism ul care au fost într-a-
devăr im portante.
După anii de uzină, înainte de a reveni în
învăţăm înt, părinţii mă luaseră în tr-o călă­
torie în Portugalia; acolo m -am despărţit la
un m om ent dat de ei şi am mers singură în-
tr-un sat mărunt. Sufletul şi corpul îm i erau
întru cîtva sfărîm ate. A cel contact cu neno­
rocirea îm i ucisese tinereţea. Pînă atunci nu
avusesem experienţa nenorocirii, afară de
cea a nenorocirii proprii care, fiind a mea,
mi se părea neînsemnată ca importanţă; era,

25
 de altfel, doar o nenorocire pe jum ătate, bio­
logică, iar nu socială. Ştiam prea bine că în
lum e există nenorocire şi eram obsedată de
ea, dar nu o constatasem niciodată printr-un
contact îndelungat. în uzină, confundată în
ochii tuturor şi în propriii m ei ochi cu masa
anonim ă, nenorocirea celorlalţi m i-a intrat
în carne şi în suflet. Nim ic nu m ă m ai des­
părţea de ea căci îm i uitasem realm ente tre­
cutul şi nu aşteptam nici un viitor, fiind cu
greu în stare să-mi închipui posibilitatea de
a supravieţui unei asem enea trude. Ceea ce
am îndurat acolo m -a m arcat într-un mod
atît de durabil încît astăzi încă, atunci cînd
o fiinţă umană, oricare ar fi ea şi oricare ar
fi împrejurările, îm i vorbeşte fără brutalitate,
nu mă pot împiedica să am impresia că e vor­
ba despre o greşeală şi că greşeala va fi, din
nefericire, înlăturată. Am prim it acolo, pen­
tru totdeauna, pecetea sclaviei, asem enea
peceţii cu fierul roşu pe care rom anii o în ti­
păreau pe fruntea sclavilor lor celor mai dis­
preţuiţi. De atunci înainte m -am privit în ­
totdeauna ca pe o sclavă.
Fiind în această stare de spirit şi în tr-o
stare fizică mizerabilă, am intrat în micul sat
portughez, el însuşi, vai!, mizerabil, noaptea,
sub lum ina lunii pline, chiar de sărbătoarea
patronului aşezării. Era la ţărm ul mării. Fe­
m eile pescarilor înconjurau, în procesiune,
bărcile, purtînd lum inări şi intonînd cîntări
fără îndoială foarte vechi, de o destrămătoare

26
tristeţe. Nim ic nu o poate reda. Nu am auzit
niciodată nim ic atît de em oţionant, afară de
cîntecul edecarilor de pe Volga. Am avut din-
tr-o dată certitudinea că religia creştină este,
prin excelenţă, religia robilor şi că robii nu
pot să nu adere la ea, eu însămi printre cei­
lalţi.
în 1937 am petrecut la A ssisi două zile
minunate. Acolo, fiind singură în capela ro­
manică din secolul al XII-lea de la Santa M a­
ria degli Angeli, incom parabilă m inune de
puritate unde Sfîntul Francisc se rugase de­
seori, ceva mai puternic decît mine m -a silit,
pentru prim a oară în viaţă, să îngenunchez.
în 1938 am petrecut zece zile la Solesmes,
din dum inica Floriilor pînă m arţi, a doua zi
de Paşti, urm ărind toate slujbele. Aveam in­
tense dureri de cap; fiecare sunet îm i făcea
rău ca o lovitură; iar un efort extrem de aten­
ţie îm i îngăduia să ies afară din această car­
ne mizerabilă, să o las să sufere singură, chir­
cită în tr-u n colţ, şi să aflu o bucurie pură,
desăvîrşită în frum useţea uluitoare a cîntu-
lui şi a cuvintelor. A ceastă experienţă m -a
făcut, prin analogie, să înţeleg m ai bine po­
sibilitatea de a iubi iubirea divină trecînd prin
suferinţă. E de la sine înţeles că, de-a lungul
acelor slujbe, gîndul patim ilor lu i Christos
a intrat în m ine o dată pentru totdeauna.
Se afla acolo un tînăr englez catolic care
m i-a dat pentru prim a oară ideea a ceea ce
poate fi virtutea supranaturală a sacram en­

27
telor prin strălucirea realm ente angelică de
care părea învăluit după ce se îm părtăşise.
Hazardul — căci prefer încă să spun hazard
şi nu Providenţă — l-a făcut să fie cu adevă­
rat, pentru mine, un mesager. Am aflat, da­
torită lui, de existenţa acelor poeţi englezi
din secolul al XVII-lea num iţi metafizici. Mai
tîrziu, citindu-i, am descoperit poem ul a că­
rui traducere, din nefericire cu totul nem ul­
ţumitoare, v-am citit-o şi care se numeşte Iu­
bires. L-am învăţat pe dinafară. Deseori, în 8

8 Iată textul poem ului [lu i George Herbert]:

Iubire
Iubirea m i-a u rat b u n venit; sufletul a dat
totuşi înapoi
Vinovat de ţărînă şi păcat.
D a r Iubirea cu ochi ageri, văzînd că şovăi
De cum înăuntru am păşit,
S -a apropiat şi cu blîndeţe îmi p u se întrebarea
De e ceva ce poate îmi lipseşte.

U n oaspete, am răspu n s, vrednic de acest loc.

Iubirea spuse: Vei fi el.
Eu, răul, nerecunoscătorul? O! Preaiubite!
N u te pot privi.
Iu birea m -a luat de m înă, răspu nzîn du -m i
c-u n surîs:
Cine altul ţi-a făurit ochii decît mine?

E adevărat, Doam ne, dar i-am pîngărit; ruşinea

m ea s ă m eargă
în locul ei de drept.
N u ştii oare, spuse Iubirea, cine asupră-şi a luat
toată ocara?
Preaiubite, atuncea voi sluji.

28
m om entul culm inant al crizelor violente de
durere de cap, mi-am impus să-l recit îndrep-
tîndu-m i asupra lui toată atenţia şi aderând
cu tot sufletul la dulceaţa pe care o cuprin­
de. Credeam că recit doar un poem frumos,
dar, fără ştiinţa mea, recitarea lu i avea v ir­
tutea unei rugăciuni. în cursul unei asem e­
nea recitări, aşa cum v-am scris, Christos
însuşi a coborât şi m -a cuprins.
în raţionam entele m ele privind insolubi­
litatea problem ei lu i Dum nezeu nu prevă­
zusem o asemenea posibilitate, posibilitatea
unui contact real, de la persoană la persoa­
nă, aici în lumea de jos, între o fiinţă umană
şi Dumnezeu. Auzisem vag vorbindu-se de­
spre lucruri de acest gen, dar niciodată nu
le dădusem crezare. în Fioretti, relatarea apa­
riţiilor îm i stîm ea m ai m ult decît orice alt­
ceva reticenţa, la fel ca şi miracolele din Evan­
ghelie. De altfel în această bruscă înstăpânire
a lui Christos asupra mea, nici simţurile, nici
im aginaţia nu au avut vreun rol: am sim ţit
doar, străbătând prin suferinţă, prezenţa unei
iubiri asem ănătoare celei pe care o citeşti în
surîsul unui chip îndrăgit.
Nu-i citisem niciodată pe mistici deoarece
nu sim ţisem niciodată nim ic care să-m i fi
ordonat să-i citesc. în lecturi m-am străduit
de asem enea să practic întotdeauna supu-

B a te vei aşeza, sp use Iubirea, ca din

m încarea m ea să guşti.
M -a m aşezat atunci şi am mîncat.

29
nerea. Nim ic nu e m ai profitabil pentru pro­
gresul intelectual, fiindcă eu nu citesc, pe cit
îm i stă în putinţă, decît lucruri de care m i-e
foame, în m om entul cînd m i-e foam e de ele,
iar atunci nu citesc, mănînc. Dumnezeu, prin
m ila sa, m ă împiedicase să îi citesc pe mistici
pentru ca să îm i fie lim pede că nu eu fabri­
casem acest contact absolut neaşteptat.
Ş i totuşi, am continuat să îi refu z pe ju ­
m ătate nu iubirea, ci inteligenţa mea. Fiind­
că m i se părea cert, o cred şi astăzi, că nu
poţi rezista niciodată îndeajuns lui Dum ne­
zeu dacă o faci din grija pentru adevăr. Lui
Christos îi place să i se prefere adevărul, de­
oarece, înainte de a fi Christos, el este ade­
vărul. Dacă te întorci de la el pentru a te în ­
drepta spre adevăr, nu vei face cale lungă şi
vei cădea în braţele sale.
După acest episod am sim ţit că Platon
este un m istic, că Riada întreagă e scăldată
în lumină creştină, că Dionysos şi Osiris sînt,
în tr-u n anum e fel, Christos însuşi; şi iubi­
rea m i-a sporit.
Nu m ă întrebam niciodată dacă Iisus a
fost sau nu o întrupare a lui Dumnezeu; dar,
în fapt, nu eram în stare să m ă gîndesc la
el fără a-1 gîndi ca Dum nezeu.
în prim ăvara lu i 1940 am citit Bhaga-
vad Gîta. Lucru straniu, tocm ai citind acele
cuvinte minunate, cu un sunet atît de creştin,
puse în gura unei întrupări a lui Dumnezeu,
am sim ţit cu putere că datorăm adevărului

30
 religios cu totul altceva decît adeziunea acor­
dată unui poem frumos, că îi datorăm un gen
de adeziune in fin it m ai categoric.
Nu credeam totuşi că aş putea să îm i pun
măcar problema botezului. Simţeam că ones­
titatea m ă obliga să nu-m i părăsesc senti­
m entele privind religiile necreştine şi pe cele
privind religia lui Israel — convingere pe care
tim pul şi m editaţia nu au făcut într-adevăr
decît să o întărească — şi consideram aceas­
tă atitudine un obstacol absolut. Nu-m i în ­
chipuiam nici măcar posibilitatea ca un preot
să se poată gîndi să-mi acorde botezul. Dacă
nu v-aş fi întâlnit, nu m i-aş fi pus niciodată
problem a botezului ca pe o problem ă prac­
tică.
De-a lungul acestei înaintări spirituale nu
m -am rugat niciodată. M ă tem eam de pu­
terea de sugestie a rugăciunii, acea putere
pentru care Pascal o recomandă. M etoda lui
Pascal m i se pare una dintre cele m ai proaste
m etode posibile pentru a ajunge la credinţă.
Întîlnirea cu dum neavoastră nu m -a pu­
tu t convinge să m ă rog. Dim potrivă, perico­
lul mi se părea cu atît mai grav cu cît trebuia
să mă păzesc şi de puterea de sugestie a prie­
teniei pe care v-o port. In acelaşi tim p eram
foarte stânjenită de faptul că nu m ă rugam
şi că nu vă spuneam acest lucru. Ştiam însă
că nu v-o puteam spune fără a vă induce cu
totul în eroare în privinţa mea. în acel m o­
m ent nu v-aş fi putut face să înţelegeţi.

31
 K n ă în septembrie trecut nu ml se întîm-
plase n ici m ăcar o dată în viaţă să m ă rog,
cel puţin nu în sensul literal al cuvântului.
Nu-i adresasem niciodată, cu voce tare ori
în gînd, vreun cuvânt lui Dumnezeu. Nu ros­
tisem niciodată o rugăciune liturgică. M i se
întîmpla din cînd în cînd să recit pentru mine
însămi Salve Regina, dar numai ca pe un fru­
mos poem.
Vara trecută, făcînd greacă cu T ..., i-am
dat traducerea, cuvînt cu cuvînt, a textului
grec pentru Pater. Ne-am promis unul altuia
că îl vom memora. Cred că el nu s-a ţinut de
cuvânt. Nici eu, de altfel, la vremea aceea. Dar
cîteva săptăm îni m ai tîrziu, răsfoind Evan­
ghelia, mi-am spus că, de vrem e ce îm i pro­
m isesem să învăţ textul şi că asta însem na
un lucru bun, trebuia să o fac. Am făcut-o.
Suavitatea nesfîrşită a acestui text grec m -a
învăluit atunci în aşa m ăsură încît, vrem e
de m ai m ulte zile, nu m -am putut îm piedi­
ca să-l recit fără încetare. O săptăm înă m ai
tîrziu am început culesul viei. Recitam Pa-
ter-ul în greceşte în flecare zi înainte de mun­
că, l-am repetat deseori şi lucrînd în vie.
De atunci, m i-am hotărît un unic exerci­
ţiu, anume să recit Pater-ul o dată, diminea­
ţa, cu o atenţie absolută. Dacă în tim pul re­
citării atenţia m i se rătăceşte sau dormitează,
fie şi o frântură de tim p, reîncep pînă cînd
ajung să obţin pentru întreg o atenţie abso­
lu t pură. M i se întîm plă atunci să încep din

32
nou, încă o dată, doar din plăcere, însă nu­
m ai dacă dorinţa m ă îm pinge să o fac.
V irtutea acestei practici e extraordinară
şi m ă uim eşte de fiecare dată: deşi o resim t
în flecare zi, ea îm i depăşeşte de fiecare dată
aşteptarea.
Cîteodată, prim ele cuvinte îm i smulg deja
gîndul din trup şi îl transportă în tr-u n loc
în afara spaţiului, unde nu există nici per­
spectivă, nici punct de vedere. Spaţiul se des­
chide. In finitatea spaţiului obişnuit al per­
cepţiei e înlocuită de o infinitate la puterea
a doua, cîteodată la puterea a treia. în ace­
laşi timp, infinitatea aceasta se umple, toată,
de tăcere, o tăcere care nu e lipsă de sunet,
ci obiectul unei senzaţii pozitive, m ai pozi­
tivă decît cea a sunetului. Zgom otele, dacă
m ai sînt, ajung pînă la m ine traversînd tă­
cerea.
Cîteodată, în cursul recitării ori în alte cli­
pe, Christos e prezent ca persoană, dar e o
prezenţă in fin it m ai reală, m ai eficace, m ai
lim pede şi m ai plină de iubire decît atunci
cînd m -a cuprins prim a oară.
N iciodată nu aş fi putut lua asupra m ea
hotărirea de a vă spune toate astea dacă nu
aş pleca. Cum plec cu gîndul, m al m ult ori
m ai puţin puternic, al unei m orţi probabile,
m i se pare că nu am dreptul să las în tăcere
aceste lucruri. Fiindcă, în fond, aici nu e vor­
ba despre mine. E vorba numai despre Dum­
nezeu. Eu nu am cu adevărat n ici un rol.

33
 Dacă am putea presupune că în Dumnezeu
există eroare, aş gîndi că tot ceea ce m i s-a
dat a fost dintr-o eroare. D ar poate că lui
Dum nezeu îi place să se folosească de res­
turi, de piesele ratate, de obiecte rebut. în
fond, pîinea ostiei, chiar mucedă, se preface
în trupul lui Christos o dată ce preotul a sfin­
ţit-o. în să ea nu poate să nu se supună, pe
când noi sîntem în stare să o facem. M i se pare
cîteodată că, dată fiind m ila ce m i se acordă,
orice păcat din parte-m i devine un păcat de
m oarte. Ia r păcate com it neîncetat.
V-am spus că sînteţi pentru m ine întru
cîtva ca un tată şi totodată ca un frate. Dar
cuvintele acestea nu exprim ă decît o analo­
gie. Poate că ele corespund doar unui senti­
m ent de afecţiune, de recunoştinţă şi de ad­
miraţie. în ce priveşte îndrum area spirituală
a sufletului meu, cred că Dum nezeu însuşi
a luat-o în m îinile sale şi o păstrează.
Ceea ce nu m ă îm piedică să am faţă de
dumneavoastră cea mai mare datorie pe care
aş putea să o am faţă de o fiinţă umană. Iată
foarte precis în ce constă ea.
în prim ul rind m i-aţi spus o dată, la în ­
ceputul relaţiilor noastre, un cu vînt care a
pătruns pînă în adîncul m eu. M i-aţi spus:
„Fiţi foarte atentă: ar fi păcat ca, din propria
dum neavoastră greşeală, să treceţi pe lin ­
gă un lucru im portant."
Ceea ce m -a făcut să îm i dau seam a de
un nou aspect al datoriei de probitate inte-

34
 lectuală. Pînă atunci nu concepusem aceas­
tă datorie decît îm potriva credinţei. Lucrul
poate să pară oribil, dar nu este aşa, dim po­
trivă. O concepeam astfel fiindcă simţeam că
toată iubirea m ea se aşeza de partea credin­
ţei. Cuvintele dum neavoastră m-au făcut să
mă gîndesc că existau poate în mine, fără
ştirea mea. piedici im pure faţă de credinţă,
prejudecăţi, obişnuinţe. Am sim ţit că după
ce îm i spusesem ani în şir doar: „Poate că
toate acestea nu sînt adevărate", trebuia nu
să încetez să m i-o spun — am grijă şi acum
să m i-o spun adeseori — , ci să adaug la for­
m ula am intită form ula contrară, „Poate că
toate acestea sîn t adevărate", şi să le a l­
ternez.
în acelaşi tim p, punîndu-m i chestiunea
botezului ca pe o problem ă practică, m -aţi
obligat să privesc în faţă, îndelung, de foarte
aproape, cu deplinătatea atenţiei, credinţa,
dogmele şi sacramentele, ca pe nişte lucruri
faţă de care aveam îndatoriri ce se cereau
desluşite şi îm plinite. Nu aş fi făcut-o n ici­
odată în alte condiţii: or, această exam inare
îm i era absolut necesară.
însă lucrul cel m ai preţios pe care mi l-aţi
dat a fost de alt ordin. Captîndu-m i priete­
n ia prin caritatea dum neavoastră, al cărei
echivalent nu îl m ai întîlnisem , m i-aţi oferit
sursa de inspiraţie cea m ai puternică şi m ai
pură ce poate fi găsită printre lucrurile ome­
neşti. Căci printre lucrurile om eneşti nim ic

35
 nu e atît de puternic în a m enţine privirea
aţintită m ereu m ai intens spre Dum nezeu
decît prietenia pentru prietenii lu i Dum ne­
zeu.
Nimic nu poate măsura mai bine amploa­
rea carităţii dum neavoastră decît faptul că
m -aţi îndurat atîta vrem e şi cu atîta blîn-
deţe. Am aerul că glumesc, dar nu este deloc
aşa. E drept că nu aveţi aceleaşi m otive ca
m ine (cele despre care v-am scris acum cî-
teva zile) să resim ţiţi ură şi repulsie în ce mă
priveşte. M i se pare totuşi că răbdarea dum­
neavoastră faţă de mine nu poate decurge de­
cît dintr-o generozitate supranaturală.
Nu m -am putut îm piedica să vă pricinu­
iesc cea mai gravă decepţie pe care v-aş fi pu­
tut-o pricinui. D ar pînă acum , deşi m i-am
pus problema adeseori, în timpul rugăciunii,
în tim pul liturghiei ori în lum ina acelei stră­
lu ciri care răm îne în suflet după liturghie,
nu am avut n ici m ăcar o dată, n ici m ăcar
o clipă, senzaţia că Dum nezeu m ă vrea în
Biserică. Nu am avut niciodată m ăcar o sen­
zaţie de incertitudine. Cred că acum pot tra­
ge în sfîrşit concluzia că Dum nezeu nu m ă
vrea în Biserică. Aşa încât nu trebuie să aveţi
n ici o părere de rău.
El nu vrea acest lucru, cel puţin pînă acum.
însă, m i se pare, dacă nu m ă înşel, că voin ­
ţa lu i este să răm în în afară şi de acum îna­
inte, cu excepţia poate a m omentului morţii.
Sînt totuşi mereu gata să m ă supun oricărei

36
porunci, indiferent care ar fi ea. M ă voi su­
pune cu bucurie poruncii de a m erge chiar
în centrul in fernu lu i şi de a răm îne veşnic
acolo. Nu vreau să spun, bineînţeles, că am
o preferinţă pentru poruncile de acest gen.
Nu am această perversitate.
Creştinismul trebuie să cuprindă în el toa­
te vocaţiile fără excepţie, de vrem e ce e cato­
lic. Prin urm are, Biserica de asemenea. D ar
în ochii mei creştinismul este catolic de drept
iar nu de fapt. A tîtea lucruri răm în în afara
lui, atîtea lu cru ri pe care Dum nezeu le iu ­
beşte fiindcă altfel ele nu ar avea existenţă.
Toată uriaşa întindere a secolelor trecute, cu
excepţia u ltim elor douăzeci; toate ţările lo ­
cuite de rase de culoare; toată viaţa profană
din ţările de rasă albă; iar, în istoria acestor
ţări, toate tradiţiile învinuite de erezie, pre­
cum tradiţia m aniheenilor şi albigensilor;
toate lucrurile ce au decurs din Renaştere,
deseori degradate, dar nu lipsite pe de-a-n-
tregul de valoare.
Creştinism ul fiind catolic de drept, iar nu
de fapt, consider legitim din parte-m i să fiu
membru al Bisericii de drept, iar nu de fapt,
nu num ai pentru o vrem e, ci pentru toată
viaţa dacă e cazul.
D ar această atitudine e nu num ai legiti­
mă. A tîta tim p cît Dum nezeu nu îm i va da
certitudinea că îm i porunceşte contrariul,
cred că ea este pentru m ine o datorie.

37
 Consider, iar dum neavoastră consideraţi
de asem enea, că obligaţia urm ătorilor doi
sau trei ani — obligaţie atît de strictă încît
a nu o îndeplini înseam nă aproape o trăda­
re — este aceea de a arăta lum ii posibilitatea
unui creştinism cu adevărat întrupat. N ici­
odată în întreaga istorie actualmente cunos­
cută nu a existat vreo epocă în care sufletele
să fi fost atît de prim ejduite ca astăzi pe în ­
treg păm întul. Trebuie înălţat din nou şar­
pele de aram ă pentru ca oricine îl priveşte
să fie salvat.9
Dar toate lucrurile se leagă într-atît unele
de altele, încît creştinismul nu poate ii cu ade­
vărat întrupat decît dacă e catolic în sensul
pe care tocmai l-am definit. Cum ar putea el
circula prin întreaga cam e a naţiunilor Eu­
ropei dacă nu cuprinde în sine totul, abso­
lut totul? în afară de minciună, bineînţeles.
Dar în tot ceea ce este se află aproape întot­
deauna m ai m ult adevăr decît m inciună.
Avînd un sentim ent atît de intens, atît de
dureros al acestei urgenţe, aş trăda adevă­
rul, adică aspectul adevărului pe care îl per­
cep, dacă aş părăsi punctul în care m ă aflu
încă de la naştere, anum e la intersecţia în ­
tre creştinism şi tot ceea ce nu este creşti­
nism.
Am răm as întotdeauna în acest punct
anume, pe pragul Bisericii, fără să mă mişc,

9 Num erii 21, 7 -9 ; loan 3, 14.

38
 imobilă, ert hypomene (un cuvânt cu mult mai
frum os decît patientia 1); doar că acum in i­
m a m i-a fost stăm utată, pentru totdeauna
sper, în Sfînta O stie expusă pe altar.
Vedeţi aşadar că sînt departe de a avea
gîndurile pe care, cu foarte bune intenţii, m i
le atribuia H... Sînt de asem enea departe de
a îndura vreun zbucium .
Dacă există în m ine tristeţe, ea vine m ai
în tîi din tristeţea neîncetată pe care soarta
a întipărit-o pentru totdeauna în sensibili­
tatea mea, tristeţe căreia bucuriile cele mai
m ari, m ai pure i se pot doar adăuga şi asta
num ai cu preţul unui efort de atenţie; vine
apoi din mizerabilele, necontenitele mele pă­
cate; vine din toate nenorocirile acestei epoci
şi din cele ale tuturor secolelor trecute.
Veţi înţelege, cred, că am rezistat în tot­
deauna îndem nurilor dum neavoastră; fiind
preot, veţi putea totuşi adm ite că există vo ­
caţii autentice care te îm piedică să in tri în
Biserică.
A ltfel va dăinui între noi o barieră de ne­
înţelegere, fie că eroarea se află de partea mea,
fie că se află de partea voastră. Situaţia m -ar
mîhni din punctul de vedere al prieteniei pe
care v-o port, fiindcă, în acest caz, bilanţul
eforturilor şi al dorinţelor suscitate de cari­
tatea dumneavoastră faţă de mine ar reveni,
în ce vă priveşte, la o decepţie. Şi cu toate
că nu port vin a ei, nu m -aş putea îm piedi­
ca să m ă acuz de nerecunoştinţa. Deoarece,

39
 încă o dată, ceea ce vă datorez depăşeşte ori­
ce m ăsură.
A ş vrea să vă atrag atenţia asupra unui
punct: anum e că există un obstacol de ne­
trecut pentru întruparea creştinism ului. E
vorba despre utilizarea a două m ici cuvin­
te: anathema s it Nu existenţa lor constituie
problema, ci felul cum au fost utilizate pînă
acum. El, de asemenea, mă împiedică să pă­
şesc pragul în Biserică. Rămîn alături de toa­
te lucrurile care nu pot intra în B iserică —
receptacol universal — , din pricina celor două
m ici cuvinte. Le răm în alături cu atît m ai
mult cu cît propria m ea inteligenţă se numă­
ră printre ele.
întruparea creştinism ului im plică o so­
luţie arm onioasă la problem a relaţiilor între
in divizi şi colectivitate. Arm onie în sens pi-
tagorician; ju st echilibru al contrariilor. Iată
soluţia după care oam enii însetează în mod
special astăzi.
Situaţia inteligenţei e piatra de încercare
a acestei armonii pentru că inteligenţa e ceva
specific, riguros individual. Arm onia există
oriunde inteligenţa, menţinîndu-se la locul ei,
lucrează fără piedici şi îşi îm plineşte funcţi­
unea pe de-a-ntregul. E ceea ce Sfîntul Tom a
spune adm irabil despre toate părţile su fle­
tului lui Christos, referindu-se la sensibili­
tatea lui faţă de durere în tim pul răstignirii.
Funcţiunea proprie inteligenţei cere o li­
bertate totală, im plicînd dreptul de a nega

40
totul, şi absenţa oricărei tutele. Oriunde in ­
teligenţa uzurpă o poruncă divină e vorba
despre un exces de individualism . Oriunde
inteligenţa e stînjenită, e vorba despre o co­
lectivitate opresivă sau de m ai m ulte.
Biserica şi statul trebuie să pedepsească
inteligenţa, fiecare în modul lui specific, atunci
cînd ea recom andă acte pe care Biserica sau
statul le dezaprobă. A tunci cînd ea răm îne
în dom eniul speculaţiei pur teoretice, B ise­
rica şi statul au de asemenea, dacă e cazul,
datoria să prevină publicul, prin toate m ij­
loacele eficace, îm potriva pericolului unei in­
fluenţe practice pe care anum ite speculaţii
le-ar putea avea asupra felului cum ne du­
cem viaţa. D ar oricare ar fi aceste speculaţii
teoretice, B iserica şi statul nu au dreptul
nici să caute să le sufoce, nici să pricinuias­
că vreo daună m aterială ori m orală au tori­
lor lor. M ai cu seam ă nu trebuie să li se in ­
terzică accesul la sacram ente dacă doresc
să aibă parte de ele. Fiindcă orice ar fi spus,
m ergînd chiar pînă la a nega în m od public
existenţa lui Dumnezeu, ei nu au comis poa­
te nici un păcat. într-un astfel de caz, B ise­
rica trebuie să declare că aceşti oam eni se
află în eroare, dar nu să le ceară nim ic din
ceea ce ar putea sem ăna cu o lepădare de
spusele lor şi nici să nu-i lipsească de Pîi-
nea Vieţii.
O colectivitate e păzitoare a dogm ei; iar
dogm a este un obiect de contem plaţie pen-

41
 tru iubire, credinţă şi inteligenţă, trei facul­
tăţi strict individuale. De aici decurge stînje-
nirea individului în creştinism , m ai cu sea­
m ă stînjenirea inteligenţei. Nu pu teţi nega
acest lucru.
Chiar Christos, care e Adevărul însuşi,
dacă ar vorbi în faţa unei adunări de tip con­
ciliu nu s-ar sluji de acelaşi lim baj pe care
îl foloseşte cînd, în intim itate, vorbeşte prie­
tenului preaiubit; iar, confruntînd frazele, nu
e neverosim il ca el să poată fi acuzat de con­
tradicţie şi minciună. Fiindcă, după una din­
tre acele legi ale naturii pe care Dum nezeu
însuşi le respectă deoarece el le-a voit din veş­
nicie, există două lim baje absolut distincte,
deşi alcătuite din aceleaşi cuvinte, lim bajul
colectiv şi lim bajul individual. M în gîieton il
pe care Christos ni-1 trim ite, Duhul adevă­
rului, vorbeşte potrivit situaţiei unul sau al­
tul dintre ele şi, prin necesitate de natură,
nu există între cele două concordanţă.
Atunci cînd prietenii autentici ai lui Dum­
nezeu — aşa cum am sentim entul că a fost
M eister Eckhart — repetă cuvinte pe care
le-au auzit în taină, prin tăcere, în tim pul
uniunii de iubire, iar aceste cuvinte sînt în
dezacord cu învăţătura Bisericii, dezacordul
se datorează pur şi sim plu faptului că lim ­
bajul pieţei publice nu e acelaşi cu lim bajul
încăperii nupţiale.
Toată lum ea ştie că o conversaţie cu ade­
vărat intim ă nu se poate purta decît între doi

42
 sau trei. Cînd se adună cinci ori şase, începe
deja să dom ine lim bajul colectiv. De aceea
atunci cînd B isericii i se aplică acel cuvînt
„Unde sînt doi sau trei, adunaţi în num ele
Meu, acolo sînt şi Eu în m ijlocul lor“ 101 , se
com ite un contrasens total. Christos nu a
spus două sute ori cincizeci ori zece. El a
spus doi sau trei. A spus foarte precis că el
este întotdeauna prezent ca al treilea în in ­
tim itatea unei prietenii creştine, în intim ita­
tea în tîln irii faţă către faţă.
Christos a dat făgăduinţe Bisericii, dar
nici una dintre aceste făgăduinţe nu are pu­
terea expresiei: „Tatăl vostru care este în as­
cuns.1111 Cuvîntul lui Dumnezeu este cuvîn-
tul ascuns. Cel care nu a auzit acest cuvînt,
chiar dacă aderă la toate dogm ele cuprinse
în învăţătura Bisericii, nu ane contact cu ade­
vărul.
Funcţia Bisericii de păstrătoare colectivă
a dogmelor este indispensabilă. Ea are drep­
tu l şi datoria să pedepsească prin îndepăr­
tarea de la sacram ente pe oricine o atacă în
mod voit în această funcţiune care îi este spe­
cifică.
A şa încît, deşi nu cunosc aproape deloc
chestiunea, înclin să cred, în m od provizo­
riu, că Biserica a avut dreptate pedepsindu-1
pe Luther.

10 Matei 18, 20.

11 Matei 6, 6 şi 6, 18.

43
 D ar ea com ite un abuz de putere atunci
cînd are pretenţia de a constrînge iubirea şi
inteligenţa să adopte drept norm ă lim bajul
ei. E un abuz de putere care nu îşi are sursa
în Dum nezeu. E l vin e din înclinaţia natu­
rală a oricărei colectivităţi, fără excepţie, spre
abuzul de putere.
Im aginea trupului m istic al lu i Christos
e foarte atrăgătoare. însă importanţa care se
acordă astăzi acestei imagini m i se pare unul
dintre sem nele cele m ai grave ale decăderii
noastre. Fiindcă adevărata noastră dem ni­
tate nu constă în a fi membre ale unui trup,
fie el şi m istic, fie el şi trupul lu i Christos.
Ea constă în aceea că atingînd starea de de-
săvîrşire, care e vocaţia fiecăruia dintre noi,
nu noi mai trăim, ci Christos trăieşte în noi.12
Astfel încît Christos însuşi, în integritatea sa,
în unitatea lu i indivizibilă, devine, în tr-u n
anume sens, fiecare dintre noi, la fel cum el
este întreg prezent în fiecare ostie. Ostiile nu
sînt părţi ale trupului său.
Im portanţa actuală a im aginii trupului
mistic arată în ce măsură creştinii sînt jalnic
de expuşi influ enţelor din afară. A fi m em ­
bru al trupului m istic al lu i Christos dăru­
ieşte desigur o intensă euforie. D ar astăzi
m ulte alte corpuri m istice, care nu au drept
cap pe Christos, procură m em brilor lor eu­
forii după părerea m ea de aceeaşi calitate.

12 G alateni 2, 20.

44
 A fi lipsită de bucuria participării la trupul
mistic al lui Christos este pentru mine o mîn-
gîiere atîta vrem e cît separarea decurge din
supunere. Dacă Dumnezeu binevoieşte să-mi
ajute, voi da m ărturie că şi fără această bu­
curie e posibil să-i fii credincios lu i C hris­
tos pînă la m oarte. Sentim entele sociale au
astăzi o asem enea influenţă, ele în alţă atît
de uşor pînă la treapta suprem ă de eroism
în suferinţă şi în moarte, îneît cred că e bine
să existe cîteva oi care răm în afară din staul
pentru a dovedi că iu birea lu i Christos în ­
seam nă, în esenţa ei, cu totul altceva.
Biserica apără astăzi cauza drepturilor im­
prescriptibile ale individului îm potriva opre­
siunii colective, cauza libertăţii de gîndire
îm potriva tiraniei. D ar este vorba de cauze
pe care le îm brăţişează din toată inim a cei
care, pentru moment, nu sînt cei m ai puter­
nici. E unicul lor m ijloc de a redeveni poate
într-o zi cei m ai puternici. Lucrul e bine cu­
noscut.
E posibil ca ideea să vă jignească. D ar nu
aţi avea dreptate. Nu sînteţi Biserica. în pe­
rioadele celor m ai atroce abuzuri de putere
comise de Biserică trebuie să se fi aflat prin­
tre preoţii ei oameni ca dumneavoastră. Buna
voastră credinţă nu e o garanţie, chiar de-ar
fi com ună întregului ordin căruia îi aparţi­
neţi. Nu puteţi prevedea cum se vor întoarce
lucrurile.

