Jean-Paul Sartre - ,,Fiinta si neantul”

Conceptia lui Sartre este un existentialism ateu care, printr-o teza celebra ,,Existenta precede
esenta”, incearca sa rastoarne idea fundamental a crestinismului si idealismului:esenta precede
existenta. ,,Fiinta si neantul” a fost considerate cea mai importanta lucrare a sa. A scris si romane
si critica. Ultima sa opera importanta a fost ,,Critica ratiunii dialectice”.
Preocuparea principala a lui Sartre este analiza modului in care constiinta individuala percepe
existenta. De aici decurge studiul asupra celorlalte probleme filosofice: asupra libertăţii, alegerii,
autenticităţii personale, relaţiilor cu lumea, modului de generare a sensurilor şi valorilor din
conştiinţa existenţei personale.
In planul existenţei umane este fundamentală distincţia făcută pe linia filosofiei lui Hegel intre
în sine (obiectivitatea lucrurilor, realitatea material) şi pentru sine (conştiinţa). Dimensiune pentru
sine-lui ,,introduce neantul in lume”.
Din teza sa (existenţa precede esenţa) rezultă că omul nu are altă esenţă decât cea pe care şi-o
dă el insuşi (el este ceea ce el insuşi se face); de aceea omul e condamnat să fie liber şi poate
dobândi autenticitate numai smulgandu-se din conformismul vieţii cotidiene, ,,alegandu-se”.
Pentru Heidegger-tot existentialist-chiar daca omul poseda maxima libertate, teza pe care se
bazeaza este cu totul alta: ,,Dasein-ul (aici, omul) este existenţa esenţială.”. Si pentru el omul se
izbeşte mereu de neant, dar nu ca de ceva introdus de conştiinţă, ci intrucât omul este fiinţa
conştientă că e ,,existenţă intru moarte”.
Intru cat omul isi da singur esenta, intrucat este absolut liber, nimeni-inafara de el insusi- nu se
poate face vinovat de existenta sa: ,,este deci absurd sa ne gandim a ne plange, deoarece nimic
strain nu a hotarat ceea ce simtim, ceaa ce traim sau ceea ce suntem noi”. Ideea de mai sus
dovedeşte importanţa subiectivului in filosofia lui Sartre, căci existenţa umană este marcată de
sentimente şi valori individuale. Fiecare om face alegerea in funcţie de ceea ce-i este propriu:
,,Ceea ce mi se intâmplă, mi se intâmplă prin mine şi n-aş putea nici să mă supăr de acest lucru,
nici să mă revolt, nici să mă resemnez”, deoarece situaţia in care ne aflăm este rezultatul propriei
noastre alegeri, iar supărarea, revolta sau resemnarea sunt sentimente ce se produc datorită
celorlalţi. Este absurd a ne revolta pe noi inşine sau a ne resemna faţă de noi inşine.
Cu toate că Sartre insuşi spune: ,,infernul sunt ceilalţi”, in textul de faţă el (şi contrazice propria
idee) ,,tot ceea ce mi se intâmplă (spune el – este) al meu” şi de aceea orice om poate face faţă
celor ce i se intâmplă, ca om, ,,căci ceea ce i se intâmplă unui om datorită celorlalţi oameni şi
datorită lui insuşi nu poate fi decât un lucru uman”. Orice situaţie in care se află cineva, chiar
,,cele mai atroce situaţii de război, cele mai groaznice torturi” nu pot trece ca situaţii inumane; de
altfel nici nu există situaţii inumane: ,,numai prin frică, prin fugă şi prin recurs la magie voi putea
eu decide inumanul”.
