STUDIU INTRODUCTIV

RROMII... ÎN CĂUTAREA STIMEI DE SINE

Bucureşti
Ianuarie 2008
Acest material a fost realizat cu sprijin tehnic şi financiar din partea
Reprezentanţei UNICEF în România.

Autori:
DELIA GRIGORE
MIHAI NEACŞU
ADRIAN-NICOLAE FURTUNĂ

Colectiv redacţional:
CRISTI PĂTRAŞCU
IOANA ENACHE
GEORGIANA RĂDUCANU
GEORGIANA ENACHE
MARIUS RĂDULESCU
FLORINA MIHAI

Centrul Rromilor „Amare Rromentza“

Str. Anghel Saligny nr. 8, et. 4
sector 5, Bucureşti
tel./fax: 021-312.98.81
e-mail: rromano@amarerromentza.org
amareromenty”zahoo.com
www.amarerromentza.org

Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României

Rromii ... în căutarea stimei de sine. Studiu introductiv
Bucureşti, Vanemonde, 2007
ISBN 978-973-1733-03-6

39(=214.58)(498)

Editura VANEMONDE
Tel/fax: 331.02.00

ISBN 978-973-1733-03-6

Noiembrie 2007
 RROMII… ÎN CĂUTAREA STIMEI DE SINE
STUDIU INTRODUCTIV REALIZAT ÎN CADRUL PROIECTULUI
„FAMILIA ŞI ŞCOALA: STIMA DE SINE ŞI
ASUMAREA IDENTITĂŢII ETNICE”

CUPRINS

1. Prolegomene. Repere conceptuale şi ipoteze de cercetare - Delia Grigore ............................. 4

2. În loc de început - Adrian-Nicolae Furtună ............................................................................. 8
3. Rromii din România - Mihai Neacşu ........................................................................................ 9
4. Rromii... în căutarea stimei de sine - Adrian-Nicolae Furtună ................................................ 14
5. Consecinţele istoriei asupra imaginii de sine şi structurării identităţii rromilor.
Heteroidentificare stereotip-negativă şi autoidentificare stigmatizată în
mentalul colectiv rrom – Delia Grigore ................................................................................... 18
6. Rromii şi Rromanipen-ul: Între stereotipurile unei identităţi stigmatizate şi arhetipurile
unei identităţii reconstruite. Cultura rromani – stigmat sau motiv
de mândrie? - Delia Grigore ..................................................................................................... 30
7. Favorizarea in-grupului sau a out-grupului? - Adrian-Nicolae Furtună .............................. .... 46
8. Culoarea pielii şi asumarea identităţii - Adrian-Nicolae Furtună ............................................. 51
9. Dorinţa de a fi asimilat şi nivelul stimei etnice de sine sau rromii între
asimilare şi integrare - Adrian-Nicolae Furtună ...................................................................... 54
10. „Românizarea” rromilor - Mihai Neacşu .................................................................................. 56
11. Şcoala, familia, asumarea identităţii etnice şi stima de sine. Şcoala lor versus
Şcoala noastră - Delia Grigore ................................................................................................. 68
12. Sistemul de educaţie din România şi influenţa acestuia asupra stimei de sine
a copiilor rromi - Mihai Neacşu ............................................................................................... 75
13. Studiu de caz. Şcoala de la Măguri - Mihai Neacşu ................................................................. 85
14. Concluzii şi recomandări - Delia Grigore ................................................................................ 93
16. ANEXE
I. Rapoarte de teren .......................................................................................................................104
II. Instrumente de lucru în teren .....................................................................................................108
III. Rezultate cantitative ale cercetării de teren ...............................................................................112
IV. Fragmente interviuri ..................................................................................................................119
17. BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ ................................................................................................124

