REALIZATORI: Iomer Meral Imbrea Maria Grupa 607

CUNOASTEREA
1. Orientari in problema cunoasterii

2. Termenii ei fundamentali si relatia

dintre ei
3. Formele cunoasterii

1. Orientari in problema cunoasterii

Termenul de cunoastere se refera atat la activitatea de producere a cunostintelor, cat si la ansamblul rezultatelor acestei activitati. In primul sens, sunt luate in considerare capacitatile de cunoastere a mintii noastre si functionarea lor, iar in cel de al doilea sens, sunt avute in vedere cunostintele gata constituite: notiunile, judecatile, teoriile. In acceptiunea cea mai cuprinzatooare, cunoasterea ester acea procesualitate prin care omenirea isi dezvolta capacitatea de a se raporta la zone tot mai extinse ale existentei. Cunoasterea reprezinta procesul complex si contradictoriu, prin care omul, datorita capacitatilor sale intelectuale si fizice, patrunde in structurile tot mai profunde a realitatii, descoprind si formuland in limbaj uman legile care guverneaza existenta si dezvoltarea obiectelor si fenomenelor, realizand totodata evaluarea si prevederea evenimentelor.

Filosofia trateaza cunoasterea in cadrul gnoseologiei (teoria cunoasterii) si al epistomologiei (teoria cunoasterii stiintifice). In gnosologie s-au conturat mai multe orientari, dintre care: - Empirismul clasic - Rationalismul Empirismul clasic apreciaza ca experienta, ca inceput absolut al cunoasterii, provine din contactul direct al simturilor cu realitatea si reprezinta sursa tuturor cunostintelor umane. Empiristii nu s-au indoit de faptul ca oamenii pot detine adevaruri, ca cele ale matematicii de exemplu, fara a apela la experienta simturilor, dar au accentuat ideea ca substanta acestor adevaruri nu poate proveni decat din experienta. De aceea, sustineau ei, cu cat ne indepartam mai mult de ideile simple, care corespund unor calitati primare ale lucrurilor, sau secundare, prin interventia activa a subiectului, cunoasterea devine mai putin sigura.

Rationalismul in diversele sale variante, considera ca nu exista un inceput absolut in cunoastere, intrucat inainte de orice cunoastere si pentru a cunoaste, trebuie sa existe, sub forma unor conditii de cunoastere, anumite structuri rationale, care nu deriva din experienta. Immanuel Kant initiaza, in gnoseologia rationalista, un alt sistem de referinta, bazat pe conditiile care fac posibila cunoasterea, propunand pe temeiul actului de cunoastere, o solutie de sinteza. In fundamentele rationalismului modern, nu exista cunostinta posibila, fara conditii prealabile, care sa apartina spiritului. Tendinta majora a culturii moderne cunoaste o fundamentare de maxima staruinta a puterilor gandirii, in criticismul lui Immanuel Kant constituit din trei capodopere ale sale: Critica ratiunii

pure, Critica ratiunii practice si Critica facultatii de judecare. Capacitatea de cunoastere umana (sensibilitatea, intelectul, ratiunea) dispune de anumite forme, structuri carora trebuie sa le fi dat un continut, pentru a se ajunge la cunoastere.

2. Termenii ei fundamentali si relatia dintre ei

Termenii fundamentali ai cunoasterii sunt: 1. Obiectul cunoasterii 2. Subiectul cunoasterii 3. Ansamblul relatiilor dintre subiectul si obiectul cunoasterii 4. Cunostinta ca rezultat al cunoasterii 1. Obiectul cunoasterii este o parte a realitatii, desprinsa de aceasta prin metode specifice, fixata in structura subiectului, prin limbaj si supusa diverselor metode de cercetare. Gnoseologia face distinctia intre obiectul real, la care se refera o cunostinta si obiectul epistemic, adica imaginea exprimata conceptual, pe care o are omul la un moment dat, in anumite conditii istoriceste determinate, despre obiectul real. Orice cunostinta, oricat de complexa ar fi, nu poate reda infinitatea caracteristicilor obiectului real; intotdeauna ea ester aproximativa, incompleta. 2. Subiectul cunoasterii este modelul uman, ca sinteza a insusirilor si conditiilor, pe care trebuie sa le posede omul real, pentru a fi capabil de cunoastere. Omul ester inteles asadar, doar din punctul de vedere al totalitatii structurilor senzoriale, perceptive si rationale, normal dezvoltate, prin intermediul carora, el reproduce, mai mult sau mai putin exact esenta lucrurilor.