Dar dacă am decis că o situaţie este inumană, decizia ne aparţine, ea este un act uman şi vom
,,purta intreaga responsabilitate pentru luarea ei”. Se observă aici rolul subiectivului in actul
alegerii: orice alegere este rezultatul unei situaţii reprezentate de noi inşine şi al unor valori pe
care trebuie să ni le asumăm. De aceea Sartre spune: ,,situaţia este a mea pentru că ea este
imaginea propriei mele alegeri de sine şi tot ceea ce ea imi infăţişează este al meu prin aceea că
mă reprezintă şi mă simbolizează pe mine insumi.” Dacă lucrurile ne sunt impotrivă sau ne par
imprevizibile nimeni nu se face vinovat de această situaţie, deoarece ne aflăm in ea ,,prin decizia
de sine pe care am luat-o”. Drept urmare, ,,nu există accidente intr-o viaţă de om” -totul este
produs din noi inşine, pe când accidentul ar fi ceva produs din afară, ceva imprevizibil – insă
imprevizibilul este tot rezultatul deciziei noastre.
Când un eveniment social ne poartă cu el, nu vine din afară noi am acceptat să subscriem la
acest eveniment: ,,dacă sunt mobilizat intr-un război, acest război este războiul meu, seamănă cu
mine şi il merit”. În acest punct Sartre infăţişează posibilităţi ultime pe care se poate fundamenta
alegerea umană. Merităm războiul pentru că am fi putut oricând să-l refuzăm ,,prin sinucidere sau
dezertare” posibilităţi pe care trebuie să le avem mereu in minte când apreciem o situaţie. Dacă
nu ne-am sustras războiului ,,inseamnă că l-am ales”.
Cum spuneam, pentru Sartre orice alegere are la bază asumarea unor valori şi respingerea
altora, căci dacă am ales să participăm la un război in locul refuzului de a participa, am făcut-o
,,poate din lipsă de vlagă sau din laşitate in faţa opiniei publice”, pentru a câştiga stima celor
apropiaţi sau onoarea familiei. Oricum, am ales in conformitate cu unele valori, ce ne aparţin şi o
alegere se menţine, este repetată atât timp cât participăm la aceeaşi situaţie. Astfel, spune Sartre,
trebuie ,,să subscriem cuvintelor lui J. Romain: ,,In război nu există victime inocente”. Orice
victimă a unui război a ales să participe la el când putea să aleagă contrariul, iar din moment ce
decizia ii aparţine, din moment ce a preferat războiul morţii sau dezonoarei, totul se petrece ca şi
cum el poartă intreaga răspundere acestui război.
I s-ar putea reproşa lui Sartre că cele două alternative nu se află pe acelaşi plan: cel ce prefer
războiul morţii o poate face pentru că speră să nu moară; o face nu numaidecât pentru că a
preferat războiul dezonoarei, ci pentru că a preferat războiul morţii. Chiar dacă alţii au declarat
acest război, susţine Sartre, şi chiar dacă există tentaţia de a considera că ceilalţi sunt simpli
complici, noţiunea de complicitate nu se aplică aici. Ea are doar un sens juridic şi nu unul filosofic
privit din perspectiva libertăţii. Dacă situaţia este propria noastră creaţie, evident că nu mai
putem spune că suntem simpli complici: ,,căci a depins de mine ca, pentru mine şi prin mine acest
război să nu existe, iar eu am hotărât că el există.” Prin ,,pentru mine” Sartre inţelege că noi am
hotărât in mod conştient ca acest război să existe, căci ne puteam sustrage şi el numai exista
pentru noi.
Alegerea de a participa la situaţii limită provine din absoluta libertate a fiinţei umane ,,N-a
existat aici nici o constrângere, căci nici o constrângere nu poate mobiliza libertatea cuiva”.
Concluzia lui Sartre: ,,sunt absolut liber şi absolut responsabil de situaţia mea”.
 Si la ceilalţi autori existenţa libertăţii atrage după sine responsabilitatea. Cei care spun că omul
nu este responsabil, recunosc şi că el nu este liber. Drept urmare, libertatea absolută atrage după
sine responsabilitatea absolută. Această libertate provine din posibilitatea de a alege intre cel
puţin două alternative – in situaţii limită: intre a participa situaţie şi a ne sinucide.
Concepţie asemănătoare: cea a lui Camus -libertatea absolută are la bază absurdul existenţei
umane.
Concepţii opuse: cea a lui Schopenhauer, cea a lui Einstein şi cea a lui Conta.