Referiri la muzica psaltică în pravilele împărăteşti

Mariana Flaişer

În cultura românească, la începutul secolului al XVI–lea, primele codexuri de legi sunt traduse din
limba slavonă. În secolul următor apar importante texte de legi, cunoscute în istoriografia românească cu
titlul generic de Pravile împărăteşti, între care se află:
1) Pravila de la Govora (1640) sau Pravila bisericească numită cea mică, tradusă de Mihail
Moxalie din slavonă.
2) Carte românească de învăţătură de la Pravilele împărăteşti, tipărită la Iaşi, sub domnia lui Vasile
Lupu, în 1646, „tălmăcită din limba elinească pre limba românească“.
3) Îndreptarea legiei… sau Pravila lui Matei Basarab, Târgovişte, 1652. Aşa cum se poate observa
din titlul Pravilei lui Vasile Lupu, codexul de legi este preluat din neogreacă, iar Pravila lui Matei Basarab
utilizează textul pravilei moldoveneşti la care sunt adăugate şi alte texte traduse din greceşte. Cele două
Pravile, (a lui Vasile Lupu şi a lui Matei Basarab), au rolul de a introduce dreptul romano–bizantin în Ţările
Româneşti1.
O altă pravilă, mai puţin studiată şi, prin urmare, mai puţin cunoscută este Capete de poruncă, scrisă
de Mitropolitul Antim Ivireanu, la Târgovişte, în 1714.
Primele texte juridice româneşti, Pravilele împărăteşti au o deosebită însemnătate nu doar pentru
cunoaşterea limbii române vechi, ci reprezintă o formulă de adaptare a unor reguli, canoane, legi cu valoare
universală la realităţile socio–economice şi culturale româneşti ale veacului al XVII–lea.
În introducerile Pravilelor se dau lămuriri asupra scopului întocmirii acestor „Cărţi de învăţătură“.
Astfel, Pravilele sunt scrise pentru că: „lucrurile scumpe ce veţi afla într 'însa de toate bunătăţile care
îndereptează sufletul... de aici cetind cu socotinţă şi cu luare aminte, lesne se va îndrepta şi se va întări“2.
Între aspectele multiple care se pot distinge în textele Pravilelor se află numeroase referiri la muzica
bisericească românească din secolul al XVII–lea. Uneori, în notaţiile despre muzica bisericească, se observă
şi atitudinea pravilistului faţă de muzica „mirenească“, cele două realităţi muzicale fiind considerate
incompatibile. Încă de la început, în definirea Pravilei sau a canonului, autorul explică şi exemplifică
diferitele tipuri de „îndreptare“ între care şi pravila sau meşteşugul cântărilor: „Părinţii au pus numele
răspunsurilor şi învăţăturilor Canon sau Pravilă, adecă numele de la lemnul cela ce lucrează meşterii, care se
chiamă îndreptariu. Când lucrează lemne sau pietre şi le netezesc, şi aşa le alcătuescu una cu alta. Pravilă se
chiamă şi alte meşteşuguri ale meşterilor Dascăli. Adecă carii au meşteşugit grammatichia, filozofia şi
vrăciurea şi carii au meşteşugit cântarea“ (139/PMB).
În legătură cu muzica psaltică şi ritualul cântărilor religioase apar în Pravilele împărăteşti câteva
date din care se poate deduce cât de preţuită era arta cântărilor bisericeşti. Astfel, preotul care liturghisea în
biserică trebuia să fie înzestrat de natură cu talent şi era obligat să cunoască psaltichia. Neîndeplinirea acestor
cerinţe însemna luarea darului preoţiei.
„... să fie neprimită cântarea aceluia ce cântă rău fără tocmeală şi podoabă besearicii“. (377/PMB)
sau
„Glasul celui ce cântă şi carele citeşte în biserică fără podoabă şi fără tocmeală este nepriimit“.
(387/PMB)
Lăcaş de închinare, biserica, este în viziunea pravilistului locul unde se înalţă cântări armonioase,
fără stridenţe, fără emfază, urmând „lege artis“.
„Cu deschidere şi cu multă rugă se cade să cântăm lui Dumnezeu carele vede cele ascunse. Să nu se
cânte vaete netocmite şi să se nevoiască cu firea către strigare... să nu se cânte ceva cum se cade şi de celea
ce nu se cuvin tocmelii besericii“ (388/PMB).
Păstrarea nealterată a textelor cântărilor religioase, a melosului acestora, s–a realizat datorită mai
multor factori. Pe de o parte, se poate vorbi de respectul faţă de textul sacru faţă de care orice atingere, orice
modificare ar fi constituit un act de blasfemie.

