Mari melurgi ai perioadei bizantine

Ioan Glikis1

Ioan Glykys – compozitor de muzică bizantină. Glykys a fost un contemporan mai vârstnic
al lui Ioan Cucuzel și Xenos Korones și se pare că a activat către sfârșitul secolului al 13-lea și
începutul secolului al XIV-lea. Multe surse manuscrise arată că Glykys a deținut funcția de
protopsalt (dirijor de cor) într-o biserică bizantină al cărei nume este necunoscut. S-a argumentat că
el ar putea fi identificat ca fiind aceeași persoană cu Ioan Glykys al XIII-lea, patriarhul
Constantinopolului între 1315-1319, dar această identificare este improbabilă.
Numele lui Glykys apare al doilea într-o listă cronologică de compozitori de strofe ale
Imnului Acatist, alcătuită de Manuil Hrisafi la jumătatea secolului al XV-lea: Mihail Aneotis, Ioan
Glykys, Nikifor Ethikos, Ioan Cucuzel și Ioan Kladas. Această ordine a compozitorilor a fost
coroborată, parțial, cu o miniatură mai târzie (acum pierdută) din manuscrisul Akolouthia GR-Aok
475 (datare aprox. sfârșitul sec. XIV sau începutul secolului XV) și care îl reprezintă pe Glykys în
postură de profesor așezat între cei doi ucenici ai săi, Cucuzel și Korones. Glykys are mâinile
ridicate, arătându-le acestora gesturile hironomice pentru importantele semne ison și oxia. Lui
Glykys îi este atribuită metoda hironomică de bază care apare în manuscrisele de secol 14 și 15 și
de asemenea, cântarea didactică Ison, oligon și oxia. Pentru activitatea sa pedagogică, precum și
pentru contribuția la dezvoltarea stilului calofonic, i-a fost atribuit de către predecesori numele
de ,,dascăl între dascăli”.
Există mai multe cântări de Ioan Glykys transmise în manuscrisele akolouthii (destinate
diferite slujbe bisericești) și în stihirarele calofonice decât cele ale oricărui alt compozitor bizantin
dinainte de Cucuzel: o colecție de psalmi aleși cântați la slujbele bizantine, precum psalmii
,,amomos” și ai polieleelor de la Utrenie; cântări pe larg precum cele de la Imnul Acatist, Heruvice,
cântări la împărtășanie – Trupul lui Hristos și Sfânt, Sfânt, Sfânt, Domnul Sabaoth.
Stilul muzical al lui Glykys din cântările pe scurt este foarte diferit de cel al cântărilor
calofonice. În primele, linia melodică este mai succintă decât cea a cîntărilor pe larg; saltul de
cvartă este rar depășit în cântările calofonice, pe când în cele pe scurt, salturile intervalice de cvintă
sau sextă sunt obișnuite, iar cele de septimă și octavă pot fi deasemenea întâlnite. În cele trei
melodii calofonice ale Psalmului II cântat la Vecernie, Glykys utilizează o singură linie de text, în
timp ce Cucuzel, Korones și alții au combinat și prelucrat stihuri- din mai mulți psalmi. Din punct
de vedere muzical, aceste cântări calofonice cu text având un singur stih sunt mai compacte decât
cele ale ucenicilor și ale celor ce i-au urmat și pot reprezenta un stadiu incipient mai puțin dezvoltat
al stilului calofonic al cântului bizantin.

Sfântul Ioan Cucuzel2

1
The New Grove Dictionary of Music and Musicians, vol. 10, p. 59.
2
Apud The New Grove Dictionary of Music and Musicians, vol. 14, pp. 841-842.
1
 Ioan [Papadopoulos] Cucuzel – cântăreț și compozitor de muzică bizantină. Cunoscut sub
denumirea de ,,maistor”, ,,cea de-a doua sursă a muzicii grecești” (prima sursă fiind considerat Ioan
Damaschinul, sec. VIII) sau ,,cel cu voce de înger”. Este unul dintre cei mai importanți muzicieni
bizantini din timpul dinastiei Paleologilor (care a domnit între 1261-1453). Ulterior a fost trecut în
rândul sfinților Bisericii Ortodoxe Grecești.
Viața
Cucuzel a trăit probabil în timpul domniei împăratului Andronic al II-lea Paleologul (1282-
1328) și a succesorului său. Din însemnările cuprinse în manuscrisele bizantine rezultă că
activitatea sa muzicală se afla într-o perioadă de înflorire în jurul anului 1300, iar pe la mijlocul
secolului al XIV-lea, era deja considerat cel mai important compozitor bizantin.
Date despre viața sa au fost preluate din Viețile sfinților – a cărei prime cópii provin din
secolul XVI. Nu se știe cine a fost tatăl său, dar din însemnările din câteva manuscrise ar rezulta că
numele său real de familie este ,,Papadopoulos” – care înseamnă ,,fiul preotului”.
Cucuzel a devenit renumit la curtea imperială datorită vocii sale excepționale; în culmea
gloriei însă, el se retrage la mănăstirea Marea Lavră din Sfântul Munte. S-ar părea că a fost
influențat de isihasm, o orientare mistică în cadrul Ortodoxiei care a predominat mai ales în rîndul
călugărilor athoniți în timpul primei jumătăți a secolului al XIV-lea. Nu există dovezi că Ioan
Cucuzel ar fi părăsit Sfântul Munte.
Opera
Bizantinologul Oliver Strunk consideră că Ioan Cucuzel ar fi revizuit vechile variante ale
Irmologhionului și Stihirarului bizantin. Cele mai vechi irmologhioane care fac referiri la numele
sfântului sunt RUS-SPsc gr. 121 și ET-MSsc gr. 1256, care au fost copiate în 1302, respectiv 1309.
Cel mai vechi stihirar în care este menționat numele sfântului este manuscrisul GR-An 884, datat
1341, în care apare însemnarea: ,,[copiat] dintr-un exemplar corectat în detaliu, scris de vechiul
[târziul] Cucuzel”. Comparația realizată de Raasted între stihirarul tradițional și varianta revizuită
de Cucuzel a arătat că în aceasta din urmă au fost eliminate nepotrivirile dintre melodie și accentele
textului; unele părți ale repertoriului au fost transpuse într-un registru mai înalt, iar trecerile dintre
stihuri au fost tratate mai uniform. Impresia generală este, totuși, că Ioan Cucuzel rămâne fidel
vechii tradiții.
Deși cele mai vechi cântări cunoscute ale lui Cucuzel sunt păstrate în cele 2 irmologhioane
menționate, cea mai importantă parte a creației sale s-a transmis în noile cărți liturgice, în
manuscrisele de tip Akolouthia (destinate diferitelor tipuri de slujba – Vecernie, Utrenie, Sf.
Liturghie) și în stihirarele calofonice. Din aceste manuscrise rezultă că Ioan Cucuzel a avut un rol
major în organizarea și dezvoltarea timpurie ale acestora. Multe dintre manuscrisele Akolouthii
includ în Papadikie (scurtă parte teoretică atașată acestor manuscrise) singura creație didactică a lui
Ioan Cucuzel, Ison, oligon, oxia, care constă într-o melodie care folosește ca text neumele bizantine
așezate pe formulele muzicale tradiționale. Această cântare se bazează pe cea a lui Ioan Glykis,
contemporan mai vârstnic al lui Cucuzel, dar creația acestuia din urmă este perfecționată. De
asemenea, lui Ioan Cucuzel îi sunt atribuite un număr de diagrame care prezintă scările și modurile
bizantine, prezente adesea în papadikii, ca și roata (o trochos) care ilustrează tetracordurile cele mai
utilizate.