45
 Pentru ca atitudinea actuală a Bisericii să
fie eficace şi să pătrundă ca o pană în exis­
tenţa socială, ar fi necesar ca Biserica să spu­
nă lim pede că s-a schim bat sau că vrea să
se schim be. A ltfel cum ar putea fi ea luată
în serios dată fiind am intirea Inchiziţiei. Ier-
taţi-m ă că vorbesc despre Inchiziţie; evoca­
rea ei mă îndurerează îndeosebi datorită prie­
teniei m ele pentru dum neavoastră şi, prin
dumneavoastră, pentru întregul ordin căruia
îi aparţineţi. D ar Inchiziţia a existat. După
căderea Im periului roman, im periu totalitar,
Biserica a fost cea dinţii care a instaurat în
Europa, în secolul al XIII-lea, după războiul
îm potriva albigenzilor, un pre-totalitarism .
A rborele acesta a dat m ulte roade.
Iar resortul acestui totalitarism constă în
utilizarea a două mici cuvinte: anathema s it
Printr-o judicioasă transpunere a utiliză­
rii lor s-au făurit de altfel toate partidele care
au întem eiat astăzi regim uri totalitare. E o
chestiune de istorie pe care am studiat-o în
m od deosebit.
Vorbind în felul acesta despre numeroase
lucruri care sînt prea înalte pentru mine, lu­
cruri de care nu am dreptul să m ă ocup, vă
dau probabil impresia unui orgoliu luciferic.
Nu este vin a mea. Ideile vin să se aşeze în
mine din greşeală, apoi, recunoscîndu-şi gre­
şeala, vor cu tot dinadinsul să iasă. Nu ştiu
de unde vin, nici ce valoare au, dar oricum

46
ar fi nu m ă cred în drept să îm piedic aceas­
tă operaţiune de ieşire.
Răm as-bun. V ă doresc tot binele cu pu­
tinţă în afară de cruce; fiindcă nu îm i iubesc
aproapele ca pe m ine însăm i, pe dumnea­
voastră mai cu seamă nu vă iubesc aşa, după
cum aţi observat. în să Christos a acordat
prietenului preaiubit, şi fără îndoială între­
gii sale linii spirituale, o cale spre El care nu
trece prin degradare, întinare şi chin, ci e o
cale a bucuriei, a purităţii şi a m îngîierii ne­
încetate. De aceea îm i pot îngădui să vă do­
resc ca, fie şi de veţi avea într-o zi cinstea să
m uriţi pentru Domnul de o moarte violentă,
ea să se petreacă în bucurie, fără nici o spai­
mă; şi ca doar trei dintre fericiri (mites, mundo
corde, pacifici3 să vă fie dăruite. Toate cele­
lalte cuprind m ai m ultă ori m ai puţină su­
ferinţă.
U rarea aceasta nu se datorează num ai
slăbiciunii născute din prietenie om eneas­
că. Pentru orice fiin ţă um ană luată în sine
găsesc destule motive să conchid că nenoro­
cirea nu i se potriveşte, fie pentru că m i se
pare prea m ediocră pentru o încercare atît
de importantă, fie, dimpotrivă, prea preţioasă
pentru a fi distrusă. E cea m ai gravă abatere
de la ultim a din cele două porunci esenţiale.
Cît despre prim a poruncă, m ă abat de la ea
în chip şi m ai cum plit fiindcă ori de cîte ori
mă gîndesc la răstignirea lui Christos, comit
păcatul de a o dori.

47
 V ă rog să credeţi m ai m ult ca oricînd şi
pentru totdeauna în prietenia m ea filia lă ş i
plină de o tandră recunoştinţă.
Sim one W eil
 Ultimele gmduri

26 mai 1942 (de la Casablanca)

Părinte,
Faptul că m i-aţi scris totuşi e un act de
bunătate. A prim i cîteva cuvinte afectuoase
de la dum neavoastră în m om entul plecării
a fost pentru m ine preţios.
Mi-aţi citat cuvinte ale Sfîntului Pavel, cu­
vinte splendide. Sper că m ărtuiisindu-vă m i­
zeria m ea nu v-am dat im presia că aş neso­
coti m izericordia lu i Dumnezeu. Sper că nu
am căzut niciodată, că nu am să cad n ici­
odată pînă la această treaptă de laşitate şi
de nerecunoştinţa. Nu am nevoie de n ici o
speranţă, de nici o făgăduinţă pentru a cre­
de că Dumnezeu este bogat în milă. Cunosc
această bogăţie cu certitudinea experienţei,
am atins-o. Ceea ce cunosc prin contact de­
păşeşte atît de m ult capacitatea m ea de în ­
ţelegere şi de recunoştinţă, în cît nici chiar
făgăduinţele fericirilor viitoare nu i-ar putea
adăuga, pentru mine, nimic; tot aşa cum pen­
tru înţelegerea om enească adunarea a două
infinitu ri nu este o adunare.
M ila lu i Dum nezeu e m anifestă în neno­
rocire ca şi în bucurie, în aceeaşi m ăsură,
poate chiar m ai m ult în nenorocire pentru

49
 că sub această form ă ea nu are n ici un co­
respondent uman. M ila om ului nu se arată
decît în dăruirea unei bucurii sau în stîm i-
rea unei dureri, care au în vedere scopuri ex­
terioare, vindecarea corpului sau educaţia.
Dar nu efectele exterioare ale nenorocirii sînt
cele care dau m ărturie despre m ila divină.
Efectele exterioare ale nenorocirii veritabile
sînt aproape întotdeauna rele. Cine vrea să
ascundă acest lucru minte. M ila divină stră­
luceşte în nenorocirea însăşi. în adîncul adîn-
cului, în centrul am ărăciunii ei de nemîngî-
iat. Dacă alunei cînd cazi perseverezi în iubire
pînă în punctul unde sufletul nu-şi m ai poa­
te stăpîni strigătul „Dumnezeul meu, pentru
ce m -ai părăsit?", dacă răm îi în acel punct
fără a înceta să iubeşti, ajungi să atingi ceva
ce nu m ai e nenorocire, ce nu m ai e bucurie;
e esenţa centrală, esenţială, pură, nonsensi-
bilă, com ună bucuriei şi suferinţei; e iubi­
rea însăşi a lu i Dumnezeu.
Ştii atunci că bucuria este dulceaţa con­
tactului cu iubirea lu i Dumnezeu, că neno­
rocirea este rana aceluiaşi contact cînd el e
dureros, că numai contactul în sine e impor­
tant, nu şi m odalitatea lui.
T ot astfel, dacă revezi o fiinţă foarte dra­
gă după o absenţă îndelungată, schimbul de
cuvinte cu ea nu are importanţă, im portant
e doar sunetul vocii care ne asigură de pre­
zenţa ei.

50
 Cunoaşterea acestei prezenţe a lui Dum­
nezeu nu consolează, nu uşurează cu nim ic
îngrozitoarea am ărăciune a nenorocirii, nu
vindecă m utilarea sufletului. D ar e cunoaş­
tere certă a faptului că iu birea lu i Dum ne­
zeu pentru noi e substanţa însăşi a am ără­
ciu nii şi a m utilării.
Aş vrea ca, din recunoştinţă, să fiu în sta­
re să dau m ărturie despre această cunoaş­
tere.
Poetul Iliadei l-a iubit îndeajuns pe Dum­
nezeu pentru a fl capabil de o atare mărturie.
Căci în ea stă semnificaţia implicită a poemu­
lui şi unica sursă a frumuseţii lui. Dar lucrul
acesta nu a fost înţeles.
Chiar de n-ar exista nim ic altceva decît
viaţa de aici, chiar dacă clipa morţii nu ne ar
aduce nim ic nou, supraabundenţa infinită
a m ilei divine e deja secret prezentă, în între­
gul ei, aici jos.
Presupunînd prin absurd că aş m uri fără
să fi com is greşeli grave şi aş cădea totuşi
după m oarte în adîncul infernului, tot i-aş
datora lui Dumnezeu o recunoştinţă infini - 1

tă pentru infinita sa milă de a-mi fi dat viaţă I

terestră, în pofida faptului că sînt un obiect
atît de neizbutit. Chiar şi în acest caz, aş so­
coti că m i-am prim it toată partea din bogă­
ţia m ilei divine. Deoarece încă de aici de jos
primim capacitatea de a-1 iubi pe Dumnezeu
şi de a ni-1 reprezenta cu certitudine deplină
ca avînd drept substanţă bucuria reală, eter-

51
 nă, perfectă şi infinită. Prim im de sus des­
tule presentim ente ale eternităţii, care stră­
bat prin voalurile cărnii, pentru a şterge în
această privinţă orice îndoială.
Ce se poate cere, ce se poate dori m ai
m ult? O mamă, o îndrăgostită care au certi­
tudinea că fiul sau iubitul se află în bucurie
nu ar avea în inim a lor nici un gînd în stare
să ceară ori să dorească altceva. Noi avem
cu m ult m ai mult. Ceea ce iubim este bucu­
ria desăvârşită însăşi. Cînd ştim asta, speran­
ţa, chiar ea, devine inutilă, nu m ai are sens.
Singurul lucru ce m ai răm îne de sperat este
harul de a rămîne în ascultare aici, în lumea
de jos. Restul e problem a lu i Dum nezeu şi
nu ne priveşte.
De aceea, în ciuda faptului că im aginaţia
mea, m utilată de o prea lungă şi neîncetată
suferinţă, nu poate accepta gîndul că mîn-
tuirea ar fi posibilă pentru mine, nu îm i lip­
seşte nim ic. Ceea ce îm i spuneţi în această
privinţă nu poate avea asupra m ea alt efect
decît să m ă convingă de prietenia dum nea­
voastră reală pentru mine. Sub cel din urmă
aspect, scrisoarea pe care m i-aţi trimis-o îm i
e foarte preţioasă. Altă influenţă ea nu a pu­
tut avea în mine. D ar nu era necesar.
îm i cunosc îndeajuns m izerabila slăbi­
ciune pentru a m ă aştepta ca o m ăruntă în ­
răutăţire a sorţii să fie poate de ajuns pen­
tru a-m i um ple sufletul de suferinţe care să
nu m ai lase loc, vrem e îndelungată, gîndu-

52
rilor exprimate m al sus. Dar chiar şi această
prim ejdie e neim portantă. Certitudinea nu
e supusă dispoziţiilor sufleteşti. C ertitudi­
nea se află m ereu intr-o perfectă siguranţă.
Nu există decît o singură îm prejurare în
care ajung să nu mai ştiu nimic despre aceas­
tă certitudine. Este contactul cu nenoroci­
rea celuilalt. C hiar cu nenorocirea celor ce
îm i sînt indiferen ţi ori necunoscuţi, poate
încă m ai m ult cu nenorocirea lor, inclusiv a
celor din veacurile trecute cele m ai îndepăr­
tate. Contactul acesta îm i face un rău atît
de înfiorător, îm i sfîşie sufletul de la un ca­
păt la altul în aşa m ăsură în cît iu birea lu i
Dumnezeu îm i devine pentru o vrem e aproa­
pe im posibilă. Nu lipseşte foarte m ult ca să
spun im posibilă. Ajung chiar să mă neliniş­
tesc pentru mine însămi. Dar recapăt puţină
siguranţă am intindu-m i că Christos a plîns
cînd a văzut dinainte grozăviile nim icirii Ie­
rusalim ului. El iartă, nădăjduiesc, com pa­
siunea.
M i-aţi făcut rău scriindu-m i că ziu a b o­
tezului m eu vă va pricinui o m are bucurie.
După ce am prim it atît de m ult de la dum­
neavoastră, îm i stă în putere să vă ofer o
bucurie şi totuşi nu am nici m ăcar o clipă
gîndul să o fac. A ici nu eu sînt cea care de­
cide. Cred cu adevărat că num ai Dumnezeu
are asupra m ea puterea de a m ă îm piedica
să vă pricinuiesc această bucurie.

53
 C hiar luînd în seam ă doar planul relaţi­
ilor pu r omeneşti, vă datorez o recunoştinţă
infinită. Cred că în afară de dum neavoastră
toate fiin ţele um ane cărora am ajuns vreo­
dată să le dau, prin prietenia mea, puterea
de a-m i pricinui uşor suferinţă, s-au am u­
zat, în m od frecvent sau din cînd în cînd,
conştient sau inconştient, să m i-o stârneas­
că. Acolo unde îm i dădeam seam a că era un
act conştient, luam un cu ţit şi tăiam prie­
tenia, fără ca de altfel să îl previn pe cel în
cauză.
Nu se com portau astfel din răutate; era
doar efectu l acelui fenom en bine cunoscut
care împinge găinile, de îndată ce văd că una
din ele e rănită, să se repeadă asupra ei cu
ciocul.
T o ţi oam enii poartă în ei această natură
anim ală. Ea le decide atitudinea faţă de se­
m eni, cu sau fără ştiinţa şi adeziunea lor.
Astfel, fără ca mintea să-şi dea seam a de ni­
mic, natura anim ală din om sim te m utila­
rea naturii anim ale dintr-un altul şi reac­
ţionează în consecinţă. La fel se întâmplă în
toate situaţiile posibile în ceea ce priveşte re­
acţiile anim ale corespunzătoare. E o nece­
sitate m ecanică şi ea îi domină pe toţi oame­
nii în orice moment; oam enii i se sustrag în
funcţie de locul pe care îl ocupă în sufletele
lor supranaturalul autentic.
Discernăm întul, chiar parţial, în această
privinţă e foarte dificil. însă dacă un discer-

54
năm înt Integral ar fi efectiv posibil, el ne-ar
da un criteriu pentru partea de supranatu­
ral din viaţa unui suflet, criteriu sigur, pre­
cis ca un cîntar şi absolut independent de
toate credinţele religioase. Iată ceea ce a ară­
tat Christos, printre m ulte altele, spunînd:
,A ceste două porunci sînt una. “ 13
Num ai lingă dum neavoastră nu am fost
atinsă de loviturile acestui mecanism. Situ­
aţia m ea faţă de dumneavoastră e asemănă­
toare cu cea a unui cerşetor m ereu înfom e­
ta t din pricina m izeriei care tim p de un an
ar fi m ers din vrem e în vrem e la o casă în ­
destulată spre a cere pîine şi, pentru prim a
oară în viaţa lui, nu ar fi avut de îndurat umi­
linţe. Un asemenea cerşetor, dacă ar avea de
dat cîte o viaţă în schim bul fiecărei bucăţi
de pîine şi dacă şi le-ar da pe toate, tot s-ar
gîndi că datoria lu i nu a scăzut.
Pe deasupra, relaţiile umane cu dumnea­
voastră cuprind neîncetat lum ina lui Dum ­
nezeu, iar acest fapt trebuie să ducă, după
m ine, recunoştinţa pe un cu totul alt nivel.
Şi totuşi nu vă voi da nici o dovadă de re­
cunoştinţă afară de aceea de a rosti despre
dum neavoastră lucruri care vă vor stîrni o
legitim ă iritare îm potriva mea. Fiindcă nu
m i se cuvine să le spun şi nici m ăcar să le
gîndesc. Nu am dreptul să o fac şi ştiu prea
bine că nu am acest drept.

13 M arcu 12, 29-31; Luca 10, 27.

55
 D ar cum în fapt le-am gîndit nu îndrăz­
nesc să le trec sub tăcere. Dacă sînt neade­
vărate, nu vă vor face rău. Nu e cu totul im ­
posibil ca ele să conţină ceva adevăr. în acest
caz, e de crezut că Dumnezeu vă trimite ade­
vărul cu pricina prin m ijlocirea condeiului
care întîm plător se află în m îna mea. Există
gînduri cărora li se potriveşte să fie trim ise
prin inspiraţie, altele cărora li se potriveşte
trim iterea prin interm ediul unei creaturi, iar
cu prietenii săi Dumnezeu se slujeşte de o
cale ca şi de cealaltă. E bine cunoscut că ori­
ce creatură, de pildă o asină, poate sluji fără
deosebire ca intermediar. Poate că lui Dum­
nezeu îi place chiar să aleagă în acest scop
lucrurile cele m ai vile. Sim t nevoia să îm i
spun toate acestea ca să nu-m i fie fiic ă de
propriile m ele gînduri.
Cînd am alcătuit pentru dumneavoastră,
în scris, o schiţă a autobiografiei m ele spi­
rituale, am facut-o cu o intenţie anume. Vo­
iam să vă ofer posibilitatea de a constata un
caz concret şi cert de credinţă implicită. Cert
fiindcă ştiu că sînteţi conştient că nu mint.
Credeţi, cu îndreptăţire sau nu, că sînt
demnă de numele de creştină. Afirm că atunci
cînd, vorbindu-vă despre copilăria şi tine­
reţea mea, folosesc cuvintele vocaţie, supu­
nere, spirit de sărăcie, puritate, acceptare,
iubire de aproapele şi alte cuvinte sim ilare,
sem nificaţia lor e riguros aceeaşi ca cea pe
care ele o au pentru m ine în m om entul de

56
faţă. Totu şi am fost crescută de părinţii şi
de fratele m eu in tr-u n total agnosticism şi
nu am făcut niciodată nici cel m ai m ic efort
pentru a părăsi această concepţie, nu am re­
sim ţit pe bună dreptate cred eu, nici cea mai
m ică dorinţă de a o abandona. în ciuda ei,
nici una dintre greşelile, nici una dintre im ­
perfecţiunile m ele, socotite de la naştere aş
putea spione, nu a avut drept adevărată scu­
ză ignoranţa Va trebui să dau seamă de toa­
te în acea zi a m îniei M ielu lu i.14
M ă puteţi crede de asem enea pe cuvînt
că Grecia, Egiptul, India veche, China v e ­
che, frum useţea lum ii, reflexele pure şi au­
tentice ale acestei frum useţi în arte şi în şti­
inţă, priveliştea ascunsurilor inim ii omeneşti
din inim ile nelocuite de credinţa religioasă,
toate acestea au contribuit la fel de m ult ca
lucrurile vizib il creştine pentru a m ă face
captiva lui Chiistos. Cred că aş putea spune:
au contribuit m ai m ult. Iubirea pentru lu ­
crurile am intite, care se află în afara creş­
tinism ului vizibil, m ă ţine în afara Bisericii.
Un asem enea destin spiritual trebuie să
vi se pară de neînţeles. Dar tocmai din aceas­
tă pricină, el e potrivit ca subiect de reflecţie.
E bine să reflectezi asupra a ceea ce te obli­
gă să ieşi din tine însuţi. M i-e greu să-m i în ­
chipui cum de e cu putinţă să aveţi o oare­
care prietenie pentru mine; dar, de vrem e ce

14 Apocalipsa 7, 16-17.

57
 pare să fie aşa, ea v-ar putea fi utilă în acest
chip.
Adm iteţi teoretic fără rezerve noţiunea de
credinţă implicită. în practică dovediţi o lăr­
gim e de spirit şi o probitate intelectuală cu
totul excepţionale. Dar, după părerea mea,
încă insuficiente. Num ai desăvârşirea e su­
ficientă.
D eseori m i s-a părut, pe drept ori pe ne­
drept, că am a constata la dum neavoastră
atitudini părtinitoare. M ai cu seam ă o anu­
me repulsie de a admite efectiv, în cazuri par­
ticulare, posibilitatea credinţei implicite. Am
avut cel puţin im presia aceasta cînd v-am
vorbit despre B ... şi mai ales despre un ţăran
spaniol pe care îl socotesc ca nefiind foarte
departe de sfinţenie. E adevărat că vina cade
mai ales asupra mea; din nepricepere fac în ­
totdeauna rău lucrurilor pe care le iubesc
atunci cînd vorbesc despre ele; am sim ţit-o
foarte adesea. D ar m i se pare de asem enea
că dacă v i se vorbeşte despre necredincioşi
care, aflaţi în nenorocire, o acceptă ca pe o
parte din ordinea lum ii, nu sîn teţi la fel de
im presionat ca în cazul cînd e vorba despre
creştini şi despre supunerea lor în faţa voin­
ţei lui Dumnezeu. E totuşi acelaşi lucru. Cel
puţin, dacă am cu adevărat dreptul la nu­
m ele de creştină, ştiu din experienţă că vir­
tutea stoică şi virtu tea creştină sîn t una şi
aceeaşi virtute. V irtutea stoică autentică,
care e înainte de toate iubire; nu acea cari­

58
 catură a ei datorată cîtorva brute rom ane.
Teoretic nici dumneavoastră, m i se pare, nu
o puteţi nega. D ar vă repugnă să recunoaş­
teţi în fapt, în exem ple concrete şi contem ­
porane, posibilitatea unei eficacităţi supra­
naturale a virtu ţii stoice.
M -aţi îndurerat de asemenea într-o zi cînd
aţi folosit cuvîntul fals pentru a spune ne-
ortodox. V-aţL corectat de îndată. După păre­
rea m ea a fost o confuzie în term eni, incom ­
patibilă cu o perfectă probitate intelectuală.
E cu neputinţă ca ea să fie pe placul lui Chris­
tos, care e Adevărul.
M i se pare că există cu certitudine în dum­
neavoastră o serioasă im perfecţiune. Şi de
ce să existe în dum neavoastră im perfecţiu­
nea? Nu vi se cuvine să fiţi nedesăvîrşit. E
ca o notă falsă în tr-o cîntare frum oasă.
Im perfecţiunea vine, cred, din ataşam en­
tul faţă de Biserică ca faţă de o patrie pămîn-
tească. Biserica este în fapt pentru dumnea­
voastră nu numai legătura cu patria cerească
ci şi o patrie terestră. T ră iţi acolo în tr-o at­
m osferă de căldură um ană, ceea ce face ca
ataşam entul să fie aproape inevitabil.
Ataşamentul pomenit e poate pentru dum­
neavoastră acel fir extrem de subţire despre
care vorbeşte Sfîntul loan al Crucii, firul care,
cîtă vrem e nu e rupt, leagă pasărea de pă-
m înt tot atît de tare ca un lanţ zdravăn de
fier. îm i închipui că acel fir, deşi teribil de
subţire, trebuie să fie cel m ai dificil de tăiat

59
fiindcă, o dată tăiat, trebuie să îţi iei zborul
şi asta stîm eşte frica. Dar obligaţia de a-1 tăia
e, tocm ai de aceea, im perioasă.
C opiii lu i Dum nezeu nu trebuie să aibă
n ici o altă patrie aici jo s afară de universul
însuşi, cu totalitatea creaturilor raţionale pe
care le-a cuprins, le cuprinde şi are să le
cuprindă. Aceasta e cetatea natală care are
dreptul la iubirea noastră.
Lucrurile m ai puţin vaste decît universul,
între care se num ără Biserica, im pun obli­
gaţii care pot fi extrem de întinse, dar între
care nu se află obligaţia iubirii. Cel puţin aşa
cred. Sînt convinsă de asemenea că nu se află
printre ele nici o obligaţie care să aibă legă­
tură cu inteligenţa.
Iubirea noastră trebuie să aibă aceeaşi am­
ploare în cuprinsul întregului spaţiu, ace­
eaşi calitate în toate părţile spaţiului precum
lum ina însăşi a soarelui. Christos ne-a po­
runcit să ajungem la desăvîrşirea Tatălui ce­
resc im itînd distribuţia nediscrim inată a lu­
m in ii.15 Inteligenţa noastră trebuie să aibă
şi ea aceeaşi com pletă im parţialitate.
T ot ceea ce există e deopotrivă ţinut în fi­
inţă de iubirea creatoare a lu i Dum nezeu.
Prietenii lu i Dum nezeu trebuie să-l iubeas­
că pînă la contopirea iu birii lor cu iubirea
sa faţă de lucrurile lum ii de aici.
Cînd un suflet a ajuns la o iubire care să
umple în m od egal tot universul, iubirea lui

15 Matei 5, 45-48.

60
 devine acel pui cu aripi de aur care sparge
coaja oului lum ii. După aceea iubeşte u ni­
versu l nu dinăuntrul lui, ci din afară, din
locul unde stă înţelepciunea lu i Dum nezeu
care e fratele nostru în tîi născut. O asem e­
nea iubire nu iubeşte fiinţele şi lucrurile în
Dum nezeu, ci din punctul de vedere al lui
Dum nezeu. Fiind alături de Dum nezeu, ea
îşi pleacă privirea, contopită cu privirea lui
Dum nezeu, asupra tuturor fiin ţelor şi tu ­
tu ror lucrurilor.
Trebuie să fii catolic, adică să nu fii legat
prin vreun fir de nim ic din cele create în afa­
ră de totalitatea creaţiei. E o universalitate
care a putut fi odinioară im plicită în sfinţi,
im plicită chiar faţă de propria lor conştiinţă,
în sufletul lor ei puteau face im plicit parte
dreaptă atît iubirii cuvenite numai lui Dum ­
nezeu şi întregii sale creaturi, cît şi obligaţi­
ilor faţă de ceea ce e m ai m ărunt în univers.
Cred că Sfîntu l Francisc din Assisi, Sfîntul
loan al Crucii au fost astfel. De aceea au fost
am îndoi poeţi.
E adevărat că trebuie să-ţi iubeşti aproa­
pele; dar în pilda pe care o dă C hristos ca
ilustrare pentru această poruncă, aproapele
este o fiin ţă goală şi însîngerată, căzută la
m arginea drum ului, despre care nu se ştie
nim ic .16 E o iubire absolut anonim ă şi, prin
asta, universală.

16 Luca 10, 30-37.

61
 E iarăşi adevărat că Christos a spus uce­
nicilor săi: „Iubiţi-vă unii pe alţii."17 Dar cred
că aici este vorba despre prietenie, o priete­
n ie personală între două fiinţe, o prietenie
care trebuie să lege pe fiecare prieten al lui
Dumnezeu de oricare alt prieten al său. Prie­
tenia e singura excepţie legitim ă de la dato­
ria de a iubi numai în mod universal. Şi încă,
sînt eu de părere, prietenia nu e cu adevărat
pură decît dacă ea este ca să spunem aşa
înconjurată din toate părţile de un înveliş
com pact de indiferenţă care să m enţină dis­
tanţa.
Trăim în tr-o epocă absolut fără prece­
dent, iar în situaţia prezentă universalita­
tea, care altădată putea fi im plicită, trebuie
să fie integral explicită. E a trebuie să im ­
pregneze lim bajul şi însuşi m odul de a fi,
în întregul lui.
A stăzi a fi sfînt nu m ai e de ajuns; e ne­
cesară sfinţenia pe care o cere momentul pre­
zent, o sfinţenie nouă, de asemenea fără pre­
cedent.
Maritain a spus-o, dar el a enumerat doar
aspectele sfinţeniei de odinioară care astăzi
sînt, în parte şi pentru un tim p cel puţin,
perim ate. N-a sim ţit în ce m ăsură sfinţenia
de astăzi trebuie să cuprindă o miraculoasă
noutate.

17 loan 15, 12.

62
 Un tip nou de sfinţenie înseamnă un elan,
o invenţie. Păstrînd proporţiile şi menţinînd
flecare lucru la locul său, e vorba despre ceva
aproape analog unei noi revelaţii a univer­
sului şi a destinului um an. E vorba despre
dezvăluirea unei am ple porţiuni de adevăr
şi de frum useţe pînă acum ascunse de un
strat gros de praf. E nevoie de m ai m ult ge­
niu decît i-a trebu it lu i Arhim ede pentru a
inventa m ecanica şi fizica. O sfinţenie nouă
înseam nă o invenţie şi m ai m iraculoasă.
Numai un soi de perversitate îi poate obli­
ga pe prietenii lui Dumnezeu să se lipsească
de capacitatea geniului, căci, pentru a primi
cu asupra de măsură geniu, le e de ajuns să-l
ceară Tatălu i în num ele lu i Christos.
E o cerere legitim ă, astăzi cel puţin, pen­
tru că obiectul ei e necesar. Cred că, sub
această form ă ori sub alta echivalentă, este
cererea capitală astăzi, cea care e de făcut
în flecare zi, în flecare ceas, aşa cum un co­
pil flăm înd nu încetează să ceară pîine. Lu­
m ea are nevoie de sfinţi care să aibă geniu
aşa cum un oraş unde bîntuie ciuma are ne­
voie de doctori. Acolo unde se face sim ţită
nevoia, acolo apare obligaţia.
Eu însăm i nu pot da nici o utilizare aces­
tor gînduri şi celor care în m intea m ea le în ­
soţesc. Întîi pentru că im perfecţiunea con­
siderabilă pe care am avut laşitatea să o las
să dăinuie în m ine mă aşază la o distanţă
m ult prea m are de zona unde ele sînt apli-

63
 cablle. Ceea ce e de neiertat din parte-m i. O
atît de m are distanţă nu poate fi depăşită,
în cel m ai bun caz, decît o dată cu trecerea
tim pului.
D ar şi de-aş fi depăşit-o deja, sînt un in ­
strum ent uzat. Sînt prea epuizată. Şi chiar
dacă aş crede în posibilitatea de a obţine de
la Dumnezeu vindecarea m utilărilor naturii
în fiinţa mea, nu m -aş putea hotări să o cer.
Chiar de-aş fi sigură că o pot dobîndi, n-aş
fi în stare. Atare cerere m i s-ar părea o ofen­
să faţă de Iubirea infinit tandră care m i-a fă­
cut în dar nenorocirea.
Dacă nim eni nu consim te să dea atenţie
gîndurilor care, nici eu nu ştiu în ce chip,
s-au aşezat în tr-o fiin ţă atît de insuficientă
ca mine, ele vor fi înm orm întate o dată cu
mine. Iar dacă, aşa cum cred, ele cuprind
adevăr, ar fi păcat. Le aduc un prejudiciu.
Faptul că se află în mine le privează de aten­
ţia pe care o m erită.
Nu văd pe nim eni altcineva decît pe dum­
neavoastră a cărui atenţie să o pot im plora
în favoarea lor. Caritatea, pe care aţi revăr­
sat-o asupra mea, aş dori să se abată de la
m ine şi să se îndrepte către ceea ce port în
mine, de o valoare, îmi place să cred, cu mult
m ai m are decît am eu însăm i.
E foarte dureroasă pentru m ine tem erea
că gîndurile care au coborît înăuntrul meu
pot fi condam nate la m oarte datorită con­
tam inării cu insuficienţa şi cu m izeria mea.

64
 Nu citesc niciodată fără să mă cutrem ur po­
vestea sm ochinului neroditor.18 Consider că
e portretul meu. Şi în el natura e neputin­
cioasă; totuşi nu a fost iertat. Christos l-a
blestem at.
Iată de ce, chiar dacă nu există poate în
viaţa m ea greşeli precise deosebit de grave,
afară de cele pe care vi le-am mărturisit, cred
că, privind lucrurile raţional şi lucid, am mult
mai m ulte m otive legitim e să mă tem de mî-
nia lui Dumnezeu decît au o mulţime de cri­
m inali siniştri.
De fapt nu m ă tem de ea. Printr-o stranie
răsturnare, gîndul m îniei lui Dumnezeu nu
stîrneşte în mine decît iubire. Gîndul bună­
voinţei posibile a lui Dumnezeu, gîndul m i­
lei lu i îm i pricinuieşte un soi de spaim ă de
care tremur.
D ar sentim entul de a fi pentru Christos
ca un sm ochin neroditor îm i sfîşie inim a.
Din fericire Dum nezeu poate trim ite cu
uşurinţă nu num ai aceleaşi gînduri, dacă
sînt bune, ci m ulte altele cu m ult m ai bune
în tr-o fiinţă intactă, în stare să servească.
Dar cine ştie dacă cele care se află în mine
nu sînt, cel puţin în parte, m enite ca dum-
neavostră să le daţi o anum e utilizare. Ele
nu pot fi destinate decît cuiva care îm i poar­
tă o fărîm ă de prietenie, de prietenie adevă­
rată. Căci pentru ceilalţi, într-un anume fel,

18 Matei 21, 18-21; M arcu 11, 12-14; Luca 13,

6 -9.

