Libertatea absolută și responsabiltiatea absolută la

Jean-Paul Sartre

Concepţia lui Sartre este un existenţialism ateu care, printr-o teză celebră – “Existenţa
precede esenţa” –, încearcă să răstoarne ideea fundamentală a creştinismului şi idealismului:
esenţa precede existenţa. Fiinţa şi neantul a fost considerată cea mai importantă lucrare a sa. A
scris şi romane şi critică. Ultima sa operă filosofică importantă a fost Critica raţiunii dialectice.
Preocuparea principală a lui Sartre este analiza modului în care conştiinţa individuală
percepe existenţa. De aici decurge studiul asupra celorlalte probleme filosofice: asupra libertăţii,
alegerii, autenticităţii personale, relaţiilor cu lumea, modului de generare a sensurilor şi valorilor
din conştiinţa existenţei personale.
În planul existenţei umane este fundamentală distincţia – făcută pe linia filosofiei lui Hegel
– între în sine (obiectivitatea lucrurilor, realitatea materială) şi pentru sine (conştiinţa).
Dimensiunea pentru sine-lui “introduce neantul în lume”.
Din teza sa (existenţa precede esenţa) rezultă că omul nu are altă esenţă decât cea pe care şi-
o dă el însuşi (el este ceea ce el însuşi se face); de aceea omul e condamnat să fie liber şi poate
dobândi autenticitate numai smulgându-se din conformismul vieţii cotidiene, “alegându-se”.
Pentru Heidegger – tot existenţialist – chiar dacă omul posedă maximă libertate, teza pe care se
bazează filosofia sa este alta: “Dasein-ul (aici, omul) este existenţa esenţială.” Şi pentru el omul
se izbeşte mereu de neant, dar nu ca de ceva introdus de conştiinţă, ci întrucât omul este fiinţa
conştientă că e “existenţă întru moarte” (Sein zum Tode).
Întrucât omul îşi dă singur esenţa, întrucât este absolut liber, nimeni – în afara lui însuşi –
nu se poate face vinovat de existenţa sa: “este deci absurd să ne gândim a ne plânge, deoarece
nimic străin nu a hotărât ceea ce simţim, ceea ce trăim sau ce suntem noi.”
Ideea de mai sus dovedeşte importanţa subiectivului în filosofia lui Sartre, căci existenţa
umană este marcată de sentimente şi valori individuale. Fiecare om face alegerea în funcţie de
ceea ce-i este propriu: “Ceea ce mi se întâmplă, mi se întâmplă prin mine şi n-aş putea nici să mă
supăr de acest lucru, nici să mă revolt, nici să mă resemnez”, deoarece situaţia în care ne aflăm
este rezultatul propriei noastre alegeri, iar supărarea, revolta sau resemnarea sunt sentimente ce
se produc datorită celorlalţi. Este absurd a ne revolta pe noi înşine sau a ne resemna faţă de noi
înşine.
Cu toate că Sartre însuşi spune: “infernul sunt ceilalţi”, în textul de faţă el îşi contrazice
propria idee; “tot ceea ce mi se întâmplă – spune el – este al meu” şi de aceea orice om poate
face faţă celor ce i se întâmplă, ca om, “căci ceea ce i se întâmplă unui om datorită celorlalţi
oameni şi datorită lui însuşi nu poate fi decât un lucru uman”.
1
 Orice situaţie în care se află cineva, chiar “cele mai atroce situaţii de război, cele mai
groaznice torturi” nu pot trece ca situaţii inumane; de altfel nici nu există situaţii inumane:
“numai prin frică, prin fugă şi prin recurs la magie voi putea eu decide inumanul”. Dar dacă am
decis că o situaţie este inumană, decizia ne aparţine, ea este un act uman şi vom “purta întreaga
responsabilitate pentru luarea ei”.
Se observă aici rolul subiectivului în actul alegerii: orice alegere este rezultatul unei situaţii
reprezentate de noi înşine şi al unor valori pe care trebuie să ni le asumăm. De aceea Sartre
spune: ”situaţia este a mea pentru că ea este imaginea propriei mele alegeri de sine şi tot ceea ce
ea îmi înfăţişează este al meu prin aceea că mă reprezintă şi mă simbolizează pe mine însumi.”