3
 PROLEGOMENE. REPERE CONCEPTUALE ŞI IPOTEZE DE CERCETARE

Delia Grigore

Imaginea de sine sau conceptul de sine este modul în care o persoană simte şi gândeşte despre
calităţile şi defectele sale, modul în care aceasta se percepe pe ea însăşi prin totalitatea informaţiilor,
atitudinilor şi credinţelor pe care respectiva persoană le are despre ea însăşi, sinonim cu autodefinirea
sau autoevaluarea. Imaginea de sine se creează prin relaţionarea dintre individ şi imaginea sa, dar şi
dintre grupul de apartenenţă / de origine şi imaginea sa în interiorul grupului şi în afara acestuia.
Individul este o fiinţă socială, aşadar identitatea individuală / personală dobândeşte consistenţă
numai în raport cu identitatea socială, altfel spus eul individual se construieşte şi se defineşte în raport
cu eul colectiv. În acest sens, sinele este un mozaic de imagini care se construieşte pornind de la
următoarele întrebări: „Cum mă văd?”; „Cum aş vrea să fiu?”; „Cum cred că mă văd ceilalţi?”; „Cum
aş vrea să mă vadă ceilalţi?”.
„Identitatea noastră se interferează cu alte identităţi: schimbăm idei, sentimente, judecăţi cu cei
din jur, influenţăm sau suntem supuşi unui control social, exercitat de instituţii sau de indivizi.
Realitatea fiecăruia dintre noi este o realitate conflictuală, marcată de tensiuni şi jocuri de influenţe, de
o continuă luptă între ordine şi dezordine, constrângere şi libertate, de opoziţii între păreri, stiluri,
sentimente, convingeri. (...) Confruntarea între idei, credinţe, valori, reprezentările pe care le avem
despre acestea determină şi reglează interacţiunile sociale.”1
Societatea este formată din grupuri. “Un grup există atunci când două sau mai multe persoane
se definesc ele însele ca membri ai acestui grup şi când existenţa lui este recunoscută de o terţă
persoană”2. Membrii unui grup împărtăşesc valori, credinţe, practici, concepţii, norme. Fiecare individ
aparţine unuia sau mai multor grupuri, după diferite criterii: de gen, fizice, nivel de studii, profesionale,
spaţiu geografic, apartenenţă etnică, spirituale / apartenenţă sau convingeri religioase. Datorită acestui
fapt, identitatea personală se defineşte în raport cu grupul de apartenenţă şi cu celelalte grupuri.
Personalitatea este o construcţie psihosocială / un construct social, realizat(ă) pe baza influenţei sociale
şi percepţiei alterităţii.
„(1) Individul se defineşte ca membru al unei categorii sociale date. (2) Individul elaborează sau
învaţă normele stereotipe ale acestei categorii. El verifică faptul că anumite forme de comportament
sunt atribute specifice ale unei apartenenţe categoriale. Anumite comportamente însuşite, aşteptate sau
dorite sunt utilizate pentru a defini o categorie drept diferită de alte categorii. (3) Individul îşi atribuie
aceste norme în acelaşi fel în care îşi atribuie alte caracteristici stereotipe ale categoriei, când
apartenenţa lui categorială devine psihologic evidentă. Astfel, comportamentul lui devine mai normativ
(conformist) când apartenenţa lui categorială devine frapantă.”3
În acest spirit, imaginea de sine a unei persoane se constituie şi pe baza imaginii pe care celălalt
o are faţă de respectiva persoană, acest Celălalt putând fi un individ sau un grup. Dacă este un grup,
atunci, în evaluarea de sine a persoanei va conta şi imaginea pe care o are grupul său de apartenenţă /
de origine în mentalul colectiv al grupului Celuilalt.
„Subiectul (individual sau colectiv) şi obiectul (social sau nu, real sau imaginar) determină, prin
interacţiunea lor, posibilitatea de a identifica trei câmpuri de analiză: subiectul individual (Ego),
subiectul social (Alter) şi obiectul (fizic, social, imaginar sau real). Fiecare nivel de analiză – scrie
profesoara franceză Ewa Drozda-Senkowska – intervine într-un alt mod în organizarea percepţiei, a
experienţelor şi condiţiilor. La nivel intraindividual, analiza se centrează pe mecanismele proprii de
1
Adrian Neculau (coordonator), 2004, Manual de psihologie socială, Iaşi, Polirom, p. 22.
2
Rupert Brown, 1988, Group Processes. Dynamic Within and Between Groups, Oxford, Basic Blackwell, p. 23.
3
Turner, J.C., 1981, Towards a Cognitive Redefinition of the Social Group, Paris, Cahiers de Psychologie Cognitive, 1, 93 -
118, p. 108.

4
tratare a informaţiei; la nivel interindividual, pe dinamica relaţională dintre indivizii aflaţi într-o situaţie
dată; la nivel poziţional, pe diferenţele de poziţii sociale între indivizi sau grupuri; şi, în fine, la nivel
ideologic, pe sistemele de norme, idei, credinţe ale indivizilor şi grupurilor.”4
Ca şi construct social, eul se defineşte prin mai multe modalităţi de autocunoaştere:
autoevaluarea reflectantă sau autoevaluarea bazată pe percepţiile celorlalţi despre tine; compararea
socială sau autoevaluarea bazată pe comparaţia cu cei din jur; interiorizarea rolurilor sau autoevaluarea
bazată pe nivelul de îndeplinire a comportamentelor prescrise de anumite roluri sociale.5
Imaginarul colectiv se conduce după ceea ce literatura de specialitate numeşte reprezentări
sociale. Iată câteva definiţii ale reprezentărilor sociale: „filtru sociocognitiv generat colectiv în scopul
interpretării mediului fizic şi social şi orientării conduitei umane”6, teorii explicative ale realităţii, au ca
scop familiarizarea cu necunoscutul, ansambluri cognitive alcătuite din teme, principii, norme şi
imagini, grile de precodare, de interpretare a realităţii, dependente de factori de context şi de normele
grupului de referinţă, care determină atitudinile, comportamentele şi practicile indivizilor şi
influenţează normele şi valorile societăţii, după un orizont de aşteptare pre-existent.7
Reprezentările sociale ale grupului de referinţă despre grupul de apartenenţă / de origine au un
rol decisiv în construirea imaginii de sine a persoanelor din cadrul respectivului grup: aceste persoane
trec printr-un proces de internalizare a acestor reprezentări şi ajung să le considere singurele valabile,
mai mult, ajung să le perceapă ca fiind ale lor. Astfel, hetero-atribuirea devine auto-atribuire, hetero-
identificarea – auto-identificare şi hetero-imaginea – auto-imagine. Perspectiva etică (abordare din
exterior a unei realităţi sociale, psihosociale şi culturale) se confundă şi înlocuieşte perspectiva emică
(abordare din interior a unei realităţi sociale, psihosociale şi culturale).
În condiţiile în care individul aparţine unui grup considerat de succes şi reprezentativ, în
majoritatea cazurilor grupul majoritar, grupul său de origine / de apartenenţă este şi grupul de
referinţă pentru formarea reprezentărilor sociale. În cazul în care individul aparţine unui grup
considerat de eşec şi deviant, în majoritatea cazurilor grupul minoritar, grupul său de origine / de
apartenenţă nu coincide cu grupul de referinţă, acesta din urmă fiind grupul majoritar.
O reprezentare socială este şi stereotipul, ca „structură cognitivă stocată în memorie care
afectează percepţia şi comportamentul la nivel grupal”8, ca instrument colectiv de reprezentare şi
acţiune9, rezultat al categorizării, etichetării şi simplificării realităţii. Fiind un mijloc de economisire
cognitivă10 prin reducerea individualului la colectiv şi explicarea schematică a lumii înconjurătoare,
stereotipul este cel mai uşor mod de receptare a diferenţei sau a alterităţii.
Stereotipurile răspund principiul fundamental al imaginarului colectiv: ceea ce seamănă cu ceva
care are şi calităţile acelui ceva. Iată, în acest sens, un exemplu de formare a stereotipurilor primare:
negative – noaptea trezeşte teama de necunoscut, deci culoarea negru reprezintă răul, de unde rezultă că
persoanele închise la culoare sunt considerate rele şi periculoase; pozitive – noaptea duce cu gândul la
magie şi la puteri necunoscute, aşadar culoarea negru reprezintă magicul şi marile secrete, de unde
rezultă că persoanele închise la culoare sunt considerate deţinătoare ale unor puteri oculte şi
cunoscătoare ale ritualurilor şi doctrinelor ezoterice.
Imaginea de sine are următoarele componente: cunoaşterea de sine, încrederea în sine (în
mediul natural, prielnic este crescută, în alt mediu poate să scadă), apartenenţa la grup (este esenţial
dacă grupul de origine / de apartenenţă este de succes sau nu, aşadar concide sau nu cu grupul de
referinţă din societate), competenţa (însoţită întotdeauna de recunoaşterea acesteia pe plan social) şi