65
eu nu exist. Am culoarea frunzei moarte pre­
cum unele insecte.
Dacă în tot ceea ce v-am scris există lu ­
cruri care vi se par false ori nelalocul lor ve­
nind din parte-m i, iertaţi-m ă. Nu fiţi pornit
îm potriva mea.
Nu ştiu dacă în cursul săptăm înilor şi lu­
n ilor ce vor urm a am să vă pot da veşti de­
spre m ine sau să le prim esc pe ale voastre.
Dar această separare nu e un rău decît pen­
tru m ine şi prin urm are e lip sită de im por­
tanţă.
Nu pot decît să-m i afirm încă o dată gra­
titudinea filială şi prietenia fără margini pen­
tru dum neavoastră.
Sim one W eil
 Iubirea lui Dumnezeu
si nenorocirea
t

în dom eniul suferinţei, nenorocirea e un

lucru aparte, specific, ireductibil. E cu to­
tul altceva decît sim pla suferinţă. Pune stă-
pînire pe suflet şi îşi întipăreşte pînă în stră­
fundul lu i pecetea care nu-i aparţine decît
ei, pecetea sclaviei. Sclavia aşa cum era ea
practicată în Rom a antică e doar form a ex­
trem ă a nenorocirii. Cei vechi, buni cunos­
cători ai tem ei, spuneau: „Un om îşi pierde
ju m ătate din suflet cînd devine sclav. “
Nenorocirea e inseparabilă de suferinţa
fizică, însă cu totul distinctă de ea. în sufe­
rinţă, tot ceea ce nu e legat de durerea fizi­
că sau de ceva analog ei este artificial, im a­
gin ar şi poate fi anihilat prin tr-o dispoziţie
potrivită a ghidului. Chiar şi în mîhnirea pri­
cinuită de absenţa sau de m oartea unei fiin­
ţe iubite, miezul ireductibil al mîhnirii e cum­
va ca o durere fizică, o dificultate de a respira,
o m enghină strînsă în ju ru l inim ii ori o ne­
voie de nestins, o foame; e dezordinea aproa­
pe biologică pricinuită de eliberarea brutală
a unei energii pînă atunci orientate de un

67
 ataşam ent, iar acum private de direcţie. O
m îhnire care nu e încolăcită în ju ru l unui
asemenea miez ireductibil e doar romantism,
literatură. U m ilinţa e şi ea o stare violentă
a întregii fiinţe corporale, care, şflchiuită de
ultragiu, vrea să se repeadă, dar trebuie să
se înfrineze, constrînsă de neputinţă sau de
frică.
în schim b, o durere exclusiv de ordin fi­
zic e prea puţin lucru şi nu lasă nici o urm ă
în suflet. D urerea de dinţi de pildă. Cîteva
ceasuri de durere năprasnică din cauza im ul
dinte stricat, o dată trecute, nu m ai sînt n i­
mic.
Cu totul altfel stau lucrurile în ce priveşte
suferinţa fizică îndelungată sau foarte frec­
ventă. D ar o astfel de suferinţă e deseori cu
totul altceva decît suferinţă; e deseori o ne­
norocire.
Nenorocirea înseam nă o dezrădăcinare a
vieţii, un echivalent m ai m ult ori m ai puţin
atenuat al morţii, a cărei prezenţă umple su­
fletu l datorită durerii fizice pe care o înduri
sau de care te tem i în fiece clipă. Dacă dure­
rea fizică e total absentă, sufletul nu are par­
te de nenorocire fiindcă gîndul se îndreaptă
spre orice alt obiect. Gîndirea fuge de neno­
rocire tot atît de prom pt, tot atît de inevita­
bil precum un anim al fuge de moarte. în lu­
m ea de aici num ai durerea fizică şi nim ic
altceva are capacitatea de a înlănţui m in­
tea; cu condiţia ca durerii fizice să îi fie asi-

68
 m llate anum ite fenom ene dificil de descris,
dar de ordin corporal, care sînt riguros echi­
valente cu ea. Spaim a de durerea fizică m ai
cu seam ă intră în această categorie.
Cînd, atinsă de durerea fizică, fie ea şi sla­
bă, m intea e eonstrînsă să recunoască pre­
zenţa nenorocirii, se produce o stare tot atît
de violen tă ca aceea a unui condam nat la
m oarte silit să privească ceasuri în şir gh i­
lotina care îi va reteza grum azul. Sînt fiinţe
um ane care pot trăi douăzeci, cincizeci de
ani într-o asem enea stare violentă. T reci pe
lîngă ele U ră să-ţi dai seama de această sta­
re. Ce om a r fi capabil să o sesizeze, dacă
nu Christos însuşi este cel care priveşte prin
ochii lui? Rem arcăm doar că asem enea fiin ­
ţe se com portă cîteodată ciudat şi le con­
dam năm com portam entul.
Nu e vorba efectiv despre nenorocire de-
cît dacă evenim entul care a înşfăcat viaţa
şi a dezrădăcinat-o o atinge direct sau indi­
rect în toate laturile ei, socială, psihologică,
fizică. Factorul social e esenţial. Nu e vorba
efectiv despre nenorocire acolo unde nu exis­
tă, într-o formă sau alta, decădere socială sau
team ă de o asem enea decădere.
între nenorocire şi toate necazurile care,
chiar fiind foarte dure, foarte adinei, foarte
îndelungate, sînt altceva decît nenorocirea
propriu-zisă, există continuitate şi totodată
separarea dată de un prag, aşa cum e pen­
tru apă tem peratura de fierbere. E xistă o

69
 lim ită dincolo de care stă nenorocirea; ea nu
e de găsit dincoace de acest prag. Lim ita nu
este pur obiectivă; o m ulţim e de factori per­
sonali intră în joc. Un acelaşi eveniment poa­
te împinge în nenorocire o anume fiinţă uma­
nă şi nu pe o alta.
M area enigm ă a vieţii um ane nu este su­
ferinţa, ci nenorocirea. Nu e uimitor că există
nevinovaţi ucişi, torturaţi, izgoniţi din ţara
lor, supuşi m izeriei ori sclaviei, închişi în la­
găre de concentrare sau în tem niţe, de vre­
me ce există crim inali care să înfăptuiască
atare acţiuni. Nu e uimitor nici faptul că boa­
la aduce cu sine suferinţe îndelungate care
paralizează viaţa şi fac din ea o im agine a
morţii, de vreme ce natura e supusă unui jo c
orb de necesităţi mecanice. Dar e uim itor că
Dumnezeu a dat nenorocirii puterea de a cu­
prinde sufletul însuşi al celor inocenţi, de
a se înstăpîni asupra lu i ca suveran deplin,
în cel m ai bun caz, fiin ţa m arcată de ne­
norocire nu-şi va păstra decît ju m ătate din
suflet.
Cei izbiţi de una din acele lovitu ri după
care o fiinţă se zbate la păm înt ca un vierm e
pe jum ătate strivit, aceia nu au cuvinte pen­
tru a rosti ce li s-a întîm plat. Printre oam e­
n ii pe care îi întîlnesc, cei care, chiar dacă
au suferit din plin, nu au avut niciodată con­
tact cu nenorocirea propriu-zisă nu pot avea
nici cea m ai vagă idee de starea lor. E ceva
absolut specific, de neasociat cu nim ic alt-

70
 ceva, aşa cum nimic nu poate da nici cea mai
m ică idee despre sunet unui surdo-mut. Iar
cei care au fost ei înşişi m utilaţi de nenoro­
cire sînt incapabili să dea ajutor altcuiva şi
aproape incapabili să o dorească. A şa încît
com pasiunea faţă de nenorociţi e o im posi­
bilitate. Cînd se iveşte cu adevărat, ea este
un miracol m ai uim itor decît mersul pe ape,
vindecarea bolnavilor şi chiar învierea unui
mort.
Nenorocirea l-a silit pe Christos să se roa­
ge să fie cruţat, să caute m îngîiere din par­
tea oamenilor, să se creadă părăsit de Tatăl
său. L-a silit pe cel drept să strige îm potriva
lui Dumnezeu, un drept desăvârşit atît cît na­
tura strict umană o îngăduie, poate chiar mai
drept decît atît în cazul cînd Iov e m ai puţin
o figură istorică şi m ai degrabă o figură a lui
Christos. „îşi ride de nenorocirea nevinova­
ţilor. “ Nu e o blasfemie, e un strigăt autentic
smuls de durere. Cartea lui Iov, de la un ca­
păt la celălalt, este pură m inune de adevăr
şi autenticitate. în ce priveşte nenorocirea,
tot ceea ce se îndepărtează de acest m odel
e m ai mult ori mai puţin pătat de minciună.
Nenorocirea face ca Dumnezeu să devină
absent pentru o vreme, m ai absent decît un
mort, mai absent ca lum ina dintr-o carceră
com plet întunecată. Un fel de oroare înghite
sufletul întreg. Cît durează această absenţă
nu m ai este nim ic de iubit. Teribil este fap­
tul că. dacă în acest întuneric unde nu m ai

71
 e nimic de iubit, sufletul încetează să iubeas­
că, atunci absenţa lui Dumnezeu devine de­
finitivă. Trebu ie ca sufletul să continue să
iubească în gol, sau cel puţin să vrea să iu ­
bească, măcar cu o parte infimă a sa. Atunci,
într-o zi, Dumnezeu vine să se arate el însuşi
sufletului şi să-i dezvăluie frum useţea lu ­
mii, aşa cum a facut-o cu Iov. Dar dacă su­
fletul încetează să iubească, el cade încă din
lum ea de aici în ceva aproape echivalent cu
infernul.
De aceea cei care aruncă în nenorocire
oam eni nepregătiţi să o prim ească ucid su­
flete. Pe de altă parte, în tr-o epocă precum
a noastră cînd nenorocirea atîm ă asupra tu­
turor, ajutorul adus sufletelor nu este efica­
ce decît dacă m erge pînă la a le ajuta să se
pregătească realm ente pentru nenorocire.
Ceea ce nu e puţin lucru.
N enorocirea îngheaţă şi aduce dispera­
rea fiindcă întipăreşte pînă în fundul sufle­
tului, aşa cum face fierul roşu, acel dispreţ,
acel dezgust şi chiar acea repulsie de sine,
acea senzaţie de culpabilitate şi de pîngă-
rire pe care crim a ar trebui în m od logic să
le producă şi nu le produce. Răul locuieşte
în sufletul crim inalului fără a fi resim ţit de
el. E resim ţit în sufletul inocentului neno­
rocit. T otu l se petrece ca şi cum starea su­
fletului ce convine prin esenţă crim inalului
ar fi fost separată de crim ă şi legată de ne­

72
 norocire; Iar asta chiar proporţional cu ino­
cenţa celor nenorociţi.
D acă Iov îşi strigă nevinovăţia pe un ton
atît de disperat este pentru că el însuşi nu
izbuteşte să creadă în ea, pentru că, în sinea
lui, sufletul ţine partea prietenilor săi. Iov im ­
ploră m ărturia lu i Dum nezeu însuşi pentru
că nu îi ajunge m ărturia propriei sale con­
ştiinţe; ea nu m ai e pentru el decît o am in­
tire abstractă, m oartă.
Natura trupească a om ului e com ună cu
a animalului. Găinile se reped cu lovituri de
cioc asupra unei găini rănite. E un fenomen
tot atît de m ecanic ca gravitaţia. în treg dis­
preţul, întreaga repulsie, întreaga ură pe care
raţiunea noastră le leagă de crim ă sînt aso­
ciate de sensibilitatea noastră cu nenoroci­
rea. în afară de cei cărora Christos le umple
întreg sufletul, toată lum ea îi dispreţuieşte
m ai m ult ori m ai puţin pe nenorociţi, deşi
nim eni nu e conştient de asta.
Această lege a sensibilităţii lucrează şi în
ceea ce ne priveşte pe noi înşine. Dispreţul,
repulsia, ura se întorc, în cel nenorocit, con­
tra lui însuşi, pătrund în centrul sufletului
şi de aici îm bibă cu tenta lor în treg univer­
sul. Iubirea supranaturală, dacă a supra­
vieţuit, poate îm piedica producerea acestui
ultim efect, dar nu şi producerea celui din­
ţii. Prim ul este esenţa însăşi a nenorocirii;
nu există nenorocire acolo unde el nu se pro­
duce.

73
 „S-a făcut pentru noi blestem.**19 Nu nu­
m ai trupul lui Christos, atîrnat pe cruce, ci
şi întreg sufletul lui s-a făcut blestem . Tot
astfel, orice nevinovat se sim te blestem at în
nenorocire. Aşa rămîn chiar cei care au fost
cuprinşi de nenorocire şi au ieşit din ea prin-
tr-o schim bare a sorţii, dacă nenorocirea a
m uşcat din ei destul de adînc.
Un alt efect al nenorocirii este faptul că,
încet-încet, ea îşi face din suflet un complice
injectîndu-i otrava inerţiei. în oricine a fost
nenorocit un tim p suficient de îndelungat
există complicitate cu propria nenorocire. Iar
com plicitatea îm piedică orice efort pe care
sufletul l-ar putea face pentru a-şi îm bună­
tăţi soarta; ea poate merge pînă la a-1 îm pie­
dica să caute mijloace de eliberare, cîteodată
pînă la a-1 îm piedica să-şi dorească elibera­
rea. Omul este atunci instalat în nenorocire,
iar ceilalţi pot crede că este m ulţum it. M ai
mult, com plicitatea aceasta îl poate împinge
ca, îm potriva lui însuşi, să evite, să fugă de
orice m ijloc de a fi eliberat, ea învăluindu-se
în pretexte cîteodată ridicole. Chiar cel ce a
ieşit din nenorocire, dacă a fost m uşcat de
ea pînă în fundul sufletului, păstrează în sine
ceva care îl îm pinge să se arunce iarăşi în
nenorocire ca şi cum nenorocirea s-ar fi în ­
cuibat în el asem enea unui parazit şi l-ar
conduce către propriile ei scopuri. Se întîm-

19 Galateni 3, 13.

74
 plă ca acest im puls să biruiască toate m iş­
cările sufletului către fericire. Dacă nenoro­
cirea a luat sfîrşit datorită unei binefaceri,
ea poate fi însoţită de ura faţă de binefăcă­
tor; iată pricina unor acte de ingratitudine
sălbatică, aparent inexplicabile. E cîteodată
uşor să despovărezi un nenorocit de neno­
rocirea lui prezentă, dar e dificil să îl elibe­
rezi de nenorocirea lui trecută. Numai Dum­
nezeu poate. Şi nici chiar harul lui Dumnezeu
nu vindecă, aici în lumea noastră, natura ire­
mediabil rănită. Trupul de slavă a lui Chris­
tos purta rănile ei.
Existenţa nenorocirii nu poate fi accep­
tată decît privind-o ca pe o distanţă.
Dumnezeu a creat prin iubire, pentru iu ­
bire. Dum nezeu nu a creat altceva decît iu ­
birea însăşi şi m ijloacele de a iubi. A creat
toate form ele de iubire. A creat fiinţe capa­
bile de iubire la toate distanţele posibile. El
însuşi a mers, fiindcă nici un altul nu o pu­
tea Tace, la distanţa maximă, la distanţa in ­
finită. A ceastă distanţă in finită între Dum ­
nezeu şi Dumnezeu, sfîşiere supremă, durere
de care nimeni altul nu s-a apropiat, minune
a iubirii, este răstignirea. Nim ic nu poate fi
m ai departe de Dum nezeu decît ceea ce s-a
făcut blestem .
Sfîşierea peste care iubirea supremă pune
legătura suprem ei uniuni răsună de-a pu­
ruri, traversînd universul, în adîncul liniştii,
asem enea unei perechi de note separate şi

75
 contopite, ca o arm onie pură şi sfîşietoare.
Acesta e Cuvântul lui Dumnezeu. Creaţia în­
treagă nu este decît vibraţia lui. Cînd, în cea
m ai în altă a ei puritate, m uzica um ană ne
străpunge inima, pe el îl auzim prin interm e­
diul ei. Cînd am învăţat să auzim tăcerea,
pe el îl percepem , cu o sporită lim pezim e,
prin interm ediul ei.
Cei ce stăruiesc în iubire aud această notă
în adîncul degradării în care i-a aşezat ne­
norocirea. Din acel moment nu mai pot avea
nici o îndoială.
Oam enii loviţi de nenorocire se află la p i­
cioarele crucii, aproape la cea m ai m are dis­
tanţă posibilă de Dum nezeu. Nu trebuie să
credem că păcatul s-ar afla la o distanţă mai
mare. Păcatul nu constituie o distanţă. E o
proastă orientare a privirii.
Există, e adevărat, o legătură misterioasă
între această distanţă şi nesupunerea ori­
ginară. încă din origini, ni se spune, um ani­
tatea şi-a întors privirea de la Dum nezeu şi
a m ers în direcţia proastă pe cît de departe
a putut m erge. Căci pe atunci putea încă
merge. Cît despre noi, sîntem ţin tu iţi locu ­
lui, avînd liberă num ai privirea, sîntem su­
puşi necesităţii. Un m ecanism orb, ce nu
ţine în nici un chip seam a de gradul de de­
săvârşire spirituală, îi poartă n eîn cetat de
colo-colo pe oameni, aruncîndu-i pe cîte unii
chiar la picioarele crucii. Depinde de ei doar
să-şi păstreze sau nu ochii îndreptaţi spre

76
Dumnezeu în tot acest zdruncin. Nu că pro­
videnţa lui Dumnezeu ar fi absentă în toate
acestea. Prin providenţa sa, Dumnezeu a voit
ca necesitatea să fie un m ecanism orb.
Dacă mecanismul nu ar fl orb, nu ar exis­
ta deloc nenorocire. Nenorocirea este înainte
de toate anonim ă, îi lipseşte pe cei îm brăţi­
şaţi de ea de personalitate şi face din ei lu­
cruri. Nenorocirea e indiferentă; frigul acestei
indiferenţe, un frig de fier, e cel care înghea­
ţă pînă în străfundul sufletului pe toţi cei
atinşi de nenorocire. E i nu vor m ai regăsi
niciodată căldura. Nu vo r m ai crede nicio­
dată că sînt cineva.
N enorocirea nu ar avea această virtu te
fără partea de hazard pe care o conţine. Cei
care sînt persecutaţi pentru credinţa lor şi
care o ştiu, deşi au de suferit, nu sînt nişte
nenorociţi. Cad în nenorocire doar dacă su­
ferinţa sau frica le invadează sufletul în aşa
m ăsură în cît îi face să uite cauza persecu­
ţiei. M artirii daţi pradă fiarelor, care intrau
în arenă cîntînd, nu erau nişte nenorociţi.
Christos era un nenorocit. E l nu a m urit ca
m artir. A m urit ca un crim inal de drept co­
mun, cot la cot cu tîlharii, doar că ceva mai
ridicol. Fiindcă nenorocirea e ridicolă.
Num ai necesitatea oarbă îi poate arun­
ca pe oam eni la distanţa extremă, chiar lin ­
gă cruce. Crim ele om eneşti, cauze ale m ai
tuturor nenorocirilor, fac parte din necesita­
tea oarbă deoarece crim inalii nu ştiu ce fac.

77
 Există două ipostaze ale prieteniei: întîl-
nirea şi separarea. Ele sînt de nedespărţit.
Conţin am îndouă acelaşi bine, binele unic,
prietenia. Fiindcă atunci cînd două fiinţe care
nu sînt prietene stau alături nu există întîl-
nire. Cînd sînt departe una de alta nu exis­
tă separare. Cuprinzînd acelaşi bine, întîl-
nirea şi separarea sînt în aceeaşi m ăsură
bune.
Dum nezeu se m anifestă, se cunoaşte pe
sine în mod desăvârşit, aşa cum noi fabricăm
şi cunoaştem în m od lam entabil obiectele
din afara noastră. Dar Dum nezeu este îna­
inte de toate iubire. înainte de toate Dumne­
zeu se iubeşte pe sine. Această iubire, aceas­
tă prietenie în Dumnezeu este Treimea. între
term enii uniţi prin relaţia iubirii divine e mai
m ult decît apropiere, e apropiere infinită,
identitate. Dar prin creaţie, întrupare şi pă­
timire, e de asemenea, între ei, o distanţă in­
finită. Totalitatea spaţiului, totalitatea timpu­
lui pun, cu grosim ea lor, o distanţă infinită
între Dum nezeu şi Dum nezeu.
îndrăgostiţii, prietenii au două dorinţe.
Una: să se iubească în tr-atît în cît să intre
unul în celălalt şi să nu m ai fie decît o sin­
gură fiinţă. Cealaltă: să se iubească într-atît
încît, avînd între ei ju m ătate din globul pă-
mîntesc, uniunea lor să nu sufere dim inua­
re. T ot ceea ce omul doreşte cu adevărat aici
jo s este desăvârşit şi real în Dumnezeu. Toa­
te dorinţele im posibile de acest fel se află în

78
noi ca o marcă a destinaţiei noastre şi ne sînt
benefice de îndată ce nu m ai sperăm ca noi
să le îm plinim .
Iubirea între Dumnezeu şi Dumnezeu, ea
însăşi Dum nezeu, este această legătură cu
o dublă virtute; legătura care uneşte două
fiinţe într-atît încît ele nu m ai sînt discem a-
bile, ci sînt realm ente una singură, legătura
care se întinde peste distanţă şi învinge dis­
tanţa infinită. Unitatea lui Dumnezeu în care
orice pluralitate se şterge, părăsirea în care
Christos crede că se află fără a înceta să-l iu­
bească pe Tatăl: iată cele două form e ale vir­
tu ţii aceleiaşi Iubiri divine, care e Dum ne­
zeu însuşi.
Dumnezeu este atît de esenţial iubire, în­
cît unitatea care, într-un sens, dă însăşi de­
fin iţia lu i constituie un sim plu efect al iu ­
birii. Iar infinitei virtuţi unificatoare proprie
acestei iubiri îi corespunde infinita separare
pe care ea o învinge: anum e creaţia în trea­
gă, desfăşurată pe totalitatea spaţiului şi a
timpului, alcătuită din materie mecanic bru­
tală, interpusă între Christos şi Tatăl său.
M izeria condiţiei noastre ne dă nouă, oa­
m enilor, privilegiul in fin it preţios de a par­
ticipa la această distanţă dintre Fiul şi T a ­
tăl. însă distanţa nu e separare decît pentru
cei care iubesc. Pentru cei ce iubesc, separa­
rea, deşi dureroasă, este un bine fiindcă este
iubire. Zbucium ul însuşi al lui Christos pă­
răsit este un bine. Nu există un m ai m are

79
 bine aici jo s decît acela de a avea parte de
acest zbucium. Dumnezeu nu poate fl desă­
vârşit prezent pentru noi aici jo s din cauza
cărnii. Dar, în nenorocirea extremă, el ne poa­
te fi aproape desăvârşit absent. Iată singura
posibilitate de desăvârşire care ne e dată pe
pământ. De aceea crucea ne este unica spe­
ranţă. „N ici o pădure nu cuprinde un ase­
m enea copac, cu asem enea floare, cu ase­
m enea frunză, cu asem enea sămânţă."
Acest univers în care trăim , din care sîn-
tem o fărâmă, este distanţa infinită pusă de
iubirea divină între Dum nezeu şi Dum ne­
zeu. Sîntem un punct al acestei distanţe.
Spaţiul, tim pul şi m ecanism ul care guver-
) nează materia sânt această distanţă. Tot ceea
ce numim rău nu e decît mecanismul am in­
tit. Dumnezeu face ca, atunci când harul lui
pătrunde în centrul însuşi al unui om şi de
acolo îi lum inează toată fiinţa, acest har să
îngăduie omului ca, fără a violenta legile na­
turii, să m eargă pe ape. D ar cînd un om se
întoarce de la Dumnezeu, el se livrează pur
şi sim plu greutăţii. El poate crede apoi că
voieşte şi alege, dar nu mai este decît un lu­
cru, o piatră în cădere. Dacă privim de aproa­
pe, cu o privire realm ente atentă, sufletele
şi societăţile umane, vedem că oriunde lip ­
seşte virtu tea lum inii supranaturale totul
se supune unor legi mecanice la fel de oarbe
şi la fel de precise ca legile căderii corpuri­
lor. A o şti e binefăcător şi necesar. Cei pe

80
 care noi îi num im crim inali nu sînt decît ţi­
gle sm ulse de vîn t dintr-un acoperiş, căzînd
la întîm plare. Singura lor greşeală este ale­
gerea in iţială care a făcu t din ei asem enea
ţigle.
M ecanism ul n ecesităţii se transpune la
toate nivelurile, răm înînd asem ănător sieşi:
în materia brută, în plante, în animale, în po­
poare, în suflete. Privit din punctul în care
ne aflăm, conform perspectivei noastre, el este
absolut orb. Dar dacă ne transportăm inima
în afara noastră, în afara universului, în afa­
ra spaţiului şi a timpului, acolo unde e Tatăl
nostru şi dacă privim de acolo mecanismul,
el ne apare cu totul altfel. Ceea ce părea ne­
cesitate devine supunere. M ateria e integral
pasivitate şi prin urm are integral supunere
faţă de voinţa lui Dumnezeu. Ea poate fi pen­
tru noi un m odel desăvîrşit. Nu există altă
fiinţă decît Dumnezeu şi ceea ce se supune
lui Dum nezeu. D atorită perfectei ei supu­
neri, m ateria m erită să fie iubită de cei care
îl iubesc pe Stăpînul ei, aşa cum un îndră­
gostit priveşte cu duioşie acul care a fost mî-
nuit de fem eia iubită, acum moartă. Sîntem
avertizaţi de partea la care materia are drep­
tul din iubirea noastră prin frum useţea lu ­
mii. in frum useţea lum ii necesitatea brută
devine obiect de iubire. Nim ic nu e atît de
frum os ca greutatea ce adînceşte cutele fu ­
gare ale valu rilor m ării sau cutele aproape
eterne ale m unţilor.

81
 M area nu e m al puţin frum oasă în ochii
noştri pentru că ştim de vase pe care, cînd
şi cînd, le-a înghiţit. E, dim potrivă, m ai fru­
m oasă. Dacă şi-ar m odifica m işcarea valu ­
rilor pentru a cruţa un vapor, ar fi o fiinţă
înzestrată cu discernăm înt şi putere de ale­
gere, nu acel fluid cu desăvîrşire supus tu ­
turor presiunilor exterioare. în perfecta ei su­
punere îi stă frum useţea.
Toate grozăviile care se petrec în lume sînt
ca nişte cute întipărite în valuri de greutate.
De aceea cuprind atîta frumuseţe. Cîteodată
un poem, asem enea lliadei, face sensibilă
această frum useţe.
Om ul nu poate ieşi nicicînd din supune­
rea faţă de Dumnezeu. O creatură nu poate
să nu se supună. Singura alegere oferită omu­
lui, în calitate de creatură inteligentă şi libe­
ră, e aceea de a dori sau nu supunerea. Dacă
nu o doreşte, el se supune totuşi neîncetat,
dar ca un lucru supus necesităţii mecanice.
Dacă o doreşte, rămîne supus necesităţii me­
canice, dar o necesitate nouă se adaugă, o
necesitate constituită prin legile proprii lu ­
crurilor supranaturale. Anum ite acţiuni de­
vin pentru el im posibile, altele se îm plinesc
prin interm ediul lui, cîteodată aproape în
pofida lui însuşi.
Cînd ai sentim entul că într-o anume îm ­
prejurare ai ieşit din supunerea faţă de Dum­
nezeu înseam nă doar că, pentru un timp, ai
încetat să doreşti supunerea. Bineînţeles,

82
 lucrurile fiind absolut egale altfel, om ul nu
îm plineşte, atunci cînd consim te să se su­
pună, exact aceleaşi acţiuni ca în cazul cînd
nu consim te; la fel cum o plantă, lucrurile
fiind absolut egale altfel, nu creşte în acelaşi
fel dacă e în lum ină sau în întuneric. Planta
nu are n ici un control, n ici o alegere în ce
priveşte propria ei creştere. Noi sîntem ca
nişte plante care am avea drept unică alegere
pe aceea de a ne expune sau nu lum inii.
Christos ne-a propus drept m odel doci­
litatea m ateriei sfătuindu-ne să privim crinii
cîmpului care nu se ostenesc, nici nu torc.20
Adică nu îşi propun să dobîndească o culoa­
re sau alta, nu îşi pun în mişcare voinţa, nici
nu dispun de m ijloace în vederea unui atare
scop, ci prim esc tot ceea ce necesitatea na­
turală le aduce. Dacă ni se par nesfîrşit m ai
frum oşi decît ţesăturile somptuoase, nu din
cauza m ai m arii lor bogăţii ne par astfel, ci
din cauza docilităţii lor. Ţesătura este şi ea
docilă, însă docilă faţă de om, nu faţă de Dum­
nezeu. Materia nu e frum oasă atunci cînd se
supune om ului, ci doar atunci cînd se su­
pune lui Dumnezeu. Dacă se întîm plă ca în-
tr-o operă de artă ea să pară aproape la fel
de frum oasă cum e în mare, în m unţi sau
în flori este pentru că lum ina lui Dumnezeu
l-a umplut pe artist. Pentru a găsi frumuseţe
în lucruri fabricate de oam eni nelum inaţi

20 Matei 6, 28^-29.

83
 de Dumnezeu, trebuie să fi înţeles că oam e­
nii aceia, ei înşişi, sînt materie ce se supune
fără ştiinţă. Pentru cel ajuns la o atare înţe­
legere, absolut totul aici jo s este de o perfec­
tă frumuseţe. în tot ce există, în tot ce se pro­
duce, el discerne m ecanism ul necesităţii şi
savurează în necesitate dulceaţa in fin ită a
supunerii. Această supunere a lucrurilor este
pentru noi, în raport cu Dumnezeu, ceea ce
e transparenţa unui geam în raport cu lu ­
mina. De îndată ce simţim supunerea aceas­
ta cu toată fiinţa noastră, îl vedem pe Dum ­
nezeu.
Cînd ţinem un ju rn al cu susul în jos, ve­
dem form ele ciudate ale caracterelor tipărite.
Cînd îl aşezăm drept, nu m ai vedem carac­
tere, vedem cuvinte. Călătorul de pe un vas
prins în furtună sim te fiecare zguduitură ca
pe o răsucire a m ăruntaielor. Căpitanul se­
sizează doar com poziţia com plexă a vîntu-
lui, a curentului, a hulei şi situaţia corăbiei,
form a ei, pînzele, cîrm a.
A şa cum învăţăm să citim , aşa cum în ­
văţăm o meserie, învăţăm să simţim în toate
lucrurile m ai cu seam ă şi înainte de toate
j supunerea universului faţă de Dumnezeu.
E realm ente un fel de ucenicie. Şi, ca orice
ucenicie, cere strădanie şi tim p. Pentru cel
ajuns la capăt, nu m ai există alte diferenţe
între lucruri, între evenim ente decît diferen­
ţa existentă, pentru cineva care ştie să ci­
tească, între o aceeaşi frază reprodusă de

84
m ai m ulte ori, scrisă cu cerneală roşie, cu
cerneală albastră, tipărită cu un fel, un al
doilea fel, un al treilea fel de caractere. Cel
care nu ştie să citească vede acolo num ai
deosebirile. Pentru cel care ştie, toate varian­
tele sînt echivalente, de vrem e ce fraza e ace­
eaşi. Pentru cine şi-a dus la capăt ucenicia,
lucrurile şi evenim entele sînt, pretutindeni,
mereu, vibraţia aceluiaşi cuvânt divin ne­
sfârşit de blind. Ceea ce nu înseam nă că un
asem enea om încetează să sufere. Durerea
este tenta luată de anum ite evenim ente. în
faţa unei fraze scrise cu cerneală roşie, cel
care ştie să citească şi cel care nu ştie văd
am îndoi culoarea roşie; dar culoarea nu are
aceeaşi im portanţă pentru unul şi pentru
celălalt.
Cînd un ucenic se răneşte ori se plînge
de oboseală, muncitorii, ţăranii au un foarte
frum os cuvînt: „m eseria îi intră în carne". j
De fiecare dată cînd avem de îndurat o du­
rere, putem spune pe drept că universul, or­
dinea lum ii, frum useţea lum ii, supunerea
creaţiei faţă de Dum nezeu sînt cele care ne
intră în cam e. Iar atunci cum să nu binecu­
vântăm cu recunoştinţa cea m ai iubitoare
Iubirea care ne trim ite acest dar?
Bucuria şi durerea sînt daruri la fel de pre­
ţioase, care trebuie savurate am îndouă pe
de-a-ntregul, fiecare în puritatea ei proprie,
fără a încerca să le am estecăm . Prin bucu­
rie, frum useţea lum ii ne intră în suflet. Prin

85
 durere, ea ne intră în carne. Doar pe calea
bucuriei nu am putea deveni prietenii lui
Dumnezeu, aşa cum nu poţi deveni căpitan
doar studiind m anuale de navigaţie. Corpul
îş i are partea sa în orice ucenicie. La nivelul
sensibilităţii fizice, num ai durerea este con­
tact cu acea necesitate care constituie ordi­
nea lumii; fiindcă plăcerea nu cuprinde sen­
zaţia unei necesităţi. Doar partea mai înaltă
a sensibilităţii e capabilă să sim tă necesi­
tatea în bucurie, şi anum e doar prin inter­
m ediul sentim entului de frumos. Pentru ca
fiin ţa noastră să devină în tr-o zi pe de-a-n-
tregul sensibilă, de la un capăt la altul, faţă
de această supunere care constituie sub­
stanţa m ateriei, pentru ca să se form eze în
noi acel sim ţ nou care ne perm ite să ascul­
tăm universul ca fiind vibraţia cuvîntului lui
Dum nezeu, virtu tea transform atoare a du­
rerii şi cea a bucuriei sînt la fel de indispen­
sabile. Trebuie să deschidem atît uneia, cît
şi celeilalte, atunci cînd una sau cealaltă ne
sînt puse în faţă, centrul însu şi al sufletu­
lui, aşa cum deschizi uşa m esagerilor celui
iubit. Ce im portanţă are pentru o îndrăgos­
tită că trim isul este politicos ori brutal de
vrem e ce el aduce un m esaj?
D ar nenorocirea nu este durere. Nenoro­
cirea este cu totul altceva decît un procedeu
pedagogic al lu i Dum nezeu.
Infinitatea spaţiului şi a tim pului ne des­
parte de Dumnezeu. Cum l-am putea căuta?