Sinaxar – Sfântul Ioan Cucuzel - cântăreţul de la Marea Lavră3

Sfântul Ioan Cucuzel, numit şi „cel cu glas îngeresc”, a trăit în mănăstirea athonită Marea
Lavră, între anii 1280-1360, în vremea împăratului Alexie Comneanul. Sfântul s-a născut în
localitatea Dirrachia - Dirahion, în Bulgaria. Orfan de tată, mama lui l-a dat la şcoală, spre a învăţa
3
Sursa: CrestinOrtodox.ro

2
ştiinţa sfintelor cărţi. Înscris la şcoala imperială de cântăreţi bisericeşti din Constantinopol, tânărul
psalt va deveni cel mai bun din generaţia lui.
Împăratul, cucerit de minunata lui voce, îl va numi pe tânărul Ioan protopsalt al măreţei
catedrale bizantine. Cântăreţul îşi va căpăta numele de „Cucuzel” tot în vremea petrecerii în
Constantinopol. Se povesteşte cum odată sfântul a fost întrebat ce a mâncat la cină, întrebare la care
el a răspuns „fasole şi mazăre” (aceste cuvinte se traduc prin „koukouzelis”).
Tânărul nu îşi dorea să se căsătorească, ci dorea mai mult să se retragă în linişte, spre
nevoinţă şi viaţă bineplăcută lui Dumnezeu. Astfel, Domnul vă rândui ca Ioan să-l cunoască pe
egumenul unei mănăstiri athonite, această întâlnire având drept rezultat plecarea sa în Sfântul
Munte Athos.
Într-una dintre vizitele monahilor din Athos în cetatea bizantină, tânărul Ioan îl va întâlni pe
egumenul de la Mănăstirea Marea Lavră, venit în capitală cu nişte probleme mănăstireşti. Câştigat
fiind de dragostea şi smerenia bătrânului, Ioan Cucuzel îl va urma pe acela în Sfântul Munte Athos.
Egumenul îl va lua cu sine pe tânăr, fără a şti cine era el, şi îl va tunde în monahism, rânduindu-l ca
păstor la turma de capre a mănăstirii.
Tânărul îşi ascundea de toţi darul său cel mare, spre a se păzi de mândrie şi de laudă. Din
rânduiala lui Dumnezeu însă, într-o zi anume, egumenul îl va descoperi pe tânărul Ioan Cucuzel,
cântând pe câmp. Un pustnic, privind afară din peşteră, îl văzu pe Sfântul Ioan Cucuzel cântând, iar
ţapii nepăscând şi privind la el. Pustnicul îl anunţă imediat pe egumen. Impresionat de minunata lui
voce, dăruită de Dumnezeu, egumenul îl va ruga să cânte în biserica cea mare a mănăstirii. Cu greu
împăratul s-a învoit a-l lăsa pe Ioan în Sfântul Munte, despărţindu-se astfel de minunatele lui
cântări.
Odată, după ce a cântat un acatist în faţa icoanei Maicii Domnului, călugărul s-a învrednicit
de o mare minune. Maica Domnului i s-a înfăţişat şi i-a spus cuvintele acestea: "Bucură-te, Ioane, şi
nu te opri din cântat, iar pentru aceasta eu nu te voi uita." Apoi, îi puse în mână o monedă de aur şi
dispăru. Moneda a fost aşezată lângă icoană şi multe minuni s-au întâmplat înaintea acelei icoane,
numită mai apoi Maica Domnului Cucuzeliţa. Icoana este prăznuită în data de 1 octombrie şi în a
zecea vineri după Sfintele Paşti.
Maestrul protopsalt Ioan Cucuzel a scris mai multe lucrări. Dintre acestea, le amintim pe
următoarele: „O carte scrisă cu voia lui Dumnezeu şi cuprinzând tipicul slujbelor bisericeşti”,
"Tipicul slujbelor", „De la Începutul Vecerniei până la sfârşitul Sfintei Liturghii” şi „Ştiinţa cântării
şi notele muzicale cu poziţia mâinii şi toate aranjamentele cântării”. Sfântul a mai scris şi o carte de
teorie psaltică, numită „Arta psaltică”.
Sfântul Ioan Cucuzel este cunoscut ca fiind păzitorul psalţilor şi al cântăreţilor bisericeşti.
Sfântul Ioan este cel mai mare dezvoltator al muzicii psaltice. Cea mai cunoscută lucrare a sfântului
este cântarea De demult proorocii.
Sfântul Ioan Cucuzel a fost înmormântat în Biserica Sfinţii Arhangheli, zidită lângă chilia în
care şi vieţuise, lângă Marea Lavră.

Ioan Kladas4

Ioan Kladas – compozitor de muzică bizantină. Împreună cu predecesorii săi, Ioan Glikis,
Ioan Cucuzel și Xenos Korones, Kladas a fost unul dintre cei mai importanți și prolifici compozitori
de muzică liturgică bizantină din sec. 14 -15. Puținele informații despre viața sa provin din
însemnările din manuscrisele muzicale, în care este numit ,,lampadarie” (conducătorul stranei
stângi). Un manuscris din sec. 15, GR-An 2406 îl identifică ca ,,lampadarie” al Marii Biserici din
Constantinopol. În același manuscris există o însemnare care indică că fiica sa ar fi compus un
chinonic calofonic care de altfel îi este atribuit lui Kladas.

