„Sacrul şi profanul 

sunt două modalităţi de a fi în Lume, două situaţii existenţiale asumate de

om de-a lungul istoriei sale. Ele nu prezintă interes doar pentru istoria religiilor sau pentru
sociologie, nu fac doar obiectul unor studii istorice, sociologice, etnologice. De fapt, cele două
moduri de a fi, sacrul şi profanul, sunt determinate de diferitele poziţii pe care omul le-a
cucerit în Cosmos şi sunt importante atât pentru filozofi, cât şi pentru orice cercetător care
doreşte să cunoască dimensiunile posibile ale existenţei umane.“ 

Astfel, în Teoria cunoaşterii (Gnoseologie) avem Adevărul şi Falsul, în Etică avem Binele şi
Răul, în Estetică avem Frumosul şi Urâtul, în Economie avem Utilul şi Perniciosul etc. Nu prea
ştim care sunt valorile fundamentale în Politică (poate Puterea şi Opoziţia!), ceea ce nu
împiedecă Lumea să meargă mai departe spre nu se ştie precis ce. Acelaşi Mircea Eliade
consideră că oricare fiinţă umană, ca fiinţă conştientă, are sentimentul Sacrului, deci este şi o
fiinţă religioasă. Un sinonim al cuvântului „sacru“ este cuvântul „sfânt“. Deci, ne sugerează
savantul, oricare om are ceva sfânt în această Lume, că este vorba de părinţi sau copii, sau de
entităţile evident profane, cum ar fi proprietatea privată, să zicem casa şi grădina. Aici intervine
şi o dublă posibilitate. Dacă entităţile sacre sunt în Ceruri, iar cele profane sunt pe Pământ, este
posibilă atât profanarea Sacrului, cât şi sacralizarea Profanului. Oricum ar fi această mişcare,
sentimentul religios este prezent la toţi oamenii, indiferent de religia în care ei cred, de la
Animismul ancestral, prin Politeism, până la Monoteism.

Papa Francisc merge pe ideea de „aggiornamento“, deci de aducere la zi a Religiei catolice. Dar,
şi pe ideea reunificării Religiei creştine, la originea căreia stă un singur Iisus. Sincronizarea zilei
de Paşte este un obiectiv care poate fi atins, fără eforturi prea mari, dacă Iubirea rămâne un
fundament al acestei Religii, inspirată de Iisus. Dintre observaţiile recente ale Papei Francisc una
ne-a atras atenţia. Dânsul consideră că şi un Ateu (adică un om care nu crede în  Dumnezeu)
poate fi un om bun sub raport moral, adică „un om de omenie“, cum ar zice D.D. Roşca, la care
vom reveni. În limbajul lui Mircea Eliade, pentru acest ateu Valorile morale sunt sacre, deci are
şi el ceva „sfânt“ în fiinţa lui, altfel coborând la treapta lui animalieră. Conceptele „polare“ de
Sacru şi Profan au avantajul caracterului lor universal, ele definind toate religiile apărute până
acum în istorie. Dar ele lasă istoria deschisă, ceea ce presupune că sunt posibile şi alte forme ale
religiei-religiozităţii decât cele de  până acum. Într-un text de excepţie, marele savant Einstein
afirmă că el este „o fiinţă religioasă“. Dar nu se referă nici aici, nici în alte texte, la una sau la
alta dintre religiile cunoscute, în care el ar crede. Din explicaţiile lui concise rezultă că este vorba
despre o altă religie, una nouă, posibilă.

Așa cum scria Mircea Eliade în lucrarea „Sacrul și profanul”, pentru omul religios biserica este un
spațiu sacru în interiorul căruia și timpul este sacru. Odată cu pășirea în acest spațiu se produce o
ruptură în existența omului, care îl desparte pe acesta de spațiul profan. Omul areligios trăiește în
spațiul și timpul profan adică omogen, relativ, neutru, deși nici el nu își poate duce existența
nestructurat. Investește emoțional anumite spații și își creează totuși secvențe de timp sacru, însă de
natură diferită decât cele experimentate de omul religios.
Dar, dincolo de explicarea erudită a conceptelor lui Mircea Eliade, să vedem care sunt semni-
ficațiile sacrului și profanului din perspectiva omului religios. Mai exact, ce înseamnă pentru viața
creștinului demarcarea atât a spațiului cât și a timpului în sacru și profan și ce impact are aceasta
asupra existenței sale și, de ce nu, asupra trăirilor sale.

Pentru omul religios creștin, spațiul nu este niciodată omogen și relativ. Desigur, el experimentează
și existența zilnică profană, care cunoaște o ruptură în momentul întâlnirii lui cu spațiul bisericii, cu
„Centrul”, „punctul fix”, cu „hierofania”. Biserica este un spațiu diferit de realitatea fizică
înconjurătoare. Ruptura între sacru și profan este marcată de ușa pe care o deschide,
trecând pragul sau granița dintre lumea profană și lumea sacră. Odată ce a pătruns în
incintă, aerul se schimbă, profanul este depășit și omul are posibilitatea de a se întâlni, prin
ritualuri, cu Dumnezeu. Sfintele slujbe și Sfintele Taine la care participă de la naștere și până la
moarte, de la început și până la sfârșit, au menirea de a-i transfigura existența, de a-l transforma ca
persoană și de a-l situa pe Cale, în Adevăr și în Viață. Mircea Eliade spune că pentru omul religios
spațiul sacru este centru, adică reper. Extrapolând, pentru noi, creștinii, biserica este reper pentru
că în ea ne întâlnim prin Sfintele Taine și slujbe cu Iisus Hristos, adevăratul model de urmat,
învățătura Sa fiind punctul de orientare al nostru, în existența pe care o avem.

În biserică, deschiderea spre înalt este maximă și tot ceea ce se petrece este pătruns de sacru.
Icoanele sunt sfințite, atenția ne este îndreptată spre Altar - locul privilegiat de unde încep toate
Tainele, mișcarea și conduita în biserică poartă o notă de sfială, de silențiozitate. Ce este profan
rămâne dincolo de pragul ușii sau măcar își atenuează pe cât posibil manifestarea în spațiul sacru.

Riturile, cu alte cuvinte sfintele slujbe care se desfășoară în biserică, poartă responsabilitatea
scindării timpului în sacru și profan și prin ele se face trecerea în timpul sacru. În privința timpului
sacru, Mircea Eliade aduce în discuție câteva noțiuni: timpul mitic, timpul ontologic și timpul
liturgic care stau sub semnul reversibilității. Timpul sacru este un „Timp mitic primordial readus în
prezent” sau „un Timp ontologic (...)mereu egal cu sine însuși, (care) nu se schimbă și nici nu ia
sfârșit”. Timpul liturgic este „Timpul mitic actualizat de o sărbătoare”. Sărbătoarea religioasă este
cea care consfințește prima apariție a Timpului sacru, așa cum s-a petrecut ea inițial, în Timpul ori-
ginii. Timpul sacru este același la fiecare sărbătoare, deci el este circular. Atributul său de a fi ne-
schimbat ne duce cu gândul la veșnicie. În consecință, pentru omul religios, timpul este și el
discontinuu, nu doar spațiul.

Așadar, deși suntem obișnuiți cu ideea că timpul este ireversibil, din perspectiva prezentată, putem
înțelege posibilitatea pe care o avem la dispoziție, reevaluând timpul pertrecut în biserică și spațiul
bisericii.