Gaurile Negre

O gaură neagră este o regiune în spațiu-timp cu o forta

gravitationala atât de mare încât nimic — nici măcar particulele
și radiatia electromagnetica ca lumina — nu poate scăpa odată
intrat în ea. Teoria relativitatii generale prezice că o masă suficient
de compactă poate deforma spațiul și timpul astfel încât să
formeze o gaură neagră. Limitele unei astfel de regiuni din care
nimic nu poate scăpa este numită orizontul evenimentelor. Chiar
dacă orizontul evenimentelor are un efect enorm asupra sorții și
circumstanțele unui obiect care trece prin aceasta, nicio
caracteristică aparentă nu poate fi observată. În multe moduri o
gaură neagră se comportă ca un corp negru ideal, deoarece nu
reflectă lumină deloc. Mai mult, teoria câmpului cuantic în spațiu-
timp curbat prezice un orizont al evenimentelor invers proporțional
masei acestuia. Temperatura este de ordinul miliardelor de grade
Celsius în cazul găurilor negre de masă stelară, făcându-le,
esențial, imposibil de observat.
Prima folosire a termenului de „gaură neagră” a fost publicată
de jurnalistul ștințific Ann Ewing în articolul ei intitulat „Găuri
negre” în spațiu”, datat la 18 ianuarie 1964, care a fost un reportaj
la întâlnirea Asociației Americane pentru Avansarea Științei ținută
în Cleveland, Ohio. În decembrie 1967, un student a sugerat fraza
„gaură neagră” la o lectură de John Wheeler; Wheeler a adoptat
termenul pentru propria sa concizie, și a fost prins rapid, lăsându-i
pe unii cu acordarea creditului lui Wheeler pentru frază.
Obiecte a căror câmp gravitațional sunt suficient de puternice
încât lumina nu poate scăpa au fost considerate prima dată
în secolul al XVIII-lea de John Michell și Pierre-Simon Laplace.
Prima soluție modernă a relativității generale care ar caracteriza o
gaură neagră a fost găsită de Karl Schwarzschild în 1916, chiar
dacă interpretarea sa ca o regiune din spațiu din care nimic nu
poate scăpa a fost prima dată publicată de David Finkelstein în
1958. Găurile negre au fost de mult considerate o
curiozitate matematică; a fost în timpul anilor 1960 când munca
teoretică a arătat ca acestea au fost o predicție a teoriei
relativității generale. Descoperirea stelelor neutron la sfârșitul
anilor 1960 au stârnit interes în realitatea obiectelor
compacte colapsate gravitațional.
Găurile negre cu o masă stelară sunt așteptate a se forma atunci
când o stea foarte masivă se colapsează la sfârșitul ciclului de
viață. După ce o gaură neagră s-a format, aceasta poate continua
să crească prin absorbția continuă de masă din împrejurimi. Prin
absorbția de alte stele și coliziunea cu alte găuri negre, găuri
negre supermasive cu o masă de milioane de sori se pot forma.
Există o prezumție generală cum că aproape fiecare galaxie are o
gaură supermasivă la centrul ei.
În ciuda interiorului invizibil, prezența unei găuri negre poate fi
dedusă prin interacțiunea acesteia cu materia și prin radiația
electromagnetică cum ar fi lumina vizibilă. Materia care intră într-o
gaură neagră poate forma un disc de acreție exterior încălzit de
frecare, formând unele dintre cele mai luminoase obiecte din
univers. Dacă există alte stele care orbitează o gaură neagră,
orbitele lor pot fi folosite pentru a determina masa și locația unei
găuri negre. Astfel de observații pot fi folosite pentru a exclude
posibilități alternative cum ar fi stelele neutron. În acest fel,
astronomii au identificat numeroase găuri negre stelare în sisteme
binare, și au stabilit că sursa radio cunoscută sub numele de
Sagittarius A*, la centrul propriei noastre galaxii, conține o gaură
neagră supermasivă cu o masă aproximativă de 4,3 milioane de
sori.
Pe data de 11 februarie 2017, parteneriatul LIGO a anunțat prima
detecție a undelor gravitaționale, care reprezintă de asemenea și
prima observație a unei fuziuni al unei găuri negre
Istoria