86
Cum am putea merge către el? De-am merge
chiar neîncetat de-a lungul tuturor secole­
lor, nu am face altceva decît să ne învîrtim
în jurul pămîntului. Chiar călătorind cu avio­
nul nu am fi în stare de altceva. S m tem jji- j
capabili să înaintăm pe verticală. Nu putem j
face nici un pas către ceruri. Dumnezeu stră -1

bate universul şi vine pînă la noi.

Depăşind infinitatea spaţiului şi a tim pu­
lui, iubirea infinit m ai infinită a lui Dum ne­
zeu vine să ne cuprindă. Vine în ceasul ei
propriu. Noi avem puterea de a consim ţi să
o prim im sau de a o refuza. Dacă răm înem
surzi, ea se întoarce o dată şi încă o dată
asem enea unui cerşetor; dar, ca şi cerşeto­
rul, într-o zi nu m ai revine. Dacă o primim,
Dum nezeu pune în noi un grăunte şi plea­
că. D in acea clipă, Dum nezeu nu m ai are
nimic altceva de făcut, noi de asemenea, de­
cît să aşteptăm . N oi trebuie doar să nu re­
gretăm cosim ţăm întul acordat, acel da nup­
ţial. Ceea ce nu e atît de uşor precum pare,
deoarece creşterea sem inţei în noi e dure­
roasă. Pe deasupra, prin însuşi faptul că ac­
ceptăm creşterea ei, nu ne putem îm piedica
să distrugem ceea ce ar stînjeni-o, să sm ul­
gem buruienile, să retezăm ierburile rele; şi,
din păcate, ierburile rele fac parte din chiar
carnea noastră astfel încît aceste îngrijiri gră-
dinăreşti sînt o operaţie violentă. Totuşi să-
m înţa creşte în fond singură. Vine o zi cînd
sufletul aparţine lui Dumnezeu, cînd el nu

87
 numai consim te iubirii, ci cînd iubeşte real­
mente, efectiv. Iar atunci trebuie ca sufletul
să străbată, la rîndul său, universul pentru
a m erge pînă la Dumnezeu. Sufletul nu iu ­
beşte asem enea unei creaturi, cu o iubire
creată. Iubirea care se află în el este divină,
increată, fiindcă este iubirea lui Dumnezeu
pentru Dumnezeu care trece prin suflet. Nu­
m ai Dum nezeu este în stare să îl iubească
pe Dum nezeu. Noi putem doar consim ţi să
ne pierdem sentim entele proprii pentru a
lăsa loc de trecere în suflet acestei iubiri. Sîn-
tem creaţi doar pentru a ne da acest con-
sim ţăm înt.
Iubirea divină a străbătut infinitatea spa­
ţiului şi a timpului pentru a veni de la Dum­
nezeu pînă la noi. D ar cum ar putea reface
traseul în sens invers pornind de la o crea­
tură finită? Cînd grăuntele de iubire divină
pus în noi a crescut, a devenit arbore, cum
putem noi, cei care îl purtăm, să-l întoarcem
în originea lui, să facem în sens invers călă­
toria făcută de Dumnezeu către noi, să stră­
batem distanţa infinită?
Pare im posibil, dar există in m ijloc. M ij­
locul ne e bine cunoscut. Ştim bine după a
cui asem ănare e făcut copacul care a cres­
cut în noi, arborele atît de frumos, unde pă­
sările cerului vin să se aşeze.21 Ştim care este
cel m ai frum os dintre copaci. „Nici o pădure

21 Matei 13, 31-32; Marcu 4, 30-32; Luca 13, 19.

88
 nu cuprinde unul asem enea lu i.“ Ceva m ai
înspăim întător chiar decît o spânzurătoare:
iată care e cel mai frumos dintre copaci. Aces­
tui copac Dumnezeu i-a pus săm înţa în noi,
fără să ştim ce grăunte era. Dacă am fi ştiut,
nu am fi spus da din prim a clipă. Iată copa­
cul care a crescut în noi devenind de nedez­
rădăcinat. Num ai o trădare îl poate dezră­
dăcina.
Cînd loveşti cu ciocanul în tr-u n cui, iz­
bitura în floarea cuiului trece întreagă în vîrf,
fără să se piardă nim ic din forţa ei, cu toate
că e prim ită într-un singur punct. Dacă cio­
canul şi capul cuiului ar fi in fin it de m ari,
lucrurile s-ar petrece la fel. V îrful cuiului ar
transmite punctului unde e înfipt această iz­
bitură infinită. Nenorocirea extrem ă, care e
în acelaşi timp durere fizică, chin al sufletului
şi degradare socială, constituie cuiul. V îrful
e aplicat în centrul însuşi al sufletului. Capul
cuiului e întreaga necesitate răspîndită prin
totalitatea spaţiului şi a tim pului.
Nenorocirea este o minune de tehnică di­
vină. E un dispozitiv simplu şi ingenios care
face să intre în sufletul unei creaturi finite
această im ensitate de forţă oarbă, brutală şi
rece. D istanţa infinită care separă pe Dum ­
nezeu de creatură se adună toată într-u n
punct pentru a străpunge sufletul în cen­
trul lui.
Om ul căruia i se întîm plă un asem enea
lucru nu are nici un rol în operaţie. Se zbate

89
 ca un fluture înfipt de viu cu acul într-un
album. Dar poate continua, în chiar aceas­
tă oroare, să vrea să iubească. Nu e o im ­
posibilitate, nu e nici un obstacol, nu e, am
putea aproape spune, nici o dificultate. Fiind­
că durerea cea m ai mare, atîta vrem e cît se
m enţine dincoace de sleirea fiinţei, nu atin­
ge acel punct al sufletului care consimte bu­
nei orientări.
Trebuie doar ştiut că iubirea este orienta­
re, nu stare sufletească. Dacă ignorăm acest
lucru, ne prăbuşim în disperare de la prim a
atingere a nenorocirii.
Cel care îşi menţine sufletul orientat spre
Dumnezeu în vrem e ce e străpuns de cui se
află înfipt în centrul însuşi al universului.
E adevăratul centru, cel care nu e situat în
m ijloc, care e în afara spaţiului şi a tim pu­
lui, care e Dum nezeu. După o direcţie care
nu aparţine spaţiului, care nu e timpul, care
e o cu totul altă dimensiune, cuiul acesta a
făcut o străpungere prin creaţie, străbătînd
grosim ea ecranului care desparte sufletul
de Dumnezeu.
Prin această dim ensiune m inunată, su­
fletu l poate străbate, fără a părăsi locul şi
clipa unde se află trupul de care e legat, to­
talitatea spaţiului şi a timpului şi poate ajun­
ge în faţa prezenţei înseşi a lui Dumnezeu.
Se află la intersecţia creaţiei cu C reato­
rul. Punctul acesta de intersecţie este cel
de întretăiere a braţelor crucii.

90
 Sfîntui Pavel se gîndea probabil la lucruri
de acest fel atunci cînd spunea: „Aşa incit,
înrădăcinaţi şi întem eiaţi fiind în iubire, să
puteţi înţelege care este lărgim ea şi lu ngi­
m ea şi adîncim ea şi înălţim ea şi să cunoaş­
teţi iubirea lu i Christos cea m ai presus de
cunoaştere."22
Poate că în cazul nenorocirii extreme, ţin­
tuit fiind pe crucea însăşi a lui Christos, tre- 1

buie să porţi în suflet, în clipa cînd nenoro­

cirea survine, nu num ai grăuntele divin, ci
şi arborele vieţii deja configurat.
A ltfel ai de ales între crucile care se aflau
de o parte şi de alta a crucii lu i Christos.
Ne asemănăm tîlharului celui rău atunci
cînd căutăm consolare în dispreţul şi ura faţă
de tovarăşii noştri de nenoroc. E ste efectul
cel m ai comun al nenorocirii veritabile. A şa
era în cazul sclaviei la Roma. Cei care sînt
uimiţi cînd observă o asemenea stare de spi­
rit la nenorociţi ar cădea aproape fără ex­
cepţie pradă ei dacă ar fi atinşi de nenoro­
cire.
Pentru a ne asem ăna tîlharului celui bun
e de ajuns să ne dăm seam a că, oricare ar
fi treapta nenorocirii pe care am căzut, o me­
rităm cel puţin pe aceasta. Fiindcă înainte
ca nenorocirea să ne condam ne la neputin­
ţă, ne-am făcut cu siguranţă com plici, prin
laşitate, inerţie, indiferenţă sau ignoranţă

22 Efeseni 3. 18-19.

91
 vinovată, unor crime care au împins alte fiin­
ţe într-o nenorocire cel puţin tot atît de mare.
Fără îndoială că, în genere, nu am fi pu­
tut îm piedica acele crime, dar am fi putut cel
puţin să le denunţăm. Am om is să o facem,
sau le-am aprobat chiar, sau am tolerat cel
puţin ca alţii să le aprobe în ju ru l nostru.
Nenorocirea pe care o îndurăm nu este, con­
form unei ju stiţii stricte, o pedeapsă prea
mare pentru complicitatea noastră. Nu avem
dreptul la com pasiune faţă de n oi înşine.
Ştim că o dată cel puţin o fiinţă absolut ino­
centă a pătim it o nenorocire şi m ai groazni­
că; merită să ne îndreptăm mai degrabă, prin
secole, com pasiunea spre ea.
Fiecare dintre noi poate şi trebuie să îşi
spună asta, fiindcă există lucruri atît de atro­
ce în instituţiile şi în comportamentele noas­
tre, în cît nim eni nu se poate socoti în m od
legitim absolvit de această com plicitate di­
fuză. Fiecare dintre noi s-a făcut cu siguran­
ţă vin ovat m ăcar de indiferenţă crim inală.
Dar, pe deasupra, fiecare om are dreptul
să dorească să participe la crucea însăşi a
lu i Christos. Avem un drept ilim itat de a-i
cere lui Dumnezeu tot ceea ce e bine. in ase­
m enea cereri nu se cuvine să fim um ili ori
cum pătaţi.
Nu trebuie să ne dorim nenorocirea; fiind­
că e contra naturii; e o perversitate; m ai cu
seam ă nenorocirea e esenţialm ente ceva ce
înduri în ciuda ta însuţi. Dacă nu eşti cufun­

92
dat în nenorocire, poţi dori num ai ca, în ca­
zu l în care se abate peste tine, ea să consti­
tuie o participare la crucea lu i Christos.
în să ceea ce, în fapt, e neîncetat prezent
şi ca atare este îngăduit oricînd să iubeşti
e posibilitatea nenorocirii. Cele trei feţe ale
fiin ţei noastre sînt m ereu expuse nenoroci­
rii. Carnea noastră e fragilă; orice porţiune
de materie în mişcare o poate străpunge, sfî-
şia, zdrobi sau îi poate deregla pentru tot­
deauna o rotiţă a mecanismului interior. Su­
fletul nostru e vulnerabil, supus depresiunilor
fără m otiv, în m od m izerabil dependent de
tot soiul de lucruri, ele însele fragile şi capri­
cioase. Persoana noastră socială, de care de­
pinde aproape sentim entul existenţei noas­
tre, e constant şi integral expusă tuturor
felu rilor de hazard. Centrul însuşi al fiinţei
noastre este legat de acestea trei prin fibre
care îl fac să sim tă oricare dintre rănile lor
ceva m ai grave şi să sîngereze din pricina
lor. M ai cu seamă tot ceea ce ne diminuează
ori ne distruge prestigiul social, dreptul la
consideraţie, pare să altereze ori să nimiceas­
că esenţa însăşi a fiinţei noastre, în aşa m ă­
sură avem drept substanţă iluzia.
Nu ne gîndim la această aproape in fin i­
tă fragilitate atunci cînd totul m erge relativ
bine. D ar nim ic nu ne îm piedică să ne gîn ­
dim. Putem să ne privim necontenit fragili­
tatea şi să îi m ulţum im neîncetat lui Dum ­
nezeu pentru ea. Să îi m ulţumim nu num ai

93
 pentru fragilitatea în sine, ci şi pentru acea
slăbiciune mai lăuntrică ce ne transpune fra­
gilitatea în centrul fiinţei. Căci slăbiciunea
aceasta face posibilă, eventual, operaţia care
ne ţintuieşte în centrul însuşi al crucii.
Putem să ne gîndim la fragilitatea noas­
tră, cu iubire şi cu recunoştinţă, în orice cli­
pă de suferinţă, m are ori m ăruntă. Putem
să ne gîndim la ea în m om ente relativ indi­
ferente. Putem să ne gîndim la ea cu prile­
ju l tuturor bucuriilor noastre. N-ar trebui să
o facem dacă gîndul ei ar fi de natură să ne
tulbure sau să ne îm puţineze bucuria. Dar
nu este aşa. Bucuria devine doar de o dul­
ceaţă m ai pătrunzătoare şi m ai sfîşietoare,
aşa cum fragilitatea florilor de cireşi le spo­
reşte frum useţea.
D acă ne obişnuim gîn direa cu această
orientare, după un anum e tim p crucea lui
Christos trebuie să devină substanţa însăşi
a vieţii. Fără îndoială că asta a vru t să spu­
nă Christos atunci cînd îi sfătuia pe priete­
nii său să-şi poarte crucea în fiecare zi23; nu
era vorba, cum se crede astăzi, despre sim ­
pla resemnare în faţa m icilor necazuri de fie­
care zi, numite cîteodată cruci printr-un abuz
de lim baj aproape sacrileg. Nu există decît
o singură cruce: totalitatea necesităţii care
umple infinitatea timpului şi a spaţiului, cea
care, în anum e îm prejurări, se poate con­

23 Matei 16, 24; Marcu 8, 34; Luca 9, 23.

94
 centra asupra atomului ce sîntem fiecare din
noi şi îl poate pulveriza. A ne purta crucea
înseam nă a purta cunoaşterea faptului că
sîntem integral supuşi acestei necesităţi oar­
be, în toate porţiunile fiinţei noastre, cu ex­
cepţia unui punct atît de secret al sufletului
încît conştiinţa nu îl atinge. O ricît de crunt
ar suferi cineva, dacă o parte a sa răm îne
totuşi intactă, iar omul nu are pe deplin con­
ştiinţa că ea scapă durerii datorită hazardu­
lui şi că răm îne în orice clipă expusă capri­
ciilor hazardului, el nu participă nicidecum
la crucea lu i Christos. Se întîm plă aşa m ai
cu seamă dacă partea răm asă intactă ori cel
puţin relativ cruţată este partea socială. De
aceea boala are u tilitate nulă în cazul cînd
nu e însoţită de spiritul sărăciei, în desăvîr-
şirea lui. Un om perfect fericit poate să se
bucure pe deplin de fericirea lui şi să îşi poar­
te în acelaşi timp crucea dacă posedă în ori­
ce clipă, în m od real, concret, cunoaşterea
posibilităţii nenorocirii.
Dar nu e de ajuns să cunoşti această po­
sibilitate; trebuie să o iubeşti. Trebuie să iu­
beşti cu duioşie duritatea necesităţii care e
ca o medalie cu două feţe, faţa întoarsă spre
noi fiind dom inaţia necesităţii, faţa întoarsă
spre Dumnezeu fiind supunerea. Trebuie să
stringem în braţe necesitatea, chiar dacă ea
ne întîm pină cu ghim pii ei şi, îmbrăţişînd-o,
îi facem să ne intre în cam e. Oricine e fericit
ca, în absenţa fiinţei iubite, să strîngă pînă

95
 îi intră în carne un obiect care îi aparţine.
Ştim că universul e un obiect aparţinîndu-i
lui Dum nezeu. Trebuie să îi m ulţum im lui
Dum nezeu din adîncul inim ii pentru a ne
fi dat drept suverană absolută necesitatea,
această roabă a lui, nebună, oarbă şi desă-
vîrşit supusă. Ea ne m înă cu biciul. D ar fi­
ind supuşi aici jo s tiraniei ei, e de ajuns să
ne alegem drept com oară pe Dumnezeu, să
ne punem în Dumnezeu inim a24; şi, încă de
pe acum, vom vedea cealaltă faţă a tiraniei
necesităţii, faţa care e pură supunere. Sîn-
tem sclavii necesităţii; dar sîntem şi fiii Stă-
pînului ei. Orice ne-ar porunci necesitatea,
trebuie să iubim spectacolul docilităţii ei, noi
care sîntem fii ai casei. Ori de cîte ori ea nu
face ceea ce voim , ori de cîte ori ne sileşte
să îndurăm ceea ce nu voim , ne este dat ca,
prin iubire, să străbatem dincolo de ea şi să-i
privim faţa de supunere pe care o arată lui
Dumnezeu. Fericiţi cei care au deseori acest
preţios prilej.
Durerea fizică, intensă şi îndelungată, are
avantajul singular că sensibilitatea noastră
e făcută în aşa chip că nu o poate accepta.
Ne putem obişnui cu orice, ne putem com ­
plăcea în orice, ne putem adapta la orice cu
excepţia ei; şi ne adaptăm pentru a avea ilu­
zia puterii, pentru a crede că sîntem cei care
com andăm . Jucăm jo cu l închipu irii că am

24 Matei 6, 21; Luca 12, 34.

96
fi ales ceea ce ne este im pus. Cînd o fiinţă
um ană e transform ată în propriii ei ochi în-
tr-u n soi de anim al aproape paralizat şi ex­
trem de respingător, ea nu m ai poate avea
această iluzie. E şi m ai bine dacă transfor­
m area are loc datorită voinţei oamenilor, ca
efect al unei condam nări sociale, cu condi­
ţia să fie vorba despre un act de opresiune
cum va anonim , ia r nu despre o persecuţie
care onorează. Partea trupească din sufletul
nostru nu e sensibilă la necesitate decît în
aspectul ei de constrîngere şi nu e sensibilă
la constrîngere decît sub aspectul ei de du­
rere fizică. Un acelaşi unic adevăr pătrunde
în sensibilitatea trupească prin durerea fi­
zică, în inteligenţă prin dem onstraţia m ate­
m atică, în facultatea iubirii prin frumuseţe.
Iată de ce Iov, de îndată ce vălu l cărnii îi e
sfîşiat de nenorocire, vede iară văl frumuse­
ţea lumii. Frumuseţea lumii apare atunci cînd
necesitatea e recunoscută drept substanţă
a universului, iar supunerea faţă de o Iubire
desăvîrşit în ţeleaptă e recunoscută drept
substanţă a necesităţii. Universul acesta, din
care sîntem o farim ă, este doar fiindcă este
supus.
Bucuria sensibilă are o virtu te analoagă
cu cea a durerii fizice atunci cînd e atît de
acută, atît de pură, atît de dincolo de orice
aşteptare, încît ne recunoaştem de îndată in­
capabili să dobîndim prin noi înşine ceva si­
m ilar ori să ne asigurăm posesiunea ei. Ast-

97
 fel de bucurii au întotdeauna ca esenţă fru ­
museţea. Bucuria pură şi durerea pură sînt
două aspecte ale aceluiaşi adevăr infinit de
preţios. Din fericire, căci graţie acestui du­
blu aspect avem dreptul să dorim pentru
cei pe care îi iubim m ai degrabă bucuria de-
cît durerea.
Treim ea şi crucea sînt cei doi poli ai creşti­
nismului, cele două adevăruri esenţiale, unul
perfectă bucurie, celălalt perfectă nenorocire.
Cunoaşterea uneia şi a celeilalte şi a m iste­
rioasei lor unităţi este absolut necesară, dar
aici jo s condiţia um ană ne situează infin it
de departe de Treim e, la picioru l însuşi al
crucii. Crucea este patria noastră.
Cunoaşterea nenorocirii este cheia creş­
tinism ului. Dar această cunoaştere e im po­
sibilă. E im posibil să cunoşti nenorocirea
fără să fii trecut prin ea. Fiindcă gîn dirii îi
repugnă în tr-atît de m ult nenorocirea încît
e incapabilă să se orienteze în mod voluntar
spre ea pentru a o concepe, aşa cum, în afa­
ra unor excepţii, un anim al e incapabil să
se dea singur morţii. Gîndirea nu o cunoaşte
decît prin constrîngere. E im posibil să crezi
în nenorocire fără să fii constrîns de expe­
rienţa faptului că tot ceea ce avem în suflet,
toate gîndurile, toate sentimentele, toate ati­
tudinile faţă de idei, de oam eni, de univers
şi m ai ales atitudinea cea m ai intim ă a fiin­
ţei faţă de ea însăşi, toate acestea se află in ­
tegral la discreţia îm prejurărilor. Chiar dacă

98
 o recunoaştem teoretic, ceea ce se întîm plă
deja foarte rar, nu o credem cu tot sufletul.
A crede acest lucru cu tot sufletul: iată ceea
ce Christos num ea nu, aşa cum se traduce
în m od obişnuit, lepădare sau dăruire de
sine, ci negare de sine — condiţia pentru a
m erita să îi fii ucenic.25 D ar nici atunci cînd
ne aflăm în nenorocire sau am străbătut-o,
nici atunci nu credem efectiv în adevărul ei;
s-ar putea spune aproape: credem încă şi
m ai puţin în ea. G îndirea nu poate fi n icio­
dată constrînsă cu adevărat, ea găseşte în ­
totdeauna posibilitatea de a se eschiva prin
minciună. G îndirea adusă prin constringe-
rea îm prejurărilor în faţa nenorocirii se re­
fugiază în minciună cu promptitudinea unui
anim al am eninţat de m oarte în faţa căruia
se iveşte un loc de scăpare. Cîteodată, mina­
tă de teroare, ea se cufundă extrem de adînc
în minciună; de aceea se întîm plă deseori ca
cei care se află ori s-au aflat în nenorocire
să contracteze m inciuna ca pe un viciu, în
aşa m ăsură în cît îşi pierd cîteodată pînă şi
simţul adevărului. Nu avem dreptul să îi bla­
măm pentru asta. M inciuna este atît de le ­
gată de nenorocire în cît C hristos a b iru it
lum ea doar fiin dcă este A devăru l şi, fiind
Adevărul, a răm as Adevăr pînă în străfun­
dul extrem ei nenorociri. Gîndirea e silită să
fugă de înfăţişarea însăşi a nenorocirii, iar

25 Matei 16, 24; Marcu 8, 34; Luca 9, 23.

99
 ceea ce o sileşte e un instinct de conservare
infinit m ai esenţial pentru fiinţa noastră de-
cît instinctul care ne trage înapoi din faţa
m orţii trupului; e relativ uşor să te expui
celei din urm ă atunci cînd, datorită îm pre­
ju ră rilor sau prin jocu l im aginaţiei, m oar­
tea fizică nu ni se înfăţişează sub chipul ne­
norocirii. Nu putem privi nenorocirea în faţă
şi de foarte aproape, cu o atenţie susţinută,
decît dacă acceptăm m oartea sufletului din
iubire de adevăr. Despre această m oarte a
sufletului vorbea Platon atunci cînd spunea
că „a filozofa înseam nă a învăţa să m ori“26,
ceea ce era sim bolizat în in iţierile m istere­
lor antice, ceea ce e reprezentat în botezul
creştin. Nu e vorba în realitate de o m oarte
a sufletului, ci pur şi simplu de recunoaşte­
rea de către suflet a adevărului, anum e că
el însuşi este un lucru mort, ceva analog m a­
teriei. Sufletul nu trebuie să devină apă;
este apă; ceea ce credem a fi eul nostru e
un produs tot atît de precar şi de dependent
de circum stanţele exterioare pe cît este un
val de mare.
D oar atît e nevoie.să ştim , să ştim pînă
în străfundul fiinţei noastre. însă doar Dum­
nezeu are o asem enea cunoaştere a omului,
şi cei care, aici jos, au fost născuţi de sus.27
Fiindcă nu putem accepta această m oarte
a sufletului dacă, în afară de viaţa iluzorie

26 Phaidon 62 c-6 9 e.
27 lo an 3, 3.

100
 a sufletului, nu avem şi o altă viaţă; dacă
locul unde se află com oara noastră şi inim a
noastră nu e în afara noastră; nu num ai în
afara persoanei noastre, ci în afara tuturor
gîndurilor noastre, a tuturor sentim entelor
noastre, dincolo de tot ceea ce e cognoscibil,
în m îinile Tatălui care e în ascuns.28 Despre
cei care sînt astfel se poate spune că au fost
născuţi din apă şi din Duh.29 Fiindcă ei nu
sînt altceva decît dublă supunere, pe de o
parte faţă de necesitatea m ecanică în care
sînt cuprinşi datorită înseşi condiţiei lor te­
restre, pe de altă parte faţă de inspiraţia di­
vină. Nu m ai există nim ic în ei care să poată
fî num it voinţa lor proprie, persoana lor, eul
lor. Nu m ai sînt decît o anum e intersecţie a
naturii cu Dum nezeu. A ceastă intersecţie
este numele cu care Dumnezeu i-a numit din
veşnicie, e vocaţia lor. în vechiu l botez, cel
prin cufundare, omul dispărea sub apă; ceea
ce înseam nă a se nega pe sine, a m ărturisi
că e doar un fragment din m ateria inertă din
care e făcută creaţia. El nu reapărea decît
purtat de o m işcare ascendentă m ai puter­
nică decît greutatea, im agine a iubirii divine
din om. Sim bolul cuprins în botez e sim bo­
lu l stării de desăvârşire. Făgăduinţa legată
de botez e aceea de a dori şi de a cere de la
Dumnezeu, neîncetat, neobosit, această sta­
re, necontenind pînă ce nu ai dobîndit-o, aşa

28 Matei 6, 6 şi 6, 18.
29 loan 3. 5.

101
 cum un copil înfom etat nu încetează să cea­
ră tatălui său pîine. Dar lucrul la care îl anga­
jează pe om o asem enea făgăduinţă nu poa­
te fi cunoscut decît atunci cînd el se află în
prezenţa chipului teribil al nenorocirii. Doar
acolo, faţă în faţă cu nenorocirea poate fi con­
tractat angajamentul veritabil printr-un con­
tact m ai ascuns, mai misterios, mai miracu­
los decît un sacram ent.
Cunoaşterea nenorocirii fiind pe cale na­
turală imposibilă, aht celor care au îndurat-o,
cît şi celor care nu au îndurat-o, ea este cu
putinţă şi pentru unii, şi pentru alţii ca dar
supranatural. A ltfel Christos nu l-ar fi cru­
ţat de nenorocire pe cel pe care l-a iubit mai
presus de toţi ceilalţi, după ce îi făgăduise
că avea să bea din paharul pe care El îl bău­
se.30 în am îndouă cazurile cunoaşterea ne­
norocirii este un lucru cu m ult m ai m iracu­
los decît mersul pe ape. Cei pe care Christos
îi recunoaşte a fi fost binefăcătorii lui sînt
cei în care m ila se întem eiază pe cunoaşte­
rea nenorocirii.31 C eilalţi dăruiesc în mod

30 „El [Iisus] le-a zis: C u adevărat, paharul Meu

veţi b e a “ (Matei 20, 23). „Zis-a Iisus lui [Petru]:
Dacă voiesc ca acesta [loan] să rămihă pînă voi veni,
ce ai tu? Tu urmează mie. Deci a ieşit cuvîntul aces­
ta între fraţi, că ucenicul acela nu va muri; dar Iisus
nu i-a răsp u n s că n u v a muri, ci: D a că voiesc ca
acesta să răm înă pînă voi veni, ce ai tu?“ (loan 21,
22-23).
31 „Căci flăm înd am fost şi Mi-aţi dat să m ă-
nînc; însetat am fost şi M i-aţi dat să beau: străin

102
 capricios, cînd şi cînd, sau dim potrivă prea
regulat ca efect al unor obiceiuri întipărite
în ei prin educaţie, sau din conform itate cu
convenţiile sociale, sau din orgoliu, sau din-
tr-o m ilă de ordin lum esc, sau din dorinţa
de a avea o conştiinţă liniştită, pe scurt din
m otive care îi privesc pe ei înşişi. Sînt aro­
ganţi, ori iau un aer protector, ori arată o
m ilă indiscretă, sau îl lasă pe cel nenorocit
să vadă că, în ochii lor, nu e decît un exem ­
plar dintr-o anume specie de nenorocire. Ori­
cum darul lor răneşte. Şi îşi iau aici plata
fiindcă stingă lor ştie ce au dat cu dreapta.32
Contactul lor cu cei nenorociţi nu se poate
petrece decît în minciună, fiindcă adevărata
cunoaştere a nenorociţilor o implică pe aceea
a nenorocirii. Cei care nu au privit în faţă ne­
norocirea sau nu sînt gata să o privească nu
se pot apropia de cei nenorociţi decît prote­
ja ţi de vălul unei m inciuni ori al unei iluzii.
Dacă, din întîm plare, pe chipul unui neno­
rocit apare brusc nenorocirea, o iau la fugă.
Binefăcătorul lu i Christos, aflat în faţa
unui nenorocit, nu sim te nici o distanţă în ­
tre acela şi el însuşi; îşi transportă în celă­
lalt întreaga fiinţă; de aceea pornirea de a-i
aduce de mîncare e tot atît de instinctivă, de
nem ijlocită ca cea de a m înca el însuşi cînd

am fost şi M -aţi primit; gol am fost şi M -aţi îm bră­

cat; bolnav am fost şi M -aţi cercetat; în temniţă
am fost şi aţi venit la M ine“ (Matei 25, 35-36).
32 Matei 6, 2-4.

103
 e înfom etat. Şi ea e uitată aşa cum uitate
sînt prînzurile din zilele trecute. Un asem e­
nea om nu s-ar gîndi să spună că se ocupă
de nenorociţi pentru Domnul; lucrul aces­
ta i s-ar părea tot atît de absurd ca a spune
că el mănâncă pentru Domnul. Mănîncă pen­
tru că nu se poate îm piedica să o facă. Cei
pe care Christos îi va răsplăti dau aşa cum
mănîncă.
Ei dau cu totul altceva decît hrană, hai-
| ne sau îngrijiri. Transportîndu-şi fiin ţa în-
|săşi în cel pe care îl ajută, ei îi dau pentru
o clipă acea existenţă proprie de care neno­
rocirea l-a lipsit. Nenorocirea înseamnă esen-
ţialmente distrugere a personalităţii, trecere
în anonimat. A şa cum Christos s-a deşertat
de dum nezeirea lui din iubire33, nenorocitul
s-a golit de um anitatea lui din nenoroc. Nu
are altă existenţă decît nenorocul lui. în ochii
altuia şi în propriii lui ochi este integral de­
fin it prin relaţia sa cu nenorocirea. Ceva în
el, care ar vrea cu ardoare să existe, e neîn­
cetat îm pins înapoi în neant, ca şi cum lovi­
turile ar ploua asupra capului unui om gata
să se înece. Omul acesta e, după caz, un să­
rac, un refugiat, un negru, un bolnav, un ur­
m ărit de ju stiţie, orice altceva de acest fel.
Răul tratament şi binefacerile al căror obiect
este se îndreaptă, şi unele, şi altele, către ne­
norocirea în care el e cuprins ca un exem -

33 Filipeni 2, 7.

104
 plar printre m ulte altele. A şa în cît răul tra­
tam ent şi binefacerile au aceeaşi eficacita­
te în a-1 menţine cu forţa în anonim at şi sînt
două form e ale aceleiaşi ofense.
Cel care, văzînd un nenorocit, îşi trans­
portă în el fiinţa, dă naştere din iubire în cel
nenorocit, m ăcar pentru o clipă, unei exis­
tenţe independente de nenorocire. Şi cu toate
că nenorocirea e prilejul acestei operaţii su­
pranaturale, nu e cauza ei. Cauza este iden- *
titatea fiinţelor um ane pe deasupra tuturor ;
distanţelor aparente puse între ele de hazar- >
dul sorţii.
A -ţi transporta fiinţa într-un nenorocit în­
seam nă a-i asum a pentru o clipă nenoroci­
rea, a lua voluntar asupra ta ceva a cărui
esenţă constă exact în a fi im pus prin con-
strîngere, îm potriva voinţei. E deci o im po­
sibilitate. Num ai Christos a făcut-o. Num ai
Christos o poate face, şi oamenii cărora Chris­
tos le um ple în treg sufletul. Aceştia, trans-
portîndu-şi fiinţa proprie în nenorocitul pe
care îl ajută, pun în el de fapt nu fiinţa lor
proprie, fiindcă nu m ai au una, ci pe Chris­
tos însuşi.
Pomana, astfel practicată, este un sacra­
ment, o operaţie supranaturală prin care omul
locuit de Christos îl pune realmente pe Chris­
tos în sufletul unui nenorocit. Pîinea dată
astfel, dacă îi dă pîine, e echivalentă pîinii
eucharistice. Nu e vorba de un sim bol sau
de o conjectură, ci de o traducere literală a

105
 cuvintelor inselor ale lui Christos: Fiindcă el
spune: „Mie m i-aţi făcut. “34 El este deci ne­
norocitul flămînd şi gol. Dar nu datorită foa­
mei sau goliciunii, fiindcă nenorocirea în sine
nu cuprinde nici un dar de sus. Sacram en­
tul nu e posibil decît prin ceea ce darul în ­
suşi operează. E evident că Christos se află
în cel care dăruieşte în chip absolut pur; cine
altcineva ar putea fi binefăcătorul lui Chris­
tos decît el însuşi? Şi e uşor de înţeles că nu­
mai prezenţa lui Christos într-un suflet poa­
te aşeza acolo adevărata com pasiune. însă
Evanghelia ne dezvăluie pe deasupra că cel
care dă din m ilă adevărată îl dă pe Christos
însuşi. Nenorocitul care prim eşte acest dar
m iraculos are de ales să consim tă sau nu
darului.
Un nenorocit, în cazul în care nenorocirea
lui e completă, e lipsit de orice raport uman.
Nu m ai există pentru el decît două feluri de
relaţii posibile cu oam enii, cele în care el fi­
gurează doar ca un lucru, relaţii la fel de m e­
canice ca relaţiile între două picături vecine
de apă, şi iubirea supranaturală. Zona inter­
mediară îi este interzisă. Nu mai există în via­
ţa lui loc decît pentru apă şi Duh. Nenoro­
cirea consim ţită, acceptată, iubită este cu
adevărat un botez.
Christos, num ai el, este capabil de milă;
iată de ce nu a avut parte de m ilă în tim pul

34 Matei 25, 40.

106
prezenţei lui pe pămînt. Fiind prezent aici jos
în trup, el nu locuia înăuntrul sufletului nici
unuia din cei ce îl înconjurau; ca atare n i­
m eni nu putea avea m ilă de el. D urerea l-a
silit să ceară m ilă şi prietenii cei m ai apro­
piaţi i-au refuzat-o. L-au lăsat să sufere în
singurătate. loan însuşi a adormit. Petru fu­
sese în stare să m eargă pe ape, dar nu a fost
în stare să aibă m ilă de D om nul său căzut
în nenorocire. S-au refugiat cu toţii în somn
ca să nu îl m ai vadă.35 Cînd M ila însăşi de­
vine nenorocire, unde ar m ai putea găsi ea
ajutor? A r fi fost nevoie de un alt Christos
pentru a avea m ilă de Christos nenorocit.
De-a lungul secolelor ce au urmat, m ila pen­
tru nenorocirea lui Christos a fost unul din
sem nele sfinţeniei.
încărcătura supranaturală a m ilei, spre
deosebire de cea a îm părtăşaniei de pildă,
nu cere o cunoaştere deplină. Fiindcă cei că­
rora Christos le mulţumeşte întreabă: „Cînd,
Doam ne?..." Nu ştiau pe cine hrăniseră. Ni­
mic nu arată, în genere, că aveau cunoştin­
ţă de Christos. A r fi putut să aibă sau nu.
Important este că emu drepţi. De aceea Chris- >
tos din ei s-a dăruit el însuşi ca pomană. Fe »
riciţi sînt cerşetorii de vrem e ce au posibili­
tatea ca o dată sau de două ori în viaţă să j
prim ească poate o asem enea pom ană.