3. Ansamblul relatiilor dintre subiectul si obiectul cunoasterii

Analizand ansamblul relatiilor dintre subiectul si obiectul cunoasterii, gnoseologia scoate in evidenta caracterul activ al subiectului in cunoastere: - Subiectul filtreaza si interpreteaza obiectul prin prisma structurilor intelectuale deja constituite; - Acesta aplica deliberat asupra obiectului un ansamblu de transformari materiale si sau ideale pentru a-I dezvalui insusirile logice si esentiale; - Subiectul are capacitatea de a elabora metode si procedee de adecvate de cercetare a obiectului; - Are capacitatea de a anticipa, de a verifica rezultatele cunoasterii, conectandu-le sistematic la teoriile elaborate anterior; - Subiectul manifesta o relativa libertate in alegerea obiectului cunoasterii, neimpunandu-se de la sine 4. Cunostinta- rezultat al cunoasterii Cunostinta ester rezultatul unuia sau mai multor demersuri cognitive, ea constituindu-se intr-o judecata, un ansamblu de rationamente insiruite logic, o teorie. Cunostinta nu ester o copie a obiectului cunoasterii, este o reconstructie a lui sau chiar o constructie, daca ester vorba de obiecte abstracte sau doar posibile.

Cunoasterea se structureaza asadar intr-o suita de forme, in care nivele complexe si ulterioare, influenteaza considerabil realizarea celor initiale. Principalele nivele al cunoasterii sunt: - nivelul senzorial-perceptiv - nivelul rational Nivelul senzorial-perceptiv se finalizeaza in senzatii, perceptii si reprezentari, care furnizeaza informatii asupra determinarilor, insusirilor, caracteristicilor individuale si perceptibile ale obiectelor si fenomenelor presupunand un raport direct subiect-obiect. Senzatia reflecta o proprietate a mediului (culoarea, forma), fiind imaginea unei singure insusiri a realitatii. Perceptia reproduce trasaturile unui obiect in ansamblul lor, reprezentand imaginea integrala a obiectului. Reprezentarea este o perceptie amintita, imaginea unui obiect in lipsa acestuia. Nivelul rational are ca forme de manifestare: notiunea, care sintetizeaza trasaturile esentiale ale unei clase de obiecte sau fenomene, fiind rezultatul unor procese de analiza, sinteza, abstractizare, generalizare; judecata, ca enunt ce afirma sau neaga ceva despre altceva exprimand o relatie intre notiuni; rationamentul, o inlantuire logica, coerenta de judecati. Rationamentele pot fi: inductive, deductive, traductive.

3. Formele cunoasterii Prima forma de cunoastere se numeste cunoasterea lucrurilor, adica derivata din experienta. caracteristic, unei astfel de cunoasteri ester faptul ca sursa ei o constituie experienta si ca propozitiile sau judecatile prin care o exprimam nu sunt necesare. De exemplu Acest mar este rosu are ca sursa experienta senzoriala a lucrului mar; in al doilea rand, proprietatea afirmata despre mar- faptul de a fi rosu- nu apartine in mod necesar marului, intrucat merele pot fi verzi, galbene. Cea de a doua forma de cunoastere se numeste cunosterea adevarului, adica nederivata din experienta. Caracteristic unei astfel de cunoasteri este faptul ca sursa ei o constituie ratiunea si judecatile prin care o exprimam sunt necesare. De exemplu, Toate numerele pare sunt divizibile cu 2 este un adevar matematic care nu are nicio legatura cu experienta; mai mult, proprietatea afirmata despre numerele pare este necesara, intrucat numerele pare nu pot fi divizibile decat cu 2.