4
The New Grove Dictionary of Music and Musicians, vol. 20, p. 649 (t. n.).

3
 Cântări compuse de Kladas apar în manuscrisele Akolouthii (pentru diferite tipuri de slujbă)
copiate la sfârșitul sec. 14 și în surse din prima jumătate a secolului 15. El este de asemenea
menționat în tratatul scris de Manuil Hrisafi la mijlocul sec. 15 ca ultimul dintre cei cinci mari
compozitori ai icoaselor Imnului Acatist. Este sigur, așadar, că Kladas a activat în prima jumătate a
secolului 15 și că a fost un contemporan mai vârstnic decât Hrisafi. Akolouthiile erau mereu aduse
la zi de către copiști care, atunci când alcătuiau manuscrisul, înlocuiau vechile cântări cu noile
variante melodice. De exemplu, melodiile predecesorilor lui Kladas, Cucuzel și Korones, erau
adesea transferate de pe un vers pe un altul (de pildă în cazul psalmului 103 de la Vecernia de
Sâmbătă seara), în timp ce cele 10 versete alese de Kladas rămân atașate liniilor originale ale
textului psalmului.
Manuscrisele akolouthii conțin cântări ale sale pentru aproape toate repertoriile muzicale ale
ritualului bizantin. Melodiile lui Kladas demonstrează o marcată preferință pentru proporțiile mai
mari și un registru vocal mai amplu decât cântările lui Cucuzel sau ale altor compozitori de secol
14. Melodiile sale calofonice sunt tipice pentru perioada mai târzie a stilului calofonic, cu cântări
extinse prin lanțuri de formule melodice și repetiții ale modelelor melodice, fie pe aceeași notă, fie
secvențial. Ca rezultat, compozițiile lui Kladas apar mai secvențiale în construcția lor melodică, mai
puțin centrate pe vocalitate și mai exuberante decât cele ale predecesorilor.

Periodizarea muzicii postbizantine5

Perioada Turkokratiei
Perioada care urmează căderii Constantinopolului sub turci (1453), stă sub semnul stăpânirii
otomane, fiind cunoscută sub numele de perioada Turkokratiei (1453-1821). Cu toate că a fost
considerată de mulţi ca fiind o perioadă de decădere şi de înstrăinare faţă de tradiţie 6, Turkokratia a
reprezentat, în fapt, momentul de renaştere a artei, fiind „păstrătorul credincios al tradiţiei” 7. În
evoluţia sa, Turkokratia cunoaşte cinci perioade, conform concepţiei istoriografului grec Manouil
Hatzigiakoumis8:
1. 1453-1580 - supravieţuirea şi continuitatea vechii tradiţii – Manuil Hrisafi (cel
Bătrân);
2. 1580-1650 - perioadă de prefaceri şi înnoiri stilistice şi repertoriale; Panaiotis
Hrisafi cel Nou;
3. 1650-1720 - prima perioadă de înflorire; Gherman Neon Patron; Balasie Preotul;
4. 1720-1770 - perioadă de stagnare;
5. 1770-1820 - a doua perioadă de înflorire: Daniil Protopsaltul, Ioan
Protopsaltul, Iacob Protopsaltul, Petru Lampadarie9.

5
Extras din studiul lui Răzvan Ștefan, Stihirile dogmatice ale Vecerniei Sâmbetelor Octoihului în tradiţia manuscrisă
muzical-liturgică, în ,,Bzyantion romanicon” vol. 8-9, Iaşi, Ed. Artes, 2012.
6
Octavian Lazăr Cosma, Hronicul muzicii româneşti, Editura Muzicală a Uniunii
Compozitorilor, Bucureşti, 1974, vol. II p. 71; Florin Bucescu, Pregătirea reformei hrisantice. Înnoiri muzicale în
creaţia precursorilor reformei, în ,,Acta Musicae Byzantinae”, vol. II, Iaşi, nr. 1, aprilie 2000.
7
Μανόλης Χατζηγιακούμης, Χειρόγραφα εκκλησιαστικής μουσικής. 1453-1821. Συμβολή στὴν ἔρευνα τοῦ νέου
ἐλληνισμοῦ (Manuscrise ale Muzicii bisericeşti. 1453-1821. Contribuţia la cercetarea neoelenismului), Ἐθνική Τράπεζα
τῆς Ἐλλάδος, Ἀθήνα, 1980, p. 18.
8
Μανόλης Χατζηγιακούμης, Χειρόγραφα..., op. cit., p. 24.
9
Perioadele 3, 4, 5 alcătuiesc perioada numită prehrisantică.

4
 Manuil Hrisafi

Manuil Hrisafi (perioada de creație cca. 1440-1463), compozitor și teoretician bizantin.

Singurele mărturii biografice despre acest compozitor provin din manuscrisele muzicale. Din ms.
IL-Jp 31 (c. 1440) rezultă că a deținut funcția de lampadar în palatul bizantin. Autograful său apare
într-un manuscris de tip Akolouthia (ms. care conține cântări pentru un anumit tip de serviciu
religios), anume GR-ATS Iviron 1120, datat 1458. Ultima dată înregistrată cu privire la Hrisafi este
conținută într-un manuscris semnat, TR-Itks 15, terminat de scris la 29 iulie 1463. Un număr de
surse indică faptul că unele din compozițiile sale au fost comandate de împărații bizantini Ioan al
VIII-lea Paleologul (1428-1448) și Constantin al XI-lea Paleologul (1449-1453). Se știe de
asemenea despre Hrisafi că a petrecut câtva timp în Creta și că a călătorit chiar până în Serbia, unde
a compus muzică liturgică.
Tratatul său, Despre teoria și arta cântului și despre viziunile greșite pe care unii le au
asupra acesteia, conținut în ms. GR-ATS Iviron 1120, la filele 11r-28v, conține mărturii importante
care nu se mai găsesc în alte surse, cu privire la teoria modală și practica muzicală; de asemenea
oferă informații importante cu privire la cântarea bizantină în secolele 14-15. Hrisafi deplânge
practica unor cântăreți care erau mulțumiți să cânte doar linia melodică de bază, fără să ia în
considerare formulele ornamentale (thesis-urile) care au fost introduse de compozitori la începutul
secolului al 14-lea. Cea de-a doua parte a tratatului debutează cu explicarea ftoralelor, simboluri
care se referă la transpozițiile modale.
Compozițiile lui Hrisafi apar în mod inegal în manuscrisele de muzică bizantină scrise după
cea de-a doua jumătate a secolului 15. Ca și predecesorii săi - Ioan Glykis, Nikifor Ethikos, Ioan
Cucuzel - Manuil Hrisafi a aderat la noile tendințe ale Renașterii din timpul Paleologilor,
caracterizată prin predominanța cântării calofonice. Creația sa cuprinde imnuri și compoziții
psaltice pentru cor și soliști, cântări înfrumusețate, cratime, mathime, anagratismί etc. Aceste
cântări au fost cunoscute și interpretate timp de 4 secole, nu numai în biserica greacă, dar și în cea
slavonă și românească.