35 Matei 26, 35-45; M arcu 14, 32-41; Lu ca 22,

40-46.

107
 N enorocirea stă cu adevărat în centrul
creştinism ului. îm plinirea unicei şi dublei
porunci: „Iubeşte pe Dum nezeu", „Iubeşte
pe aproapele" trece prin nenorocire. Fiindcă
în ce o priveşte pe prim a, Christos a spus:
„Nim eni nu vine la Tatăl decît prin m ine."36
A spus de asemenea: „Aşa cum Moise a înăl­
ţat şarpele în pustiu, aşa trebuie să se înal­
ţe Fiul Omului, ca oricine crede în el să aibă
viaţă veşnică."37 Şarpele e acel şarpe de ara­
m ă pe care era de ajuns să îl priveşti ca să
fii ferit de urmările veninului.38 Nu-1 poţi deci
iubi pe Dum nezeu decît privind crucea. Iar
în ce îl priveşte pe aproapele, Christos a spus
cine este aproapele faţă de care este porun­
cită iubirea. E acel trup gol, însîngerat, fără
suflare pe care îl zăreşti zăcînd la m arginea
drum ului.39 N i se porunceşte să iubim în
prim ul rînd nenorocirea, nenorocirea om u­
lui, nenorocirea lu i Dum nezeu.
I se reproşează deseori creştinism ului o
anum e com plezenţă m orbidă faţă de sufe­
rinţă, faţă de durere. E o greşeală. în creşti­
nism nu e vorba de durerea şi de suferinţa
care sînt senzaţii, stări sufleteşti, cele în care
e întotdeauna posibil să cauţi o voluptate per­
versă. E vorba de cu totul altceva. E vorba
de nenorocire. Nenorocirea nu e o stare su-

36 lo an 14, 6.
37 loan 3, 14-15.
38 Num erii 21. 8-9.
39 L u c a 10. 30-37.

108
fletească. E o pulverizare a sufletului prin
brutalitatea m ecanică a împrejurărilor. Pre­
schimbarea unui om, în propriii lui ochi, din
starea um ană în cea de vierm e pe jum ătate
strivit chircindu-se în ţărînă nu e un act în
care fie şi un pervers să găsească plăcere.
Un înţelept, un erou, un sfînt nu găsesc nici
ei plăcere în aşa ceva. Nenorocirea e ceva ce
se impune unui om absolut îm potriva lui în ­
suşi. Ea are drept esenţă şi definiţie oroa­
rea, revolta în tregii fiinţe a celui pe care ea
îl cuprinde. La asta trebuie consim ţit prin
virtutea iu birii supranaturale.
A consim ţi la existenţa universului: iată
funcţiunea noastră aici jos. Lui Dum nezeu
nu îi este de ajuns să îşi considere creaţia
bună. Vrea ca ea însăşi să se considere bună.
Iată la ce servesc sufletele legate de m inus­
cule fragmente ale acestei lumi. Iată menirea
nenorocirii: aceea de a ne îngădui să socotim
creaţia lu i Dum nezeu drept bună. Fiindcă
atîta vrem e cît îm prejurările se desfăşoară
în ju ru l nostru lăsîndu-ne fiinţa aproape in­
tactă, ori num ai pe ju m ătate zdrobită, cre­
dem m ai m ult ori m ai puţin că voinţa noas­
tră a creat lumea şi o guvernează. Nenorocirea
ne învaţă dintr-o dată, spre m area noastră
uimire, că nici nu poate fi vorba de aşa ceva.
Dacă atunci dăm laudă, lăudăm însăşi crea­
ţia lu i Dumnezeu. Care e dificultatea? Ştim
bine că nenorocirea noastră nu m icşorează
cu nimic slava divină. Ca atare nu ne împie-

109
 dică cu nimic să îl binecuvîntăm pe Dumne­
zeu pentru m area lu i slavă.
De aceea nenorocirea e sem nul cel m ai
sigur că Dum nezeu vrea să fie iu bit de noi;
e m ărturia cea m ai preţioasă a gingăşiei lui
iubitoare. Nenorocirea e cu totul altceva de-
cît o pedeapsă părintească. A r fi m ai potri­
vit să o comparăm cu certurile pline de tan­
dreţe prin care doi logodnici se încredinţează
de adîncim ea iubirii lor. Nu avem curajul să
privim în faţă nenorocirea; dacă l-am avea,
după un anume timp am vedea că ea e chipul
iubirii; aşa cum M aria-M agdalena şi-a dat
seam a că cel pe care îl luase drept grădinar
era cu totul altu l.40
Văzînd locul central pe care nenorocirea
îl are în credinţa lor, creştinii ar trebui să
presim tă că nenorocirea este, într-un sens,
esenţa însăşi a creaţiei. A fi creaturi nu în ­
seamnă în mod necesar a fi sub nenorocire,
dar înseamnă în mod necesar a fi expuşi ne­
norocirii. Num ai increatul este indestruc­
tibil. Dacă ne întrebăm pentru ce îngăduie
Dum nezeu nenorocirea, ne putem la fel de
bine întreba pentru ce Dum nezeu a creat.
Iată într-adevăr o întrebare valabilă. De ce
a creat Dum nezeu? Pare atît de evident că
Dumnezeu e m ai mare decît Dumnezeu îm ­
preună cu creaţia. Cel puţin lucrul acesta
pare evident dacă îl gîndim pe Dum nezeu

40 loan 20, 11-16.

110
 ca fiinţă. D ar el nu trebuie gîndit astfel. De
îndată ce îl gîndim pe Dum nezeu ca iubire,
sim ţim acea m inune a iubirii care leagă pe
Fiul de Tatăl în unitatea eternă a Dum ne­
zeului unic şi totodată pe deasupra separa­
ţiei datorate spaţiului, tim pului şi crucii.
Dumnezeu este iubire şi natura este nece-1
sitate; însă această necesitate e, prin su pu -!
nerea ei, o oglindă a iubirii. Tot astfel, Dum­
nezeu este bucurie şi creaţia este nenorocire,
dar e o nenorocire strălucind de lumina bucu­
riei. Nenorocirea cuprinde adevărul condiţiei
noastre. Cei care preferă să zărească adevă­
rul şi să m oară în loc să trăiască o existen­
ţă lungă şi fericită pradă iluziei, numai aceia
îl vor vedea pe Dum nezeu. Trebuie să vrei
să m ergi spre realitate; iar atunci, aşteptîn-
du-te să afli un cadavru, întîlneşti un înger
care spune: ,A în viat."41
Singura sursă de limpezime destul de stră­
lucitoare pentru a lum ina nenorocirea este
crucea lui Christos. în orice epocă, în orice
ţară, oriunde este nenorocire, crucea lui Chris­
tos e adevărul acestei nenorociri. Orice om
care iubeşte adevărul în aşa măsură încît nu
se retrage în adîncurile m inciunii ca să fugă
de la faţa nenorocirii are parte de crucea lui
Christos, oricare i-ar fi credinţa. Dacă Dum­
nezeu ar fi consim ţit să-i lipsească de Chris­
tos pe oamenii unei ţări şi ai unei epoci anu-

41 Matei 28, 2-6; Marcu 16, 5-6; Luca 24, 4-6.

111
 me, i-am recunoaşte după un semn cert, anu­
me acela că printre ei nu ar exista nenorocire.
Nu cunoaştem nim ic asem ănător în istorie.
Oriunde există nenorocire, există crucea, as­
cunsă, dar prezentă pentru oricine alege ade­
vărul m ai degrabă decît m inciuna şi iu bi­
rea m ai degrabă decît ura. Nenorocirea fără
cruce înseam nă infern, iar Dum nezeu nu a
pus pe lum e infernul.
Reciproc, creştinii atît de num eroşi care
nu au puterea de a recunoaşte şi de a iubi
în fiecare nenorocire crucea preafericită nu
au parte de Christos. Nimic nu arată mai bine
slăbiciunea credinţei decît uşurinţa cu care,
chiar printre creştini, de îndată ce se vorbeş­
te despre nenorocire, problema e evitată. Tot
ce se poate spune despre păcatul originar,
despre voin ţa lu i Dum nezeu, despre provi­
denţă şi planurile ei tainice, pe care credem
totuşi că putem încerca să le ghicim, despre
com pensaţiile viitoare de tot felu l în lum ea
aceasta şi în cealaltă, toate ori disim ulează
realitatea nenorocirii, ori răm în fără efica­
citate. Un singur lucru te face să consim ţi
la adevărata nenorocire, anume contem pla­
rea crucii lu i Christos. Nu există nim ic alt­
ceva. A ceasta e de ajuns.
O mamă, o soţie, o logodnică, ştiind că cel
iubit se află în restrişte şi neputînd nici să
îl ajute, nici să i se alăture, ar vrea să îndure
m ăcar suferinţe echivalente celor pe care el
le îndură pentru a fi m ai puţin despărţite de

112
el, pentru a fi uşurate de povara atît de grea
a unei compasiuni neputincioase. Cine îl iu­
beşte pe Christos şi şi-l înfăţişează pe cruce
trebuie să resim tă o uşurare de acelaşi fel
atunci cînd nenorocirea îl atinge.
D ată fiind legătura esenţială între cru­
ce şi nenorocire, un stat nu are dreptul să
se separe com plet de orice fel de religie decît
în ipoteza absurdă că ar fi reuşit să suprime
nenorocirea. Cu atît m ai m ult nu are drep­
tul să o facă atunci cînd el însuşi produce
nenorociţi. Justiţia penală în care orice fel de
legătură cu Dumnezeu e tăiată are într-ade-
văr o culoare infernală. Nu din cauza erori­
lor de judecată sau a excesului de severitate,
ci independent de acestea, în ea însăşi. Toa­
te m izeriile cu care vine în contact o m acu­
lează şi, neavînd nimic care să o purifice, de­
vine ea însăşi atît de pîngărită, încît cei m ai
groaznici crim inali pot fi în că şi m ai degra­
daţi de ea. Contactul cu o asem enea ju stiţie
e hidos pentru oricine posedă interior ceva
integru şi sănătos; cei putrezi află în pedep­
sele impuse de ea o linişte şi mai înspăimîn-
tătoare. Nim ic nu e destul de pur pentru a
aduce puritate în locurile rezervate crim ei şi
pedepsei în afară de Christos, care a fost un
condam nat de drept comun.
însă cum statelor le e necesară numai cru­
cea, nu şi subtilitatea dogmelor, legătura atît
de solidă care uneşte crucea şi dogm a este

113
 un dezastru. Legătura aceasta l-a răpit pe
Christos fraţilor lui delincvenţi.
Noţiunea de necesitate ca m aterie com u­
nă artei, ştiinţei şi oricărui fel de muncă este
poarta prin care creştinism ul poate intra în
viaţa profană şi o poate pătrunde în întregi­
me. Căci crucea este necesitatea însăşi, pusă
în contact cu ceea ce e cel m ai jos şi cel mai
sus în noi, cu sensibilitatea cărnii prin evo­
carea suferinţei fizice, cu iubirea supranatu­
rală prin prezenţa lui Dumnezeu. Ca atare,
întreaga varietate a contactelor pe care le pot
avea cu necesitatea părţile interm ediare ale
fiin ţei noastre e im plicată în cruce.
Nu există, nu poate exista nici o activita­
te umană, oricare ar fi dom eniul ei, care să
nu aibă drept adevăr ascuns şi suprem cru­
cea lui Christos. Nici una dintre ele nu poate
fi despărţită de crucea lui Christos fără a pu­
trezi ori a se usca precum un şarpe spinte­
cat. Vedem lucrul acesta sub ochii noştri as­
tăzi, fără să-l înţelegem, şi ne întrebăm unde
stă răul de care suferim . C reştinii înţeleg şi
m ai puţin decît ceilalţi; ştiind că toate acti­
vităţile acestea sînt istoric vorbind cu m ult
m ai vechi decît Christos, nu-şi dau seam a
că seva tuturor este credinţa creştină.
Dacă am înţelege că, sub vălurile care lasă
să îi străbată lumina, credinţa creştină poar­
tă floare şi rod în orice tim p şi în orice loc
unde se află oam eni care nu urăsc lum ina,

114
 nu am fi îm piedicaţi de o asem enea dificu l­
tate.
Din zorii tim purilor istorice, niciodată, în
afară de o anum e perioadă a Im periului ro­
man, Christos nu a fost atît de absent pre­
cum e astăzi. Cei vechi ar fi socotit monstru­
oasă această separare între religie şi viaţa
socială pe care pînă şi creştinii, în m ajorita­
tea lor, o găsesc acum firească.
Creştinism ul trebuie să-şi reverse seva
pretutindeni în viaţa socială; însă el e des­
tinat m ai ales fiin ţei singure. Tatăl e în as­
cuns şi nu există ascuns m ai inaccesibil de­
cît nenorocirea.
Există o întrebare fără absolut nici o sem­
nificaţie şi, bineînţeles, fără nici un răspuns
pe care în m od norm al nu o punem n icio­
dată; dar, în nenorocire, sufletul nu se poa­
te îm piedica să nu o strige fără încetare cu
m onotona continuitate a unui geam ăt. Iar
întrebarea este: pentru ce? Pentru ce lucru­
rile sînt aşa? N enorocitul pune cu inocenţă
întrebarea oamenilor, lucrurilor şi lui Dum ­
nezeu, chiar dacă nu crede în el; o pune tu­
turor. Pentru ce trebuie să nu aibă ce mînca,
sau să fie sleit de oboseală şi de brutalitatea
opresiunii, sau să fie peste puţin tim p îm ­
puşcat, sau să fie bolnav, sau în închisoare?
Dacă i se dau explicaţii legate de cauzele si­
tuaţiei în care se găseşte, ceea ce de altfel e
rareori posibil dată fiind com plicaţia m eca­
nism elor care o determ ină, pentru el expli-

115
 caţiUe nu constituie un răspuns. Căci între­
barea lui, pentru ce?, nu înseam nă: din ce
cauză?, înseam nă: în ce scop? Ş i e lim pede
că nu i se pot indica scopuri. Sau se pot fa ­
brica nişte scopuri fictive, dar fabricarea lor
nu e un lucru bun.
Ciudat e că nenorocirea celuilalt — afară
de nenorocirea celor apropiaţi câteodată, dar
nu întotdeauna — e departe de a ne stîm i
această întrebare. Ne-o punem cel m ult o
dată, în treacăt. D ar în cel ce a păşit în ne­
norocire întrebarea se instalează şi nu m ai
conteneşte să răsune. De ce? De ce? De ce?
Christos însuşi a pus întrebarea: „pentru
ce m -ai părăsit?"42
De ce? întrebarea nenorocitului nu are
n ici răspuns fiindcă trăim în dom eniul ne­
cesităţii, nu al finalităţii. D acă în lum e ar
exista finalitate, atunci locul bin elu i nu ar
fi cealaltă lume. De fiecare dată cînd solici­
tăm lum ii finalitate, ea ne-o refuză. însă pen
tru a şti că ne-o refuză trebuie să i-o cerem.
Numai nenorocirea ne sileşte să cerem lu­
m ii finalitate şi, alături de ea, frum useţea:
frumosul ne dă sentimentul atît de viu al pre­
zenţei unui bine în cît îi căutăm scopul fără
a-1 afla vreodată. Frumosul ne obligă şi el să
ne punem întrebarea: pentru ce? Pentru ce
lucrul acesta e atît de frum os? Dar sînt rari
cei în stare să rostească interior acest pentru

42 Matei 27, 46; Marcu 15, 34.

116
 ce? cîteva ceasuri la rînd. Pentru ce? stîm it
de nenorocire durează ore, zile, ani în şir; nu
îi pune capăt decît epuizarea.
Cel capabil nu num ai să strige, ci şi să
asculte, aude răspunsul. Răspunsul e tăce­
rea. E tăcerea veşnică pe care Vigny i-a im ­
putat-o cu am ar lui Dum nezeu; dar el nu
avea dreptul să spună care e răspunsul ce­
lui drept la această tăcere, fiindcă el nu era
un drept. Dreptul iubeşte. Cel capabil nu nu­
mai să asculte, dar să şi iubească aude aceas­
tă tăcere ca pe cuvântul lu i Dum nezeu.
Creaturile vorbesc prin sunete. Cuvântul
lui Dum nezeu este tăcere. Cuvântul tainic
al iu birii lui Dum nezeu nu poate fi altceva
decât tăcere. Christos e tăcerea lui Dumnezeu.
Nu există arbore precum crucea şi nu exis­
tă arm onie precum tăcerea lu i Dum nezeu.
Pitagoreicii sesizau această arm onie în tă­
cerea fără capăt ce înconjoară veşnic stelele.
N ecesitatea din lum ea de jo s e vibraţia tă ­
cerii lu i Dumnezeu.
Sufletul nostru face fără încetare zgomot,
dar există în el un punct care e tăcere, o tă­
cere niciodată auzită de noi. Cînd tăcerea lui
Dumnezeu intră în suflet ea îl străbate şi vine
să se unească cu tăcerea în m od secret pre­
zentă acolo; din acea clipă Dumnezeu devine
com oara şi inim a noastră43; iar spaţiul ni
se deschide dinainte ca un fru ct ale cărui

43 Matei 6, 21: Luca 12, 34.

117
r "

ju m ătăţi s-au desfăcut fiindcă privim u ni­

versu l dintr-un punct situat în afara spa­
ţiului.
Există doar două căi posibile pentru acest
act, nici o alta în afară de ele. Există doar
două vîrfu ri destul de ascuţite pentru a ne
intra astfel în suflet, anum e nenorocirea şi
frum useţea.
D eseori eşti înclinat să plîngi cu lacrim i
de sînge gîndind la toţi nenorociţii zdrobiţi
de nenorocire şi incapabili să o folosească.
D ar dacă privim lucrurile la rece, risipa de
nenorocire nu e m ai lam entabilă decît risi­
pa frum useţii lum ii. De cîte ori lim pezim ea
stelelor, fream ătul valurilor, liniştea ceasu­
lu i care precedă zorii ajung ele să capteze
cu adevărat atenţia oam enilor? A nu acorda
atenţie frum useţii lum ii e poate o crim ă de
nerecunoştinţă atît de gravă, încît merită ne­
norocirea ca pedeapsă. Nu o prim eşte desi­
gur întotdeauna; dar în acest caz, crim a e
pedepsită prin sancţiunea unei vieţi m edio­
cre, iar o viaţă m ediocră nu e prin nimic pre­
ferabilă nenorocirii. De altfel chiar şi în împre- •
j urări de mare restrişte, viaţa unor asemenea
fiinţe răm îne probabil la fel de m ediocră. în
m ăsura în care putem face supoziţii privitor
la sensibilitate, se pare că răul prezent într-o
fiinţă constituie un fel de protecţie îm potriva
răului care o asaltează din afară sub form ă
de durere. Trebuie să nădăjduim că e aşa şi
că, m ilostiv fiind, Dum nezeu a m icşorat în

118
 tîlharul cel rău pînă la nim ica toată o sufe­
rinţă atît de inutilă. Aşa stau într-adevăr lu­
crurile şi aici e de găsit cea m ai mare ispită
adusă de nenorocire, fiindcă nenorocitul are
întotdeauna posibilitatea să sufere m ai pu­
ţin dacă acceptă să devină rău.
Doar cel care a cunoscut, fie num ai preţ
de o singură clipă, bucuria pură şi prin u r­
mare savoarea frum useţii lum ii, doar el re­
simte nenorocirea ca pe ceva sfîşietor. în ace­
laşi timp, doar el nu merită această pedeapsă.
Dar pentru el nu e o pedeapsă; este Dumne­
zeu însuşi care îi ia m îna şi i-o strînge ceva
m ai tare. Dacă răm îne fidel, în adîncul stri­
gătelor sale el va afla m ărgăritarul tăcerii lui
Dum nezeu.44

44 Matei 13, 44-45.

119
 Scrisoare
către un om al Bisericii

Cînd citesc catehism ul conciliului de la

Trento, m i se pare că nu am nim ic comun
cu religia expusă acolo. Cînd citesc Noul Tes­
tament, m isticii, liturghia, cînd văd celebra­
rea ei, sim t cu un fel de certitudine că aceas­
tă credinţă e credinţa m ea sau m ai precis
ar fi credinţa m ea fără distanţa pusă între
ea şi mine de nedesăvârşirea mea. De aici re­
zultă o situaţie spirituală apăsătoare. Aş vrea
să o fac nu mai puţin apăsătoare, ci mai lim ­
pede. Orice fel de povară e acceptabilă cînd
te afli în lum ină.
V ă voi enum era o seam ă de gînduri care
locuiesc în m ine de ani de zile (unele dintre
ele cel puţin) şi care constituie piedici între
m ine şi Biserică. Nu vă cer să le discutaţi
substanţa. Aş fi fericită să avem o asemenea
discuţie, dar m ai tîrziu şi în m od secundar.
Ceea ce vă cer e un răspuns lim pede —
fără form ule de tipul „cred că“ etc. — privi­
tor la compatibilitatea sau incompatibilitatea
fiecăreia dintre aceste opinii cu apartenenţa
la Biserică. Dacă există incom patibilitate,
aş vrea să îm i spuneţi clar: aş refuza botezul

120
 (sau iertarea păcatelor) oricui m i-ar declara
că aderă la opiniile prezente în rubricile nu­
m ărul cutare, cutare, cutare. Nu vă cer un
răspuns rapid. Nu este grabă. Vă solicit doar
un răspuns categoric.
îm i cer iertare pentru că vă inoportunez,
dar nu văd cum aş putea evita să o fac. R e­
flecţia asupra acestor problem e este depar­
te de a fi pentru m ine un joc. Ele au nu nu­
mai o importanţă vitală dat fiind că angajează
m întuirea veşnică, ci şi o im portanţă care o
depăşeşte cu mult, în ochii mei, pe cea a pro­
priei m ele m întuiri. O problem ă de viaţă şi
de moarte e doar un simplu jo c în compara­
ţie cu ele.
Printre opiniile înşirate mai jos, unele sînt,
din punctul meu de vedere, supuse îndoie­
lii; dar în cazul cînd credinţa strictă ar cere
să fie considerate false, ele ar răm îne totuşi
pentru m ine obstacole la fel de serioase ca
şi celelalte pentru că am convingerea ferm ă
că sînt de privit din unghiul îndoielii, ceea
ce înseamnă că nu e legitim să fie negate ca­
tegoric.
Unele dintre aceste opinii (m ai cu seamă
cele privind m isterele, Scripturile care nu
aparţin iudeo-creştinism ului, M elchisedec
etc.) nu au fost niciodată condam nate, deşi
ele au fost probabil susţinute în prim ele se­
cole. Ceea ce mă face să m ă întreb dacă nu
cum va au fost tacit acceptate. Oricum ar sta
lucrurile, dacă eu sau alţii le-am expune as­

121
 tăzi public şi ele ar fi condam nate de B ise­
rică, nu le-aş părăsi decît în cazul că aş ajun­
ge să fiu convinsă de neadevărul lor.
M ă gândesc la ele de ani în şir cu toată
intensitatea iu birii şi atenţiei de care dis­
pun; intensitate lam entabil de slabă din pri­
cina im perfecţiunii m ele care este mare; dar
e o intensitate care creşte neîncetat, m i se
pare. Pe m ăsura creşterii ei, legăturile care
m ă ataşează de credinţa catolică sînt din ce
în ce m ai puternice, din ce în ce m ai adînc
înrădăcinate în inim ă şi în inteligenţă. Dar
în acelaşi tim p gîndurile care m ă îndepăr­
tează de Biserică cîştigă la rîndul lor putere
şi claritate. Dacă gîndurile în cauză sînt real­
mente incom patibile cu apartenenţa la B i­
serică, nu este prin urm are nici o speranţă
să pot avea vreodată parte de tainele ei. Iar
de e aşa, nu văd cum aş putea evita conclu­
zia că am drept vocaţie să fiu creştină în afa­
ra Bisericii. Posibilitatea unei asem enea vo­
caţii ar im plica faptul că B iserica nu este
catolică în fapt aşa cum e catolică prin nume;
de asem enea că ea trebuie să devină într-o
zi astfel dacă e menită să-şi împlinească m i­
siunea.
O piniile de m ai jo s au pentru m ine gra­
de diverse de probabilitate sau de certitudi­
ne, dar toate sînt însoţite în m intea m ea de
un sem n de întrebare. Nu le voi expune la
indicativ decît din pricina sărăciei lim baju­
lui; pentru ele conjugarea ar trebui să cu-

122
prindă un mod suplimentar. în domeniul lu­
crurilor sfinte, nu afirm nimic categoric. însă,
între opiniile m ele, cele care sînt conform e
cu învăţătura B isericii poartă de asem enea
în m intea m ea acelaşi sem n de întrebare.
Consider că o anum e suspendare a ju de­
căţii în privinţa tuturor gîndurilor, oricare ar
fi ele, fără excepţie, constituie virtutea um i­
lin ţei în dom eniul inteligenţei.
Iată lista:
1. Dacă luăm în considerare un m om ent
din istoria anterioară lu i Christos şi în de­
ajuns de îndepărtat de el — cu cinci secole
înaintea lui, de pildă — şi facem abstracţie
de desfăşurarea urm ătoare a istoriei, atunci
Israel are m ai puţină parte de Dum nezeu şi
de adevărurile divine decît m ulte dintre po­
poarele dim prejur (India, Egiptul, Grecia,
China). Fiindcă adevărul esenţial privitor la
Dum nezeu este acela că el e bun. A crede
că Dumnezeu poate porunci oam enilor acte
atroce de nedreptate şi de cruzim e consti­
tuie cea mai mare greşeală ce poate fi com i­
să în privinţa lui.
Zeus, în Riada, nu porunceşte nici o cru­
zime. Grecii credeau că „Zeus rugătorul" lo­
cuieşte în orice nenorocit care im ploră mila.
Iahve este „Dumnezeul oştirilor". Istoria evre­
ilor arată că nu e vorba num ai de stele, ci
şi de războinicii Israelului. Or, Herodot enu-
m eră o sum edenie de popoare elene şi asia-
te, printre care unul singur avea un „Zeus

123
 al oştirilor**. Această im pietate era necunos­
cută tuturor celorlalte. Cartea morţilor egip­
teană, veche de cel puţin trei m ii de ani, fără
îndoială mult anterioară, e impregnată de ca­
ritate evanghelică. (M ortul îi spune lu i O si­
ris: „Doam ne al Adevărului, îţi aduc adevă­
rul... Am nim icit pentru tine răul... Nu am
ucis pe nim eni. Nu am făcut să curgă lacri­
m ile nimănui. Nu am lăsat pe nimeni să su­
fere de foam e. Nu am fost pricina vreunui
rău pe care stăpînul să îl fi făcut robului său.
Nu am stîrn it în vreun om frica. Nu m i-am
ridicat vocea cu trufie. Nu mi-am închis ure­
chile la cuvintele drepte şi adevărate. Nu
m i-am pus num ele înainte pentru a cîştiga
cinstiri. Nu m i-am întors faţa de la arătările
lu i D um nezeu....“)
Evreii, care au fost tim p de patru secole
în contact cu civilizaţia egipteană, au refu ­
zat să adopte acest spirit de blîndeţe. Voiau
puterea... Toate textele anterioare exilului
sînt pătate de această eroare fundam entală
referitoare la Dumnezeu, cred — în afară de
cartea lui Iov, al cărei erou nu este evreu, de
Cîntarea C întărilor (dar este ea anterioară
exilului?) şi de anum iţi psalm i ai lui David
(dar este oare atribuirea lor certă?). Pe de altă
parte, prim ul personaj cu desăvârşire pur
prezent în istoria ebraică este D aniel (care
I a fost iniţiat în înţelepciunea caldeeană). Via­
ţa tuturor celorlalte, începînd cu Abraham ,

124
e pîngărită de lucruri atroce. (Abraham în ­
cepe prin a-şi prostitua soţia.)
Ceea ce ne face să credem că Israel a în ­
văţat adevărul cel m ai esenţial privitor la
Dum nezeu (anum e că Dum nezeu este bun
înainte de a fi puternic) din tradiţii străine,
caldeeană, persană şi greacă, graţie exilu­
lu i său.
2. Ceea ce num im idolatrie este în m are
măsură o ficţiune a fanatismului ebraic. Toa­
te popoarele din toate tim purile au fost în ­
totdeauna m onoteiste. Dacă evreii din epo­
ca lor bună ar învia şi li s-ar da arme, ei ne-ar
extermina pe toţi, bărbaţi, femei şi copii, pen­
tru crim a idolatriei. Ne-ar acuza că adorăm
zeităţi, pe Baal şi pe Astarte, luîndu-1 pe
Christos drept Baal şi pe Fecioară drept A s­
tarte.
în mod reciproc, Baal şi Astarte erau poa­
te figu ri ale lu i Christos şi Fecioarei.
Există raţiuni de a invoca îm potriva aces­
tor culte dezmăţul care le însoţea — dar sînt
de părere că m ult m ai rar decît se crede as­
tăzi.
în să cruzim ile legate de cultul lu i Iahve,
exterm inările ordonate de el sînt întinări cel
puţin la fel de atroce. Cruzimea e o crimă încă
şi mai îngrozitoare decît desfrîul. Desfrîul îşi
găseşte de altfel m ulţum ire la fel de m ult în
ucideri şi în îm preunările cărnii.
Sentimentele pretinşilor păgîni pentru sta­
tuile lor erau foarte probabil aceleaşi ca ace-

125
 lea inspirate astăzi de crucifix şi de statuile
Fecioarei şi sfinţilor, cu aceleaşi devieri exis­
tente la oam enii m ediocri spiritual şi in te­
lectual.
Nu se atribuie în m od curent o anum ită
virtute supranaturală unei anumite statui a
Fecioarei?
Chair dacă ajungeau să creadă că divini­
tatea este integral prezentă în piatră sau în
lemn, ei aveau poate uneori dreptate. Nu cre­
dem la rindul nostru că Dumnezeu e prezent
în pîine şi vin? Exista poate prezenţă reală
a lui Dumnezeu în statuile executate şi con­
sacrate prin anum ite rituri.
Adevărata idolatrie este pofta (....pofta
rea şi lăcomia, care este o închinare la idoli",
Coloseni, III, 5), iar neamul evreiesc, în setea
sa de bine înţeles trupeşte, era vinovat de pof­
tă în chiar clipele cînd îl cinstea pe Dum ne­
zeul său. Evreii au avut drept idol nu un chip
de aram ă sau de lem n, ci o rasă, un neam,
lucru la fel de terestru. In esenţa ei, religia
lor e inseparabilă de această idolatrie din
cauza noţiunii de „popor ales".
3. Cerem oniile m isterelor de la Eleusis ş
ale m isterelor lui Osiris erau privite drept sa­
cram ente în sensul în care înţelegem astăzi
term enul. Şi erau poate adevărate sacra­
mente, avînd aceeaşi virtute precum botezul
şi eucharistia, virtutea lor decurgînd din ace­
eaşi relaţie cu patim a lu i Christos. Patim a
christică avea să vină. A stăzi ea se află în

126
trecut. Trecutul şi viitorul sînt simetrice. Cro­
nologia nu poate avea un rol determinant în-
tr-o relaţie unde unul din termeni este etern.
Dacă mântuirea, cu semnele şi m ijloacele
sensibile ce îi corespund, nu ar fi fost p re­
zentă pe păm înt din origini, nu i-am putea
ierta lu i Dum nezeu — de ne sînt îngăduite
aceste cuvinte fără a da dovadă de im pieta­
te — nenorocirea atîtor inocenţi, atîtor dez­
rădăcinaţi, înrobiţi, chinuiţi, ucişi de-a lungul
veacurilor anterioare erei creştine. Christos
e prezent pe acest păm înt, cînd oam enii nu
îl izgonesc, oriunde există crim ă şi nenoro­
cire. Fără efectele supranaturale ale acestei
prezenţe, cum ar putea nevinovaţii zdrobiţi
de nenorocire să nu cadă în crima de a-1 bles­
tem a pe Dum nezeu şi, drept urm are, de a
fi condam naţi?
De altfel Sfîntul loan vorbeşte despre „mie­
lul ju n gh iat de la întem eierea lum ii“.45
Conţinutul creştinism ului exista dinain­
tea lu i Christos, dovadă fiind faptul că nu
s-au produs schim bări prea m ari de atunci
încoace în com portam entul oam enilor.
4. D iverse popoare (India, Egipt, China,
G recia) au avut poate Scripturi sacre reve­
late aşa cum sînt Scripturile iudeo-creştine.
Dintre textele care subzistă în vremea de faţă,
unele sînt poate fragm ente sau ecouri ale
acelor texte revelate.