1
Istoria literaturii române, Editura Academiei, Bucureşti, 1964, vol. I, p. 347.
2
Pravila lui Matei Basarab, în volumul Colecţiune de Legiuirile României vechi şi cele noui, I.M. Bujoreanu, Bucureşti, Tipografia
Academiei Române, vol. III, 1885, p. 142 (PMB).
200 Acta Musicae Bizantinae IV

Pe de altă parte, ca elemente de întărire, de pază a textului religios, legiuirele din secolul al XVII–
lea, sau cele anterioare, vin să asigure păstrarea neschimbată a rânduielii cântărilor şi a ritualului ortodox.
Preotul... „să nu cânte şi să citească alţi psalmi străini sau să citească niscare cărţi carele nu va
pravila“ (335/PMB).
Rolul bisericii ortodoxe în cultura românească, în ceea ce priveşte ocrotirea şi dezvoltarea arterlor, se
relevă şi din grija pentru conservarea temelor, formelor şi culorilor din pictura bizantină.
Atât sinoadele bisericeşti cât şi Erminiile, cărţi de teorie a picturii bizantine, au avut rolul de a fixa
„pravoslavnica orânduire zugrăvirii bisearicii răsăritului spre a nu se corci pravoslavnica predania zugrăvirii
sfinţilor, prin orice chip cu vreo urâtă şi neprimită corcire papistăşeasă sau ereticească“3
Pentru a nu cădea în păcatul „corcirii“ artelor bizantine, Pravilele împărăteşti reglementează în
detaliu care sunt cântările „tocmite ale vechii şi noaooi legi carele sunt acestea: Baitia, Ishodul, Levit, Cisla,
Vtorâi Zacon...“ etc. (339/PMB)
Sunt menţionate cele şapte laude pe care preotul „iaste datoriu să le zică zioa şi noaptea. Cântarea de
întâiu iaste Polunotşniţa, a doa Utrănia cu prăvii ces, a treia Tretii ces, a parta şeştii ces... etc“ (164/PMB).
Este înscrisă în Pravilă şi „povestea laudelor“, ce „închipuiesc“ acestea şi se dau explicaţii asupra rolului
cântărilor psaltice, ca de pildă:
„Iară cântarea Utreniei, iaste căci vine ziua şi mulţumim celuia ce a dat lumina şi au spart înşelătura
întunerecului pentru aceia cu Utrenia şi cu Prăvii ces, se cheamă laudă pentru începătura zilei şi cu
slovoslovie trimeasă lui Dumnezeu“ (164/PMB).
Între interdicţiile care apar în Pravilele împărăteşti cu referire la cântările psaltice şi acţiunea de a
cânta în biserică se pot menţiona următoarele: „Este oprit să cânte, să liturghească preotul căruia îi curge
sânge din nas“ (171/PMB).
„Preotul desculţ să nu intre în biserică să cânte ori de va intra când va şi va cânta, ori sara ori
demăneaţa desculţ să facă 100 de mătănii“4
În Biserică nu poate cânta cel ce se însoţeşte cu un afurisit. (152/PMB)
În textele codicelor de legi din secolul al XVII–lea, muzica bisericească este raportată, uneori, la
muzica mirenească, preoţii neavând îngăduinţa de a cânta mireneşte sau de a lua parte la petreceri împreună
cu cei care „drângăiesc şi cântă cântece curveşti“:
„Preotul ce va cânta mirenesce, sau va juca ori să se lase de unele ca acelia ori să se scoată“
(90/PG),... „să se gonească den popie“ (100/PG). „Călugării să nu meargă la mesele oamenilor mireni nice la
cântările lor“ (107/PG).
Cântările şi petrecerile mirenilor sunt în viziunea pravilistului ispite diavoleşti şi, de aceea, drept
credincioşii şi, cu atât mai mult, preoţii, călugării trebuie să le evite:
„plesnetele şi alăutele şi cântările mireneşti şi alte răotăţi câtu sunt într' acest chip sunt purtări
drăceşti“ (118/PG).
„Călugărul de va face cântece mirenesci si va juca, acesta iaste om al dracului iară nu a lui
Dumnezeu“ (120/PG).
Pentru cântăreţi şi pentru „citeţi“ sunt date aceleaşi canoane ca şi pentru preoţi sau „clirici“ care, cu
atât mai mult, trebuie „să nu drângăiască la nunte, nice să joace... să fugă mai nainte până nu încep
măscăricii“ (335/PMB), şi „mai nainte de încep cinghiile“ (339/PMB). Despre termenul cinghie atestat şi în
alte texte vechi (la Varlaam, în Psaltirea de la 1651, sau în Biblia de la Bucureşti 1688) există în lexicologia
românească comentarii privind sensurile, circulaţia acestuia şi forma5.
Pravila lui Matei Basarab interzice preotului să se căsătorească cu o cinghiasă, în legătură cu care
apare explicaţia următoare: „cinghiasă se chiamă muerele care cântă pe la veselii cu tambura“ (165/PMB).
Aşadar, cinghie, cinghiasă în viziunea pravilistului lui M. Basarab nu înseamnă cântăreaţă la harpă ci la
tambură. Ulterior, termenul apare şi în alte texte, cum este de pildă Ţiganiada lui I. B. Deleanu cu un sens
diferit faţă de cele menţionate. În acest caz, credem că se poate admite o deviere semantică târzie sau mai