Bertrand Russel considera ca exista doua forme de cunoastere: cunoasterea lucrurilor si cunoasterea adevarurilor. Cunoasterea lucrurilor este una care consta in experienta nemijlocita. Daca prin lucru se inteleg date senzoriale, amintiri, ganduri atunci, a fi imediat constient fie de date senzoriale, fie de amintirile din trecut inseamna a cunoaste in mod nemijlocit. Daca prin lucru se intelege obiectul fizic sau mintea altor oameni, cunoasterea acestora este o cunoastere prin descriere care depaseste limitele experientei nemijlocite. De exemplu, a cunoaste un obiect, inseamna a numi o clasa de proprietati care individualizeaza acel obiect. Cunoasterea adevarurilor este una a principiilor generale, a legilor gandirii intuite intr-un mod nemijlocit. Spre deosebire de cunoasterea prin experienta nemijlocita, cunoasterea adevarurilor nu ester determinata de experienta, ci ester dobandita inaintea oricarei experiente. Potrivit lui Immanuel Kant orice cunoastere incepe cu experienta, dar ea nu provine total din experienta. Aceasta inseamna ca exista cunostinte empirice care sunt derivate din experienta, exprimate in judecati ale cunoasterii lucrurilor si respectiv cunostinte absolut independente de orice experienta, exprimate prin judecati ale cunoasterii adevarurilor.

putem spune cu certitudine ca o anume cunoastere sintetica, pura, este reala si ne este data, si anume matematica pura si fizica pura: caci amandoua cuprind propozitii care sunt recunoscute in genere, fie ca apodictic sigure numai prin ratiune, fie din experienta, rpin consimtamantul general, si totusi ca independente de experienta. (Critica ratiunii pure)

Filosofia i sim comun sau Punctul de vedere natural

Simul comun, numit i punctul de vedere natural i chiar, bunul sim

este o concepie comprehensiv despre lume, via i om care asum idei aparinnd tradiiei culturale i elemente ale gndirii tiinifice. Putem spune c exist i o serie de elemente de filosofie uoar i popular, n sensul lui Hume, care i ia substana discuiei filosofice din existena de toate zilele i conversaie, dar pe care nu o prelucreaz n modul specific tiinei, accesibil i fr rigoare, un gen de filosofie care are ca premis experiena proprie de via. Expresia atitudinea natural sau punct de vedere natural a fost folosit pentru prima dat de Edmund Husserl pentru a descrie atitudinea noastr n experiena obinuit, caracterizat n contrast cu atitudinea reflexiv prezent n experiena reflexiv a contiinei, atitudine prin excelen interogativ. Specificul atitudinii naturale consist n naivitate, spontaneitate i dogmatism. n experiena natural omul se privete doar ca parte a unei lumi infinite extinse n spaiu i timp. Spaiul i timpul alctuiesc cadrul fundamental, absolut al experienei, care ne d imediat lumea existenei, cmpul gndirii i existenei noastre.

 L.Blaga descrie simul comun ca

fiind un corp de prejudeci dar pe care individul integrat perfect n colectivitate nu le va descoperi niciodat ca atare Este mai bine s ne dm seama de aceast situaie nainte de a vorbi despre ruptura pe care filosoful o efectueaz n omogenitatea simului comun. Dup Blaga, simul comun se constituie ca un corp de prejudeci. O prejudecat este o unitate de evidene false.

 Kant definete prejudecata ca fiind tendina raiunii spre

pasivitate i n consecin spre heteronomie. Tot Kant relev natura prejudecilor i subliniaz necesitatea combaterii lor din dou motive: n numele adevrului, cci dac raiunea se comport pasiv este posibil n demersul ei de eroare i iluzie; n numele libertii, deoarece dac raiunea este pasiv subiectul nu gndete prin el nsui ci privete legea din exterior. A gndi liber, nseamn a fi autonom. Exemple: pmntul ar fi plan, aerul n-are greutate, un b introdus ntr-un pahar cu ap pare frnt la nivelul apei. Omul prin situaia sa n lume are prejudeci, dar trebuie s lupte pentru a te nfrunta. Bunul sim(echivalent cu simul comun) are o concepie pozitiv n concepia lui Descartes(bunul sim este lucrul cel mai bine mprit ntregii lumi), dar una peiorativ n filosofia lui Hegel: modul de a gndi al unui timp n care sunt coninute toate prejudecile timpului

 Simul comun ca entitate are o compoziie eterogen,

nct nefiind sistematic, are mai curnd caracterul unui amalgam. Putem afirma c simul comun conine un element de corectitudine generat de evidena relevant disponibil datorat experienei naturale, dari elementelor, tiinifice asimilate n plus, se susine c exist multe credine fundamentale despre natur i societate, ntemeiate pe experiena obinuit. Oricum, simul comun(dac distingem ntre stiin fundamental i stiin aplicat) i afl ntr-un raport activ cu cea din urm, deoarece produsele tehnologice devin lucruri ale lumii experienei

