Universitatea Națională de Arte „George Enescu” Iași

Facultatea de Interpretare, Compoziție și Studii Muzicale Teoretice

Specializarea: Muzică Religioasă
Disciplina: Etnomuzicologie
Student: Codrin-Petru Mihalache

Teodor T. Burada

Date bibliografice:
Universitatea Națională de Arte „George Enescu” Iași
Facultatea de Interpretare, Compoziție și Studii Muzicale Teoretice
Specializarea: Muzică Religioasă
Disciplina: Etnomuzicologie
Student: Codrin-Petru Mihalache
Teodor T. Burada (1839-1923), fiu al lui Teodor Burada, mare vornic în Moldova și al
Mariei (n. Isăcescu). Este considerat unul dintre primii fondatori ai muzicologiei românești prin
vasta contribuție științifică, în special în domeniul folcloristic, istoriografic iar mai apoi aduce un
aport considarabil și ca etnograf, filolog și arheolog. Primele studii le realizează în casa
părintească după care, în 1856, a intrat cadet la Școala Militară pe care numai după un an o
părăsește pentru a merge la Academia din Iași. Între 1860-1861 a fost student la Facultatea de
Drept la Iași. Și-a continuat studiile la Conservatorul de Muzică din Paris (n.n. primul student din
Moldova la această instituție) pe care îl absolvă în 1863. Linecțiat în drept în 1865, a revenit în
țară anul următor. Ocupă funcții în zona Moldovei precum cea de magistrat, judecător, consilier
la Curtea de Apel. Din 1877 a predat la Conservatorul din Iași iar în 1885 demisionează din
domeniul juridic dedicându-și timpul cercetării în domeniul muzical. Este primul muzicolog
cărturar român care a analizat manuscrisul „Cartea științei muzicii” a lui Dimitrie Cantemir,
manuscris pe care îl găsește într-un anticariat din Istambul. În 1903 reușește să publice un stidiu
important Scrierile muzicale ale lui Dimitrie Cantemir Domnitorul Moldovei. Fiind pasionat de
arheologie, în 1884 a descoperit fragmente de ceramică și figurine de teracotă în apropierea
satului Cucuteni din Iași, fapt care a dus la descoperirea culturii Cucuteni, o cultură neolitică
importantă a Europei între 5000 Î. Hr. și 2750 Î. Hr. 1. Pasionat de folclor, studiază în genere
folclorul muzical românesc și cel din diaspora. Rod al cercetării lui, redactează Istoria muzicii
românești.

Realizează un lucru inedit și anume expediții documentare în toate provinciile românești,

dar și în zonele din afara țării locuite de români (Macedonia, Gubernia Kerson din Ucraina,
Moravia, Bulgaria, Croația, Dalmația, Grecia, Galiția, Egipt).

Câteva studii de referință: Despre întrebuințarea muzicii în unele obiceiuri vechi ale
poporului român (1876), Cercetări asupra danțurilor și instrumentelor de muzică ale Românilor
(1877); O călătorie în Dobrogea (1880)-prima încercare de cercetare monografică
etnofolclorică.

Datinile românilor la înmormântări -Rezumat-

1 http://www.historia.ro/sectiune/portret/articol/teodor-burada-intre-cultura-cucuteni-si-muzica-lui-dimitrie-cantemir
apud suportul de curs a Doamnei Conf. Univ. Dr Irina Zamfira Dănilă.
Universitatea Națională de Arte „George Enescu” Iași
Facultatea de Interpretare, Compoziție și Studii Muzicale Teoretice
Specializarea: Muzică Religioasă
Disciplina: Etnomuzicologie
Student: Codrin-Petru Mihalache
Teodor T. Burada
Despre unul din cele mai marcante evenimente din viața omului, moartea, Teodor T.
Burada spune că „mortul […] este un călător care ne-a părăsit […] și pentru a-l întâlni, trebuie să
mergem și noi acolo unde s-a dus el”. Acesta va fi și motivul pentru care „s-au născut acele
nenumărate obiceiuri ce însoțesc înmormântarea”.