3
Izvodul lui Macarie despre Ellinogrecie Carte numită gramatică şi Ustav sau Erminie, Mănăstirea
Căldăruşanilor 1805 în vol. lui V. Grecu, Cărţi de pictură bisericească bizantină, Cernăuţi, 1936, p. 44.
4
Pravila Bisericească numită cea mică, 1640, Mănăstirea Govora – cit. de I.M. Bujoreanu, p. 102. (PG)
5
E. Munteanu în Studii de lexicologie biblică, Editura Universităţii „Al. I. Cuza“, Iaşi, 1995, p. 20 scrie:
„cenghierie (sf) cu sensul de harpă atestat în ms. 4389: „cântecele cenghieriilor tale nu le voi asculta
(Amos 5: 25)... Neînregistrat cu această formă în dicţionare, cuvântul este un derivat de la substantivul
cinghie „harpă“, un împrumut din limba turcă, atestat ca atare în D.A., la Varlaam şi în Psaltirea 1651.
Sunt menţionate derivatele cenghierească, sf = cântăreaţă la harpă, cinghie şi cinghiasă în MS 4388 şi în
îndreptarea legii (1642).
Mariana Flaişer – Referiri la muzica psaltică în pravilele împărăteşti 201

degrabă o tendinţă de generalizare, atribuind muzicii de harpă ideea de muzică în general. Referitor la acest
termen în Ţiganiada: „cinghia lor mergea înainte ce era de clopote şi chimvale“, într–o notă marginală I. B.
Deleanu precizează: „cinghia... adică musica“6.
În legătură cu unele sensuri ale verbului a cânta din textul Pravilelor, trebuie precizat că regăsim în
exemplele următoare accepţia de a boci, a cânta cântece de îngropăciune, aşa cum în anumite regiuni, în
graiul din Bihor, de exemplu, verbul a cânta sau a se cânta se întâlneşte şi cu acest sens:
„Ore ce om, de voia lui se va arunca pre sine dentr'un ţermure jos şi va muri sau într'o apă… în ce
chip de moarte acela să nu se îngroape ca creştinii, nice să–l cânte, ce să–l lepede pre dânsul ca pre un
spurcat“ (121/PG).
La fel, pentru răufăcătorii ucişi când săvârşesc hoţii sau tâlhării pravila spune: „să nu se îngroape
nici să se cânte“ (122/PG).
Formulările de tipul „trebuie să te cânţi, dacă nu te cânţi zice că e ruşine“ sau „te cânţi de câte ori
poci şi vrei“, „începea să se cânte după cel dispărut“7 pot fi derutante pentru un necunoscător al graiurilor
dialectului daco–român. Atribuirea sensului a se boci verbului a cânta nu s–a făcut doar printr–o deviere
semantică ci şi prin modificări morfologice. De obicei la diateza activă, a cânta în accepţia de mai sus a