4
Adrian Neculau (coordonator), 2004, Manual de psihologie socială, Iaşi, Polirom, p. 22.
5
Apud Adrian Neculau (coordonator), 2004, Manual de psihologie socială, Iaşi, Polirom, p. 86-90.
6
Curelaru, Mihai, 2006, Reprezentări sociale, Iaşi, Polirom, p. 28.
7
Apud Curelaru, Mihai, 2006, Reprezentări sociale, Iaşi, Polirom, p. 30-33 şi p. 79.
8
Cernat, Vasile, 2005, Psihologia stereotipurilor, Iaşi, Polirom, p. 25.
9
Apud Cernat, Vasile, 2005, Psihologia stereotipurilor, Iaşi, Polirom, p. 60.
10
Apud Cernat, Vasile, 2005, Psihologia stereotipurilor, Iaşi, Polirom, p. 52.

5
reprezentarea de sine (afirmarea diferenţei de imagine şi substanţă), aceasta din urmă fiind direct
proporţională cu reprezentarea socială a grupului de origine / de apartenenţă. Dacă reprezentarea
socială despre grupul de origine / de apartenenţă este stereotip-negativă, imaginea de sine este şi ea
negativă.
Conceptul de sine este maleabil, evoluează în timp, se poate schimba în funcţie de contextele
sociale, dar are şi elemente stabile, care rămân neschimbate indiferent de contextul extern. Datorită
complexităţii sale, provenite din totalitatea cunoştinţelor despre sine (factor cognitiv), sentimentelor
faţă de sine (factor afectiv), atitudinilor şi comportamentelor în raport cu sine (factor comportamental),
identificării cauzelor şi justificărilor acestor atitudini şi comportamente (factor motivaţional), conceptul
de sine îşi selectează, în funcţie de situaţiile date, o entitate care poate fi numită eu momentan sau
concept de sine de lucru, acea parte a autoevaluării care se dovedeşte necesară pentru un anume context
social dat.11
Există cel puţin trei euri care se reunesc în cadrul conceptului de sine: „eul actual perceput
(ceea ce crede subiectul despre sine), eul ideal (cum ar dori subiectul să fie) şi eul dorit (ceea ce crede
subiectul că ar trebui să fie în conformitate cu dorinţa celor din jur).”12 Discrepanţa dintre aceste trei
euri conduce la distorsionarea stimei de sine.
Stima de sine se bazează pe structurarea imaginii de sine. O imagine de sine negativă conduce
invariabil la o stimă de sine scăzută. Componentele stimei de sine sunt: să ai o imagine corporală
pozitivă, să te simţi iubit, să te simţi mândru, să te simţi matur, să te simţi acceptat, să te simţi în
siguranţă, să te simţi respectat, să te simţi util, să te simţi important, să te simţi plin de succes, să te
simţi unic, să te simţi capabil să-i influenţezi pe ceilalţi, să te simţi legat de cei din jur, să ai încredere
în tine, să ai curaj, să iei iniţiativa, să fii capabil să dai şi să primeşti, să ştii că se poate avea încredere
în tine, să îndrăzneşti / să poţi să rişti, să poţi acţiona independent şi interdependent, să ştii să te
justifici, să ai scopuri bine definite, să cunoşti şi să trăieşti după anumite valori, să ştii că este uman să
greşeşti, să accepţi responsabilităţile şi provocările, să ai simţul puterii.
Stima de sine poate fi individuală (percepţia individului despre sine ca persoană independentă /
detaşată de grupul din care face parte), grupală (percepţia individului despre sine ca persoană
aparţinând unui grup restrâns, gen familie, neam şi percepţia sa despre acest grup restrâns) şi etnică
(percepţia individului despre sine ca persoană aparţinând grupului său etnic de origine şi percepţia sa
despre grupul său etnic).
Principalii factori de structurare a stimei de sine (de creştere sau de scădere a acesteia) se pot
enumera astfel: istoria trecută şi prezentă a grupului de apartenenţă / de origine, istoria personală
trecută şi prezentă, situaţia socio-economică curentă a grupului de apartenenţă / de origine, situaţia
socio-economică personală curentă, imaginea / reprezentarea socială a grupului de apartenenţă / de
origine, inclusiv stereotipurile (pozitive şi negative), compararea socială dintre grupul de apartenenţă şi
celelalte grupuri ale societăţii, mai ales grupul de referinţă / grupul majoritar (raportarea la alteritatea
absolută – ex. rromii vs. nerromii / gagiii; raportarea la alteritatea relativă – ex. rromii noştri vs. alte
neamuri de rromi) raportarea la tine însuţi din trecut – memoria despre sine; raportarea la tine însuţi din
viitor – aspiraţiile personale, nivelul de studii (în condiţiile în care ne află într-o societate care
recunoaşte această valoare).
În acest context, individul marcat de o stimă de sine ridicată are manifestări de tipul: dorinţă de
succes (orice lucru bun care mi se întâmplă este meritul meu), îşi asumă responsabilităţi, are mai ales
spirit critic şi mai puţin spirit autocritic, crede că poate schimba lumea, nu crede în destin, nu se
raportează la imaginea sa publică, în situaţii de conflict este mândru, asertiv, agresiv, bun negociator,
bun mediator, previzibil, greu influenţabil de părerile celorlalţi, este om de acţiune, consideră că
aparţine unui grup de succes, dominant, puternic. Pe de altă parte, individul marcat de o stimă de sine

