Găurile Negre

Galan Daria, Arseni Teodora, State

Emylian
 O gaură neagră este o regiune în spaţiu-timp cu o forţă gravitaţională atât de mare
încât nimic — nici măcar particulele şi radiaţia electromagnetică ca lumina — nu poate
scăpa odată intrat în ea.

Teoria relativității
Teoria relativităţii generale prezice că o
masă suficient de compactă poate
deforma spaţiul şi timpul astfel încât să
formeze o gaură neagră. Limitele unei
astfel de regiuni din care nimic nu poate
scăpa este numită orizontul
evenimentelor. Chiar dacă orizontul
evenimentelor are un efect enorm asupra
sorţii şi circumstanţele unui obiect care
trece prin aceasta, nicio caracteristică
aparentă nu poate fi observată.
 Obiecte a căror câmp gravitaţional sunt
suficient de puternice încât lumina nu poate
scăpa au fost considerate prima dată
în secolul al XVIII-lea de John Michell
şi Pierre-Simon Laplace. Prima soluţie
modernă a relativităţii generale care ar
caracteriza o gaură neagră a fost găsită
de Karl Schwarzschild în 1916, chiar dacă
interpretarea sa ca o regiune din spaţiu din
care nimic nu poate scăpa a fost prima dată
publicată de David Finkelstein în 1958.
Găurile negre au fost de mult considerate o
curiozitate matematică; a fost în timpul anilor
1960 când munca teoretică a arătat ca
acestea au fost o predicţie a teoriei relativităţii
generale. Descoperirea stelelor neutron la
sfârşitul anilor 1960 au stârnit interes în
realitatea obiectelor compacte colapsate
gravitaţional.
Găurile negre cu o masă
stelară sunt aşteptate a se
forma atunci când o stea
foarte masivă se colapsează
la sfârşitul ciclului de viaţă.
După ce o gaură neagră s-a
format, aceasta poate
continua să crească prin
absorbţia continuă de masă
din împrejurimi. Prin absorbţia
de alte stele şi coliziunea cu
alte găuri negre, găurile negre
supermasive cu o masă de
milioane de sori se pot forma.
Există o prezumţie generală
cum că aproape
fiecare galaxie are o gaură
supermasivă la centrul ei.
 Istoria
 Ideea existenţei unui corp atât de masiv încât nici lumina nu
poate scăpa, a fost propusă iniţial de către pionierul
astronom şi clericul englez John Michell într-o scrisoare
publicată în noiembrie 1784. Calculele simple ale lui Michell
au presupus că un astfel de obiect poate avea aceeaşi
densitate ca soarele nostru, şi a concluzionat că un astfel
de obiect s-ar forma când diametrul unei stele îl depăşeşte
pe cel al soarelui nostru la o scară de 500, şi viteza
cosmică o întrece pe cea a luminii. Michell a notat corect că
astfel de obiecte supermasive dar non-radiante pot fi
observate prin studierea efectelor lor gravitaţionale asupra
obiectelor din vecinătate. Învăţaţii vremii au fost încântaţi în
primă fază de ideea că stele gigant pot apărea ca invizibile,
dar entuziasmul s-a stins uşor, odată cu descoperirea în
secolul al 19-lea, a faptului că lumina este o undă.
Proprietăți fizice
 Cele mai simple găuri negre statice au masă
dar fie nu au încărcătură electrică sau impuls
unghiular. Aceste găuri negre sunt deseori
numite ca găurile negre ale lui Schwarzschild
după Karl Schwarzschild care a descoperit
această soluţie în 1916. Conform teoremei lui
Birkhoff, este singura soluţie care este simetrică
sferic. Acest lucru înseamnă că nu există nicio
diferenţă din punct de vedere observaţional
între câmpul gravitaţional al unei astfel de găuri
negre şi al unui alt obiect sferic cu aceeaşi
masă. Noţiunea populară de gaură neagră care
„trage totul înăuntru” este, aşadar, doar corect
în apropierea orizontului găurii negre; departe,
câmpul gravitaţional extern este identic cu cel al
oricărui corp cu aceiaşi masă.
Etimologia
 Prima folosire a termenului de „gaură neagră” a
fost publicată de jurnalistul ştinţific Ann Ewing
în articolul ei intitulat „Găuri negre” în spaţiu”,
datat la 18 ianuarie 1964, care a fost un
reportaj la întâlnirea Asociaţiei Americane
pentru Avansarea Ştiinţei ţinută în Cleveland,
Ohio.
 În decembrie 1967, un student a sugerat fraza
„gaură neagră” la o lectură de John Wheeler;
Wheeler a adoptat termenul pentru propria sa
concizie, şi a fost prins rapid, lăsându-i pe unii
cu acordarea creditului lui Wheeler pentru
frază.
Formarea și evoluția
 Dând comportamentul bizar al găurilor negre, a fost
de mult pus sub întrebare dacă astfel de obiecte ar
putea exista în natură sau dacă acestea sunt soluţii
patologice la ecuaţiile lui Einstein. Einstein în sine a
crezut greşit că găurile negre nu se formează,
deoarece crezuse că impulsul unghiular al
particulelor colapsate ar stabiliza mişcarea
acestora la o anumită rază. Acest lucru a dus la
comunitatea relativităţii generale respingând toate
rezultatele care arătau contrar timp de mulţi ani. În
orice caz, o minoritate dintre relativişti au continuat
să susţină că găurile negre erau obiecte fizice, şi
până la sfârşitul anilor 1960, au convins majoritatea
cercetătorilor în domeniu că nu există niciun
obstacol în formarea unui orizont al evenimentelor.
 Găurile negre primordiale şi Big Bangul