devenit reflexiv.
O altă referire la verbul a cânta şi substantivul cântec este aceea din exemplul următor din Pravila
lui Matei Basarab: „cel ce va scrie virşuri sau va scoate cântece pentru ocara cuiva acela se va certa…
Înpreună cu cela ce va cânta acele cântece aceia toţi cu o certare se vor certa“ (179/PMB). Sensul sintagmei
cântece de ocară poate fi în relaţie de sinonimie cu perifraza „cântece satirice“, cântece pe care pravilele le
condamnă.
Prin urmare, biserica, locaş al „cântărilor necurmate şi neîncetate“ (187/PMB) a fost depozitara de
milenii a unui tezaur muzical păstrat atât prin legi sau canoane, cât şi prin tradiţie, prin respectul faţă de
textul sacru scris pentru a fi citit sau cântat.
Unii clerici şi muzicologi contemporani îşi pun întreabarea: „quod vadis eclesiasta musica in tribus
millenio“8 reluând în comentariile de răspuns chestiuni care au făcut şi în alte epoci obiectul unor dispute şi
polemici, ca de pildă: introducerea muzicii corale armonice, reformarea notaţiei psaltice, introducerea
muzicii instrumentale în biserica ortodoxă etc. Toate aceste elemente în viziunea unora, ar dinamiza şi
moderniza cântările psaltice, le–ar înnoi. Subliniind rolul tradiţiei în păstrarea textelor de muzică bizantină
(cântări şi propedii), Titus Moisescu afirmă că: „Tradiţia era un factor important în transmiterea muzicii şi
aceasta s–a păstrat cu stricteţe în spiritul unui profund respect faţă de arta înaintaşilor... Nimeni nu îndrăznea
să modifice ceea ce se transmitea în manuscrise, totul se păstra cu sfinţenie, ca expresie a unei înalte
spiritualităţi de origine divină“9
Credem că, în acţiunea de conservare a tezaurului muzical românesc de factură bizantină, atât
canoanele bisericeşti cât şi cele din Pravilele împărăteşti, dar mai ales tradiţia şi sentimentul de preţuire şi de
credinţă în adevărul şi valoarea textului sacru au fost elemente care au conlucrat în acest sens.

6
I.B. Deleanu, Ţiganiada, Editura Tineretului, 1969, vol. I, p. 118.
7
„Revista de etnografie şi folclor“, nr. 3, 1993, p. 322.
8
Titlul articolului lui Mircea Buta din revista „Teologia“ a Facultăţii de Teologie Ortodoxă, anul IV, nr. 1,
2000, Arad, p. 17 şi 592.
9
Titus Moisescu, Prolegomene bizantine, Ed. Muzicală, Bucureşti, 1985, p. 18.