11
Apud Adrian Neculau (coordonator), 2004, Manual de psihologie socială, Iaşi, Polirom, p. 92-96.
12
Adrian Neculau (coordonator), 2004, Manual de psihologie socială, Iaşi, Polirom, p. 96.

6
scăzută se manifestă astfel: teamă de eşec, asumarea în integritate a elementelor negative (orice lucru
rău care mi se întâmplă este din vina mea), nu îşi asumă responsabilităţi, are un exagerat spirit
autocritic şi un foarte scăzut spirit critic, nu crede în schimbare, nici măcar în propria schimbare, crede
într-un destin implacabil, pe care aruncă vina când este vorba de nereuşitele sale, nu-şi asumă
responsabilitatea faptelor sale, spune deseori că Dumnezeu a hotărât aşa, îl preocupă şi se orientează
după imaginea sa publică, în situaţii de conflict este retras, introvertit, umil, fricos, defensiv, dar poate
fi şi violent, imprevizibil, uşor influenţabil de părerile celorlalţi, internalizează părerile celorlalţi despre
el, nu este om de acţiune, consideră că aparţine unui grup inferior, dominat, lipsit de succes, stigmatizat.
Dacă grupul de origine / de apartenenţă este stigmatizat, minoritar, valorile acestuia nu sunt
recunoscute, nu este considerat de succes în societate, este dominat de sau subordonat unui grup
majoritar de succes, puternic, dominant, individul are o stimă de sine scăzută, mai ales în contact cu
grupul dominant. Chiar şi în contextul în care, în mediul securizant al grupului de origine / de
apartenenţă (mediul etnic securizant se defineşte prin aceea că asigură individului spaţiul de
manifestare a aspiraţiilor grupului etnic din care face parte şi asigură cadrul de manifestare a normelor
şi valorilor respectivului grup etnic), individul are o stimă de sine crescută, în momentul în care iese
din acest mediu propriu propice, stima de sine i se prăbuşeşte inevitabil. Este starea de fapt a societăţii
monocrome13, autosuficiente, care impune nediferenţiat normele şi valorile grupului dominant tuturor
celorlalte grupuri, desfiinţându-le individualitatea şi dreptul la diferenţă.
Individul cu o stimă de sine scăzută, în dorinţa de a mima apartenenţa la grupul de referinţă
considerat pozitiv, care nu coincide cu grupul său de origine considerat negativ, duce o existenţă
schizoidă, duală: acasă sau în intimitatea sa aparţine grupului său de origine, în vreme ce în societate
aparţine grupului de referinţă pozitiv, în realitate exterior identităţii sale profunde. Pentru că îşi
respinge sau numai îşi ascunde identitatea profundă, altfel spus, eul autentic, acest individ trăieşte
într-un eu fictiv14, falsificat, mimetic. Acest fapt conduce la stări permanentizate de nemulţumire,
neîncredere în sine şi în ceilalţi, depresie şi violenţă, într-un cuvânt, la o stimă de sine scăzută sau la
extrema acesteia: ura de sine.
Rromii, ca membri ai unui grup minoritar considerat deviant şi inferior, au ca grup de referinţă
grupul majoritar, privit ca de succes şi reprezentativ, de aceea vor internaliza reprezentările sociale ale
majoritarilor despre rromi şi le vor percepe ca aparţinând rromilor înşişi. Cum aceste reprezentări sunt
negative, imaginea de sine a rromilor devine şi ea negativă, iar stima de sine scăzută. Mai mult decât
atât, conform teoriei celor trei euri, ceea ce cred rromii despre ei înşişi (eul actual perceput) se află, de
cele mai multe ori, în opoziţie cu ceea ce ar dori rromii să fie (eul ideal) şi cu ceea ce cred rromii că ar
trebui să fie în conformitate cu dorinţa celor din jur (eul dorit), situaţie care conduce la o stimă de sine
distorsionată, cu tendinţe de scădere. Încercarea de reglare a acestei scăderi a stimei de sine se
manifestă, deseori, prin asumarea inconştientă a unui eu scindat, schizoid, dual, care îşi ocultează şi îşi
falsifică esenţa, pentru a-şi administra nevoia de a crea o impresie pe care o crede cea dorită de
societate, altfel spus, îşi dezvoltă o strategie de adaptare la mediul social în care se află. Individul îşi
respinge sau îşi ocultează identitatea reală, profundă şi acţionează ca şi cum nu ar fi el însuşi, ci
altcineva, eul fictiv ia locul eului autentic, iar autoidentificarea se bazează pe diferenţierea reflectivă:
sunt ceea ce alteritatea crede despre mine, pentru că alteritatea îmi este superioară.
Stima de sine scăzută la rromi se poate manifesta în mai multe moduri: individul este mândru
de el însuşi, aşadar are o stimă de sine individuală crescută, însă stima lui de sine etnică este scăzută,
aşadar percepţia despre grupul de origine / de apartenenţă este una negativă; individul este mândru de
sine şi de grupul restrâns din care face parte (neamul, familia), aşadar stima lui de sine individuală şi
grupală sunt crescute, dar stima lui de sine etnică este scăzută; individul este mândru de el însuşi,