Colapsul gravitaţional are nevoie de o densitate

extraordinar de mare. În epoca curentă a
universului aceste densităţi extrem de mari sunt
găsite doar în stele, dar în universul timpuriu la
scurt timp după Big Bang densităţile erau mult
mai mari, posibil permiţând formarea găurilor
negre. Densităţile mari singure nu sunt suficient
de mari pentru a permite formarea unei găuri
negre deoarece o distribuţie uniformă a masei
nu permite adunarea masei într-un singur
punct. Ca găurile negre primordiale să se fi
putut forma într-un astfel de mediu dens, iniţial
trebuiau să fie perturbări în densitate care au
permis să crească sub propria gravitaţie.
 Prima imagine directă a unei găuri negre

Efortul comun a zeci de radiotelescoape de pe tot

mamapondul, într-un proiect coordonat și plătit de
UE, cu aproape 40 de milioane de euro a produs
urmatoarea imagine.
Imaginea reprezintă fotografia unei găuri negre
supermasive, aflată în Galaxia M87, la aproape 50
de milioane de ani lumina depărtare. Gaura neagră
are 100 de miliarde de kilometri diametru (aproape
de zece ori mai mare decât sistemul solar) și
conține masa echivalentă a câțiva miliarde de sori.
 În jurul găurii negre se vede un disc
luminos. El este un „disc de acreție”,
format din rămășițele stelelor atrase de
gaură neagră și „făcute praf” (literal).
Particulele de praf se freacă unele de
altele în mișcarea lor în jurul găurii
negre, se încălzesc (așa cum se
întâmplă când se freacă două mâini),
se ionizează și încep să strălucească
puternic în tot spectrul electromagnetic.
O parte din discul de acreție se extinde
în interiorul zonei întunecate, dar nu se
mai vede, pentru că lumina de la el nu
mai ajunge la noi. Materia de acolo se
duce mai departe spre centrul găurii
negre, într-o călătorie fără întoarcere.
Surse mass-media

 https://ro.wikipedia.org/wiki/Gaur%C4%83_neagr%C4%83#Propriet%C4%83%C8%9Bi_fizic
e
 https://www.contributors.ro/prima-imagine-directa-a-unei-gauri-negre-ce-am-inva%C8%9Bat/
Vă mulțumim pentru atenția acordată!