Obiceiul înmormântării, Teodor

Burada îl descrie astfel: când omul este pe
patul de moarte, se cheamă preotul pentru a-l
spovedi și împărtăși și i se pune o lumânare
aprinsă în mână. După ce și-a dat suflarea, îi
sunt închiși ochii2 și i se leagă o basma de
sub bărbie pentru a nurămâne cu gura
deschisă. După ce a omul a murit, femeile
casei își dau jos podoabele (inele, cercei
etc.), își despletesc părul și încep a boci3.
Prietenii sau cei apropiați mortului îl spală
(se mai zice că îl scaldă). Mortul va fi
ămbrăcat cu hainele cele main noi și mai
scumpe. Cei căsătoriți se îmbrăcau cu
cămeșa* de mire sau de mireasă. Iar de era

fată mare era gătită ca o mireasă. După

acestea, mortul este așezat pe laiță cu picioarele spre ușă (gata de plecare)4 cu sfeșnice la cap și la
picioare și cât stă în casă i se citesc stâlpii (Evangheliile). Bărbații vin la mort descoperindu-și
capul punând un ban în vasul de la căpătâiul morului și atingându-l zic „Dumnezeu să îl ierte!”.

2 Se considera a fi mare nenorocire să nu ai pe cineva care să-ți închidă ochii. De aici și blestemul: „Să dea
Dumnezeu să nu ai pe nimeni șă-ți închidă ochii.”
3 În unele locuri soția sau o fată bocesc înconjurând casa de trei ori pentru a da de știre. În alte părți de cântă din
trâmbiță (un soi de bucium).
4 De aici și vorba „vede-te-aș cu picioarele înainte”.
Universitatea Națională de Arte „George Enescu” Iași
Facultatea de Interpretare, Compoziție și Studii Muzicale Teoretice
Specializarea: Muzică Religioasă
Disciplina: Etnomuzicologie
Student: Codrin-Petru Mihalache
Fiind mortul îmbrăcat și pregătit, se ia un băț de alun sau trestie și se măsoară pentru a i
se face sicriul (acesta nu trebuia să fie mai mare deparece se credea că locul rămas gol va chema
pe cineva după dânsul). În Bucovina se folosea o ață ce se băga de-asupra ușii odăii și rămânea
totdeauna acolo. În Valahia se obișnuia ca omul să-și pregătească sicriul din viașă și să îl țină în
pod.

Trupul mortului (afară de cap) se acoperea cu o pânzătură lucrată în casă de bumbac sau
de fuior, după puterea omului. Pe pieptul mortului se pune o icoană iar în mână o cruce de ceară.
Sub cap i se pune o pernă iar sub pernă, săpunul cu care a fost spălat și pieptenele cu care a fost
pieptănat. Lângă dânsul se pune pâine, sare și bățul 5 în care se sprijinea, fiind împodobit cu o
năframă. Banul de aramă are un rol foarte important. Pus în crucea din mâna mortului, în sicriu,
aruncat în groapă, legat de degetul mic al mortului, pus într-o despicătură făcută în bățul din
sicriu sau pus chiar în gura mortului era plata cu care va trece pe lumea cealaltă (de vămi). În
Bucovina oamenii vin cu lumânări de ceară și le lipesc de sicriu sau chiar de pereții casei.

Seara se face priveghi (pentru a nu venii strigoii) și se joacă: de-a baba oarba, de inelul-
învârtecuș, de-a țușca etc. sau se spun povești6. Cât flăcâii și fetele se bat cu țușca, fluierarul
cântă cântecul priveghiului (în Vrancea):

5 Ciobanilor li se punea și fluierul cu care cântau la oi, în Banat femeilor cărora le-au rămas copii mici li se pun
atâtea păpuși câți copii le-au rămas (să îi aibă și pe lumea cealaltă) iar de va fi după Paști se pune și un ou roș.
6 În alte locuri se face foc în curte și se joacă Leuca: „Ce-I sus mă!/Lună, stai,/ Da dincoace/ Leuca-ntoare...”
Universitatea Națională de Arte „George Enescu” Iași
Facultatea de Interpretare, Compoziție și Studii Muzicale Teoretice
Specializarea: Muzică Religioasă
Disciplina: Etnomuzicologie
Student: Codrin-Petru Mihalache
În unele locuri, sicriul se lovește de trei ori de pragul de afară însemnând că mortul se
închină și salute pe cei rămași. Apoi, oala cu care s-a turat apa pentru scăldat ori se umple cu apă
curate și cu o lingură nouă se dă de pomană, ori se sparge la casa mortului sau la groapă7.
Mortul, după trei zile, era dus pe năsălii la groapă: fetele de fete, feciorii de feciori iar cei
căsătoriți de cei căsătoriți8. Pe drum se dau poduri (pânzături albe peste praguri simbolizând
vămile pe care mortul le trece.