13
Concept prelucrat după Amitai Etzioni, 2002, Societatea monocromă, Iaşi, Polirom.
14
Conceptele de “eu autentic” şi „eu fictiv” au fost preluate din Dr. Phillip C. McGraw, 2003, În căutarea sinelui,
Bucureşti, Curtea Veche.

7
inclusiv de grupul etnic din care face parte, aşadar are o stimă de sine individuală, grupală şi etnică
crescute, dar, cu toate acestea, percepe grupul etnic majoritar ca fiind superior, în mediul nerrom având
o atitudine şi un comportament care denotă complexul.
Stima de sine crescută la rromi se manifestă aproape în exclusivitate în mediul etnic securizant,
în spaţiul unde normele şi valorile grupului etnic de origine / de apartenenţă sunt respectate şi puse în
practică (comunitatea compactă de rromi, şcoala cu limba de predare rromani etc.).
Lucrarea de faţă îşi propune cercetarea, în teren, a acestor ipoteze, în vederea validării sau
invalidării lor.

ÎN LOC DE ÎNCEPUT
Adrian-Nicolae Furtună

Lucrarea de faţă abordează o temă pe care sociologii, psihologii sociali şi chiar antropologii au
studiat-o vreme de câteva decenii - "stima de sine" - ca factor al succesului, a reuşitei în mijlocul
celorlalţi.
Abordarea noastră priveşte creşterea /scăderea stimei de sine în funcţie de asumarea a ceea ce
eşti tu, în funcţie de asumarea trecutului tău istoric, a ceea ce sunt părinţii sau fraţii tăi, în final cei din
mediul tău. Dimensiunea conceptuală a stimei de sine, asupra căreia am insistat, este dimensiunea etnică a
acesteia. Ne referim în special la dimensiunea etnică a stimei de sine, în condiţiile în care stima de sine şi
nivelul acesteia sunt influenţate, determinate de o serie mai largă de factori sau elemente.
În viziunea echipei de cercetare din cadrul acestui proiect o persoană, un individ de etnie rromă,
luat separat, măsurându-i-se stima de sine în raport cu propriile aspiraţii şi realizări, poate avea un nivel
foarte ridicat al stimei de sine, însă în momentul în care ceilalţi sau chiar el însuşi se află în situaţia de a
se raporta la el din perspectiva etnică, a comparării sociale (în cadrul propriului grup cât şi în afara
acestuia) atunci nivelul stimei sale de sine poate avea de suferit.
Motivul principal pentru care am ales să studiem această problemă, dintre multe altele, ale
rromilor a fost acela că adesea ne confruntăm cu neasumarea apartenenţei etnice a multor persoane de
etnie rromă (vezi situaţia rromilor la recensământul din 2002). Un alt motiv este acela că nivelul
integrării şi adaptării unui individ într-un sistem depinde şi de nivelul stimei sale de sine. Reprezintă o
gravă problemă socială situaţia în care un individ, din dorinţa firească de a fi adaptat, integrat într-un
sistem social este dispus să-şi abandoneze sau chiar să-şi nege valorile sale culturale fundamentale.
În cercetarea noastră, am avut un întreg set de ipoteze. Ipoteza noastră principală este aceea că
cu cât pachetuk de stereotipuri şi prejudecăţi despre romi, atât în mentalul rromilor cât şi în cel al
populaţiei majoritare, este solid cu atât stima etnică de sine a rromilor este mai scăzută. O altă ipoteză
este legată de culoarea pielii, cu cât un individ de etnie rromă are o culoare a pielii mai deschisă, cu atât
el va evita să îşi asume apartenenţa la etnia rromă. Ca ultimă ipoteză, subliniem că un important
segment al rromilor, fie tradiţionali fie românizaţi, cu cât sunt mai aproape de asimilare, cu atât se simt
mai „integraţi”.
Obiectivul principal al cercetării noastre este acela de a identifica principalele modalităţi prin
care putem creşte nivelul de sănătate a stimei etnice de sine a rromilor din România. Al doilea obiectiv
al cercetării noastre are în atenţie principalele mijloace prin care etnia rromilor îşi poate afirma
identitatea.
Cercetarea noastră măsoară stima etnică de sine în raport cu asumarea identităţii etnice. Una din
notele raportului nostru de cercetare menţionează că „în cazul pierderii stimei etnice de sine,
apartenenţa la grupul etnic al rromilor, ca rrom, nu este neapărat necesară”. Aceasta, deoarece legile
8
din România permit declinarea liberă a apartenenţei etnice a unui individ. Grupul ţintă pentru care am
iniţiat această cercetare este reprezentat tocmai de acest segment al rromilor, care sunt pe cale sau deja
şi-au pierdut stima de sine ca rromi.
Al treilea obiectiv al studiului de faţă este acela de a măsura gradul în care societatea
românească, prin instituţiile sale, mai ales cele de învăţământ, creează cadrul adecvat afirmării şi
cultivării identităţii rrome.
Iată câteva aspecte de ordin tehnic ale cercetării din cadrul proiectului „Familia şi Şcoala: Stima
de sine şi asumarea identităţii etnice." Pe parcursul acestei cercetări am aplicat 369 de chestionare în
rândul populaţiei adulte şi în rândul copiilor. Am intervievat şi chestionat un număr de 369 de persoane
şi am înregistrat 130 de ore.
Ca metode de cercetare am utilizat interviul de grup, interviul individual, chestionarul,
observaţia directă, studiul de caz şi analiza de conţinut.
Este foarte greu să delimităm publicul sau publicurile ţintă cărora dorim să ne adresăm prin
această lucrare. La începutul cercetării noastre bănuiam că ne vom adresa doar celor ce elaborează
politici publice pentru rromi sau celor ce lucrează în mod direct cu persoanele de etnie rromă. Pe
parcursul şi în special la finalul lucrării observăm că lucrarea noastră poate avea cu siguranţă un public
mai larg. Raportul nostru se adresează şi acelor persoane de etnie rromă care se află în pericolul de „a
uita” că aparţin etniei rromilor. Vrem ca acolo unde mai este încă posibil să trezim conştiinţa etnică.
Un alt obiectiv al nostru este acela de a sublinia diferenţele profunde dintre integrare şi
asimilare, în condiţiile în care un important segment al rromilor şi al populaţiei majoritare înţeleg că
asimilarea reprezintă unul din importanţii paşi spre integrare...

