Mânăstirea Cozia

Barbu Lorena
• Mănăstirea Cozia este un complex monahal
medieval, situat în orașul Călimănești, pe malul
râului Olt. Este o ctitorie a domnului 
Mircea cel Bătrân, extinsă și renovată de-a lungul
istoriei sale multiseculare.
• Paul de Alep, în jurnalul călătoriei sale în 
Țara Românească între 21 august 1656 - 
13 octombrie 1658 scria despre Cozia: „În limba lor
înțelesul numelui acestei mănăstiri, Cozia este
„fortăreață de pământ din pricina nenumăraților
munți din această țară”.[2] Mănăstirea Cozia, în
ansamblul ei, este inclusă în Lista monumentelor
istorice din România, având codul de clasificare 
cod LMI VL-II-a-A-09697.[3]
• Mănăstirea Cozia a constituit de-a lungul timpului un
puternic focar de cultură românească. Prin hrisoavele
domnești din 28 martie 1415, 18 martie 1419, 16 iunie 1436
 și 17 aprilie 1448 se atestează că aici funcționa o școală
mănăstirească încă din 1415. Primul dascăl a fost părintele
Sofronie, starețul mănăstirii. Logofătul Filos, logofăt al
marelui voievod Mircea cel Bătrân a compus versuri și
imnuri religioase, el fiind considerat primul poet român[4].
• Mardarie Cozianul a alcătuit la 1696 Lexiconul slavo-român,
necesar școlii. Despre funcționarea școlii pomenește la 
12 mai 1772 și Arhimandritul Ghenadie, care a venit la
Cozia „din mică copilărie, unde am învățat și carte”. Nu
departe de Cozia, la Jiblea, (azi cartier al orașului
Călimănești) exista în secolul al XVIII-lea o școală sătească,
condusă de Barbu, elev al școlii mănăstirești.[2]
• Mănăstirea a fost construită, conform legendei, în
apropierea altei mănăstiri construită de Negru Vodă.
Biserica mare a mănăstirii, cu hramul „Sfânta
Treime”, a fost ridicată între anii 1387-1391, ctitor
fiind voievodul Mircea cel Bătrân. A fost sfințită la 
18 mai 1388, așa cum reiese din hrisovul lui Mircea
cel Bătrân, în care se spunea[5][6]:
• „...a binevoit domnia mea să ridic din temelie o
mănăstire la locul numit Călimănești pe Olt, care a fost
înainte satul boierului domniei mele Nan Udobă.”

Istoric
• Hrisovul este totodată și actul de atestare a
localității Călimănești din județul Vâlcea.
• Decorațiile fațadelor bisericii cu rozete de piatră,
rânduri orizontale de cărămidă și piatră în stil
bizantin și cadre verticale sunt fără precedent în
arhitectura muntenească și sunt tipice din 
Școala Morava sârbească. De altfel, asemănarea
puternică cu biserica Lazarica indică faptul că
Mircea cel Bătrân a angajat meșteri sârbi.[7]
• Pictura interioară a fost realizată între anii 1390 - 
1391. Mircea cel Bătrân s-a preocupat permanent
de înzestrarea și înfrumusețarea mănăstirii, prin
întărirea drepturilor de proprietate asupra mai multor
sate și moșii. De asemenea, i-a dat dreptul de
exploatare a sării din salinele de la Ocnele Mari.
Mănăstirea avea robi țigani,[8] care erau folosiți atât
la exploatarea sării, cât și la spălarea nisipurilor 
aurifere de pe Olt și Valea lui Stan de pe Lotru.
• Pisania bisericii Mănăstirii Cozia
• Pisania bisericii mănăstirii Cozia conține
următoarele:
• „Întru slava sfintei și de viață făcătoarei Troițe s-au
înălțat din temelie această sfântă biserică, de
creștinul Domn al Țării Românești Io Mircea
Voievod, la leat 6809 și lipsindu-se de podoaba ei
cea dintâi pentru mulțimea anilor, am luat iară
această înfrumusețare, precum se vede, de cei ce
s-au îndurat, în zilele prea luminatului Domn Io
Constantin B.B. Voievod, fiind mitropolit al Țării
Românești chir Teodosie și ostenitoriu chir Antim
episcopulu de Râmnic leat 7215 (1707), la
iegumenia prea cuviosului chir Mihail”.