45 Apocalipsa 13, 8.

127
 5. Pasajele din Scriptură (Geneza, Psal­
mii, Sfîntul Pavel) privitoare la Melchisedec46
stau dovadă că din zorii lui Israel exista în
afara sa un sacerdoţiu al lu i Dum nezeu, o
cunoaştere a lui Dum nezeu situate pe ace­
laşi plan cu creştinism ul şi infinit superioa­
re faţă de tot ceea ce Israel a posedat vre­
odată.
Nimic nu ne interzice să presupunem exis­
tenţa unei legături intre Melchisedec şi m is­
terele antice. Există afinitate între pîine şi
Demeter, între vin şi Dionysos.
Conform Genezei, Melchisedec pare să fle
un rege al Canaanului. De aici putem deduce
că probabil stricăciunea şi nelegiuirea cetă­
ţilor Canaanului fle începuseră doar cu cîte-
va secole în urmă, în momentul masacrelor,
fle erau invenţii calomnioase ale evreilor îm ­
potriva victim elor lor.
6. Pasajul din Sfîntul Pavel asupra lui
Melchisedec, apropiat de spusa lui Christos:
,Avraam a văzut ziua mea“47, ar putea arăta
chiar că M elchisedec era deja o întrupare a
Verbului.
în orice caz, nu e sigur că Verbul nu a avut
întrupări anterioare lui Iisus, că Osiris în
Egipt, Krishna în India nu s-au num ărat
printre ele.

46 G eneza 14, 18-20; Psalm ul 109, 4; Evrei 5,

5 -6 şi 7, 17.
47 loan 8, 56.

128
 7. Dacă Osiris nu este un om care a trăit
pe pămînt fiind totodată fiinţă divină, în ace­
laşi fel ca Christos, atunci m ăcar istoria lui
Osiris e o profeţie nesfîrşit m ai limpede, mai
deplină, mai aproape de adevăr decît tot ceea
ce în Vechiul Testam ent poartă acest nume.
Acelaşi lucru e valabil pentru toţi zeii m orţi
şi înviaţi.
Extrema importanţă actuală a acestei pro­
bleme decurge din urgenţa de a rem edia d i­
vorţul existent de douăzeci de secole, divorţ
ce s-a agravat m ereu de atunci încoace, în ­
tre civilizaţia profană şi spiritualitatea din
ţările creştine. C ivilizaţia noastră nu dato­
rează nim ic lu i Israel şi prea puţin creşti­
nism ului; ea datorează aproape totul A n ti­
chităţii precreştine (germ ani, druizi, Roma,
Grecia, egeo-cretani, fenicieni, egipteni, ba­
bilonieni. ..). Dacă există separaţie etanşă în ­
tre această Antichitate şi creştinism, aceeaşi
separaţie va exista între viaţa noastră pro­
fană şi viaţa nostră spirituală. Creştinism ul
se poate întrupa cu adevărat, inspiraţia creş­
tină poate im pregna viaţa în totalitatea ei
doar dacă în prealabil vom fi recunoscut că,
din punct de vedere istoric, civilizaţia noas­
tră profană decurge dintr-o inspiraţie religi­
oasă care, deşi cronologic e precreştină, era
creştină în esenţa ei. înţelepciunea lui Dum­
nezeu trebuie privită drept sursa unică a ori­
cărei lum ini aici jos, chiar a lum inilor atît de
slabe care luminează lucrurile lumii acesteia.

129
 Acelaşi lucru poate fi spus despre Prome-
teu. Istoria lui Prometeu e însăşi istoria lui
Christos proiectată în ordine eternă. Nu îi
lipseşte decît localizarea în timp şi spaţiu.
J\Mitologia greacă este plină de profeţii. Tot
aşa naraţiunile folclorului european, care
sînt numite basme.
Multe nume ale divinităţilor Greciei sînt
probabil în realitate nume diferite ce desem­
nează o singură Persoană divină, anume Ver­
bul. Cred că aşa este pentru Dionysos, Apollo,
Artemis, Afrodita cerească, Prometeu, Eros,
Proserpina şi cîţiva alţii.
Cred de asemenea că Hestia, Atena, poa­
te Hefaistos sînt nume ale Sfîntului Duh.
Hestia e Focul central. Atena s-a ivit din capul
lui Zeus după ce acesta îşi mîncase soţia,
înţelepciunea, care purta în pîntece rod; Ate­
na „purcede" deci de la Dumnezeu şi de la
înţelepciunea sa. Are drept atribut măslinul,
iar uleiul posedă, în sacramentele creştine,
’ o afinitate cu Sfîntul Duh.
Unele fapte şi unele cuvinte ale lui Chris­
tos sînt deseori comentate prin cuvintele:
„trebuia ca prorocirile să se împlinească". Ele
se referă la profeţiile ebraice. Dar alte fapte,
alte cuvinte ar putea fi interpretate la fel, în
relaţie cu profeţii neebraice.
Christos şi-a început viaţa publică pre-
schimbînd apa în vin.48 Şi-a sfîrşit-o pre-

48 loan 2, 1-11.

130
facxnd vinul în sînge. El şi-a arătat astfel afi­
nitatea cu Dionysos. A făcut-o de asemenea
prin cuvîntul: „Eu sînt viţa."49
Cuvîntul: „Dacă bobul nu m oare"50 ex­
primă afinitatea sa cu divinităţile moarte şi
înviate, care aveau drept imagine vegetaţia,
precum Atis şi Proserpina.
Fecioara ca M aică stă într-o misterioasă
relaţie cu un cuvînt din Timaios al lui Platon
privitor la o anume esenţă, maică a tuturor
lucrurilor, ce rămîne pururea intactă.51 Toa­
te zeiţele-mame ale Antichităţii, precum De-
meter, Isis, erau figuri ale Fecioarei.
Comparaţia atît de insistentă a crucii cu
un arbore, a răstignirii cu spînzurarea pe
lemn trebuie să fie în relaţie cu mitologii as­
tăzi dispărute.
Dacă poemul scandinav Rana lui Odin
este aîiterior oricărei contaminări creştine
(ceea ce e imposibil de verificat), el cuprinde
de asemenea o foarte izbitoare profeţie:
„Ştiu că am spînzurat de un copac bătut
de vînt nouă nopţi întregi, rănit de lance, ofe­
rit lui Odin, eu însumi mie însumi. De ră­
dăcina acestui copac nimeni nu are ştire.
Nimeni nu mi-a dat pîine, nici să sorb din
corn băutură. Am privit în jos, m-am aple­
cat asupra runelor, jelind le-am învăţat, apoi
am coborit de pe lemn" (Prima Edda).

49 loan 15, 1.
50 loan 12, 23-25.
51 Timaios 48 a -5 2 b.

131
 Num irea „mielul lui Dumnezeu** provine
iară îndoială din tradiţii care au poate legă­
tură cu ceea ce astăzi se numeşte totemism.
Istoria lui Zeus Amon, în Herodot (Zeus jun-
ghiind cu berbec pentru a se arăta celui care
îl roagă să se lase văzut acoperit fiind de bla­
na animalului), pusă în corelaţie cu expre­
sia Sfîntului loan. „Mielul junghiat de la în­
temeierea lumii** aruncă o lumină puternică
asupra acestei posibilităţi. Prima jertfă plă­
cută lui Dumnezeu, cea a lui Abel52, invoca­
tă în canonul liturgic drept o figură a jertfei
christice, era un sacrificiu animal. Tot aşa
este a doua jertfă, cea adusă de Noe care a
salvat pentru totdeauna omenirea de mînia
lui Dumnezeu şi a pricinuit un legămînt în­
tre Dumnezeu şi oameni.53 Ele constituie
efecte ale patimii lui Christos. Există o rela­
ţie m isterioasă între cele două.
în timpurile foarte vechi trebuie să se fi
crezut că există prezenţă reală a lui Dumne­
zeu în animalele ucise spre a fi mîncate; că
Dumnezeu coboară în ele pentru a se oferi
drept hrană oamenilor. Un asemenea tip de
gîndire făcea din hrănirea cu carnea animală
o comuniune, în vreme ce altfel ea constituie
o crimă, cel puţin în lipsa unei filozofii mai
m ult ori mai puţin carteziene.
Poate că la Teba, în Egipt, exista prezenţă
reală a lui Dumnezeu în berbecul sacrificat

52 Geneza 4, 4.
53 G eneza 8, 20-22.

132
 în mod ritual, aşa cum există astăzi în ostia
sfinţită.
Merită de aceea menţionat că, în momen­
tul cînd Christos a fost răstignit, soarele se
afla în constelaţia Berbecului.
Platon, în Timaios, descrie constituirea
astronomică a universului ca pe un fel de cru­
cificare a Sufletului Lumii, punctul de încru­
cişare fiind punctul echinocţial, ceea ce în­
seamnă Constelaţia Berbecului.
Mai multe texte (Epinomis, Timaios, Ban­
chetul Philolaos, Proclos) vorbesc despre con­
strucţia geom etrică a mediei proporţionale
între un număr şi unitate, centru al geom e­
triei greceşti, ca fiind simbolul m edierii di­
vine între Dumnezeu şi om.
Or, o mare parte a cuvintelor lui Christos
redate de Evanghelii (mai ales Evanghelia
Sfîntului loan) apar, cu o insistenţă atît de
apăsată încît nu poate fi decît voită, în forma
algebrică a mediei proporţionale. Exemplu:
„Precum m -a trimis pe mine Tatăl, aşa vă
trim it şi eu pe voi etc.“54 Un acelaşi raport
îl uneşte pe Christos cu Tatăl, pe Christos
cu ucenicii. Christos este media proporţio-(
nală între Dumnezeu şi sfinţi. Termenul în -'
suşi de mediere o arată.
Ajung astfel la concluzia că, aşa cum Chris­
tos s-a recunoscut în M esia din Psalmi, în
dreptul năpăstuit din Isaia, în şarpele de

54 loan 17, 18.

133
 aramă din Geneză, tot astfel el s-a recunos­
cut în media proporţională a geometriei gre­
ceşti care devine prin urmare cea mai stră­
lucitoare dintre profeţii.
Ennios, într-o scriere pitagoreică, spune:
„Luna e numită Proserpina... pentru că, ase­
menea unui şarpe, ea se întoarce cînd spre
stînga, cînd spre dreapta. “
Toţi zeii mediatori, asimilabili Verbului,
sînt zei lunari, purtători de coarne, de liră
sau de arc, evocînd toate cornul lunii (Osi­
ris, Artemis, Apollo, Hermes, Dionysos, Za-
greus, Eros...). Prometeu face excepţie, dar
în Eschil, Io este figura complementară, con­
damnată la rătăcire perpetuă aşa cum Pro­
meteu este condamnat la crucificare; iar ea
poartă coarne. (De observat că înainte de a
fi răstignit Christos era rătăcitor — iar Platon
îl descrie pe Eros ca pe un rătăcitor sărman.)
Dacă Soarele este imaginea Tatălui, Lima,
reflex desăvîrşit al strălucirii solare, însă re­
flex ce poate fi contemplat, care suferă de
asemenea diminuarea şi dispariţia, este ima­
ginea Fiului. Lumina este atunci lumina Du­
hului.
Heraclit avea o Treime, ce se poate doar
ghici în fragmentele rămase, dar care apare
limpede în Imnul către Zeus al lui Kleanthes,
de inspiraţie heraclitană. Persoanele sînt:
Zeus, Logosul şi Focul divin sau Fulgerul.
Kleanthes îi spune lui Zeus: .Acest univers
consimte stăpînirii (Econ crateitai). Aceasta

134
 e virtutea servitorului pe care îl ţii sub mîna
ta nevăzută. în foc, cu dublu tăiş, veşnic viu,
fulgerul. “ Fulgerul nu e un instrument de
constringere; e un foc ce stîmeşte consimţă-
mîntul şi supunerea voluntară. E deci Eros.
Iar acest Eros este un servitor, un veşnic viu,
deci o Persoană. Reprezentările atît de vechi
ale lui Zeus purtînd secure cu două tăişuri
(simbol al fulgerului), în basoreliefurile cre-
tane, avea poate deja aceeaşi semnificaţie.
„Dublul tăiş“ e de apropiat de cuvîntul lui
Christos: „Nu am venit să aduc pacea, ci sa­
bia."55 Focul e în mod constant un simbol al
Sfîntului Duh în Noul Testament.
Stoicii, moştenitori ai lui Heraclit, numeau
pneuma focul a cărui energie susţine ordi­
nea lumii. Pneuma înseamnă suflu de foc.
Sămînţa care produce zămislirea trupeas­
că era, conform lor şi pitagoreicilor, un pne­
uma amestecat cu lichid.
Cuvîntul lui Chiistos despre naşterea din
nou — şi prin urmare tot simbolismul bote­
zului — pentru a fi bine înţeles, trebuie apro­
piat mai cu seamă de concepţiile pitagoreice
şi stoice de zămislire. Iustin, cred, com pa­
ră botezul cu zămislirea. De aceea cuvîntul
orfic: „Căprior, te-ai cufundat în lapte" tre­
buie poate apropiat de botez (cei vechi pri­
veau laptele ca fiind alcătuit din sămînţa ta­
tălui).

55 Matei 10, 34.

135
 Cuvântul celebru „marele Pan este mort“
voia poate să vestească nu dispariţia ido­
latriei, ci moartea lui Christos — Christos
fiind marele Pan, marele Tot. Platon ( Craty-
| los) spune că Pan este logosul.56 în Timaios,
el dă acest nume Sufletului Lumii.57
Sfântul loan, slujindu-se de cuvintele Lo­
gos şi Pneuma, indică profunda afinitate ce
leagă stoicismul grecesc (care trebuie deo­
sebit de cel al lui Caton şi Brutus!) de creşti­
nism.
Platon de asemenea cunoştea limpede,
şi a arătat lucrul acesta prin aluzii în operele
ilui, dogmele legate de Treime, mediere, întru­
pare, pătimire; cunoştea noţiunile de har şi
i de salvare prin iubire. A cunoscut adevărul
esenţial, anume că Dumnezeu este Binele.^
Nu este Atotputerea decît în mod secundar.
Spunînd: „Foc am venit să arunc pe pă-
mînt şi cît aş vrea să fie aprins acum "58,
Christos şi-a indicat afinitatea cu Prometeu.
Cuvin tul său; „Eu sînt Calea"59 e de apro­
piat de Tao chinez, cuvînt care înseamriă-li­
teral cale şi metaforic, pe de o parte, metoda
salvării, pe de altă parte, Dumnezeu imper­
sonal, specific spiritualităţii chineze, dar care,
deşi impersonal, este modelul înţelepţilor şi
acţionează neîncetat.

56 Cratylos 408 c-d.

57 Timaios 37 a -c.
58 Lu ca 12, 49.
59 loan 14, 6.

136
 Cuvîntul lui: „Eu sînt Adevărul" ne face
să ne gîndim la Osiris, Domn al Adevărului.
Cînd spune, într-unul dintre cuvintele
sale cele mai importante, „Cei ce fac adevă­
rul" (poiountes aletheian), foloseşte o expresie
care nu e grecească şi care, după cite ştiu,
nu e nici ebraică (de verificat). în schimb e
egipteană. M aât înseam nă în acelaşi timp
dreptate şi adevăr. Ceea ce e semnificativ. Nu
e întîm plător că Sfînta Familie a mers în
Egipt.
Botezul privit ca o moarte e echivalent cu
j iniţierile antice. Sfintul Clement Romanul
foloseşte cuvîntul „iniţiat" pentru cel botezat.
Folosirea cuvîntului „mistere" pentru a de­
semna sacramentele indică aceeaşi echiva­
lenţă. Baptisteriul circular seamănă m ult
cu bazinul de piatră unde, după Herodot, era
celebrat misterul pătimirii lui Osiris. Şi unul,
şi celălalt evocau largul mării, acel larg al <
mării pe care pluteşte arca lui Noe şi cea a
lui Osiris, lemne care au salvat omenirea îna- j
iţite de lemnul crucii.
O sumedenie de naraţii ale m itologiei şi
folclorului ar putea fi traduse în adevăruri
creştine fără a forţa şi deforma nimic, ci pro-
iectînd dimpotrivă asupra celor dintîi o lu­
mină mai vie. Iar adevărurile creştine ar fi
ele însele luminate.
8. Ori de cîte ori un om a invocat cu inimă
pură pe Osiris, Dionysos, Krishna, Buddha,
a invocat Tao etc.. Fiul lui Dumnezeu i-a

137
 răspuns trimiţîndu-i Sfîntul Duh. Iar Du­
hul a lucrat asupra sufletului lui, nu îndem-
nlndu-l să îşi părăsească propria tradiţie re­
ligioasă, ci dîndu-i lutnina — iar în cazul
cel mai fericit plenitudinea luminii — în in­
teriorul acelei tradiţii.
Ruga la greci semăna mult cu rugăciunea
creştină. Cînd Eschil spune, în Broaştele lui
Aristofan: „Demetra, tu care mi-ai hrănit gîn-
dul, vrednic să fiu de misterele tale!", cuvin­
tele amintesc m ult de o rugăciune către Fe­
cioară şi aveau probabil aceeaşi putere. Eschil
descrie desăvîrşit, în versuri splendide, con­
templaţia: „Oricine, cu gîndul întors către
Zeus, îi va da slavă — acela va căpăta plinăta­
tea înţelepciunii“ (Cunoştea Treim ea:....ală­
turi de Zeus stau fapta şi cuvîntul său“).
E aşadar inutil să fie trimise misiuni pen­
tru a îndemna pe oamenii Asiei, Africii sau
Oceaniei să intre în Biserică.
9. Cînd Christos a spus: „învăţaţi toate
neamurile" şi „propovăduiţi Evanghelia în
|toată lumea"60, el a poruncit ducerea unei
j veşti, nu a unei teologii. El însuşi venind, a
spus-o, „doar pentru oile casei lui Israel"61,
a adăugat această veste religiei lui Israel.
El voia probabil ca fiece apostol să ducă
vestea cea bună a vieţii şi morţii lui Chris­
tos, adăugînd-o la religia ţinutului unde s-ar
fi aflat. Dar poruncă nu a fost bine înţeleasă

60 M arcu 16, 15.

61 Matei 15, 24.

138
din pricina naţionalismului de nedezrădăci­
nat al evreilor. A trebuit ca ei să îşi impună
pretutindeni propria lor Scriptură.
Dacă v i se pare că e prea m ultă îndrăz­
neală în supoziţia că apostolii au înţeles gre­
şit poruncile lui Christos, vă voi răspunde
că incomprehensiunea lor în ce priveşte anu­
mite puncte este cu totul certă. Fiindcă după
ce Christos înviat le spusese: Mergeţi şi în­
văţaţi neamurile şi botezaţi-le, după ce pe­
trecuse patruzeci de zile cu ucenicii pentru
a le revela doctrina sa. Petru a avut totuşi
nevoie de o revelaţie specială şi de un vis pen­
tru a se decide să boteze un păgîn62; şi a tre­
buit să invoce acest vis pentru a-şi explica
fapta celor din jurul său; iar Pavel a avut mul­
te dificultăţi pentru a elimina circumcizia.
Pe de altă parte, e scris că pomul se cu­
noaşte după roade. Biserica a dat prea mul-1 j
te roade rele pentru ca să nu fi existat în c ă ]'
de la început o eroare.
Europa a fost dezrădăcinată spiritual, tă­
iată de acea Antichitate în care îşi au obîr-
şia toate elementele civilizaţiei noastre: în-
cepînd cu secolul al XVI-lea, ea a pornit să
dezrădăcineze celelalte continente.
Creştinismul, după douăzeci de secole, nu
a ieşit practic din marginile rasei albe; cato­
licismul este şi mai restrîns. Am erica a ră­
mas şaisprezece secole fără a fi auzit vorbin-
du-se de Christos (deşi Sfîntul Pavel spusese:

62 Faptele Apostolilor, cap. 10.

139
 vestea cea bună care fusese vestită întregii
creaţii63), iar neamurile ei au fost distruse
în mijlocul celor mai oribile cruzimi, înainte
de a fi avut timpul să îl cunoască pe Christos.
Zelul misionarilor nu a creştinat Africa, Asia,
Oceania, dar a adus aceste teritorii sub do­
minaţia rece, crudă şi distrugătoare a rasei
albe, care a zdrobit totul.
A r fi foarte ciudat ca spusele lui Christos
să fi produs asemenea efecte dacă ele ar fi
fost bine înţelese.
Christos a spus: „învăţaţi toate neamu­
rile şi botezaţi pe cei ce cred"64, adică pe cei
j ce cred în El. Nu a spus niciodată: „Siliţi-i
j să renege tot ceea ce părinţii lor au socotit
! sacru şi să adopte drept carte sfîntă istoria
unui mic popor, pentru ei necunoscut." Mi
s-a spus că hinduşii nu ar fi deloc îm piedi­
caţi de propria lor tradiţie să primească bo­
tezul dacă misionarii nu le-ar impune drept
condiţie să îi renege pe Vishnu şi pe Shiva.
Dacă un hindus crede că Vishnu e Verbul,
iar Shiva e Sfîntul Duh, că verbul s-a întru­
pat în Krishna şi în Rama înainte de a se fi
întrupat în Iisus, cu ce drept li s-ar putea re­
fuza botezul? T ot astfel, în conflictul dintre
iezuiţi şi papalitate asupra misiunilor din
China, iezuiţii erau cei care împlineau cu-
vîntul lui Christos.

63 Rom ani 10, 18.

64 Matei 28, 19; M arcu 16, 15-16.

140
 10. Acţiunea misionară, aşa cum a fost
ea condusă în fapt (mai cu seamă după con­
dam narea politicii iezuite în China, din se­
colul al XVII-lea), e rea, cu excepţia poate a
unor cazuri particulare. Misionarii, chiar cei
martiri, sînt prea îndeaproape însoţiţi de tu­
nuri şi de vase de război pentru a fl adevă­
raţi martori ai Mielului. Nu ştiu ca Biserica
să fi blam at vreodată în mod oficial acţiu­
nile punitive întreprinse pentru a-i răzbuna
pe misionari.
Eu personal nu aş da nici o centimă pen­
tru o operă de misionariat. Cred că pentru
un om schimbarea religiei este un lucru tot!
atît de periculos ca schimbarea limbii pen-i
tru un scriitor. Am bele pot izbuti, dar pot
avea de asemenea consecinţe funeste.
11. Religia catolică include în mod expli­
cit adevăruri pe care alte religii le conţin în
mod implicit. Dar, reciproc, alte religii con­
ţin în mod explicit adevăruri prezente doar
im plicit în creştinism. Creştinul cel mai in­
struit poate încă să înveţe m ult asupra lu­
crurilor divine din alte tradiţii religioase, deşi
lumina interioară îl poate de asemenea face
să întrezărească totul prin intermediul pro­
priei lui tradiţii. Totuşi, în cazul în care ce­
lelalte tradiţii ar dispărea de pe faţa pămîn-
tului, pierderea ar fi ireparabilă. Misionarii
au determinat deja destule asemenea dis­
pariţii.
Sfîntul loan al Crucii compară credinţa
cu oglindiri în argint, adevărul fiind aurul.

141
 Diversele tradiţii religioase autentice sînt re­
flexe diferite ale unui acelaşi adevăr, reflexe
poate la fel de preţioase. Dar nu ne dăm sea­
ma pentru că flecare trăieşte doar una din­
tre aceste tradiţii şi le priveşte pe celelalte din
afară. Or, aşa cum spun fără încetare şi pe
drept cuvînt catolicii necredincioşilor, o re­
ligie nu se cunoaşte decît din interior.
E ca şi cum doi oameni, aflaţi în camere
ce comunică, ar vedea flecare soarele pe fe­
reastră şi în răsfringerea lui pe peretele ve­
cinului şi fiecare ar crede că el singur vede
soarele, iar vecinul nu îi posedă decît reflexul.
Biserica recunoaşte că diversitatea voca-
^ ţiilor e preţioasă. Gîndul acesta trebuie ex­
tins asupra vocaţiilor situate în afara Bise­
ricii. Pentru că ele există.
12. Aşa cum spun hinduşii, Dumnezeu
este totodată personal şi impersonal. Este
impersonal în sensul că modul său infinit
de misterios de a fi o Persoană diferă infinit
de modul uman de a fi una. Nu putem se­
siza acest mister decît folosind simultan, ca
pe nişte cleşti, aceste două noţiuni contrare,
incompatibile în lum ea de jos, compatibile
humai în Dumnezeu. (Acelaşi rol îl au multe
alte cupluri de contrarii, aşa cum înţelese-
seră pitagoreicii.)
Nu îl putem gîndi pe Dumnezeu ca fiind
simultan, iar nu succesiv, trei şi unu (ceea
ce puţini catolici reuşesc) decît gîndindu-L
ca personal şi impersonal totodată. Altfel ne
reprezentăm cînd o singură Persoană divină,

142
 cînd trei Dumnezei. Mulţi creştini confundă
această oscilaţie cu adevărata credinţă.
Sfinţi de o foarte înaltă spiritualitate, pre­
cum Sfîntul loan al Crucii, au perceput si­
multan şi cu o egală forţă aspectul personal
şi aspectul impersonal al lui Dumnezeu. Su­
flete mai puţin înaintate îşi îndreaptă aten­
ţia şi credinţa mai cu seamă ori exclusiv asu­
pra unuia dintre aceste aspecte. De pildă
Sfînta Therese de Lisieux nu îşi reprezenta
decît un Dumnezeu personal.
Cum în Occident cuvîntul Dumnezeu, în
sensul lui obişnuit, desemnează o Persoană,
oameni ale căror atenţie, credinţă şi iubire
se concentrează aproape exclusiv pe aspec­
tul impersonal al lui Dumnezeu se pot crede
şi declara atei, deşi iubirea supranaturală
locuieşte în inim a lor. Ei sînt cu siguranţă
salvaţi.
Pot fi recunoscuţi după atitudinea lor faţă
de lucrurile lumii de aici. Toţi cei ce dau dova­
dă de două calităţi în stare pură, anume iu­
birea de aproapele şi acceptarea ordinii lumii,
inclusiv a nenorocirii, toţi aceştia, chiar de
trăiesc şi mor ca atei in aparenţă, sînt cu si­
guranţă salvaţi.
Cei care posedă aceste două virtuţi în mod
desăvîrşit, chiar de trăiesc şi mor ca atei, sînt
sfinţi.
Cînd întâlneşti asemenea oameni e inu­
til să vrei să-i converteşti. Sînt deplin con­
vertiţi, deşi nu în mod vizibil; au fost născuţi
din nou din apă şi din duh, chiar dacă nu

143
 au fost niciodată botezaţi; au mîncat pîinea
vieţii, chiar dacă nu s-au îm părtăşit nicio­
dată.
13. Iubirea şi credinţa, deşi deosebite, sînt
inseparabile. Cele două forme ale iubirii sînt
şi mai de nedespărţit. Cine e capabil de o miş­
care de compasiune pură către un nenorocit
(lucru foarte rar de altfel) posedă, poate im ­
plicit, dar întotdeauna efectiv, iubirea lui
Dumnezeu şi credinţa.
Christos nu îi salvează pe toţi cei care îi
spun: „Doamne, Doamne!" Dar îi salvează pe
toţi cei care, cu inimă pură, dau o bucată
de pîine flămîndului, Iară a se gîndi cîtuşi
de puţin la El. Cei care, atunci cînd El le mul­
ţumeşte, răspund: „Cînd, Doamne, ţi-am dat
să m ănînci?"65
Ca atare afirmaţia Sfîntului Tom a că cel
care refuză să adere fie şi la num ai un sin­
gur articol de credinţă nu are credinţă deloc
e falsă; măcar pînă se va putea stabili că ere­
ticii nu au cunoscut niciodată iubirea de
aproapele. Dar ar fi greu. După cîte ştim,
„perfecţii" catari, de pildă, posedau această
virtute într-un grad rar întîlnit chiar şi la
sfinţi.
Dacă s-ar pretinde că diavolul e cel care
produce în eretici aparenţa unor asemenea
virtuţi pentru a ispiti mai tare sufletele, s-ar
merge împotriva cuvîntului: „veţi cunoaşte

65 Matei 25, 37.

144
pomul după roadele lui“66; am raţiona exact
ca cei care socoteau că Christos lucrează cu
puteri demonice; am fi aproape de păcatul
fără iertare, acela de blasfem împotriva Du­
hului. Tot aşa, un ateu, un „necredincios",
capabili de compasiune pură, se află la fel
de aproape de Dumnezeu ca un creştin şi
prin urmare îl cunosc pe Christos tot atît de
bine, deşi cunoaşterea lor e exprimată în alte
cuvinte sau rămîne mută. Fiindcă „Dumne­
zeu este iubire"67. Iar dacă el dă răsplată ce­
lor ce îl caută, atunci celor ce se apropie de
el le dă lumină, mai cu seamă dacă doresc
lumina.
14. Sfîntul loan a spus: „Oricine crede că
Iisus este Christos este născut din Dumne­
zeu."68 Prin urmare, oricine crede asta, chiar
dacă nu aderă la nimic altceva din ceea ce
afirmă Biserica, are adevărata credinţă. De
unde urmează că Sfîntul Toma nu are cîtuşi
de puţin dreptate. Pe deasupra, adăugind
Treimii, întrupării şi m întuirii alte articole
de credinţă, Biserica a mers împotriva Nou­
lui Testament. Pentru a-1 urm a pe Sfîntul
loan, ea nu ar fi trebuit să excomunice pe
nimeni în afară de „docetişti", care negau în­
truparea. Definiţia credinţei din catehismul
conciliului de la Trento (credinţă fermă în tot
ceea ce propovăduieşte Biserica) este foarte

66 Matei 7, 17-20 şi 12, 33.

67 I loan 4, 16.
68 I loan 5, 1.

145
 departe de definiţia Sfîntului loan, pentru
care credinţa era pur şi simplu credinţa în
întruparea Fiului lui Dumnezeu în persoa­
na lui Iisus.
Lucrurile se petrec ca şi cum, o dată cu
trecerea timpului, privirea nu s-ar mai fi în­
dreptat spre Iisus, ci spre Biserică, ca fiind
Dum nezeu întrupat pe pămînt. M etafora
„Trupului mistic" slujeşte de punte între cele
două concepţii. Dar există o mică diferenţă:
Christos era desăvârşit, în vreme ce Biseri­
ca e întinată de o sumedenie de crime.
Concepţia tomistă a credinţei implică un
„totalitarism" tot atît de înăbuşitor sau chiar
mai înăbuşitor decît cel al lui Hitler. Căci dacă
spiritul aderă complet nu numai la ceea ce
Biserica a recunoscut ca ţinînd de credinţa
strictă, ci şi la tot ceea ce ea va recunoaşte
vreodată ca atare, inteligenţa trebuie legată
fedeleş şi scoborîtă la sarcini servile.
Metafora „vălului" sau a „oglindirii" apli­
cată de mistici credinţei le permite să iasă
din această atmosferă irespirabilă. Ei accep­
tă învăţăturile Bisericii nu ca fiind adevărul,
ci ceva în spatele căruia se află adevărul.
Ceea ce e foarte departe de credinţa aşa
cum e definită de catehismul conciliului de
la Trento. Lucrurile se petrec ca şi cum, sub
aceeaşi denumire de creştinism şi înăuntrul
aceleiaşi organizaţii sociale, ar exista două
religii distincte, una a misticilor şi cealaltă.