RROMII DIN ROMÂNIA

Mihai Neacşu

Rromii din România – atestare documentară în spaţiul românesc

Despre rromii din România încă se mai dezbate perioada în care aceştia „au intrat” în spaţiul
românesc. Prima atestare documentară a rromilor în România este din anul 1374 (1385?) şi coincide cu
„atestarea” robiei rromilor în spaţiul românesc (Dan I Voievod dăruieşte ctitoriei sale, mânăstirea
Vodiţa, „40 sălaşe de aţigani”). Alte surse indică sec. XI ca perioadă în care rromii au ajuns pentru
prima dată în cele două provincii româneşti (Valahia şi Moldova). Jonathan Fox (Fox, 1995) precizează
că perioada în care au venit rromii în România este sec. XI, plecând din nordul Indiei şi Pakistanului de
azi. Bogdan Petriceicu Haşdeu a tradus şi analizat (între anii 1867-1877) unele documente ce se aflau
în arhivele mănăstirii Tismana. Unul dintre acestea, din anul 1387, semnat de Mircea cel Bătrân, atestă
faptul că ţiganii veniseră în Valahia cu cel puţin un secol înainte de acea dată. Un alt document, sub
forma unei note de recepţie cu privire la 40 de familii de ţigani sclavi oferiţi ca dar, era datat din anul
1385 (Hancock, 1999).

Rromii din România – date referitoare la număr

Conform recensământului din 2002 populaţia de rromi este de 535,200. Estimările neoficiale ale
altor observatori sunt diverse. În 1993, Institutul de Cercetare a Calităţii Vieţii estima la aproximativ un
milion numărul persoanelor din România care trăiesc “după modul de viaţă specific roma” (Zamfir şi

9
Zamfir 1993, apud O’Grady şi Tarnovschi), adică aproximativ 4% din totalul populaţiei. Un studiu
realizat de ICCV în anul 1998 propunea o estimare de aproximativ un milion şi jumătate de rromi,
dintre care doar aproximativ 65% se autoidentifică (Zamfir şi Preda 2002, apud O’Grady şi
Tarnovschi). Vasile Gheţău estima populaţia de rromi la 1,5 – 2 milioane de persoane (Gheţău 1996,
apud O’Grady şi Tarnovschi) iar Dumitru Sandu propunea în 2005 o estimare a populaţiei de rromi cu
probabilitate ridicată de autoidentificare situată între 730.000 şi 970.000 de persoane (Sandu 2005,
p. 6). Estimările medii realizate de locuitorii României, rromi şi ne-rromi deopotrivă, surprind însă prin
faptul că sunt de aproape zece ori mai ridicate decât estimările oficiale, mult peste numerele avansate
de experţi. În medie, atât rromii cât şi ne-rromii din România consideră că aproximativ 25% dintre
locuitorii ţării noastre sunt rromi.

Conform Barometrului de Incluziune al Romilor aproximativ 35% din populaţia României

consideră că mai mult de o treime dintre cetăţenii români sunt romi.15

Neamurile de rromi

Dacă în privinţa numărului de rromi sunt vehiculate cifre diferite şi majoritatea cercetătorilor şi
a activiştilor rromi estimează populaţia de rromi la aproximativ 2 milioane de locuitori, în ceea ce
priveşte neamurile de rromi este menţionat un număr de aproximativ 15 neamuri însă cele mai
importante sunt:

- boldeni, cărămidari, fierari, spoitori, ursari, căldărari, argintari, rudari, corbeni, lăutari,
horahane (rromi turci), lovari, vătraşi, lăutari, gabori, rromi ungre (rromi unguri).
În funcţie de dialectul vorbit rromii pot fi identificaţi ca aparţinând unui neam, dar în acelaşi
timp poate fi definitorie şi meseria practicată în interiorul acelui neam. Exemplu: căldărarii se ocupă cu
prelucrea cuprului şi confecţionează: căldari, cazane, ibrice…etc.
Dacă ar fi să grupăm rromii după dialectul vorbit cele mai importante dialecte ar fi următoarele:
- dialectul ursăresc, căldărăresc, spoitoresc şi carpatin, al rromilor transilvăneni (rromi ungre,
gabori şi lovari).
Aşadar, dialectele cele mai răspândite sunt acestea însă în afară de neamurile de rromi care şi le
asumă (ursarii – dialectul ursăresc) şi alte neamuri de rromi vorbesc acelaşi dialect dar nu-i recunosc
originea, cum e spre exemplu cazul rromilor corbeni.
„Vorbesc acelaşi dialect ca majoritatea neamurilor de rromi. Mă înţeleg cu toţi rromii indiferent de
dialectul vorbit, mai puţin cu rromii unguri. Dar neamul de rromi corbeni e unul foarte răspândit (ba
chiar cel mai răspândit) din moment ce vorbim la fel ca boldenii, ciobotarii, ursarii, rromii craioveni;
la noi bărbaţii se ocupau înainte cu geambăşia (vindeau, cumpărau cai) iar femeile cu ghicitoria;16
„Graiul ursăresc este cel mai răspândit. Vă spun că rromii ceaunari, pieptănari, florari vorbesc de
asemenea dialectul ursăresc. În afară de ursarii care sunt foarte răspândiţi în oraşele din zona
Moldovei (Iaşi, Vaslui, Bacău, Râmnicu Sărat) mai există un neam de rromi de asemenea destul de
răspândit în această zonă (Moldova) care se numesc modorani. Despre modorani vă pot spune că
vorbesc un dialect diferit de ursari însă inclusiv ei au cuvinte din dialectul ursăresc. Cu toate astea vă
pot spune că modoranii au un dialect care e mai aproape de dialectul căldărăresc.”17

15
Barometrul Incluyiunii Rromilor – Fundaţia pentru o Societate Deschisă, 2007
16
Lider tradiţional, rrom corbean, 45 de ani, Bucureşti
17
Inspector şcolar pentru rromi, judeţul Bacău

10
Rromii corbeni, ursari, o parte dintre lăutari (cei care sunt vorbitori de rromani) boldeni (rromii florari)
ciobotari (rromii care se ocupau cu cizmăria) pieptănari, ceaunari, vătrăşeni vorbesc cu mici diferenţe /
diferenţieri, dialectul ursăresc.
„Noi ne înţelegem cu toţi rromii mai puţin cu rromii unguri şi spoitorii. Inclusiv cu ursarii ne
înţelegem, însă într-o mai mare măsură ne asemănăm la dialect cu romii căldărari”. 18 Dialectul
căldărăresc pare să fie vorbit cu mici diferenţe de argintari, modorani şi căldărari.
În funcţie de meseriile practicate, rromii pot fi clasificaţi asfel:
- boldeni (florari) – rromi care, pe vremuri, se ocupau cu confecţionarea florilor artificiale pentru
coroane, coroniţe, jerbe, iar astăzi vând flori şi se ocupă cu negustoria în general;
- cărămidari / cărămizari – rromi care, tradiţional, se ocupă de confecţionarea cărămizilor din lut arse
şi nearse (chirpici), proveniţi din ursari, vătraşi şi rudari;
- fierari – rromi care, tradiţional, se ocupau cu prelucrarea fierului, inclusiv cu feroneria şi lăcătuşeria,
confecţionau unelte din fier, legau căruţe în fier şi potcoveau cai;
- gabori – rromi unguri, vorbitori de limbă maghiară, aşezaţi mai ales în Transilvania şi Banat, care,
tradiţional, se ocupă cu tinichigeria, dar care astăzi fac şi comerţ ambulant cu covoare, cuverturi,
obiecte casnice;
- xoraxané (turci) – rromi turci musulmani, vorbitori de limbă turcă, profund influenţaţi de cultura
turcă, aşezaţi mai ales în Dobrogea;
- spoitori – rromi care, pe vremuri, se ocupau cu spoitul sau cositorirea vaselor din metal, iar astăzi
recuperează metale feroase şi neferoase;
- căldărari – rromi a căror meserie tradiţională este prelucrarea aramei / cuprului, din care fac cazane,
căldări, tăvi, ibrice;
- lăutari – rromi muzicieni, (în special) instrumentişti, proveniţi în mare parte dintre rromii ursari şi vătraşi;
- lovari – rromi unguri, vorbitori de limbă maghiară, aşezaţi mai ales în Transilvania şi Banat, care se
ocupau, în trecut, cu geambăşia / negustoria de cai;
- ursari – rromi care, pe vremuri, se ocupau cu „umblatul” cu ursul, apoi, prin reconversie
profesională, au devenit fierari (prelucrează fierul), pieptănari (prelucrează osul şi cornul şi
confecţionează piepteni şi alte obiecte din os şi corn), ciurari (prelucrează pieile de animale şi
confecţionează ciururi şi site) şi lăutari;
- romungre – rromi unguri, vorbitori de limbă maghiară, profund influenţaţi de cultura maghiară,
aşezaţi mai ales în Transilvania şi Banat, care se ocupă de comerţ;
- rudari – rromi care, în majoritatea lor, şi-au pierdut limba maternă şi cultura rromani tradiţională,
sunt profund influenţaţi de cultura românească şi se ocupă cu prelucrarea lemnului, confecţionând
linguri, fuse, furci, albii, mobilier, împletituri din nuiele;
- argintari – rromi care, tradiţional, se ocupă cu prelucrarea argintului şi aurului şi confecţionează în
special bijuterii şi alte obiecte de podoabă;
- vătraşi – rromi asimilaţi / aculturaţi, sedendarizaţi cu multă vreme în urmă, care şi-au pierdut limba
maternă şi cultura rromani tradiţională şi sunt profund influenţaţi de cultura românească.
Trei sferturi dintre rromi trăiesc în condiţii de sărăcie, şi mai mult de jumătate (de peste 5 ori
mai mult decât în cazul populaţiei de români) se plasează în condiţii de sărăcie severă. Rata sărăciei
la rromi era, în anul 2001, de 75,1%, spre deosebire de populaţia majoritară la care era de 24,4%.
Rata sărăciei severe la rromi era, în anul 2001, de 52,2%, spre deosebire de populaţia majoritară la
care era de 9,3%.
Lipsa actelor de identitate afectează 3,1 din totalul populaţiei de rromi şi 4,8 dintre copiii
rromi între 0-13 ani (Gelu Duminică, Marian Preda, „Accesul romilor pe piaţa muncii”, ECA,
Bucureşti, 2003). Faptul este deosebit de grav pentru că îi exclude astfel pe aceştia de la drepturile
cetăţeneşti şi de la accesul la servicii sociale.