Panaiotis Hrisafi cel Nou

Panaiotis Hrisafi cel Nou [Panagiotēs Chrysaphēs ho Neos]

(n. ?1620-1625; m. după 1682). Compozitor, protopsalt și imnograf grec. În calitate de protopsalt al
Patriarhiei Ecumenice de la Constantinopol, cu aproximaţie între anii 1655-1682, el a contribuit la
revigorarea cântării bizantine inițiate de predecesorul său, Teofan Karykes. A fost ucenic al
protopsaltului patriarhal Georgios Raidestinos, la a cărui sugestie a recompus cântările Stihirarului
atribuit lui Manuel Chrysaphes. Această sarcină, descrisă de Panaiotis ca ,,înfrumusețare”
(kallopismos), a fost realizată prin încorporarea de noi formule melodice (theseis-uri), transmise
până atunci doar pe cale orală în capela patriarhală. De asemenea, el a revizuit în mod similar
întregul Anastasimatar și fragmente din Irmologhion.
Printre alte cântări ale sale pentru diferite slujbe se află o serie de opt kekragarii ordonate pe
glasuri pentru slujba vecerniei, răspunsuri, aclamații, tropare, idiomele și megalinarii pentru slujba
utreniei, și o serie de opt pasapnoaria ordonate pe glasuri pentru Laude (Hoi ainoi). Pentru slujba
Sfintei Liturghii, el a compus imne heruvic și numeroase chinonice pentru duminici, pentru zilele
săptămânii și pentru sărbătorile anului liturgic. Cântări sale diverse includ mai multe stihire
calofonice, și un cântec didactic, Ho thelōn mousikōn mathein (,,Cel care dorește să învețe
5
muzichia”), care ilustrează interpretarea theseis-urilor pe glasuri. (Pentru o listă completă a
lucrărilor, a se vedea Stathis, 1995).
Realizările muzicale ale lui Hrisafi cel Nou, pe care contemporanii săi le consideră
comparabile cu cele ale vechilor maistori bizantini, au făcut să fie cunoscut chiar din timpul vieţii
sale sub numele de Hrisafi cel Nou. Aproape toate manuscrise muzicale care transmit lucrările sale -
inclusiv cele opt manuscrise autografe - folosesc această poreclă în locul numelui său de botez, care
este atestat doar de elevul său, Dionisie Ieromonahul. În timp ce Stihirarul lui Panaiotis a fost
repede depășit în popularitate de cel al ucenicului său, Gherman al Noilor Patre, Anastasimatarul
său a rămas în uz pe scară largă până când a fost înlocuit, un secol mai târziu, de colecțiile lui Petru
Peloponesianul și Petru Vizantie. Cele câteva lucrări tipărite mai târziu în ediții hrisantice includ o
Slavă la Duminica Paștelui (ediţia Phōkaeus) și patru imnuri calofonice transcrise de Grigorie
Protopsaltul (ediţia Lampadarie și Stephanos primul Domestikos).
Evaluarea critică a lucrărilor lui Panaiotis este complicată de dezacordurile ştiinţifice cu
privire la interpretarea lor. În conformitate cu Stathis, theseis-urile sale se interpretau melismatic
într-un mod asemănător transcrierilor din Stihirar (GR - un MPT 761-5 ) şi Anastasimatar (An MPT
758), realizate de Hurmuz Hartofilax. Totuşi, acest punct de vedere a fost contestat de către Karas și
Arvanitis, care favorizează, în general, o abordare mai puțin înflorită la realizarea lor.

Gherman Neon Patron

S-a născut la Tyrnavos, în regiunea Tesalia (Grecia), probabil în 1625 şi a murit probabil în
Valahia, în 1685. Compozitor, psalt şi imnograf grec. A studiat cântarea bizantină la Constantinopol
cu protopsaltul patriarhal Panaiot Noul Hrisafi. Cu ceva timp înainte de 1665 a fost ridicat la rangul
de episcop, posibil la îndemnul Patriarhului Dionysios III (un coleg originar din Tesalia), devenind
Mitropolit al Noilor Patre (în prezent Ipati). Se pare că a demisionat din scaunul de mitropolit
înainte de 1683 și, ulterior, a călătorit în Țara Românească. Fiind activ muzical cel puțin la
începutul anilor 1660, Gherman este cunoscut prin opera sa muzicală care a produs cinci
manuscrise autografe: două cópii ale propriului Stihirar, un Mathimatar în două volume și o
antologie a Papadikiei. Abundenţa de greșeli gramaticale și de ortografie din aceste manuscrise
sugerează că el a primit o educație generală rudimentară, cu toate acestea a fost foarte respectat ca
muzician, fiind profesor al compozitorilor Balasie Preotul și Cosma Makedonos precum şi al
protopsaltului valah Iovaşcu Vlahul. Gherman a continuat munca de îmbogățire a repertoriului
începută de Panaiot Hrisafi, prin introducerea de noi formule melodice (theseis). A contribuit în
operele sale la crearea unui stil înflorit, potrivit pentru sărbătorile mari. Astfel, Gherman a creat un
valoros Stihirar, care conține atât compoziții originale cât și versiuni ,,înfrumusețate” ale cântărilor
vechilor compozitori. Această colecție de stihiri destinate întregului an liturgic a înlocuit, în cea mai
mare parte, nu numai creaţiile omonime ale compozitorilor medievali, dar chiar şi Stihirarul mai
recent al lui Panaiot Noul Hrisafi. De asemenea, el a compus un Irmologhion conţinând catavasiile
sărbătorile împărăteşti și ale Săptămânii Mari, precum și diverse cântări pentru Utrenie. A adus
contribuții importante şi la configurarea genului de irmos calofonic post-bizantin.
În afara Stihirarului său, transcris în noua notație de Hurmuz Hartofilax (Ms. GR – An MPT
747-50), relativ puține din lucrările sale au apărut în edițiile tipărite moderne. Acestea includ un
număr de imnuri, transcrise în notație hrisantică de Grigorie Protopsaltul (ediția Phōkaevs, 1835),
troparul din Sâmbăta Mare Ton krypsanta helion tas idias aktinas (Soarele și-a ascuns razele sale,
în ediția Phōkaevs, 1834), și un imn calofonic pentru 15 August, transcris de Grigorie (ediția
Lampadarie și Ștefan primul Domestik). (Pentru o listă completă a lucrărilor, a se vedea Stathēs,
1995.)