146
 Cred că prim a e adevărată, iar confuzia
Intre cele două m i se pare că a avut în ace­
laşi timp mari avantaje şi mari inconveniente.
Ţinînd seama de afirmaţia Sfîntului loan,
Biserica nu a avut niciodată dreptul să ex­
comunice pe nimeni din cei ce credeau real­
mente că Christos este Fiul lui Dumnezeu
coborît aici jos, în trup.
Definiţia Sfîntului Pavel e şi m ai largă:
„credeţi că Dumnezeu este şi răsplăteşte ce­
lor care îl caută". Nici concepţia aceasta nu
are nimic comun cu cea a Sfîntului Tom a
şi a conciliului de la Trento. între ele există
chiar contradicţie. Cum putem îndrăzni să
afirmăm că printre eretici nu s-a aflat nimeni
care să îl caute pe Dumnezeu?
15. Samaritenii erau faţă de Legea veche
ceea ce sînt ereticii faţă de Biserică. Pentru
o mulţime de teologi, „perfecţii" catari (prin­
tre alţii) erau ceea ce samariteanul din para­
bolă era pentru preot şi levit.69 Ca atare, ce
putem crede despre aceia dintre ei care l-au
lăsat pe Simon de Montfort să comită masa­
cre şi l-au încurajat?
Parabola invocată ar fi trebuit să înveţe
Biserica că nimeni dintre cei care practică
j virtutea iubirii aproapelui nu trebuie exco-
i municat.
16. Atît cît îmi pot da seama, nu există o
veritabilă diferenţă — în afara modalităţilor

69 Luca 10, 30-37.

147
 de expresie — între concepţia maniheană
şi concepţia creştină asupra raportului între
bine şi rău.
17. Tradiţia maniheană este una dintre
tradiţiile în care poţi fi sigur că vei găsi ade­
vărul dacă o studiezi cu destulă evlavie şi
atenţie.
18. Noe fiind „o figură a lui Christos" (vezi
Origen), un drept desăvîrşit, a cărui jertfa a
plăcut lui Dumnezeu şi a salvat omenirea,
în persoana căruia Dumnezeu a făcut legă­
mânt cu toţi oamenii, beţia şi dezgolirea lui
trebuie probabil înţelese în sens mistic.70 in
acest caz, evreii ar fi deformat istoria, ca se­
miţi şi ucigaşi ai cananeenilor. A r însemnă
că Ham a avut parte de revelaţia primită de
Noe; Sem şi Iafet ar fi refuzat să o primească.
Un gnostic citat de Clem ent din Alexan­
dria (Stromate, VI, 6) afirmă că teologia ale­
gorică a lui Pherekydes (maestrul lui Pita-
gora) era preluată din „profeţiile lui Ham" —
Pherekydes era sirian. El spunea: „Zeus, în
momentul cînd a creat, s-a preschimbat în
Eros.. .“ Acest Ham să fi fost oare fiul lui Noe?
Genealogia ne face să gîndim astfel. Din
Ham au ieşit egiptenii, filistenii (adică, în mod
verosimil, egeo-cretanii sau pelasgii), feni­
cienii, sumerienii, cananeenii — altminteri
spus întreaga civilizaţie mediteraneană ime­
diat anterioară tim purilor istorice.

70 Geneza 9, 20-27.

148
 Herodot, confirmat de numeroase indicii,
afirm ă că elenii au preluat toată cunoaşte­
rea metafizică şi religioasă a Egiptului prin
intermediul fenicienilor şi pelasgilor.
Ştim că babilonienii preluaseră tradiţiile
sumerienilor — unde îşi sire deci obîrşia „în­
ţelepciunea caldeeană“.
(La fel, druidismul din Galia e foarte pro­
babil iberic, iar nu celtic; fiindcă, după Dio-
gene Laertiu, existau greci care vedeau în el
una dintre originile filozofiei greceşti, ceea ce
ar fi fost incompatibil cu sosirea tardivă a
celţilor în Galia.)
Iezechiel, în splendidul pasaj unde com ­
pară Egiptul cu pom ul vieţii şi Tiru l cu he­
ruvimul care îl păzeşte71, confirmă pe deplin
spusele lui Herodot.
Se petre deci că popoarele provenite din
Ham, în primul rînd egiptenii, au cunoscut
adevărata religie, religia iubirii, în care Dum­
nezeu e victimă de jertfă şi stăpîn atotputer­
nic. Printre popoarele provenite din Sem sau
din Iafet, unele — precum babilonienii, cel-
ţii, elenii — au prim it această revelaţie de
la popoarele provenite din Ham după ce le
cuceriseră şi le invadaseră. Celelalte — ro­
manii, evreii — au refuzat-o din orgoliu şi
din voinţa de putere naţională. (La evrei, tre­
buie exceptaţi Daniel, Isaia, autorul cărţii lui
Iov şi cîţiva alţii; la romani, Marc Aureliu şi,

71 Iezechiel 28, 12-14 şi 31, 2-9.

149
într-un anume sens, oameni precum Plaut
şi Lucreţiu.)
Christos s-a născut într-un ţinut aflat în
stăpînirea acestor popoare răzvrătite. Dar
inspiraţia aflată în centrul religiei creştine
e soră cu cea a pelasgilor, a Egiptului, a lui
Ham.
Israel şi Roma şi-au pus totuşi pecetea
asupra creştinismului, Israel dat fiind că Ve­
chiul Testament a fost preluat ca text sacru,
Roma prin transformarea creştinismului în
religia oficială a Imperiului roman, care era
similară cu ceea ce visează Hitler.
Această dublă întinare aproape originară
explică toate întinările care, de-a lungul se­
colelor, au făcut ca istoria Bisericii să fie atît
de atroce.
Un lucru atît de înspăimîntător precum
răstignirea lui Christos nu se putea produce
decît în locul unde răul covîrşea de departe
binele. Dar Biserica născută şi crescută în­
tr-un asemenea loc trebuia să fie una im­
pură încă de la începuturi şi să rămînă astfel.
19. Biserica nu este cu desăvîrşire pură
decît sub un singur aspect; ca păstrătoare
a sacramentelor. Nu Biserica e desăvîrşită;
desăvârşit e trupul şi sîngele lui Christos de
pe altare.
20. Biserica nu pare să fie infailibilă; fiind­
că în fond ea evoluează. în Evul Mediu, cu-
vîntul „în afara Bisericii nu există mîntuire“
era luat în sens literal de către învăţătura

150
generală a Bisericii. Cel puţin documentele
aşa arată. Astăzi acelaşi cuvînt se referă la
Biserica nevăzută.
Un conciliu declară anatem a pe toţi cei
care nu cred că, în spusa lui Christos: „cine
nu se naşte din nou din apă şi din D uh...“,
cuvântul apă se referă la apa botezului. Dacă
ţinem seama de această decizie, toţi preoţii
actuali sînt osîndiţi. Fiindcă, în cazul cînd
un om care nici nu a avut parte de botez, nici
nu l-a dorit poate totuşi să fie mîntuit, aşa
cum se admite în genere astăzi, el trebuie
să se fi născut din apă şi din Duh într-un
anume alt sens, cu necesitate simbolic.
Un conciliu declară anatema pe oricine se
declară sigur de mîntuirea proprie în absen­
ţa unei revelaţii speciale. Sfînta Therese de
Lisieux, puţin înainte de moarte, a spus că
e sigură de mîntuirea ei fără a invoca nici o
revelaţie. Ceea ce nu a îm piedicat canoni­
zarea ei.
Cînd pui mai multor preoţi întrebarea dacă
un anume lucru ţine de credinţa strictă sau
nu, obţii răspunsuri diferite, de cele mai mul­
te ori supuse îndoielii. Rezultă o situaţie im­
posibilă dat fiind că. pe de altă parte, edifi­
ciul credinţei e aht de rigid, încît Sfîntul Toma
a putut emite afirmaţia citată m ai sus.
E ceva ce nu merge în interiorul acestui
edificiu.
21. în particular, credinţa că un om poa­
te fi m întuit în afara Bisericii vizibile cere

151
 ca toate elementele credinţei să fie regîndite,
altfel existînd pericolul unei complete Inco­
erenţe. Fiindcă întreg acest edificiu e con­
struit în ju ru l afirmaţiei contrare, pe care
aproape nimeni nu ar mai îndrăzni să o sus­
ţină astăzi.
Nu există încă voinţa de a recunoaşte ne­
cesitatea acestei revizuiri. Se găsesc soluţii
prin intermediul unor artificii lamentabile.
Dislocările sînt mascate prin suduri înşelă­
toare, prin greşeli stridente de logică.
Dacă Biserica nu recunoaşte rapid nece­
sitatea reconsiderării problemei, există pe­
ricolul ca ea să nu îşi mai poată împlini mi­
siunea.
Nu există mîntuire iară o „nouă naştere1*,
fără iluminare interioară, fără prezenţă a lui
Christos şi a Sfintului Duh în suflet. Dacă
există posibilitate de mîntuire în afara Bise­
ricii, există prin urmare posibilitatea reve­
laţiilor individuale şi colective în afara creş­
tinismului. în acest caz, adevărata credinţă
constituie un tip de adeziune cu totul deo­
sebit de cel care revine la a crede în cutare
sau cutare opinie. Trebuie gîndită din nou
noţiunea de credinţă.
22. în fapt, misticii aproape tuturor tra­
diţiilor religioase se întîlnesc aproape pînă
la identitate. Ei constituie adevărul fiecărei
tradiţii.
Contemplaţia practicată în India, Grecia,
China etc. este tot atît de supranaturală ca

152
 cea a misticilor creştini. Există, mai cu sea­
mă, o foarte m are afinitate între Platon, de
pildă, şi Sfîntul loan al Crucii. De asemenea
între Upanişadele hinduse şi Sfîntul loan al
Crucii. Taoismul e de asemenea foarte apro­
piat de mistica creştină.
Orflsmul şi pitagoreismul erau tradiţii mis­
tice autentice. Eleusis de asemenea.
23. Nu avem nici un tem ei să presupu­
nem că după o crimă atît de atroce precum
uciderea unei fiinţe desăvîrşite, um anita­
tea trebuie să fi devenit m ai bună; în fapt,
global vorbind, ea nu pare a fi devenit mai
bună.
Mîntuirea se situează într-un alt plan, un
plan etern.
în genere, nu există vreo raţiune de a sta­
bili o legătură între gradul de desăvîrşire şi
cronologie.
Creştinismul a introdus în lume această
noţiune de progres, necunoscută înainte,,
noţiune care a devenit otrava lumii modem e
şi a descreştinat-o. Ea trebuie abandonată.
Trebuie să ne debarasăm de superstiţia
cronologiei pentru a găsi eternitatea.
24. Dogmele credinţei nu sînt de afirmat.
Sînt de privit de la o anume distanţă, cu aten­
ţie, respect şi iubire. Sînt ca şarpele de ara­
mă a cărui virtute constă în faptul că oricine
îl priveşte va avea viaţă. Această privire aten­
tă şi iubitoare, prin răspunsul pe care îl pri­
meşte, face să ţîşnească în suflet un izvor

153
 de lumină care iluminează toate aspectele
vieţii omeneşti de aici, din lumea de jos. Dog­
mele îşi pierd această putere de îndată ce sînt
afirmate.
Propoziţiile „Iisus Christos e Dumnezeu"
sau „Pîinea şi vinul sfinţite sînt trupul şi sîn-
gele lui Christos", enunţate ca fapte, nu au
riguros nici un sens.
Valoarea acestor propoziţii este absolut
diferită de adevărul conţinut în enunţul exact
al unui fapt (exemplu: Salazar e şeful guver­
nului portughez) sau al unei teoreme de geo­
metrie.
Valoarea unor asemenea propoziţii nu este
riguros vorbind de ordinul adevărului, ci de
un ordin superior; fiindcă e o valoare pe care
inteligenţa nu o poate sesiza decît cel mult
indirect, prin efecte. Iar adevărul, în sens
strict, e de domeniul inteligenţei.
25. Miracolele nu sînt dovezi ale credinţei
(propoziţie anatemizată de nu ştiu care con­
ciliu).
Dacă miracolele constituie dovezi, ele do­
vedesc prea mult. Fiindcă toate religiile îşi
au şi şi-au avut întotdeauna miracolele lor,
inclusiv sectele cele mai stranii. în Lucian
se vorbeşte despre morţi înviaţi. Tradiţiile
hinduse sînt pline de asemenea istorii; se
spune că pînă şi astăzi, în India, miracolele
sînt privite drept evenimente lipsite de inte­
res din pricina banalităţii lor. A afirm a că
doar miracolele creştine sînt autentice, iar

154
 toate celelalte mincinoase sau a afirm a că
doar primele sînt făcute de Dumnezeu, iar
celelalte de demon e doar un expedient la­
mentabil. E o afirmaţie arbitrară şi, ca atare,
miracolele nu dovedesc nimic; ele însele au
nevoie de a fi dovedite de vrem e ce primesc
din afară o garanţie de autenticitate.
Acelaşi lucru poate fi spus despre profe­
ţii şi despre martiri.
Cînd Christos invocă ale sale kalaerga,
nu există vreun temei de a le traduce prin
miracole. Ele pot fi tot atît de bine traduse
prin „fapte bune" sau „acte frumoase".
Aşa cum îl înţeleg eu, gîndul lui Christos
era acela că El trebuia recunoscut drept sfînt
pentru că făcea mereu şi exclusiv binele.
El a spus: „De nu aş fi făcut între ei lu­
cruri pe care nimeni altul nu le-a făcut, pă­
cat nu ar avea", dar de asemenea, şi punînd
cele două afirmaţii pe acelaşi plan, „De nu
le-aş fi spus, păcat nu ar avea."72 Or, cuvin­
tele lui nu ţineau deloc de miracol, erau doar
frumoase. Noţiunea însăşi de miracol e occi­
dentală şi modernă; ea e legată de concepţia
ştiinţifică a lumii, cu care este totuşi incom­
patibilă. Ceea ce noi privim drept miracole
hinduşii socotesc a fi efecte naturale ale unor
puteri excepţionale pe care puţini oameni,
cel mai adesea sfinţi, le posedă. Ca atare, mi­
racolele conduc la supoziţia sfinţeniei.

72 loan 15, 22-24.

155
 Cuvîntul „semne" Ln Evanghelie nu vrea
să spună nici el mai mult. Nu poate voi să
spună mai mult. Căci Christos a spus: „Mulţi
îmi vor zice: au nu cu numele tău minuni
multe am făcut? Atunci voi mărturisi lor: De-
părtaţi-vă de la mine, cei care lucraţi fărăde­
legea. . .“73 De asemenea: „Se vor ridica hris-
toşi mincinoşi şi prooroci mincinoşi şi vor
face semne mari şi minuni, ca să amăgeas­
că, de va fi cu putinţă, şi pe cei aleşi. “74 Apo-
calipsa (XIII, 3-4) pare să indice o moarte
şi o înviere a Antichristului.
Deuteronomul spune: „Dacă un prooroc
vine să vestească Dumnezeu străin, chiar
de face minuni, ucideţi-l.“75
Dacă evreii au greşit ucigîndu-I pe Chris­
tos, ei au greşit aşadar nu faţă de miracolele
lui, ci faţă de sfinţenia vieţii lui şi faţă de fru­
museţea cuvintelor sale. în ce priveşte au­
tenticitatea istorică a faptelor numite mira­
cole, nu există suficiente motive nici pentru
a o afirma nici pentru a o nega in chip ca­
tegoric.
Admiţînd această autenticitate, există mai
multe moduri posibile de a concepe natura
faptelor în cauză.

73 Matei 7, 22-23.
74 Matei 24, 24.
75 Deuteronom 13, 1-5: „De se va ridica in mij­
locul tău prooroc sau văzător de vise şi va face îna­
intea ta sem n şi minune... şi-ţj v a zice: S â m er­
gem d u p ă alţi du m n ezei., pe proorocul acela sa u
pe văzătorul acela de vise să -l daţi morţii."

156
 Există un m od care e compatibil cu con­
cepţia ştiinţifică a lumii. De aceea el e de pre­
ferat. Concepţia ştiinţifică a lumii, bine în ­
ţeleasă, nu trebuie separată de adevărata
credinţă. Dumnezeu a creat acest univers ca
o ţesătură de cauze secunde; ar părea o lip­
să de pietate să presupunem existenţa unor
găuri în ţesutul acesta, ca şi cum Dumne­
zeu nu ar fi în stare să îşi atingă scopurile
decît atentînd la propria lui operă.
Dacă admitem astfel de fisuri, faptul că
Dumnezeu nu face unele şi pentru a-i salva
pe nevinovaţi de nenorocire devine un scan­
dal. Resemnarea celor inocenţi în faţa neno­
rocirii nu se poate ivi în suflet decît prin con­
templarea şi acceptarea necesităţii, înlănţuire
riguroasă de cauze secunde. Altfel sîntem
siliţi să recurgem la felurite artificii care, toa­
te, revin la a nega însăşi nenorocirea celor
inocenţi; drept urmare, a falsifica întreaga
înţelegere a condiţiei umane precum şi nu­
cleul însuşi al religiei creştine.
Faptele zise miraculoase sînt compatibile
cu concepţia ştiinţifică a lumii dacă admitem
postulatul că o ştiinţă suficient de avansată
va putea da seamă de ele.
Postulatul acesta nu suprimă legătura fap­
telor în cauză cu supranaturalul.
Un fapt poate fi legat în trei feluri de su­
pranatural.
Anum ite fapte pot fi efectele sau a ceva
ce se produce la nivelul trupului, sau cile ac­

157
 ţiunii demonului în suflet, sau ale acţiunii
lui Dumnezeu. De pildă, un om plînge din
cauza durerii fizice, alături un altul plînge
gîndindu-se la Dumnezeu cu o iubire pură.
în ambele cazuri, se varsă lacrimi. Lacrimile
amîndurora sînt efectul unui mecanism psi-
ho-fizic. Dar într-unul din cazuri o rotiţă a
acestui mecanism este supranaturală; este
iubirea. Astfel încît, deşi lacrimile sînt un fe­
nomen foarte obişnuit, cele ale unui sfînt în
stare de contemplaţie autentică sînt supra­
naturale,
în acest sens şi doar în acest sens, m i­
racolele unui sfînt sînt supranaturale. Au
această calitate aşa cum o au toate efectele
materiale ale iubirii. Milostenia făcută din ca­
ritate pură este un miracol la fel de mare ca
mersul pe ape.
Un sfînt care merge pe ape este întru to­
tul analog unui sfînt care plînge. în ambele
cazuri, acţionează un mecanism psiho-fizic
în care una dintre rotiţe este iubirea — iată
în ce constă miracolul: în faptul că iubirea
poate fi element al acestui mecanism — , iu­
bire care are un efect vizibil. Efectul vizibil
este într-unul dintre cazuri mersul pe ape,
în celălalt caz, lacrima. Primul caz este mai
rar. Iată singura diferenţă.
Există oare fapte pe care trupul singur nu
le poate produce niciodată, fapte produse nu­
mai de mecanisme în care intră ca element
fie iubirea supranaturală, fie ura demonică?

158
 Mersul pe ape se numără printre ele? E po­
sibil. Sîntem prea ignoranţi pentru a putea
afirm a sau nega în acest domeniu.
Există oare fapte pe care nici carnea, nici
ura demonică nu le pot produce, fapte ce pot
rezulta numai din acţiunea unor mecanisme
în care intră ca element iubirea? Asemenea
fapte ar furniza criterii certe ale sfinţeniei.
Există poate asemenea fapte. Şi aici sîntem
prea ignoranţi pentru a putea afirm a sau
nega. Dar tocmai pentru acest motiv, în ca­
zul cînd asemenea fapte există, ele nu ne pot
fi de nici un folos. Ele nu ne pot servi drept
criterii, de vrem e ce nu putem avea nici un
fel de certitudine în privinţa lor. Ceea ce e in­
cert nu poate furniza certitudine altui lucru.
Evul Mediu a fost obsedat de căutarea
unui criteriu material al sfinţeniei. Iată sem­
nificaţia căutării pietrei filozofale. Căutarea
Graalului pare să se refere la aceeaşi temă.
Adevărata piatră filozofală, adevăratul/
Qraal este eucharistia. Christos ne-a indicat \
ce trebuie să gîndim despre miracole punînd '
în centrul însuşi al Bisericii un miracol in­
vizibil şi întru cîtva absolut convenţional (dar
convenţia lui e garantată de Dumnezeu).
Dumnezeu vrea să rămînă ascuns. „Ta­
tăl vostru care este în ascuns.“76
Hitler ar putea muri şi învia de cincizeci
de ori, tot nu îl voi socoti Fiul lui Dumnezeu.

76 Matei 6, 6.

159
 Dacă Evanghelia nu ar face nici o menţiune
despre învierea lui Christos, mi-ar fi mai uşor
să am credinţă. Crucea îmi ajunge. Pentru
mine, dovada, lucrul cu adevărat miraculos
este perfecta frumuseţe a istorisirilor Pati­
mii, alături de cîteva cuvinte fulgurante din
Isaia: „Dispreţuit..., chinuit a fost, dar s-a
supus şi nu şi-a deschis gura sa“77 şi din
Sfîntul Pavel: „Nu răpire a socotit a fi El în­
tocmai cu Dumnezeu, ci s-a deşertat pe Sine...
ascultător făcîndu-Se pînă la moarte — şi
încă moarte de cruce78... facîndu-Se pentru
noi blestem79. Iată ceea ce mă determină să
cred.
Indiferenţa faţă de miracole nu m-ar stîn-
jeni, de vrem e ce crucea produce în mine
acelaşi efect pe care îl produce asupra altora
învierea, şi asta fără anatema aruncată de
un conciliu.
Pe de altă parte, dacă ţîiserica nu va pune
la punct o doctrină satisfăcătoare a faptelor
zise miraculoase, multe suflete se vor pierde
prin greşeala ei din cauza incompatibilităţii
aparente între religie şi ştiinţă. Iar multe al­
tele se vor pierde deoarece, crezînd că Dum­
nezeu intervine adesea în ţesătura cauzelor
secunde pentru a produce fapte particulare
cu o intenţie particulară, ele îi vor imputa

77 Isaia 53, 3 şi 53, 7.

78 Filipeni 2, 6 -8
79 G alateni 3, 13.

160
 responsabilitatea tuturor atrocităţilor la care
El nu reacţionează.
Concepţia curentă în ce priveşte miraco­
lele fie împiedică acceptarea necondiţionată
a voinţei lui Dumnezeu, fie ne sileşte să în­
chidem ochii asupra cantităţii şi a naturii
răului existent în lume — lucru foarte uşor,
evident, în adîncul unei mînăstiri şi chiar în
lume, înăuntrul unui mediu restrîns.
Se poate constata că, drept urmare, mul­
te suflete pioase ori chiar sfinte dau dovadă
de un deplorabil infantilism. Cartea lui Iov
pare să nici nu fi fost scrisă, în aşa măsură
e ignorată condiţia umană. Pentru astfel de
suflete nu există decît de o parte păcătoşi,
de cealaltă parte martiri care m or cîntînd.
Iată de ce credinţa creştină nu are aderenţă,
nu se propagă asemenea unui incendiu de
la un suflet la altul.
în sfîrşit, dacă miracolele ar avea natura,
semnificaţia şi valoarea care li se atribuie,
raritatea lor (în ciuda fenomenului Lourdes
şi a celor ca el) ar putea face să se creadă
că Biserica nu mai are deloc parte de Dum­
nezeu. Fiindcă Christos înviat a spus: „Cel
care va crede şi va fi botezat se va mîntui;
iar cel care nu va crede va fi osîndit. Iar ce­
lor ce vor crede, aceste semne vor urma: în
numele Meu, demoni vor izgoni, în limbi noi
vor grăi, şerpi vor lua în mînă şi chiar ceva
dătător de moarte de vor bea nu-i va vătăma,

161
 pe bolnavi m îinile îşi vor pune şi se vor face
sănătoşi."80
C îţi credincioşi m ai există astăzi, după
acest criteriu?
(Din fericire textul acesta nu e, poate, au­
tentic. D ar Vulgata îl adm ite.)
26. M isterele credinţei nu sînt un obiec
pentru inteligenţă în calitatea ei de facultate
care ne perm ite să afirm ăm ori să negăm.
Nu sînt de ordinul adevărului, ci deasupra
lui. Singura parte a sufletului omenesc aptă
de un contact recii cu ele este facultatea iu ­
birii supranaturale. Drept urmare num ai ea
e capabilă de adeziune în ce le priveşte.
Rolul celorlalte facultăţi ale sufletului, în-
cepînd cu inteligenţa, este doar cel de a re­
cunoaşte că acel ceva cu care iubirea supra­
naturală are contact constituie realităţi; că
aceste realităţi sînt superioare obiectelor pro­
prii facu ltăţilor în cauză; în sfîrşit, rolu l lor
este de a face linişte de îndată ce, în suflet,
iubirea supranaturală se trezeşte şi se ac­
tualizează.
V irtutea iu birii înseam nă exercitarea fa­
cultăţii iubirii supranaturale. Virtutea credin­
ţei înseam nă subordonarea tuturor facultă­
ţilor sufletului facultăţii iubirii supranaturale.
Virtutea speranţei înseam nă orientarea su­
fletului către o transform are în urm a căreia
sufletul va fi integral şi exclusiv iubire.

80 Luca 16, 16-18.

162
 Pentru a se subordona facu ltăţii iubirii,
celelalte facultăţi trebuie să-şi afle fiecare bi­
nele propriu; m ai cu seamă inteligenţa, care
e facultatea cea m ai preţioasă după iubire.
A şa este într-adevăr.
Cînd inteligenţa, după ce a făcut linişte
pentru a lăsa iubirea să invadeze sufletul în­
treg, reîncepe să se exercite, ea se descoperă
pe sine mai bogată în lum ină decît înainte,
mai aptă să sesizeze obiectele şi adevărurile
ce îi sînt proprii.
Mai mult, cred că aceste tăceri constituie
pentru ea o educaţie fără nici un alt echiva­
lent şi că ele îi perm it să atingă adevăruri
care altfel i-ar răm îne pentru totdeauna as­
cunse.
Există adevăruri care îi sînt aproape, ac­
cesibile, dar pe care nu le poate atinge decît
după ce a străbătut în tăcere de-neînţelesul.
Nu asta vrea să spună Sfîntul loan al Cru­
cii num ind credinţa noapte?
Inteligenţa nu poate recunoaşte decît prin
experienţă, aposteriori, avantajele subordo­
nării ei faţă de iubire. Nu le presim te dintru
început. Nu are, la început, nici un m otiv re­
zonabil să accepte această subordonare. De
aceea subordonarea ei este un lucru supra­
natural, operat numai de Dumnezeu. Prima
tăcere, durînd abia o clipă, care se desfăşoa­
ră în tot sufletul din supunere la iubirea su­
pranaturală, e grăuntele aruncat de Dom-

163
r
nul, grăuntele de m uştar aproape nevăzut
care va ajunge în tr-o zi arborele crucii.81
T ot astfel, cînd dăm desăvîrşită atenţie
unei m uzici desăvîrşit de frum oase (la fel
pentru arhitectură, pictură etc.), inteligenţa
nu găseşte nimic de afirm at ori de negat. Dar
toate facultăţile sufletului, inclusiv in teli­
genţa, fac linişte şi răm în suspendate în as­
cultare. Ascultarea se aplică unui obiect in­
com prehensibil, dar care cuprinde reeditate
şi bine. Iar inteligenţa, deşi nu sesizează aco­
lo nici un adevăr, află hrană.
Cred că m isterul frum osului în natură şi
în arte (numai în arta de prim ordin, perfec­
tă sau aproape perfectă) este un reflex sen­
sibil al m isterului credinţei.
27. Datorăm precizărilor cu care Biserica
a socotit că trebuie să înconjoare tainele cre­
dinţei, m ai ales condam nărilor proclam ate
de ea (anathema sfi), o atitudine permanentă
şi necondiţionată de atenţie respectuoasă,
dar nu o adeziune.
Datorăm de asem enea o atenţie respec­
tuoasă opiniilor condam nate de ea, în m ă­
sura în care conţinutul lor, sau viaţa celor
care le-au propus, cuprinde o anum e apa­
renţă a binelui.
Adeziunea inteligenţei nu este datorată
absolut nici unui lucru, în nici o situaţie. Ea
nu e niciodată şi în nici un grad o chestiune

81 Matei 13, 31-32; Marcu 4, 30-32; Luca 13, 19.

164
 de voinţă. Atenţia, doar ea, e voluntară. De
aceea numai ea singură poate constitui obiec­
tul unei obligaţii.
Dacă vrei să provoci în tine, prin voinţă,
adeziunea inteligenţei, ceea ce se produce nu
este o adeziune a inteligenţei, ci autosuges­
tia. La asta revine m etoda lui Pascal. Nim ic
nu degradează m al m ult credinţa. Iar, m ai
devreme sau m al tîrziu, se produce cu nece­
sitate un fenom en de compensare sub form a
dubiilor şi a „ispitelor potrivnice credinţei".
Nim ic nu a contribuit m al m ult la slăbi­
rea credinţei şi la răspîndirea necredinţei de-
cît falsa concepţie despre obligaţia inteligen­
ţei. O rice altă obligaţie în afară de obligaţia
atenţiei înseşi, im pusă inteligenţei în exer­
ciţiul fu ncţiei ei, sufocă sufletul. în treg su­
fletul, nu num ai inteligenţa.
28. Jurisdicţia Bisericii în materie de cre­
dinţă e bună în m ăsura în care im pune in ­
teligenţei o anum e disciplină a atenţiei. De
asemenea în m ăsura în care îm piedică inte­
ligenţa să pătrundă în dom eniul Tainelor,
domeniu care îi e străin, şi să divagheze asu­
pra lor.
Ea este cu totul rea în măsura în care îm ­
piedică inteligenţa să utilizeze cu o totală li­
bertate, în domeniul investigării adevărurilor
ce îi sînt proprii, lum ina răspîndită în suflet
de contem plaţia iubitoare. Libertatea com ­
pletă e esenţială pentru inteligenţă în do­
m eniul ei specific. Inteligenţa trebuie să se

165
 exercite cu o totală libertate, sau să tacă.
în dom eniul ei Biserica nu are nici un drept
de jurisdicţie şi, prin urmare, m ai cu seamă
toate „defin iţiile" unde intervin dovezi sînt
nelegitim e.
In m ăsura în care „Dumnezeu există" e o
propoziţie intelectuală— dar numai în aceas­
tă măsură — o putem nega fără a comite nici
păcat îm potriva iubirii sau îm potriva credin­
ţei. (Mai mult, această negaţie, făcută cu titlu
provizoriu, e o etapă necesară investigaţiei
filozofice.)
în fapt, a existat încă de la început, sau
aproape de la început, o stînjenire a in teli­
genţei în creştinism. Această stînjenire se da­
torează m odului în care B iserica şi-a con­
ceput prerogativele de ju risdicţie şi a gîndit
m ai cu seam ă utilizarea form ulei anathe­
ma sit.
Oriunde există stînjenire a inteligenţei exis­
tă oprim are a individului de către faptul so­
cial, care tinde să devină totalitar. în secolul
al X III-lea m ai ales, Biserica a instaurat un
început de totalitarism . De aceea ea nu este
lipsită de responsabilitate în evenim entele
actuale. Partidele totalitare s-au form at ca
j efect al unui m ecanism analog utilizării for-
I m ulei anathema sit.
Această form ulă şi utilizarea care i s-a dat
îm piedică Biserica să fie catolică altfel decît
prin nume.