O vedere simulată a unei găuri negre în fața Marelui Nor al lui

Magellan. De notat efectul lentilării gravitaționale, care produce
două imagini mărite dar distorsionate ale norului. Deasupra,
discul galaxiei noastre este distorsionat într-un arc.
Ideea existenței unui corp atât de masiv încât nici lumina nu poate
scăpa, a fost propusă inițial de către pionierul astronom și clericul
englez John Michell într-o scrisoare publicată în noiembrie 1784.
Calculele simple ale lui Michell au presupus că un astfel de obiect
poate avea aceeași densitate ca soarele nostru, și a concluzionat
că un astfel de obiect s-ar forma când diametrul unei stele îl
depășește pe cel al soarelui nostru la o scară de 500, și viteza
cosmică o întrece pe cea a luminii. Michell a notat corect că astfel
de obiecte supermasive dar non-radiante pot fi observate prin
studierea efectelor lor gravitaționale asupra obiectelor din
vecinătate. Învățații vremii au fost încântați în primă fază de ideea
că stele gigant pot apărea ca invizibile, dar entuziasmul s-a stins
ușor, odată cu descoperirea în secolul al 19-lea, a faptului că
lumina este o undă.
Dacă lumina era o undă în loc de un „crepuscul”, a devenit neclar
dacă și ce influență poate avea gravitația asupra razelor de
lumină. Relativitatea modernă discreditează noțiunea lui Michell
de rază de lumină care se împrăștie direct de pe suprafața unei
stele supermasive, fiind încetinită de gravitația stelei, oprită, și
apoi eliberată înapoi în cădere pe suprafața stelei.
Proprietățile și structura

O simplă ilustrare a unei găuri negre non-rotative

Conjunctura fără-păr postulează că, odată ce aceasta atinge o
condiție stabilă după formare, o gaură neagră are doar trei
caracteristici fizice independente: masă, încărcătură și impuls
unghiular: altfel, gaura neagră este lipsită de caracteristici. Dacă
conjunctura este adevărată, oricare două găuri negre care
servesc aceleași proprietăți, sau parametri, sunt imperceptibile
una de cealaltă. Scara la care conjunctura este adevărată pentru
găurile negre reale sub legile moderne ale fizicii, este momentan
o problemă nerezolvată. Aceste proprietăți sunt speciale deoarece
sunt vizibile din exteriorul unei găuri negre. Spre exemplu, o
gaură neagră încărcată respinge alte încărcături asemănătoare la
fel ca orice alt obiect încărcat. Similar, masa totală din interiorul
unei sfere care conține o gaură neagră poate fi găsită folosind
analogia gravitațională a Legii lui Gauss, masa ADM, departe de
o gaură neagră. De asemenea, impulsul unghiular poate fi
măsurat departe e o gaură neagră folosind tragerea de cadre din
câmpul gravitațional.
Atunci când un obiect cade într-o gaură neagră, orice informație
despre forma obiectului sau distribuția încărcăturii de pe acesta
este distribuită egal de-a lungul orizontului unei găuri negre, și
este pierdută pentru observatorii din afară. Comportamentul
orizontului este, în această situație, un sistem disipativ care este
aproape analog cu acela al unei membrane conductivă cu frecare
și rezistență electrică--paradigma membranei. Acest lucru este
diferit de celelalte teorii ale câmpului cum ar fi
electromagnetismul, care nu au nicio frecare sau rezistență la un
nivel microscopic, deoarece sunt reversibile în timp. Deoarece o
gaură neagră atinge, eventual, o stare stabilă cu doar trei
parametrii, nu există o cale de a evita pierderea de informații
despre condițiile inițiale: câmpurile gravitaționale și de încărcătură
ale unei găuri negre dau foarte puține informații despre ce a intrat
înăuntru. Informația care este pierdută include orice cantitate care
nu poate fi măsurată departe de orizontul unei găuri negre,
incluzând numerele conservate cuantic cum ar fi numărul baryon
total și numărul lepton. Acest comportament este atât de încurcat
încât a fost numit paradoxul informațiilor pierdute al unei găuri
negre.