Balasie Preotul

Balasie s-a născut la Constantinopol, probabil în 1615 și a murit în 1700. Compozitor grec și
funcționar patriarhal. S-a născut într-o familie de origine peloponeziană și a primit educația
6
generală la Academia Patriarhală sub îndrumarea lui Theophillos Korydalleus. Alături de Cosma
Macedoneanul, Balasie a fost elev al lui Gherman Neon Patron, căruia i-a compus o aclamație
(polihronion). Într-un manuscris dinainte de 1660, Balasie se referă la el însuși în calitate de
domestic, cea ce îl plasează printre muzicienii catedrale patriarhale din perioada în care Panaiot
Hrisafi cel Nou era protopsalt. După hirotonisirea sa, el a continuat să funcționeze în diferite posturi
liturgice și administrative (circa 1663-1700), dar în manuscrisele muzicale este descris deobicei ca
”nomofilax”, un titlu patriarhal pe care l-a deținut până prin 1680.
În calitate de compozitor, Balasie a continuat reînnorea repertoriului de cântări medievale
preluat de la Hrisafi cel Nou și Gherman al Noilor Patre, completând stihirarul înfrumusețat cu o
nouă ediție a Irmologhionului a și cu o serie completă de de 8 doxologii aranjate pe glasuri, primul
set de cântări de acest tip scris până atunci. Alte cântări pentru Serviciul Divin includ o serie de 8
kekragarii aranjate pe glasuri pentru serviciul Vecerniei, iar, pentru Utrenie, 8 Megalinarii pentru
cea de-a 9-a odă a canonului. A compus numeroase cântări pentru liturghiile euharistice bizantine,
incluzând două seturi de câte 8 imne heruvice duminicale, ordonate pe glasuri și două cântări
Dinamis (Puternic) pentru sărbătorile Sfintei Cruci și ale Mântuitorului (publicate în ediția Fokaevs,
1834). A contribuit, de asemenea, la repertoriul postbizantin al irmologhionului și al altor cântări
paraliturgice. Un număr de cântări, transcrise de Grigorie Protopsaltul, apr în edițiile hrisantice. Un
cântec turcesc, atribuit lui Balasie, din Ms. GR-ATS Iviron 999 (la f. 389) îl plasează pe acesta
printre cei mai --importanță muzicieni ai bisericii grecești care au contribuit la tradiția muzicii laice
otomane. (Vezi lista completă de titluri în Stathis, 1995).
Balasie a fost primul care a realizat exighisiri ale unor cântări preexistente, adică a transpus cu
semne vocalice melismele ilustrate prin formule melodice stereotipe (theseis). Aceste exighisiri,
care marchează începuturile unei mișcări către notația precisă în repertoriile dezvoltate, atestă de
asemenea, existența la sfârșitul secolului 17, a unei interpretări stenografice a neumelor bizantine.
Arvanitis, totuși, a argumentat insistent pentru o realizare relativ literală a Irmologhionului lui
Balasie, volum reprezentativ care a rămas în uz până la înlocuirea acestuia cu cel lui Petru
Lampadarie.

PERIODIZAREA MUZICII BIZANTINE DUPĂ CĂDEREA CONSTANTINOPOLULUI

- cu exemple de autori şi de creaţii ale acestora10 -

I.Perioada 1453 – 1580

Este o perioadă de înflorire a activității muzicale bisericeşti.
Reprezentanți: Manuel Vlatyros; ierodiaconul Markos; David Raidestinos.
Tipuri de manuscrise copiate:
a) IRMOLOGHIONUL; c) PAPADIKIA;
b) STIHIRARUL; d) AKOLOUTHIA (colecţii destinate
diferitelor tipuri de slujbă: Vecernie, Utrenie, Sf. Liturghie).
II.Perioada 1580 – 1650
Se înregistrează o revenire în toate domeniile; se alcătuiește un număr mare de manuscrise,
iar compoziția câștigă prin protopsalții cretani Antonios Episkopopulos; Benediktos și Demetrios
Damias.
Demetrios Damias – primul protopsalt al Sfintei Sofia care în 1597 ajunge patriarh
ecumenic. Irmologhionul său este o lucrare de referință pentru secolele XII-XIII (Noul Cucuzel -
Ioasaf).
III.Perioada 1650 – 1720
Primul compozitor important al acestei perioade a fost Panaiotis Hrisafi cel Nou,
protopsaltul Marii Biserici, a cărui contribuție a vizat ANASTASIMATARUL ȘI VECHIUL
STIHIRAR al lui Manuel Hrisafi.

10
Sinteză realizată după The New Grove Dictionary of Music and Musicians, varianta electronică. Culegere
computerizată de student Andrei Berbeci, căruia îi mulţumesc pe această cale.
7
 Al doilea compozitor important, Ghermanos Episcopul Noilor Patre, a lăsat creații
originale și un idiom (model) al irmoaselor calofonice.
IV. Perioada 1720 – 1770
Panagiotes Chaladzoglou
- ucenic la muntele Athos;
- devine protopsalt al Marii Biserici;
- a impus un traiect ascendent în evoluția practicii și teoriei muzicii ortodoxe.
Ioannes Trapezoundies – protopsalt, compozitor;
Kirillos Marmarinos – a scris un Tratat despre muzica bizantină.
V. Perioada 1770 – 1820
Petros Lampadarios Peloponnesios
- profesor remarcabil, compozitor și restaurator al cântului psaltic;
Opera lui vizează două aspecte:
1) exighisirea vechiului cânt;
2) contribuții noi la repertoriul slujbelor.
Apostolos Konsta Chios
- a pus în circulație creația lui Petros Peloponnesios și Iacob Protopsaltul.
- a scris un tratat despre Arta muzicală a tradiției orale și a tehnologiei.
Între 1810-1820 s-au produs două mari evenimente:
- Implementarea noului sistem notațional (Reforma Hrisantică -1814)
- Soluționarea copierii manuscriselor prin tiparul cu neume din 1820 la București.

2. COMPOZITORI GRECI DIN SECOLUL AL XVIII-LEA

1. Daniil Protopsaltul
- Se știe faptul că în 1713 avea rangul de DOMESTIC – dirijor de strană (nu protopsalt) la
Marea Biserică din Constantinopol;
- Între 1740-1771 deține funcția de lampadar – conducător al stranei din stânga a aceleași
Biserici.
- ulterior, devine protopsalt și profesor la școala din Constantinopol;
- A fost cel mai vârstnic dintre compozitorii din secolul al XVIII-lea;
- Originar din Târnovo (Thesalia) Grecia;
- A murit în 1789.
Opera
Formă prescurtată a ANASTASIMATARULUI.
2. Ioan Protopsaltul Marii Biserici, cunoscut și sub numele de Ioan de Trapezunt. A fost
contemporan cu Daniil Protopsaltul.
- în creațiile sale folosește notația mediobizantină;
- începând cu 1756 a colaborat cu Daniil Protopsaltul;
- A alcătuit Mathimile noi, preafrumoase (cântări calofonice).
ALTE CREAȚII:
HERUVICE ORGANIZATE PE GLASURI – pe scurt și pe larg;
DOXOLOGII, POLIELEE pe glasuri.
3. Iacob Protopsaltul – n. 1740 în Peloponez, †1800 la CONSTANTINOPOL;
- Compozitor, imnograf;
- Ucenic al lui Ioan Protopsaltul;
- A devenit prim-domestic la Patriarhia din Constantinopol;
În perioada 1764 – 1776 a devenit profesor al celei de a II-a școli patriarhale de muzică la
care mai predau Daniil Protopsaltul și Petru Lampadarie.
- Se întoarce la Patriarhie pe post de lampadar (1784-1789);
- După moartea lui Daniil Protopsaltul devine protopsalt al Marii Biserici (1790-
1800);

