1. “Prințesă Aurelia!” strigătul produsese un ecou pe coridorul palatului.

Prințesa Ellie gemuse. Mergea spre grajd si nu dorea să se oprească. Nu dorea nici să i se spună
pe numele ei real. Prefera Ellie.
Stăpâna vocii grăbi pasul. Era o slujitoare care arăta foarte frustrată și fără suflare. “Ar fi bine
să veniți repede, Măria-ta. Regele si regina sunt foarte nervoși.”

Ellie a urmărit slujitoarea de-a lungul coridorului găndindu-se oare ce o fi făcut gresit de data
aceasta. Pentru prima oara, nu ii venise nimic în minte. A fost foarte politicoasă in ultimele zile
și nici nu a venit la cina în pantalonii de călărie sau cu bocanci plini de noroi de mult timp.

Regele și regina au așteptat-o cu nerăbdare in partea lor favorită a grădinii regale. Aveau
măinile încrucișate, iar fețele lor arătau mai nervoase decât Ellie se așteptase.

“Uite ce dezordine ai făcut, Aurelia.” mâhni regele arătând spre iarbă. Suprafața de pajiște de
obicei verde și netedă era acum plină de urme de copită.

“Cum îndrăznești să călărești în grădina mea?” boci regina. Pufni nervos ștergându-și o
lacrimă cu o batistă brodată cu coronae de argint.

“N-am fost eu.” zise Ellie revoltată.

“Nu spune minciuni.” a râhnit regele.

Ellie a rezistat tentației de a vorbi înapoi. Știa din experiență ca va înrăutații situația. “Spun
adevărul” a insistat cât se poate de calm. “Am pământurile palatului să călăresc. Nu am nevoie să
folosesc pajiștea.”

“Hmm” spuse regina pusă pe gânduri. “Aurelia are oarecum dreptate, dragul meu.”

Regele nu era așa de convins. S-a uitat suspicios la Ellie și a întrebat “Cum explici urmele de
copită atunci?”

Ellie s-a aplecat punându-și degetul pe una dintre găuri incercând să găsească o explicație.
Meg, grăjdarul regal, are un cal, dar este prea rațională să-l călărească pe Gipsy în grădină. Cei
patru ponei ai lui Ellie erau singurii suspecți. Nu mai era nimeni la palat.