Dacă lucrurile ne sunt împotrivă sau ne par imprevizibile nimeni nu se face vinovat de
această situaţie, deoarece ne aflăm în ea “prin decizia de sine pe care am luat-o”. Drept urmare,
“nu există accidente într-o viaţă de om” (totul este produs din noi înşine, pe când accidentul ar fi
ceva produs din afară, ceva imprevizibil – însă imprevizibilul este tot rezultatul deciziei noastre)
Când un eveniment social ne poartă cu el, nu vine din afară; noi am acceptat să subscriem la
acest eveniment: “dacă sunt mobilizat într-un război, acest război este războiul meu, seamănă cu
mine şi îl merit”. În acest punct Sartre înfăţişează posibilităţi ultime pe care se poate fundamenta
alegerea umană. Merităm războiul pentru că am fi putut oricând să-l refuzăm “prin sinucidere
sau dezertare” – posibilităţi pe care trebuie să le avem mereu în minte când apreciem o situaţie.
Dacă nu ne-am sustras războiului “înseamnă că l-am ales”.
Cum spuneam, pentru Sartre orice alegere are la bază asumarea unor valori şi respingerea
altora, căci dacă am ales să participăm la un război în locul refuzului de a participa, am făcut-o
“poate din lipsă de vlagă sau din laşitate în faţa opiniei publice”, pentru a câştiga stima celor
apropiaţi sau onoarea familiei. Oricum, am ales în conformitate cu unele valori, ce ne aparţin; şi
o alegere se menţine, este repetată atât timp cât participăm la aceeaşi situaţie.
Astfel, spune Sartre, trebuie “să subscriem cuvintelor lui J. Romain: În război nu există
victime inocente.” Orice victimă a unui război a ales să participe la el când putea să aleagă
contrariul, iar din moment ce decizia îi aparţine, din moment ce a preferat războiul morţii sau
dezonoarei, totul se petrece ca şi cum el poartă întreaga răspundere a cestui război.
I s-ar putea reproşa lui Sartre că cele două alternative nu se află pe acelaşi plan: cel ce
preferă războiul morţii o poate face pentru că speră să nu moară; o face nu numaidecât pentru că
a preferat războiul dezonoarei, ci pentru că a preferat războiul morţii.
Chiar dacă alţii au declarat acest război, susţine Sartre, şi chiar dacă există tentaţia de a
considera că ceilalţi sunt simpli complici, noţiunea de complicitate nu se aplică aici. Ea are doar
un sens juridic şi nu unul filosofic – privit din perspectiva libertăţii. Dacă situaţia este propria
noastră creaţie, evident că nu mai putem spune că suntem simpli complici: “căci a depins de
2
mine ca, pentru mine şi prin mine acest război să nu existe, iar eu am hotărât că el există.” Prin
«pentru mine» Sartre înţelege că noi am hotărât în mod conştient ca acest război să existe, căci
ne puteam sustrage şi el nu mai exista pentru noi.
Alegerea de a participa la situaţii limită provine din absoluta libertate a fiinţei umane – “N-a
existat aici nici o constrângere, căci nici o constrângere nu poate mobiliza libertatea cuiva”.
Concluzia lui Sartre: “sunt absolut liber şi absolut responsabil de situaţia mea”.
Şi la ceilalţi autori existenţa libertăţii atrage după sine responsabilitatea. Cei care spun că
omul nu este responsabil, recunosc şi că el nu este liber. Drept urmare, libertatea absolută atrage
după sine responsabilitatea absolută. Această libertate provine din posibilitatea de a alege între
cel puţin două alternative – în situaţii limită: între a participa situaţie şi a ne sinucide.
Concepţie asemănătoare: cea a lui Camus (libertatea absolută are la bază absurdul existenţei
umane).
Concepţii opuse: cea a lui Schopenhauer, cea a lui Einstein şi cea a lui Conta.

În câteva pagini, am să vă rog să analizați și să vă spuneți părerea personală (să criticați dacă
doriți) cu privire la viziunea(filosofia) lui Sartre asupra problemei libertății și a responsabilității.