8
 - A fost invitat de patriarhul Grigorie al V-lea să corecteze cărțile de cult ale
Patriarhiei și a scris textele pentru două canoane în cinstea Sfintei Eufimia;
- În 1791, împreună cu Petru Vizantie, a întemeiat ce-a de-a treia școală muzicală a
Patriarhiei;
- În 1797 și-a exprimat opoziția față de propunerea de introducere a noii notații a lui
Agapie Paliermul (propunere de simplificare a notației).
- Este considerat un compozitor tradiționalist, care nu a acceptat cu ușurință inovațiile.
- Nu a fost de acord cu noul stil silabic promovat de Petru Lampadarie și ucenicii săi.
Opera
- A contribuit la păstrarea stilului melodic în DOXASTAR care conține stihiri
melismatice pentru întregul an liturgic;
Creaţia sa a fost notată de ucenicul său, Gheorghe Criteanul.
Doxastarul a fost transcris în notație hrisantică de Hurmuz Hartofilax și publicat în ediția lui
T. Fokaefs din 1836.
- Cântările Sfintei Liturghii
- 8 doxologii mari pe larg (pe glasuri);
- Laude de la slujba Utreniei;
- Polielee glas IV;
- 2 irmoase calofonice;
- Voscresne;
- Heruvice pentru alte liturghii (cele 3).
4. Petru Lampadarie (n. 1730 – Peloponez; † 1778- Constantinopol)
- Cântăreț, compozitor, dascăl grec de muzică bizantină;
- Primele lecții de muzică le-a luat în mănăstire în orașul Smirna (actualul oraş Izmir
din Turcia);
- 1764 – merge la Constantinopol unde devine colaborator al lui Ioan Protopsaltul,
fiind numit în funcția de al-II-lea domestic al stranei din dreapta;
- Între 1769- 1773 – deţine funcţia de lampadar;
- Dascăl celei de-a doua școli patriarhale din 1776;
- Devine cunoscut ca renumit dascăl și compozitor;
- Este considerat specialist în muzica armeană și turcească, domeniu în care a compus
melodii bazate pe pe scările orientale numite MAQAM.
- În sec. XXI este considerat „un Bethoveen al muzicii bizantine” (inovator, geniu,
prolific);
- A murit prematur, în anul 1778, în timpul epidemiei de ciumă de la Constantinopol.
Opera
- A compus un număr impresionant de cântări; este cel mai citat autor în manuscrisele
de sec XVIII-XIX, inclusiv în cele româneşti;
- A scris pentru toate tipurile de slujbă: Sf. Liturghie, Vecernie, Utrenie. De ex.:
HERUVICE - serii complete, organizate pe cele opt glasuri; CÂNTĂRI LA ÎNMORMÂNTARE,
BOTEZ, CUNUNIE; lecţii şi exerciţii pentru ucenicii în psaltichie;
- A rescris Anastasimatarul în notație mediobizantină exegetică (pe scurt) sau
cucuzeliană de tranziție, cu puține semne hironomice;
- A fost compozitorul care a făcut primele exighisiri ale vechilor cântări, notând
semnele ornamentale;
- Toată opera lui a fost transcrisă în noua notație hrisantică de HRISANT DE
MADYT, GRIGORE PROTOPSALTUL, HURMUZ HARTOFILAX;
- Există un manuscris grecesc, GR-ATS ε 103 de la sfârşitul sec. XVIII, care conține
exighisirile realizate de Petru Lampadarie ale unor cântări vechi, de sec. XIV, aparținând lui Ioan
Glikis și Ioan Cucuzel.
- Petru Peloponezianul a fost primul compozitor psalt care a introdus melodiile
„syntomon” (pe scurt) în colecţiile liturgice. Acestea erau concepute pentru servicii religioase
9
obişnuite, la care erau necesare cântări mai simple, neînfrumuseţate (nemelismatice, silabice).
Revizuirea tuturor cărților de repertoriu pe care a făcut-o între 1765-1775 (anastasimatar,
irmologhion şi doxastar) i-a atras în scurt timp o largă reputaţie. Lucrările sale au înlocuit, treptat,
ediţiile mai vechi ale acestor cărţi de repertoriu (aparținând compozitorilor Panaiot Hrisafi cel Nou,
Balasie Preotul şi Gherman Neon Patron) și se menţin în practică până astăzi. Continuând opera lui
Ioan Trapezuntul, Petru Lampadarie a dezvoltat un sistem de scriere muzicală mai analitică care au
contribuit la instalarea Reformei la începutul secolului al XIX-lea.