Caracteristica definitorie a unei găuri negre este aparența unui

orizont al evenimentelor -- o limită în spațiu-timp prin care materia
și lumina pot trece doar spre centrul masei găurii negre. Nimic,
nici măcar lumina, nu poate scăpa din orizontul evenimentelor.
Acest orizont este referit în așa fel deoarece dacă un eveniment
are loc în interiorul limitei, informația ca un astfel de eveniment s-
a petrecut nu poate ajunge la un observator extern, făcând
imposibilă determinarea dacă un astfel de eveniment s-a petrecut
sau nu.
După cum a fost prezis de relativitatea generală, prezența unei
mase deformează timpul și spațiul în așa fel încât calea luată de
particule se îndoaie spre masă. La orizontul evenimentelor al unei
găuri negre, această deformare devine atâta de puternică încât
nu există nicio cale care să meargă într-o altă direcție înafară de
gaura neagră.
 Găurile negre primordiale și Big Bangul
Colapsul gravitațional are nevoie de o densitate extraordinar de
mare. În epoca curentă a universului aceste densități extrem de
mari sunt găsite doar în stele, dar în universul timpuriu la scurt
timp după Big Bang densitățile erau mult mai mari, posibil
permițând formarea găurilor negre. Densitățile mari singure nu
sunt suficient de mari pentru a permite formarea unei găuri negre
deoarece o distribuție uniformă a masei nu permite adunarea
masei într-un singur punct. Ca găurile negre primordiale să se fi
putut forma într-un astfel de mediu dens, inițial trebuiau să fie
perturbări în densitate care au permis să crească sub propria
gravitație. Diferite modele ale universului timpuriu diferă mult în
predicțiile acestora cu privire la scara diferitelor fluctuații. Diferite
modele prezic formarea găurilor negre primordiale cu mase
diferite, de la o masă mică la o masă a sute de mii de mase
solare.
În ciuda faptului că universul timpuriu era extrem de dens -- cu
mult mai dens decât este necesar pentru ca o gaură neagră să se
formeze -- acestea nu s-au re-colapsat într-o gaură neagră în
timpul Big Bangului. Modelele colapsului gravitațional al obiectelor
cu o mărime relativ constantă, cum ar fi stelele, nu se aplică
necesar în același fel cu un spațiu care se extinde rapid precum
Big Bangul.
Dovezi observaționale

Aspectul prezis al unei găuri negre non-rotative cu un inel format

din materie ionizată, precum a fost propus modelul pentru
Sagittarius A*. Asimetria este din cauza efectului Doppler
rezultând într-o viteză orbitală enormă necesară pentru balanța
centrifugă a atracției gravitaționale foarte puternice a găurii.
Prin natura lor, găurile negre nu emit direct nicio formă de radiație
electromagnetică alta înafară de ipotetica radiație Hawking, deci
astrofizicienii care caută găuri negre se bazează de cele mai
multe ori pe observații indirecte. Spre exemplu, existența unei
găuri negre poate fi propusă uneori prin observarea interacțiunilor
gravitaționale cu obiectele înconjurătoare.
Telescopul orizontului evenimentelor (TOR sau EHT), în orice
caz, operaționat de Observatorul MIT Haystack, este o încercare
de a observa direct mediul înconjurător imediat al orizontului
evenimentelor al Sagittarius A*, gaura neagră supermasivă de la
centrul galaxiei noastre, Calea Lactee, și de a produce o imagine
siluetă cu aceasta. Prima imagine de acest gen ar putea apărea
la începutul anului 2018. În 2015, EHT a reușit să detecteze
câmpuri magnetice în imediata vecinătate a orizontului
evenimentelor al Sagittarius A*, și chiar deosebirea unor
caracteristici al acestuia. Existența câmpurilor magnetice a fost
prezisă de studiile teoretice ale găurilor negre.
Paradoxul pierderii informației
Deoarece o gaură neagră are doar câțiva parametri interni, cea
mai mare parte din informație legată de materia care a dus la
formarea unei găuri negre este pierdută. Indiferent de tipul de
materie care intră într-o gaură neagră, se pare că doar informația
legată de masa totală, încărcătura și impulsul unghiular sunt
conservate. Atâta timp cât găurile negre au fost crezute a persista
pentru totdeauna această pierdere a informației nu este atât de
problematică, după cum informația nu este pierdută ci ea există în
interiorul găurii negre, inaccesibilă din afară, dar reprezentată pe
orizontul evenimentelor în concordanță cu principiul holografic.
Oricum, găurile negre se evaporă ușor prin emiterea de radiație
Hawking. Această radiație nu apare a purta niciun fel de
informație adițională legată de materia care a format gaura
neagră, ceea ce înseamnă că informația este pierdută pentru
totdeauna.
Prima fotografie a unei găuri negre
La data de 10 aprilie 2019 EHT („Event Horizon Telescope“) a
prezentat public prima fotografie a unei găuri negre. Gaura
neagră se află în interiorul galaxiei superactive Messier 87 (M87),
la 55 milioane de ani-lumină de pămȃnt. Pentru realizarea acestei
performanțe deosebite 8 telescoape, răspȃndite pe tot globul, au
fost cuplate și sincronizate, realizȃndu-se practic un telescop
gigantic cu o lentilă de dimensiunea pămȃntului. Observațiile s-au
desfășurat pe parcursul anilor 2017, 2018 și 2019, fotografiile fiind
asamblate în final cu ajutorul unor aparate speciale într-o imagine
unică. Coordonarea celor 8 telescoape s-a făcut sub egida EHT
(„Event Horizon Telescope“).