Filosofia pro i versus simul comun

Nu toi filosofii au o atitudine unitar. Blaga vede ntre simul

comun i filosofie discontinuitate. Parmenide n schimb, datorit metafizicii sale deductiv gnoseologic a simurilor, al experienei senzoriale a fost mult timp omis pe nedrept. Platon ns este ntemeiatorul tradiiei n filosofie, care a criticat i dispreuit simul comun. Hegel are o concepie definit, dat reprourile formulate la adresa simului comun i au rdcina n modul n care este definit i privit. Astfel, se identific cu dogmatismul i conservatorismul, exercitnd prin natura lui constrngeri i tiranii ale obiceiului asupra gndirii creatoare(interzicnd mirarea i ndoiala) l-a contra-pus filosofiei. Simul comun a ntreinut falsa certitudine i obediena dogmatic, asigurnd un confort familiar departe de incertitudinile cunoaterii.

 Filosofia este mai radical cu simul comun

dect este tiina. n timp ce tiina nu este de acord cu prejudecile, numite speciale, precis delimitate, unele menionate deja. Dac omul de tiin se declar explicit sau inplicit de acord cu aproape toate structurile i aspectele constitutive ale simului comun, mulumindu-se doar cu demolarea prejudecilor speciale, concrete referitoare la animite fenomene, filosofii, duce mult mai radical aceast tendin dincolo de ce tiin face. Atacul filosofiei vizeaz nu prejudeci speciale (la orizont pmntul, ni se pare, se unete cu cerul, soarele se nvrtete n jurul pmntului) pe care le las n seama tiinelor ci chiar prejudectile constituionale ale simului comun: Russell vorbete de tirania obiceiului, refuzul n indoial absolutizarea unei tradiii fr, libertatea generatoare de dogmatismul care fixeaz gndirea n certitudini, moarte.

 Ultimul exemplu, dar cel mai concludent este cel al

cauzalitii, care ne ofer prilejul s tim pn unde merge adversitatea filosofiei fa de simul comun. Este tiut c simul comun se conduce frecvent, dac nu mereu, dup credina n obiectivitatea conceptului de cauzalitate, nct putem spune c nu se poate separa de el. Ocaziionalitii, au sesizat c n domeniul relaiilor dintre suflet i corp cauzalitatea nu se aplic, ci ceea ce pare a fi cauzalitate natural este mai curnd miracol. Definiia cartezian a substanei i oblig pe aceti gnditori s ajung la concluzii care zdruncinau ncrederea absolut n valoarea universal a conceptului de cauzalitate. spInoza va relua problema i va susine c n problema raporturilor dintre suflet i corp conceptul de cauzalitate trebuie nlocuit cu conceptele de identitate i paralelism ale modurilor. ntre fenomenele fizice i psihice nu intervine cauzalitatea.

 Dac D. Hume va problematiza conceptul de

cauzalitate pe temeiul unor analize psihologice i gnoseologice, artnd c acest concept nu este ntemeiat n experien, Kant l va justifica transcedental, Leibniz suspend din funcia sa acest concept n chip metafizic. Nu exist filosofie care s nu deterioreze simul comun. Simul comun manifest ns, fa de asemenea deteriorri o extraordinar putere de restaurare, spunea Blaga. Simul comun se ntemeiaz pe ideea de obiect, obiectul exist. Filosofia idealist (Fichte, Hegel) proiecteaz n faa eului un non eu, o limitare, o rezisten care incit la activitate, la aciune. Obiectul devine non eul, ceea ce atac suveranitatea obiectului.

Bibliografie
Ayer Analitical Philosophy, din Congresul Mondial de Filosofie,

Dusseldorf, 27 august 2 septembrie 1978 L. Blaga , Despre contiina filosofic Editura Facla, Timioara, 1968 Hegel G.W.F., Fenomenologia spiritului - Editura Academiei Romne, Bucureti, 1963 Hume D., Cercetare asupra intelectului omenesc Editura tiinific i Enciclopedic, Bucuresti, 1987 Kant I.M.M., Critica facultii de judecare Editura tiinific i Enciclopedic, Bucureti, 1981 Logic general Editura tiinific i Enciclopedic, Bucureti, 1985 Russell B., History of western Philosophy, London, G. Allen & Unwin Ltd, 1961 Marin urlea, Introducere n filosofie Editura Prohumanitas, Bucureti, 2000