Reprezentanții Reformei hrisantice

Hrisant de Madyt

Hrisant de Madyt (numele său de familie este Karamalles) s-a născut probabil în 1770, în
localitatea Madyt de lângă Hellespont şi a murit în 1846 la Bursa. A studiat muzica bisericească cu
Petru Vizantie, cel mai probabil în Constantinopol, unde renumitul dascăl a trăit înainte de 1805. De
asemenea, a acumulat un nivel bun de cunoștințe de limbă greacă veche, latină, dar și franceză și
turcă, care i-au permis să studieze numeroase lucrări muzicale teoretice.
Înainte de 1805, Hrisant era monah. El preda muzica, aplicând rezultatele cercetărilor sale
pentru o notație muzicală simplificată. Această inițitivă fiind considerată prea inovativă de
Patriarhie, Hrisant a fost expulzat la Madyt, localitatea sa de naștere. Totuși, și aici a mers mai
departe cu activitatea de predare, până în momentul în care eficiența metodei sale a fost apreciată de
mitropolitul de Heraclea (Tracia), Meletie. Cu sprijinul său, Hrisant s-a întors la Constantinopol,
unde a colaborat cu Grigorie şi Hurmuz pentru o reformă oficială a notației.
Se spune că Hrisant a alcătuit câteva lucrări incluzând transcrieri de muzică bizantină în
notație liniară și invers, din notație apuseană în notație bizantină. A scris numeroase ”interpretări”
(exighisiri) ale cântărilor din vechea notație. Din păcate, manuscrisele conținând transcrierile și
exighisirile s-au pierdut într-un incendiu11.
Hrisant a fost arhimandrit, cântăreț și profesor de psaltichie de origine greacă 12. Împreună cu
cei 2 colaboratori ai săi, Hurmuz Hartofilax (Arhivistul) și Grigorie Protopsaltul, a realizat mult
necesara reformă a notației muzicii bisericești grecești. Primele sale încercări teoretice au fost
prezentate într-o scurtă introducere teoretică (Eisagoge), publicată în 1821. Aceasta a fost urmată,
11 ani mai târziu, de Marele teoreticon despre muzică, lucrare fundamentală, mult completată.
Prima parte a lucrării expune noua metodă și principiile de notație ale celor trei reformatori, iar cea
de-a doua este pur istorică, o încercare ambițioasă, dar fără succes, de a prezenta, sub forma unei
cronici, o istorie a muzicii începând de dinainte de căderea Imperiului Bizantin și până în timpul
său.
Reforma lui Hrisant constă, în esență, într-o simplificare a notației neumatice bizantine
medievale, care la începutul secolului al 19-lea devenise atât de complexă și de tehnicistă, încât
doar cei mai buni cântăreți erau capabili să o interpreteze corect. În sprijinul începătorilor, Hrisant a
inventat solfegierea pe note psaltice, care au primit denumiri pornind de la primele 7 litere ale
alfabetului grecesc. A ordonat cele 8 glasuri în trei genuri: diatonic, cromatic, enarmonic. În toate
aceste genuri, intervalele au fost calculate matematic pornind de la principii acustice. Hrisant a
introdus de asemenea noi procedee de modulație și alterații cromatice și a renunțat la unele semne.
În noua Metodă a fost fundamental sistemul de interpretare a cântărilor medievale compuse în
secolele XIV-XV, proces cunoscut sub numele de „exegeză”. Reformatorii au eliminat un număr
mare de semne scrise cu roșu (hironomice), înlocuindu-le prin formule melodice specifice („thesis”-

11
Informațiile biografice despre cei trei reformatori au fost traduse din limba engleză din studiul introductiv la
traducerea Marelui Theoretikon realizată de către Katy Romanou, apud Gheorghios Papadopoulos, Συμβολαί εις την
ιστορίαν της παρ’ημιν εκκλησιαστικης μουσικης (Contribuții la istoria muzicii noastre bisericești), Athena, 1890, pp.
329-334.
12
Aceste informații au fost traduse după articolul realizat de Dimitrie Conomos, publicat în Dicționarul New Grove.
10
uri). Ca rezultat al acestor eforturi, un larg repertoriu de imnodie medievală a fost pus la dispoziția
cântăreților care nu cunoșteau conținutul muzical și dinamic (expresiv) al acestor semne.

Hourmouzios Chartofylax (apogeu aprox. 1770- † 1840)

-
Hurmuz Hartofilax (numele său de familie este Giamales) s-a născut în insula Halke din
Propontis-. Profesorii săi au fost Iacob Protopsaltul și Gheorghe Critul. Înainte de a deveni arhivist
al Marii Biserici, funcție obținută după 1814, a fost protopsalt in biserica „Sf. Dimitrie” din Tatavla,
biserica „Sf. Ioan” din Galata și biserica metocului în care Grigorie și-a primit instrucția muzicală
timpurie. Opera sa este mult mai amplă decât a celorlalți doi colaboratori ai săi. Îi sunt recunoscute
17 volume de „exighisiri”, două manuale de teoria și practica muzicii bisericești și un voluminos
manuscris în care subliniază meritele vechii și noii metode (sistime). A murit la Chalke în 1840.
A avut funcţia de hartofylax (arhivar) al Marii Biserici a lui Hristos (de aici, şi numele de
Hourmouzios Hartofylax). Ucenic al lui Iacov Protopsaltul şi al lui Gheorghie Lesviul, a colaborat
alături de Grigorie Protopsaltul şi Hrisant de Madyt la Reforma numita „hrisantică” a notației
bizantine din 1814.
Personalitate complexă, retrasă, dar activă, a fost un exeget neobosit al vechii notații, în
noua metodă, a fost editor și îngrijitor de lucrări muzicale, compozitor, cântăreț, profesor (împreună
cu Grigorie), la a treia Școală Patriarhală de Muzică, și un teoretician foarte capabil. Hurmuz
exighisește în noua notație aproape toate tipurile de cărți de muzică pe care tradiția le-a păstrat și
transmis dinaintea căderii Constantinopolului și până în vremea sa.
Aceste exighisiri (34 de volume, depozitate în Biblioteca Națională a Greciei) rămân printre
cele mai importante cărţi de repertoriu din istoria muzicii moderne ecleziastice. Astăzi, ele
reprezintă chei prețioase de decodificare a thesisurilor din vechea notație, dar și o sursă de
informație pentr cunoașterea repertoriilor bizantin și postbizantin.

EXIGHISIRI
A exighisit în noua notație următoarele lucrări: Vechiul Kratimatar (Vol. A’-B ‚), o
Antologie a Papadichiei (Vol. 1 până la 3), iar în completare, un Mathimatar (vol. 4 si 5),
Anastasimatarul lui Hrisaf cel Nou, Stihirarul lui German Neon Patron (Vol. 1 – 4), Stihirarul lui
Hrisaf cel Nou (Vol. 1 – 5), operele complete ale lui Petru Berechet, Vechiul Stihirar (Vol. 1-4),
Anastasimatarul Vechiului Stihirar, Mathimatarul Stihirarului (Vol. 1- 8), Oichimatarul (Vol. 1-2)
și din cele mai noi, Anastasimatarul și Irmologhionul lui Petru Peloponisie, Doxastarul lui Iacov,
colecția de idiomele ale lui Manuil Protopsaltul și așa-numitul Noul Anastasimatar.
Unele dintre lucrările precedente le-a îngrijit și editat în colecția Tameion Anthologias (Tom.
1-2, Constantinopol, 1824). A mai editat Irmologhionul-Catavasier al lui Petru Peloponisie (C-pol
1825), Colecţia de idiomele a lui Manuil Protopsaltul (C-pol, 1831) și Noul Anastasimatar (C-pol,
1832) dar și colecția de cântece de lume Euterpi (C-pol, 1830).