166
 29. înainte de creştinism , un num ăr ne­
determ inat de oam eni, în Israel şi în afara
Israelului, au înaintat poate tot atît de de­
parte ca sfinţii creştini în iubirea şi în cu­
noaşterea lui Dum nezeu.
Tot aşa stau lucrurile după Christos pen­
tru acea parte a um anităţii aflată în afara
Bisericii catolice („schismatici“, „eretici“, „ne­
credincioşi"). M ai general, e îndoielnic că ar
fi existat, după Christos, m ai m ultă iubire şi
cunoaştere de Dumnezeu în creştinătate de-
cît în anum ite ţări necreştine precum India.
30. E foarte probabil că destinul etern a
doi copii morţi după cîteva zile de la naştere,
unul botezat şi altu l nu, este acelaşi (chiar
dacă părinţii celui de-al doilea nu ar fi avut
n ici o intenţie să îl boteze).
31. D intre cărţile Vechiului Testam ent,
doar un mic num ăr (Isaia, Iov, Cîntarea Cîn-
tărilor, Daniel, Tobie, Iezechiel în parte, anu­
m iţi Psalmi, unele cărţi sapienţiale, începu­
tul G enezei...) e asim ilabil pentru un suflet
creştin; la care se adaugă cîteva formule răs-
pîndite în celelalte cărţi. Restul nu e digera­
bil pentru că lipseşte acolo un adevăr esen­
ţial, aflat în centrul creştinismului, un adevăr
pe care grecii îl cunoşteau perfect: anume po­
sibilitatea nenorocirii pentru cei nevinovaţi.
în ochii evreilor (cel puţin înainte de exil,
cu cîteva excepţii), păcatul şi nenorocirea,
virtu tea şi prosperitatea sînt inseparabile,
ceea ce face din Iahve un T ată terestru, nu

167
 ceresc, vizibil, nu ascuns. Ca atare un Dum­
nezeu fals. Cu o asem enea concepţie, actul
de caritate pură devine im posibil.
32. Am putea pune ca postulat:
Este falsă orice concepţie despre Dum ­
nezeu incom patibilă cu o m işcare de iubire
pură.
Sînt adevărate, în grade diferite, toate ce­
lelalte concepţii.
Iubirea şi cunoaşterea lui Dum nezeu nu
sînt realm ente separabile, fiindcă se spune
în Eclesiastic: „[D om nul] a dat înţelepciu­
nea celor ce-L iubesc pe E l.“82
33. Istoria creaţiei şi a păcatului originar
din Geneză e adevărată. Dar celelalte istorii
ale creaţiei şi ale păcatului originar, din ce­
lelalte tradiţii, sînt de asem enea adevărate
şi cuprind adevăruri nespus de preţioase.
Sînt reflexele diferite ale unui unic ade­
văr intraductibil în cuvinte umane. E l poate
fi presim ţit prin interm ediul unuia dintre
aceste reflexe. Poate fi şi m ai bine presim ţit
prin interm ediul m ai m ultora.
(Folclorul mai cu seamă, bine interpretat,
cuprinde com ori de spiritualitate.)
34. Biserica nu pare să îşi fi îndeplinit în
m od desăvîrşit m isiunea de păstrare a doc­
trinei. E departe de a şi-o fi împlinit. Nu nu­
m ai pentru că a adăugat precizări, restricţii
şi in terdicţii poate abuzive: ci şi pentru că

82 Eclesiastic I, 9.

168
 a pierdut în m od aproape sigur o parte din
com ori.
Rămîn drept mărturii pasaje din Noul Tes­
tament, adm irabil de frum oase, dar astăzi
cu totul de neînţeles şi care nu au fost pro­
babil întotdeauna aşa.
— În tîi Apocalipsa, aproape toată.
— Pasajul din Sfîntul loan: Christos „a
venit prin apă şi prin sînge... nu num ai prin
apă, ci prin apă şi sînge... Căci trei sînt care
m ărturisesc pe păm înt: Duhul şi apa şi sîn-
gele şi aceştia trei una sînt."83 Insistenţa ace­
luiaşi Sfînt loan asupra apei şi sîngelui care
au ieşit din coasta lu i Christos.84
— Convorbirea cu Nicodim e de asem e­
nea foarte m isterioasă.85
— Sfîntul Pavel: „... înrădăcinaţi şi în te­
m eiaţi fiind în iubire, să puteţi să înţelegeţi,
îm preună cu toţi sfinţii, care este lărgimea
şi lungimea şi adîncimea şi înălţimea şi să
cunoaşteţi iubirea lui Christos, cea m ai pre­
sus de cunoaştere."86 O rigen deja, pe care
îl desparte de Sfîntul Pavel un tim p relativ
scurt, comentează acest frumos pasaj în ma­
niera cea m ai plată.

83 I loan 5, 6 -8 . P asaju l su n ă astfel: „Căci trei

sînt care mărturisesc în cer: Tatăl, Cuvîntul şi Sfîn­
tul D uh , şi Aceştia trei U n a sînt. Şi trei sînt care
m ărturisesc pe pămînt: D u h u l şi ap a şi sîngele şi
aceştia trei m ărturisesc la fel.“
84 loan 19, 34.
85 loan 3, 1-21.
86 Efeseni 3, 18-19.

169
 — Pasajul Sântului Pavel despre M elchi-
sedec: „... fără tată, fără mamă, fără spiţă
de neam, ci făcut fiind asem enea Fiului lui
Dumnezeu, el răm îne preot pururea"87.
— D octrina în vierii trupurilor.88 Trupul
viu care trebuie să piară, „trupul spiritual"
[pneumatike — trebuie oare să ne gîndim la
teoria pitagoreică legată de pneuma conţi­
nută în sămînţă?) care e nepieritor. Raportul
între această doctrină şi importanţa dată cas­
tităţii („Orice păcat pe care-1 va săvîrşi omul
este în afară de trup. Cine se dedă însă des-
frînării păcătuieşte în însuşi trupul său."89
„Bucatele sînt pentru pîntece şi pîntecele pen­
tru bucate şi Dumnezeu va nim ici şi pe unul,
şi pe celelalte. Trupul însă nu este pentru
desfnnare, ci pentru Domnul şi Domnul este
pentru trup."90) [Care e aici sensul cuvîntu-:
lu i „trup", atît de ciudat opus „pîntecelui"?]
Studiul doctrinelor hinduse aruncă asu­
pra acestei tem e o lum ină m ult m ai vie de-
cît orice text creştin, după cunoştinţa mea.
Creştinii nu au spus niciodată, din cîte ştiu,
pentru ce castitatea (şi m ai cu seam ă virgi­
nitatea) are o valoare spirituală. E o lacună
gravă şi ea îndepărtează de Christos o m ul­
ţim e de suflete.

87 Evrei 7, 3.
88 I Corinteni 15.
89 I Corinteni 6, 18.
90 I Corinteni 6, 13.

170
 — Raportul între doctrina mîntuirii, unde
omul este scopul (doctrină care, aşa cum re­
m arca foarte bine Abelard, e cu totul de ne­
înţeles) şi doctrina în aparenţă contrară in ­
dicată de cuvintele „Dumnezeu a voit să dea
Fiului său m ulţi fraţi". (Am fi fost deci creaţi
din cauza întrupării.)
— Raportul m isterios între Lege şi păcat,
exprim at de Sfîntul Pavel în tr-u n m od atît
de ciudat cîteodată. Şi aici, gîndirea hindu­
să oferă puţină lum ină.
— Insistenţa cu care sînt repetate expre­
sii precum : „... spînzurat pe lem n“, ....s-a
făcut blestem ". — E aici ceva ce s-a pierdut
fără urmă.
— V iolenţa extraordinară a lu i Christos
îm potriva fariseilor, reprezentanţi ai spiritu­
lui celui m ai pur al Israelului. Ipocrizia, în ­
gustim ea şi corupţia, vicii com une oricărui
fel de cler din pricina slăbiciunii umane, nu
explică această violenţă. Un cuvînt al cărui
sunet e foarte m isterios arată că era vorba
despre altceva: ,Aţi luat cheia cunoştinţei."91!
Pitagoreicii num eau „cheie" m edierea în-
tre Dumnezeu şi creatură. O numeau de ase­
m enea arm onie.
— Cuvîntul „Fiţi, dar, voi desăvârşiţi, pre­
cum Tatăl vostru cel ceresc desăvîrşit este",
rostit im ediat după „Tatăl vostru cel din ce­
ru ri face să răsară soarele său peste cei răi

91 Luca 11, 52.

171
 şi peste cei buni şi trim ite ploaie peste cei
drepţi şi peste cei nedrepţi"92, im plică o în ­
treagă doctrină care, după cunoştinţa mea,
nu este nicăieri dezvoltată. Căci Christos ci­
tează ca însuşire supremă a dreptăţii lui Dum­
nezeu ceea ce se invocă m ereu (de pildă în
Iov) pentru a-L acuza de nedreptate, anume
că dăruieşte fără deosebire celor buni şi ce­
lor răi.
Trebuie să fi existat în învăţătura lui Chris­
tos noţiunea unei anum ite virtu ţi a in dife­
renţei, virtute sim ilară cu ceea ce găsim în
stoicism ul grec şi în gîndirea hindusă.
Cuvîntul lui Christos aminteşte de strigă­
tul suprem al lui Prometeu: „Cerule prin care
pentru toţi se roteşte lum ina com ună..."
I (în plus, lum ina şi apa m enţionate acolo
|au probabil şi o semnificaţie spirituală, anu­
me că toţi — din Israel şi din afara lui, din
Biserică şi din afara ei — sînt în aceeaşi mă-
jsură inundaţi de har, cu toate că cei m ai
m ulţi îl refuză.)
Lucrul acesta e cu totul contrar concep­
ţiei curente conform căreia Dum nezeu tri­
m ite în m od arbitrar m ai m ult har unuia,
m ai puţin altuia, asemenea unui suveran ca­
pricios; şi că face astfel sub pretextul că nu
datorează nim ănui harul! Or, El e dator faţă
de bunătatea lu i in fin ită să acorde fiecărei
creaturi plenitudinea binelui. Trebuie să gîn-

92 Matei 5, 48 şi 5, 45.

172
dim m ai degrabă că El răspîndeşte neînce­
tat asupra fiecăruia plinătatea harului, dar
că i se răspunde printr-un consimţămînt mai
m ult sau m ai puţin intens. în dom eniul pur
spiritual, Dum nezeu îndeplineşte toate do­
rinţele. Cei care au m ai puţin au cerut m ai
puţin. — Faptul însuşi că Logos a fost tra­
dus prin verbum arată că ceva s-a pierdut; j
logos înseam nă înainte de toate raport şi e ,
sinonim cu arythmos, număr, la Platon şi |
la pitagoreici. — Raport, adică proporţie. —
Proporţie, adică arm onie. — Arm onie, adi­
că m ediere. Aş traduce: La început era M e­
dierea.
(Tot acest început al Evangheliei Sfîntu-
lu i loan e foarte obscur. Pasajul „E l era lu ­
m ina cea adevărată care, venind în lum e,
lum inează pe tot om ul" contrazice cu totul
doctrina catolică a botezului. Fiindcă, de vre­
me ce a venit, Verbul locuieşte în ascuns în
flecare om, botezat ori nu; nu botezul este j
cel care îl face să pătrundă în suflet.)
S-ar putea cita m ulte alte pasaje.
Incom prehensiunea unora dintre disci­
poli, chiar după PogoriTea Sfîntului Duh (do­
vedită de episodul Petru — Cornelie) pe de
o parte, pe de altă parte m asacrele pricinu­
ite de persecuţie explică această insuficient
de riguroasă transm itere. Poate că spre în - 1

ceputul secolului al II-lea toţi, sau aproape

toţi, cei care înţeleseseră au fost ucişi.

173
r Liturghia conţine şi ea cuvinte cu o tona­
litate m isterioasă.
— „Pornit în căutarea mea, te-ai aşezat
cuprins de osteneală"93 trebuie să aibă le ­
gătură şi cu altceva în afară de episodul fe­
m eii sam aritence din Sfîntul loan. Apropie­
rea acestui cuvînt de tem a m ultor poveşti
din folclor aruncă asupra celor din urm ă o
lum ină vie.
s Ideea unei căutări a omului de către Dum­
nezeu e de o nesfirşită splendoare, de o ne-
‘sfîrşită adîncim e. De îndată ce ea este în lo­
cuită cu ideea unei căutări a lui Dumnezeu
de către om apare decadenţa.
— „Fericit copac! De ram urile tale — e
atîrnată răscum părarea lum ii. — E şti cîn-
tarul pe care s-a cîntărit acest trup — care
i-a răpit infernului prada."94
A cest sim bol al balanţei este de o m inu­
nată profunzime. Balanţa joacă un mare rol
în gîndirea egipteană. Cînd Christos moare,
soarele se află în constelaţia Berbecului, iar
luna în cea a Balanţei. De observat că sem ­
nul din urm ă era num it „Cleştele Canceru­
lui". Scriitorii nu încep să îi dea num ele de
„Balanţă" decît cu puţin înainte de era creş-

93 Pasaj din secvenţa Dies irae cîntată, în litur­

ghia catolică, la slujba de imnormintare: „Quaerens
me sedisti l a s s u s (7V. ed.fr.)
94 Pasaj din im nul Vexilla regis: „Beata (arbor)
cujus brachiis/ Pretium pependit saeculi/ Statera
facia corporis./ Tiditquepraedam Tartari.“ [N. ed.fr]

174
tină (coi o lună înainte, soarele se afla în Peşti,
iar luna în Fecioară; cf. sem nificaţiei sim ­
bolice a Peştelui [I.X.0.Y.E.]95.
Dacă luăm seam a la această m etaforă,
cuvîntul lui Arhim ede „Dă-m i un punct de
sprijin şi voi răsturna lum ea“ poate fi privit
ca o profeţie. Punctul de sprijin este crucea,
intersecţie a tim pului şi a eternităţii.
„Aşa cum astrul îşi trim ite raza / aduce
un fiu pe lume Fecioara / cu aceeaşi frumu­
seţe / La fel cum raza nu ştirbeşte steaua /
naşterea fiu lu i nu-i ştirbeşte m am ei pu­
ritatea."96 Sînt cuvinte cu un sunet foarte
straniu.
Iar strofa precedentă („Soare ce nu cu­
noaşte apusul / stea pururi strălucitoare /
pururi lum inoasă")97 devine extraordinară
prin apropierea de un basm al indienilor din
Am erica, unde soarele, îndrăgostit de fiica
unei căpetenii care a respins pe toţi peţitorii,
coboară pe păm înt luînd chipul unui băiat

95 în primele veacuri creştine, peştele era u n u l

dintre cele m ai puternice sim boluri christice, iar li­
terele cuvântului grecesc ichthys erau interpretate
drept iniţialele cuvintelor din expresia care sinte­
tiza condiţia lui Christos: Iesous CHristos THeou
Yios Soter (Iisus Christos, Dum nezeu, Mîntuitorul
nostru).
96 Pasaj cântat la vecernia Naşterii: „Sicut sidus
radium/ profert VirgoJUium/ pariforma. / Neque si­
dus radio/ neque materJilio/ fit corruptia." [N. ed.fr)
97 „Sol occasum nesciens/ stella semper ruti-
lans/ semper clara." (N . ed. fr.)

175
 bolnav, aproape orb, îngrozitor de sărac. O
stea îl însoţeşte, preschim bată în tr-o bătrî-
nă zdrenţăroasă, bunica flăcăului. Căpete­
nia pune peţitorii să se întreacă pentru mina
fiicei lui, hotărîndu-le încercări foarte grele,
îm potriva oricărei aşteptări, băiatul cel săr­
man, deşi bolnav, zăcînd pe-o rogojină, e sin­
gurul care izbuteşte să treacă de toate. Deşi
plină de silă, fata căpeteniei îi devine soţie ca
să respecte cuvîntul tatălui ei. Bietul zdren­
ţăros se transform ă atunci într-un prinţ m i­
nunat şi îşi preschim bă soţia, prefăcîndu-i
în aur veşm intele şi părul.
Povestea nu poate fi atribuită, după cît
se pare, unei influenţe creştine...
— în liturghia zilelor pascale, „el însuşi
a însem nat atunci lem nul pentru a vindeca
răul pricinuit de lem n“989— .... copac nobil
între toţi, copac unic; nici o pădure nu cu ­
prinde unul asem enea prin frunză, floare
şi rod.“" Sînt cuvinte splendide; de ele tre­
buie să se fi legat o întreagă sim bolică astăzi
pierdută. De altfel întreaga liturghie a Săp-
tămînii Mari are, aş zice, un ameţitor parfum
de vechim e.
— Legenda Graalului lasă să se întrevadă
o îm binare, astăzi neinteligibilă, între drui-

98 Pasaj din im nul Pange lingua, ciruat In Vine­

rea Mare: ..ipse lignum tunc notauit, damna ligni
ut solveret.'“ (N . ed.fr.)
99 Ibid.: ___arbor una nobilis/ nulla silea pro­
feri./ fronde, flore, germine.“ [N. ed.fr.)

176
 dism şi creştinism , realizată fără îndoială în
anii care au urmat morţii lui Christos, cu toa­
te că poem ele datează din secolul al XII-lea.
De observat că Biserica nu a condamnat nici­
odată poem ele Graalului, în pofida am este­
cului evident al creştinism ului cu o tradiţie
necreştină. Aproape im ediat după pătim irea
lui Christos, H erodot a fost trim is în reşe­
dinţă obligatorie la Lyon, el fiind în soţit de
o num eroasă suită în care trebuie să fi aflat
şi creştini. (Poate Iosif din Arim ateea?) Drui­
zii au fost exterm inaţi de Claudius cîţiva ani
m ai tîrziu.
— Dionysiacele lui Nonnos, poem al unui
egiptean probabil creştin din secolul al VI-lea,
unde nu se vorbeşte însă decît despre zei
greci şi astrologie, prezintă asem ănări foar­
te ciudate cu Apocalipsa şi trebuie să fi fost
inspirat de o com binaţie de acelaşi tip.
(N.B. Se vorbeşte acolo despre un rege Ly-
curg, m enţionat deja în Homer, care l-a ata­
cat m işeleşte pe Dionysos pe cînd acesta era
dezarmat şi l-a silit să-şi caute refugiu înfu n ­
dul M ării R oşit Lycurg era rege al arabilor
aflaţi la sud de M untele Carm el. G eografic
nu poate fi vorba decît despre Israel. Dacă
adm item că Israel era privit de cei vechi ca
un popor blestem at pentru că refuzase noţi­
unea de Dum nezeu mediator, pătim itor şi
m întuitor, revelată Egiptului, am putea în ­
ţelege ceea ce altfel este inexplicabil: anume
că Herodot, atît de avid de toate ciudăţeniile

177
 de ordin religios, nu a vorbit niciodată de­
spre Israel. De rem arcat că Israel era pre­
destinat să slujească de matcă lui Christos —
dar şi să îl ucidă. De remarcat iarăşi că, după
cum ne spun numeroase mărturii, Dionysos
este acelaşi zeu cu Osiris. Dacă am poseda
versiunea egipteană a istoriei lui Moise, am
avea probabil surprize...)
— Dacă Runa lui Odiru citată m ai sus, nu
e anterioară oricărui contact cu creştinis­
mul, ea ar putea fi urma unui amestec sim i­
lar. Ceea ce nu ar fi m ai puţin extraordinar.
Au existat poate la începuturi apostoli ai
lui Christos care să fi înţeles cuvîntul „m er­
geţi şi învăţaţi toate neamurile*' în m odul pe
care eu îl cred cel bun?
35. înţelegerea creştinism ului ne-a de­
ven it aproape im posibilă din cauza m iste­
rului care acoperă istoria prim elor tim puri
creştine.
A cest m ister stăruie m ai în tîi asupra ra­
portu rilor creştinism ului cu Israel pe de o
parte, cu tradiţiile religioase ale neam urilor
igentes) pe de altă parte.
E extrem de im probabil să nu fi existat
la începuturi încercări de sincretism, un sin­
cretism analog celui la care visa Nicolaus Cu-
sanus. Or, nu există nici un fel de urm ă de
condam nare proclam ată de B iserică îm po­
triva unor asemenea încercări. (De altfel, Ni­
colaus Cusanus nu a fost nici el condamnat.)
Cu toate acestea, lucrurile s-au desfăşurat

178
 ca şi cum asem enea condam nări ar fî fost
rostite.
Pe lingă inepţiile lu i Clem ent din Alexan­
dria — care n ici m ăcar nu m ai ştia ce legă­
turi strînse unesc filozofia greacă clasică şi
religia m isterelor — trebuie să fi existat oa­
m eni care au văzu t în Vestea cea bună în ­
coronarea vechii religii. Ce s-a întîm plat cu
operele lor?
Porphyrios spunea că Origen a interpre­
tat simbolic Scripturile lui Israel slujindu-se
de cărţile secrete ale pitagoreicilor şi ale stoi­
cilor. Totuşi, atunci cînd vorbeşte despre filo­
zofia greacă, Origen o invocă spre a o respin­
ge. De ce? Fiindcă era vorba despre prăvălia
de vizavi? Ori din alt m otiv? Voia să ascun­
dă ceea ce îi datora? D ar pentru ce? Pasajul f
din Porphyrios arată lim pede că M isterele
erau pe de-a-ntregul alcătuite din alegorii.
Eusebiu citează acest pasaj şi îl declară
pe Porphyrios m incinos fiindcă spusese de­
spre Origen că acesta începuse prin a „eleni-
za“. D ar nu neagă restul.
Eusebiu citează de asem enea o scrisoare
m ai m ult decît ciudată a episcopului Meli-
ton către Marc Aureliu, scrisă pe un ton prie­
tenesc [Hist., IV, 26). „Filozofia noastră s-a
dezvoltat m ai în tîi printre barbari, dar şi-a
aflat înflorirea printre popoarele tale (tois sois
ethesin), sub marea domnie a lui Augustus."
Aceşti „barbari" nu pot fi decît evreii. Dar
ce înseam nă restul frazei?

179
 Augustus a m urit în anul 14 al erei noas­
tre. Christos era adolescent. Creştinismul nu
exista.
„Filozofia noastră" înseamnă Logosul nos­
tru, Christos? Şi-a găsit înflorirea (adică ti­
nereţea) printre neam uri (gentes), în Grecia
sau în Italia?
Episcopul adaugă: „cea mai bună dovadă
că logosul nostru a crescut în acelaşi tim p
cu preafrumosul început al imperiului către
bine este că el nu a suferit nici o umilinţă din
partea stăpînirii lui Augustus, ci a avut dim­
potrivă întreaga strălucire şi slavă după do­
rinţa tuturor".
Se vorbeşte mereu despre „viaţa ascunsă
de la Nazaret". Se uită doar faptul că, dacă
într-adevăr această viaţă a fost ascunsă, nu
putem şti că ea s-a desfăşurat la Nazaret.
Iată tot ce ştim, din Evanghelie, despre
viaţa lu i Iisus dinainte de botezul lu i loan.
S-a născut la Betleem. Fiind încă prunc,
a fost dus de familia sa în Egipt. A rămas aco­
lo un tim p nedeterm inat. (Io sif a revenit în
ţară după m oartea lui Irod, dar nim ic nu ne
spune că s-a întors im ediat după ea; s-ar fi
putut scurge cîţiva ani.) La doisprezece ani
petrece sărbătoarea Paştelui la Ierusalim .
Părinţii săi locuiau atunci la Nazaret. (E ciu­
dat că Luca nu m enţionează fuga în Egipt.)
La treizeci de ani e botezat de către loan. Iată
riguros tot ce ştim.
E şi aici un m ister foarte ciudat.

180
 Un al treilea m ister e cel al relaţiilor creş­
tinism ului cu Im periul. Tiberiu voia să îl in­
cludă pe Christos în Pantheon şi a refuzat mai
în tîi să îi persecute pe creştini. Şi-a schim ­
bat apoi atitudinea. Pison, fiul adoptiv al lui
Galba, provenea probabil dintr-o familie creş­
tină (cf. lucrărilor lui M. Hermann). Cum ne
putem explica faptul că oam eni ca Traian şi
m ai cu seam ă M arc Aureliu i-au persecutat
cu atîta îndîrjire pe creştini? Dante îl aşază
totuşi pe Traian în Paradis... Dim potrivă,
Com m odius şi alţi îm păraţi nelegiuiţi le-au
fost m ai degrabă favorabili. Şi cum se face
că mai apoi Im periul a adoptat creştinism ul
drept religie oficială? Care au fost condiţiile
pentru a fi adoptat? Ce degradare a trebuit
să sufere în schimb? Cum s-a ajuns la aceas­
tă com plicitate între între Biserica lui Chris­
tos şi Fiară? Căci Fiara din Apocalipsă este
aproape sigur Im periul.
Im periul rom an era un regim totalitar şi
grosolan m aterialist, întem eiat pe adorarea
exclusivă a statului, la fel cum este nazis­
mul. O sete de spiritualitate exista latent în
nefericiţii supuşi acelui regim. îm păraţii au
înţeles de la început necesitatea de a înăbuşi
creştinism ul printr-o falsă m istică, din te­
m erea că o m istică veritabilă s-ar putea ivi
şi ar zgudui totul.
A existat o încercare de a aduce la Roma
misterele de la Eleusis. Aceste mistere îşi pier­
duseră — o arată indicii convingătoare —

181
 orice conţinut autentic. Masacrele atroce care
avuseseră loc atît de des în Grecia, la Atena
mai cu seamă, de la cucerirea romană şi chiar
înainte de ea, s-ar fi putut foarte bine să in ­
fluenţeze transmiterea lor; s-ar putea ca mis­
terele să fi fost reconstituite de către iniţiaţi
de grad înalt. Ceea ce ar explica dispreţul cu
care Clement din Alexandria vorbeşte despre
ele, deşi s-ar fi putut să fi fost el însuşi in i­
ţiat. Tentativa de transfer a eşuat totuşi.
în schim b druizii şi adepţii cultului se­
cret al lui Dionysos au fost exterm inaţi, p i­
tagoreicii şi toţi filozofii au fost urm ăriţi fără
milă, cultele egiptene au fost interzise, creş­
tin ii au fost trataţi aşa cum ştim.
M işuna de culte orientale din Rom a epo­
cii sem ăna perfect cu puzderia sectelor de
gen teozofic din zilele noastre. A tît cît ne pu­
tem da seama, şi în primul, şi în al doilea caz
nu era vorba despre articolul autentic, ci de­
spre replici destinate snobilor. Antoninii sînt
ca o oază în istoria atroce a Im periului ro ­
man. Cum de au fost ei în stare să îi per­
secute pe creştini?
Ne putem întreba dacă, profltînd de viaţa
subterană a noii religii, nu s-au infiltrat prin­
tre creştini elem ente cu adevărat criminale?
Trebu ie ţin u t seam a m ai ales de spiritul
apocaliptic ce îi însufleţea. A şteptarea ve­
n irii im inente a îm părăţiei le dădea elan şi
îi întărea, îndem nîndu-i spre actele de ero­
ism cele m ai extraordinare, aşa cum pe co-

182
 m unişti îi exaltă curînd aşteptata revoluţie,
în tre cele două psihologii trebuie să existe
m ulte asem ănări.
Dar, în ambele cazuri, o asem enea aştep­
tare constituie şi un m are pericol social. Se
găsesc la istoricii antici o m ulţim e de rela­
tări despre cetăţi unde, în urm a unei elibe­
rări de sclavi, decizie luată de un tiran pen­
tru un m otiv oarecare, stăpînii nu au m ai
putut ţine în frîu pe cei neeliberaţi. Sclavia
era o condiţie atît de teribilă, încît nu putea
fi îndurată decît de suflete zdrobite prin lip ­
sa totală a speranţei. De îndată ce strălucea
o licărire de speranţă, nesupunerea deve­
nea endem ică.
Ce efect putea astfel produce speranţa cu­
prinsă în Vestea cea bună! Vestea cea bună
nu însem na num ai m întuirea, ci, m ai mult,
cvasi certitudinea apropiatei sosiri în slavă
a lu i Christos pe păm înt.
La Sfîntul Pavel, pentru un îndem n spre
blîndeţe şi dreptate adresat stăpînilor, exis­
tă poate zece adresate sclavilor, sfătuindu-i
să lucreze şi să se supună. Putem explica
la rigoare aceste îndem nuri printr-u n rest
de prejudecăţi sociale, ce persistau în el în
pofida creştinism ului. D ar e m ult m ai pro­
babil că era m ai lesne să îi aduci pe stăpînii
creştini la blîndeţe decît pe sclavii creştini,
îm bătaţi cum erau de aşteptarea zilei celei
mari, la supunere.

183
 M arc Aureliu dezaproba poate sclavia;
fiindcă e neadevărat că filozofia greacă, în
afară de Aristotel, a făcut apologia acestei in­
stituţii. După mărturia lui Aristotel, anumiţi
filozofi o condamnau drept „absolut contra­
ră naturii şi raţiunii". Platon, în Politicul nu
consideră că ea are un statut legitim decît în
m aterie crim inală, aşa cum e cazul la noi cu
închisoarea şi m unca forţată.
însă Marc Aureliu avea în prim ul rînd ca
sarcină să păstreze ordinea. Şi-o repeta lui
însuşi cu amar.
C atolicii ju stifică foarte uşor m asacrele
ereticilor prin pericolul social inerent ere­
ziei. Nu le vine în minte ideea că persecuţiile
creştinilor din prim ele secole pot prim i ace­
eaşi ju stificare, şi cu cel puţin tot atît m o­
tiv. Ba chiar un m otiv cu mult mai puternic,
de vrem e ce nici o erezie nu a cuprins o idee
atît de zguduitoare ca aşteptarea aproape
sigură a ven irii apropiate a lu i Christos-îm -
părat.
Un val de nesupunere printre sclavii Im ­
periului ar fi dus neîndoielnic la prăbuşirea
întregului edificiu în m ijlocul celor m ai în-
spăim întătoare dezordini.
în tim pul lu i Constantin aşteptarea apo­
caliptică trebuie să se fi erodat considerabil.
Pe de altă parte, masacrele creştinilor împie­
dicau transm iterea doctrinei lor celei m ai
profunde, ceea ce golise poate, sau chiar foar­
te probabil, creştinism ul de o m are parte a

184
 conţinutului său spiritual. Constantin a pu­
tut izbuti în ce priveşte creştinism ul opera­
ţia care nu îi reuşise lu i Claudius în ce p ri­
veşte m isterele eleusine.
Dar nu era în interesul Im periului şi nici
de demnitatea lui ca religia sa oficială să apa­
ră drept prelungirea şi încununarea tradiţi­
ilor vechi de secole ale ţărilor cucerite, zdro­
bite şi degradate de către Rom a — Egiptul,
Grecia, Galia. în ce priveşte Israelul, lucrul
nu avea im portanţă; în prim ul rind, legea
cea nouă era foarte îndepărtată de legea ve­
che; apoi şi m ai cu seam ă Ierusalim ul nu
m ai exista. De altfel, spiritul legii vechi, atît
de străin de orice m istică, nu era foarte de­
osebit de spiritul roman. Rom a se putea îm ­
păca cu un Dum nezeu al oştirilor.
Pînă şi spiritul naţionalist evreu, care,
încă de la începuturi, i-a îm piedicat pe mulţi
creştini să recunoască afinitatea creştin is­
m ului cu spiritualitatea autentică posedată
de gentes, era, pentru Roma, un elem ent fa­
vorabil în creştinism . în m od ciudat, acest
spirit s-a transmis chiar şi unora dintre „pă-
gîn ii“ convertiţi.
Roma, ca orice ţară colonizatoare, dez­
rădăcinase m oral şi spiritual ţările cucerite.
Ceea ce este efectul oricărei cuceriri de tip
colonizator. Ea nu urm ărea să refacă rădă­
cinile acelor popoare. Trebuia să le dezrădă­
cineze şi m ai mult.

185
 [D e rem arcat, cu titlu de confirm are, că
singura profeţie păgînă ce a fost menţionată
vreodată de Biserică e cea a Sibilei, pe care
tradiţia rom ană şi-o anexase. (De altfel, fap­
tul că la Roma exista efectiv o speranţă m e­
sianică, foarte asem ănătoare cu cea din Iu-
deea şi tot atît de terestră, e dovedit limpede
de a patra eglogă.) ]
Supus influenţei conjugate a Israelului
şi Rom ei, creştinism ul a reu şit din plin în
acţiunea de dezrădăcinare. Chiar şi astăzi,
oriunde această influenţă este purtată de că­
tre m isionari, apare dezrădăcinarea.
T ot ceea ce am afirm at este bineînţeles o
ţesătură de supoziţii.
D ar există o cvasi certitudine. Anum e că
j - a căutat să ni se ascundă ceva; şi că s-a
izbutit. Nu întâmplător există atît de m ul­
te texte distruse, atît întuneric asupra unei
părţi esenţiale din istorie.
A avut probabil loc o distrugere sistem a­
tică de docum ente.
Platon a scăpat; prin ce noroc? Nu m ai
avem însă Prometeu eliberat al lu i Eschil,
care lăsa probabil să se întrezărească ade­
vărata sem nificaţie a istoriei lu i Prom eteu,
iubirea ce îi unea pe Prom eteu şi Zeus, deja
sugerată în Prometeu înlănţuit. Cîte alte co­
m ori pierdute încă!
Istoricii au ajuns pînă la noi cu m ari go­
luri. Nu rămîne nimic din gnostici, nu rămîn
decît puţine scrieri creştine din prim ele se-

186
cole. Dacă au existat texte în care elecţiunea
lui Israel nu era recunoscută, aceste texte
au fost suprimate. Biserica nu a declarai to­
tu şi niciodată că tradiţia iudeo-creştină ari
fi singura care să posede Scripturi revelate,
sacramente, cunoaştere supranaturală a lui
Dumnezeu. Ea nu a declarat niciodată că nu
ar exista n ici o afinitate între creştinism şi
tradiţiile m istice ale altor ţări în afară de Is­
rael. De ce? Oare nu pentru că Duhul Sfînt,
în pofida a tot ce s-a întîm plat, a ferit-o de
o m inciună?
Aceste problem e sînt astăzi de o impor­
tanţă capitală, urgentă şi practică. Cum toa­
tă viaţa profană din ţările noastre provine
direct din civilizaţiile „păgîne", atîta tim p cît
va persista ilu zia unei separări a creştinis­
mului de aşa-zisul păgînism, creştinismul nu
va fi întrupat, nu va im pregna întreaga viaţă
profană aşa cum trebuie să o facă, va rămîne
izolat şi prin urm are ineficace.
C ît de m ult s-ar schim ba viaţa noastră
dacă am vedea că geom etria greacă şi cre­
dinţa creştină au izvorît din aceeaşi sursă!
 Cuprins

Introducere ........................................ 5
Autobiografie s p iritu a lă ...................... 19
U ltim ele g în d u r i................................. 49
Iubirea lui Dumnezeu şi nenorocirea . . 67
Scrisoare către un om al Bisericii . . . . 120