• Istoricii au convenit însă asupra faptului că anul 6809
(1301) inscripționat în piatra acestei pisanii este eronat,
corect fiind anul 6894 (1386), așa cum apare în pisania
pictată în interiorul bisericii.[5]
• La 28 martie 1415, printr-un hrisov al lui Mircea cel Bătrân,
mănăstirii Cozia i s-a dăruit vama de la Genune. Lăcașul a
primit ulterior donații din partea mai multor domnitori care
au urmat. Astfel, până la 1500 au fost date 16 asemenea
hrisoave prin care domnitorii întăresc posesiunile sale.
• De-a lungul timpului mănăstirea a fost reparată și renovată
de multe ori de domnitori ca Neagoe Basarab, Radu Paisie
 și Constantin Brâncoveanu. Ultima renovare și consolidare
s-a făcut între 1 iulie 1958-1 ianuarie 1959 de către 
guvernul României, la intervenția patriarhului de atunci, 
Justinian Marina.
• În timpul lui Neagoe Basarab s-a construit fântâna (care poartă
numele domnului), iar între anii 1512 - 1521 s-a refăcut
pictura. Constantin Brâncoveanu a construit la 1706 - 1707
 pridvorul, în cunoscutul stil brâncovenesc. În timpul ocupației
austriece a Olteniei, mănăstirea a fost o fortăreață redutabilă
în calea cotropitorilor.
• Aici a slujit preotul Radu Șapcă, participant de seamă la
revoluția burgheză de la 1848 din Țara Românească,
numit curator civil prin decretul nr. 519 din 4 mai 1864 al
domnitorului Alexandru Ioan Cuza. Este de remarcat
cuvântarea sa din 24 ianuarie 1866 cu prilejul aniversării Unirii:
• „Știți că acest templu este zidit de prințul Mircea cel Bătrân pe la
anul 1384. Acest prinț viteaz, asemenea și ceilalți Vlad al V-lea, 
Mihai Bravul al Valahiei, cum și Ștefan cel Mare al Moldovei s-au
luptat vitejește pentru apărarea acestor țări, de a scăpa pe străbunii
noștri de năvălirile ce veneau din alte părți.”
• Mănăstirea a cunoscut și momente neplăcute.
Astfel, între 1879 - 1893 autoritățile o transformă în
pușcărie, lucru ce-l face pe Mihai Eminescu să scrie
un articol virulent în ziarul Timpul din 12 septembrie 
1882:[2]
• „Cozia, unde e îmormântat Mircea I, cel mai mare domn
al Țării Românești, acela sub care țara cuprindea
amândouă malurile Dunării până-n mare, Cozia unde e
îmormântată familia lui Mihai vodă Viteazul, un
monument istoric aproape egal ca vechime, cu țara - ce-a
devenit aceasta? Pușcărie!”
• Ulterior va fi și spital, în orice caz mult mai apropiată de
preocupările monahilor de aici.
• Un alt moment greu pentru sfântul lăcaș a fost perioada 
Primului Război Mondial, când a devenit grajd de cai, lucru
specificat într-un raport din 16 iunie 1916: „...piatra
comemorativă cu inscripția de la marele voevod Mircea cel
Bătrân, fondatorul acestui monument istoric, am găsit-o
deteriorată cu desăvârșire, în biserici băgându-se cai...”[2]
• La 15 mai 1938 a avut loc reînhumarea osemintelor lui 
Mircea cel Bătrân. La ceremonia oficiată de episcopul
Vartolomeu al Râmnicului au participat 
principele moștenitor Mihai, savantul Nicolae Iorga, 
subsecretarul de stat la cultură și arte Nae Popescu și
istoricul Ioan Lupaș.[9]