COMPOZIȚII PROPRII
A avut o activitate compozițională bogată. Împreună cu Grigorie Protopsaltul, compune
toate piesele cu care trebuiau completate Anastasimatarul și Irmologhionul lui Petru Lampadarie și
a compus un Doxastar pentru slavele de la Stihoavnă (1834).
Dintre piesele papadice, amintim un Fericit bărbatul (pl. IV), două rânduri de anixandarii,
trei polielee, antifoane, psalmi la Obedniță (Tipicale), doxologii, Răspunsuri Mari, heruvice
săptămânale și duminicale, chinonice la sărbători de peste an, mathime, kratime și binecunoscuta
mathimă Floare neveștejită pe opt glasuri.
Ca teoretician, a stabilit regulile de ortografie și a completat Introducerea (în Marele
Teoreticon) a lui Hrisant. Hurmuz a fost un pilon principal al Noii Metode de scriere, în timp ce
lucrările sale pot fi considerate astăzi de o importanță științifică inestimabilă.

Grigorie Protopsaltul
11
 S-a născut la Constantinopol în 1778? și a murit în 1821. De tânăr a învățat muzica armeană.
Dorind să îi dea o educație grecească, tatăl său l-a trimis la metocul mănăstirii Sf. Ecaterina din
Muntele Sinai. Sub îndrumarea Pr. Ieremia Cretanul a devenit un foarte bun cântăreț. Și-a continuat
studiile muzicale cu Iacob Protopsaltul, Petru Vizantie și Gheorghe Cretanul. A învățat de la aceștia
„noul mod de scriere muzicală” pe care l-a elaborat ulterior, înlăturând multe dintre „marile semne”.
A fost deasemenea, cunoscător al muzicii turcești și a cântat la un instrument numit „panduri”.
Pentru contribuția sa la reformarea notației a fost răsplătit cu funcția de protopsalt al Marii
Biserici din Constantinopol. A lăsat numeroase „exighisiri” și lucrări teoretice care abordează, în
principal, despre scări și semnele de alterație.

Petru Vizantie (~1750?-1808)

Compozitor şi copist grec, născut la Neochorios, Bosfor, la mijlocul secolului 18 și decedat
la Iaşi, în1808. În arhivele Patriarhiei Ecumenice, a fost menţionat pentru prima dată în funcţia de al
doilea domestic la anul 1771, apoi timp de 3 decenii, ca domestic şi lampadar (1789-1800) şi, în
sfârşit, ca protopsalt, urmându-l pe Iacob Protopsaltul (1800-1805). A fost înlăturat din această
funcţie de către Patriarhul Calinic al 4-lea deoarece s-a despărţit de prima soţie şi s-a recăsătorit,
motiv pentru care a părăsit şi Constantinopolul, ajungând în Kerson (Crimeea), iar apoi s-a stabilit
la Iaşi, în calitate de dascăl şi protopsalt al Mitropoliei, fiind chemat aici de mitropolitul Veniamin
Costache. A fost supranumit „fugarul”.
În 1791, împreună cu Iacob Protopsaltul Peloponezianul, Petru a înfiinţat cea de-a treia
Şcoala de Muzică a Patriarhiei. În timp ce Iacob, mai conservator, insista în predare doar pe vechiul
repertoriu, intrepretat cu libertate ritmică, Petru Vizantie, în acord cu elevul său, Hrisant de Madyt,
a adăugat la vechiul repertoriu şi opere ale lui Petru Peloponezianul, şi a favorizat ritmica constantă.
Numeroase manuscrise autografe ale sale demonstrează că el a continuat opera lui Petru
Lampadarie, completând-o (inclusiv cu alte catavasii). De asemenea, a continuat să producă
exegeze ale cântărilor vechi, nu numai ale lui Petru Lampadarie, dar şi ale lui Balasie, Daniel
Protopsaltul, Manuel Gazes, Ioan Kladas, Ioan Cucuzel, notând melismele transmise pe baza
tradiţiei orale.
Deşi Petru Vizantie a avut uşurinţă în stilul melismatic, stihiraric şi papadic, s-ar părea că
stilul silabic, utilizat în Irmologhionul său, care stă la baza interpretărilor moderne ale muzicii
bizantine, este cea mai importantă inovaţie a sa. Irmologhionul lui Petru Vizantie a fost transcris și
editat de Hurmuz Hartofilax în 1825. Alte cântări ale sale pentru diverse slujbe includ numeroase
Doxologii mari, serii în „noul stil stihiraric” ale stihurilor de la Laude, ale psalmilor „la aprinderea
luminilor” de la Vecernie şi ale psalmilor “amomos” (psalmul 118). Pentru Sf. Liturghie a compus
stihurile de comuniune pentru duminici şi sărbătorile de peste an şi o serie completă de Heruvice
ordonate pe glasuri. O parte din creaţia sa originală, ca şi din exegeze au văzut lumina tiparului. A
compus şi muzică laică (cf. Romanou) şi era un renumit interpret la ney şi tanbur (cf.
Papadopoulos).

Theodor Fokaefs (cca.1790-1851)13

A fost elevul lui Gheorghe Criteanul și al dascălilor Grigorie Lampadarie și Hurmuz

Hartofilax, la cea de-a treia Școală de Muzică a Patriarhiei de Constantinopol (1815-1821). Este
recunoscut ca un muzician grec deosebit de activ, în calitate de profesor de muzică bisericească și
13
Cf. http://www.e-kere.gr/%CE%B2%CE%B9%CE%BF%CE%B3%CF%81%CE%B1%CF
%86%CE%B9%CE%BA%CE%AC/%CE%98%CE%95%CE%9F%CE%94%CE%A9%CE
%A1%CE%9F%CE%A3-%CE%A6%CE%A9%CE%9A%CE%91%CE%95%CE%A5%CE%A3
(trad. noastră, t.n.)

12
laică, de psalt, compozitor și de editor al unor colecții de repertoriu fundamentale pentru muzica
hrisantică. (Fokaefs, 1851-1855). Dintre creațiile sale cele mai cunoscute menționăm Anixandariile
„pe scurt” și psalmul Fericit bărbatul, ambele în plagalul glasului al IV-lea, opt serii de Kekragarii
(Doamne, strigat-am) pe glasuri, polieleele Mărturisiți-vă Domnului (Confess to the Lord), în glasul
IV leghetos și Cuvânt bun în glasul varis, două serii de heruvice pe glasuri, săptămânale și pentru
sărbători, în scriitură „pe scurt” și „pe larg”, chinonice duminicale în tact potrivit și scriitură „argo-
syntomon”, chinonice la sărbătorile împărătești, chinonice pentru zilele săptămânii, chinonic în Joia
Mare, în Sâmbăta Mare ș.a. Opera sa este considerată inovatoare și diferită de cea a muzicienilor și
dascălilor Patriarhiei deoarece introduce influențe ale muzicii laice, anticipând astfel tendințele celei
de a doua jumătăți a secolului al XIX-lea. (Hatzigiakoumis).

13