Groapa se sapă de către gropniceri (în unele locuri nu trebuie să fie rude, pe când în altele
îndeosebi să fie rude apropiate). În Valahia, preotul este cel care începe groapa înfingând hârlețul
de trei ori în pământ.

În multe părți dacă se întâmplă ca mortul să fie născut în aceeași lună cu sora sau fratele
său care trăiește încă, se împușcă deasupra mormântului crezânduse că acesta este lunatic
(aceasta se face ca să nu se iște vreo vrajbă pe lumea cealaltă între frați). La căpătâiul mortului se
pune cruce (iar de era bogat, piatră). Întorcându-se acasă de face ospăț (praznic).

Concluzii

Personalitatea lui Teodor T. Burada este de o importanță incredibilă și necontestabilă. Pe

lângă plurivalitatea de domenii studiate, acesta reușește să atingă o arie mei greu penetrabilă la
sfârșit de secol XIX și început de secol XX, și anume folclorul muzical românesc din
meleagurile diasporei. Poate și faptul că a fost primul student din Moldova care accede către
studiile Conservatorului de Muzică de la Paris îi conferă o viziune de ansamblu în ceea ce
privește aria și potențialul de cercetare. Putem afirma că cercetarea etnografică a fost din a doua
generație de la Facea Lumii. Așa îmi place să cred. A doua generație a fost interesată de ceea ce
a făcut prima, de modul de gândire și de trai al acestora și alte elemente care pe cei dinainte îi
diferențiază cu ceva de cei de acum și care pe cei de acum îi transformă în subiect de studiu pe
cei ce vor să vină. Așadar, eu existat etnologi, muzicologi și arheologi și înaintea lui Teodor T.
Burada. Cu toate acestea, vedem ce poate răsări după o pasiune înfloritoare care abundă în
simțământul plăcerii de cercetare. Din această pasiune și plăcere de cercetare, am avut să vedem

7 În alte părți, după ieșirea mortului se răstoarnă scaunele și mesele din casă arătând tulburarea adusă de moarte.
8 Cantemir zice că la moartea unui boier de oaste se ducea și o suliță cu o sabie spânzurată iar în ochii cailor se
punea must de ceapă sau praf de pușcă să pară că și caii plâng după stăpân.
Universitatea Națională de Arte „George Enescu” Iași
Facultatea de Interpretare, Compoziție și Studii Muzicale Teoretice
Specializarea: Muzică Religioasă
Disciplina: Etnomuzicologie
Student: Codrin-Petru Mihalache
că s-au atins cotloane ale lumii despre care poate nici nu am fi știut că sunt români și ce obiceiuri
au aceștia sau am avut să vedem cum MAREA cultură Cucuteni 5000 îl are ca ctitor pe Teodor
Burada.

Într-un exercițiu de imaginație, vă rog să vă proiectați imaginea unui moldovean

pribegind pe străzile Istambulului în sunetul lirei. Se întâlnește cu Rauf Yekta Bey și pune mâna
pe ceea ce, iată, Cantemir a lăsat moștenire poporului român „Cartea științei muzicii”. Cât de
incredibil este ca un moldovean să găsească în străzile Istambulului manuscrisul altui
moldovean? Nu este clar când Burada găsește acest manuscris, cert este că între 1877 când își
începe cariera didactică la conservatorul din Iași și 1903 când redactează o scriere pe baza
manuscrisului. Iată, că de la începutul sec. XVIII, acest manuscris, ajunge pe mâna celui de
același neam abia după aproape două secole.

Doar când citim activitatea profesorului Teodor T. Burada ne dăm seama câte slove ne-ar
trebui pentru a-i reda fidal întreaga sa viață și activitate. Cuvintele sunt sărace în contrabalans cu
multitudinea aportului adus de Teodor T. Burada în patrimoniul țării noastre.