Stanculescu Dariana

Gaurile negre

O gaură neagră este o regiune în spațiu-timp cu o forta

gravitationala atât de mare încât nimic — nici măcar particulele
și radiația electromagnetică ca lumina — nu poate scăpa odată intrat în
ea. Teoria relativității generale prezice
că o masă suficient de compactă poate
deforma spațiul și timpul astfel încât
să formeze o gaură neagră. Limitele
unei astfel de regiuni din care nimic nu
poate scăpa este numită orizontul
evenimentelor. Chiar dacă orizontul
evenimentelor are un efect enorm
asupra sorții și circumstanțele unui
obiect care trece prin aceasta, nicio
caracteristică aparentă nu poate fi
observată. În multe moduri o gaură
neagră se comportă ca un corp negru
ideal, deoarece nu reflectă lumină
deloc. Mai mult, teoria câmpului
cuantic în spațiu-timp curbat prezice
un orizont al evenimentelor invers
proporțional masei acestuia.
Temperatura este de ordinul miliardelor de grade Celsius în cazul
găurilor negre de masă stelară, făcându-le, esențial, imposibil de
observat.
Obiecte a căror câmp gravitațional sunt suficient de puternice încât
lumina nu poate scăpa au fost considerate prima dată în secolul al
XVIII-lea de John Michell și Pierre-Simon Laplace. Prima soluție
modernă al relativității generale care ar caracteriza o gaură neagră a fost
găsită de Karl Schwarzschild în 1916, chiar dacă interpretarea sa ca o
regiune din spațiu din care nimic nu poate scăpa a fost prima dată
publicată de David Finkelstein în 1958. Găurile negre au fost de mult
Stanculescu Dariana

considerate o curiozitate matematică; a fost

în timpul anilor 1960 când munca
teoretică a arătat ca acestea au fost o
predicție a teoriei relativității generale.
Descoperirea stelelor neutron la sfârșitul
anilor 1960 au stârnit interes în realitatea
obiectelor compacte colapsate
gravitațional.
Găurile negre cu o masă stelară sunt
așteptate a se forma atunci când o stea
foarte masivă se colapsează la sfârșitul
ciclului de viață. După ce o gaură neagră
s-a format, aceasta poate continua să
crească prin absorbția continuă de masă
din împrejurimi. Prin absorbția de alte
stele și coliziunea cu alte găuri negre,
găuri negre supermasive cu o masă de
milioane de sori se pot forma. Există o
prezumție generală cum că aproape
fiecare galaxie are o gaură supermasivă la
centrul ei.
În ciuda interiorului invizibil, prezența
unei găuri negre poate fi dedusă prin
interacțiunea acesteia cu materia și prin
radiația electromagnetică cum ar fi lumina
vizibilă. Materia care intră într-o gaură
neagră poate forma un disc de acreție
exterior încălzit de frecare, formând unele
dintre cele mai luminoase obiecte din univers. Dacă există alte stele care
orbitează o gaură neagră, orbitele lor pot fi folosite pentru a determina
masa și locația unei găuri negre. Astfel de observații pot fi folosite
pentru a exclude posibilități alternative cum ar fi stelele neutron. În acest
fel, astronomii au identificat numeroase găuri negre stelare în sisteme
binare, și au stabilit că sursa radio cunoscută sub numele de Sagittarius
Stanculescu Dariana

A*, la centrul propriei noastre galaxii,

conține o gaură neagră supermasivă cu o
masă aproximativă de 4,3 milioane de
sori.
Pe data de 11 februarie 2017,
parteneriatul LIGO a anunțat prima
detecție a undelor gravitaționale, care
reprezintă de asemenea și prima
observație a unei fuziuni al unei găuri
negre.
Ideea existenței unui corp atât de masiv
încât nici lumina nu poate scăpa, a fost
propusă inițial de către pionierul astronom
și clericul englez John Michell într-o
scrisoare publicată în noiembrie 1784.
Calculele simple ale lui Michell au
presupus că un astfel de obiect poate avea
aceeași densitate ca soarele nostru, și a
concluzionat că un astfel de obiect s-ar
forma când diametrul unei stele îl
depășește pe cel al soarelui nostru la o scară
de 500, și viteza cosmică o întrece pe cea a luminii. Michell a notat
corect că astfel de obiecte supermasive dar non-radiante pot fi observate
prin studierea efectelor lor gravitaționale asupra obiectelor din
vecinătate. Învățații vremii au fost încântați în primă fază de ideea că
stele gigant pot apărea ca invizibile, dar entuziasmul s-a stins ușor, odată
cu descoperirea în secolul al 19-lea, a faptului că lumina este o undă.
Dacă lumina era o undă în loc de un „crepuscul”, a devenit neclar dacă și
ce influență poate avea gravitația asupra razelor de lumină. Relativitatea
modernă discreditează noțiunea lui Michell de rază de lumină care se
împrăștie direct de pe suprafața unei stele supermasive, fiind
încetinită de gravitația stelei, oprită, și apoi eliberată înapoi în
cădere pe suprafața stelei.
Stanculescu Dariana

În 1915, Albert Einstein și-a dezvoltat și publicat

teoria relativității generale, arătând anterior faptul
că gravitația influențează mișcarea luminii. La scurt
timp, Karl Schwarzschild a găsit o soluție la
ecuațiile câmpului ale lui Einstein, care descriu
câmpul gravitațional al unei mase punct și al unei
mase sferice. La câteva luni după Schwarzschild,
Johannes Droste, un student al lui Hendrik Lorentz,
a dat independent aceiași soluție pentru masa punct
și a scris mai pe larg despre proprietățile acesteia. Soluția a avut un
comportament ciudat și este ceea ce astăzi este numită Raza lui
Schwarzschild, devenind singulară, însemnând că unii dintre termenii
din ecuațiile lui Einstein au devenit infiniți. Natura acestei suprafețe nu a
fost înțeleasă bine la acea vreme. În 1924, Arthur Eddington a arătat că
singularitatea dispare după o schimbare în coordonate (vezi Eddington-
Finkelstein coordonate), chiar dacă a trebuit ca Georges Lemaître în
1933 să realizeze că acest lucru înseamnă că singularitatea Razei lui
Schwarzschild era o coordonată singulară non-fizică. Arthur Eddington a
făcut oarecum un comentariu asupra posibilității unei stele cu o masă
compresată la Raza lui Schwarzschild în cartea din 1926, notând că
teoria lui Einstein ne permite să conducem peste densități mult mai largi
pentru stelele vizibile cum ar fi Betelgeuse deoarece „o stea cu o rază de
250 milioane km nu ar putea să aibă o densitate la fel de mare ca soarele.
În primul rând, forța gravitațională ar fi atât de mare încât lumina nu ar
putea scăpa, razele căzând înapoi pe suprafața stelei ca rocile pe pământ.
În al doilea rând, schimbarea bruscă în liniile spectrale ar fi atât de mare
încât spectrul ar fi mutat din existență. În al treilea rând, masa ar produce
atât de multă curbare în timp și spațiu încât s-ar închide în jurul stelei,
lăsându-ne pe noi înafară” (adică nicăieri).