Dorul

“Cea mai rea închisoare este o inimă închisă” spunea Papa Ioan Paul al II-lea. Atunci când om
este claustrat în propria inimă, este incapabil nu doar să-i simtă pe cei din jur, ci mai mult decât atât, nu
mai este sensibil nici la propriile sale simțăminte. Iar atunci când nu tresari la propriile trăiri, fără dar și
poate, nu vei putea empatiza nici nu cei de lângă tine. Cum un om ar putea trăi așa, închis? Așa cum un
pot poate trăi singur. Este oare împrejurare mai nefastă decât aceea de a trăi în singurătate? Este ceva
mai pustiit și mai vitreg decât a te lipsi de prezența fiinșei umane? Eu aș îndrăzni să strig că nu. De când
e lumea, omul și-a plâns acest năduf. Una din cele mai frumoase și sensibile exprimări ale urâtului de
singurătate, este doina din pământul aist’ rumânesc. Aici, la răscruce de Occident și Orient, s-a doinit de
dor. Dorul, care în multe limbi s-a încercat a fi tradus dar în niciuna nu s-a reușit transmiterea fidelă a
încărcăturii sentimentale, este cea mai nobilă expresie a extrovertirii umane.

Continuând într-o manieră ceva mai optimistă, să vorbim despre fericire. Este un subiect atât de
abordat în ultima vreme, încât de fiștecare dată când aud, mâ bufnește râsul. Din punctual meu de
vedere, fericirea nu o înveți; fericirea o dobândești. Să ajungi să fii fericit, trebuie întâi să plângi, așa cum
și pentru a apărea curcubeul trebuie să plouă. Poate o să ziceți că bine, dar eu nu cred că este o regulă
asta. Eu am văzut oameni fericiți și fără să fi trecut prin suferință. Nu vă contrazic, dar cine nu a plâns
pentru a fi fericit, nu se va bucura de fericire ca acela care și-a încrustat inima și-a brâzdat fața cu lacrimi.

Vă propusesem la un moment dat, să îmi propuneți teme de dezbătut pe blog. Nu mică mi-a fost
mirarea să văd că propunerile sunt predominant depresive. Bag seamă că uităm să ne bucurăm de
lucruri mici. De zâmbetul unui om, de salutul unui prunc, de astfel de mărunțișuri nu ne mai agățăm. Ni
se pare că viața noastră a luam un avânt atât de impunător, încât flecuștețele reprezintă o cantitate
neglijabilă. Haideți să ne uităm puțin și în jos. Cine zice că gărgărița de joc, mișună cu mai puțin frumos
decât vulturul din zări? Păi oare nu ne putem bucura mai aievea dea gărgărița pe care o putem lua în
palma, decât vulturul de pe coama muntelui pe care îl pândim cu zilele să-l putem zări.

Cam asta-i! Iubiți lucruri mici ca să fiți iubiți de acelea mari!