18
Rrom argintar, 44 de ani, Bucureşti

11
Ocupare

Veniturile salariale aduc o contribuţie extrem de scăzută pentru majoritatea romilor: în anul
1998, numai 12,9% dintre rromii de peste 16 ani erau salariaţi. Primele două mari surse de venit ale
rromilor sunt: o categorie eterogenă de activităţi - cele pe cont propriu sau ocazionale, în mod special
muncile ziliere, marea majoritate informale, înalt fluctuante, prost plătite, cu sustenabilitate scăzută pe
termen mediu şi lung, cu riscuri ridicate de pierdere, dar şi de penalizări sociale. Doar o treime dintre
rromi au o slujbă constantă, din care numai 50% desfăşoară o activitate calificată. (Guvernul României
şi CASPIS – Comisia Anti-Sărăcie şi Promovarea Incluziunii Sociale, „Suportul social pentru populaţia
de romi”, 2003).
Gradul de ocupare a populaţiei de rromi este de 47%, faţă de 61,7% în cazul populaţiei
majoritare. Aproximativ 80% dintre salariaţii rromi necalificaţi au ca nivel de pregătire maximum 8
clase. 71,7% dintre rromi sunt lucrători pe cont propriu / zilieri. (Zamfir, Preda, „Romii din România”,
2002), 16% dintre rromi supravieţuiesc din ajutorul social (UNDP, „Roma in Central and Eastern
Europe. Avoiding the Dependency Trap”, 2003).
Asociată cu lipsa unui domiciliu stabil şi în multe cazuri a actelor de identitate, această situaţie,
determină ca mulţi dintre rromi să nu beneficieze de asigurările sociale şi protecţia oferite de stat.

Locuire

Deşi jumătate dintre rromi trăiesc în mediul rural, aceştia deţin foarte puţin pământ, atât pentru
cultivare, cât şi pentru casă-grădină: numai 23,8% din populaţia rurală rromă deţine teren agricol şi
numai 41,4% deţine grădină (Guvernul României şi CASPIS – Comisia Anti-Săracie şi Promovarea
Incluziunii Sociale, „Suportul social pentru populaţia de rromi”, 2003).

Condiţiile de locuit ale rromilor sunt deosebit de precare. Mai mult de o zecime din locuinţele
populaţiei de rromi nu au nici una din utilităţile unui standard de viaţă minim. Accesul la utilităţi,
inclusiv apă, căldură, electricitate şi colectarea reziduurilor menajere, este mult mai scăzut în cazul
rromilor în comparaţie cu populaţia majoritară. Din totalul gospodăriilor de rromi, numai 25,6% au
acces la un sistem de încălzire, doar 41,4% sunt dotate cu instalaţie de apă curentă (în casă sau în
curte), în comparaţie cu populaţia majoritară (67,4%), numai 10% au acces la sisteme de încălzire a
apei şi numai 26% au telefon, comparativ cu 81% în cazul populaţiei majoritare. 44,9% din casele
rromilor au igrasie, iar 39% dorm direct pe pământ, pentru că nu dispun de pat („Roma in an
Expanding Europe. Breaking the Poverty Cycle”, A World Bank Study, 2003.

• 16,5% dintre familiile de rromi locuiesc cu chirie;

• 21% locuiesc în case construite ilegal, pe terenuri fără acte de proprietate.
(Guvernul României şi CASPIS – Comisia Anti-Sărăcie şi Promovarea Incluziunii Sociale, „Suportul
social pentru populaţia de romi”, 2003)

Sănătate

Speranţa de viaţă a romilor din România este cu 15-20 de ani mai mică decât cea a populaţiei
majoritare, având valori situate în jurul vârstei de 50-55 ani („Roma in an Expanding Europe. Breaking
the Poverty Cycle”, A World Bank Study, 2003).
Datorită discriminării din sistemul medical (manifestările de discriminare rasială faţă de rromi
ale personalului medical, refuzul unor medici de familie de a înscrie rromi pe listele lor, lipsa de acces
la actul medical de calitate) şi a factorilor socio-economici (sărăcia, alimentaţia necorespunzătoare,
12
incapacitatea de a-şi procura medicamente, lipsa asigurării medicale), starea de sănătate în comunităţile
de rromi s-a deteriorat considerabil în ultima decadă. 63% dintre rromi nu au asigurare medicală
(UNDP, „Roma in Central and Eastern Europe. Avoiding the Dependency Trap”, 2003), aşadar nu pot
beneficia de serviciile publice de sănătate. Datorită condiţiilor de viaţă sub standard, bolile transmisibile
(hepatita), alături de bolile de nutriţie (diabetul) ocupă principalele locuri în ierarhia patologiei populaţiei de
rromi. Bolile respiratorii, ale aparatului digestiv şi cele cardiovasculare sunt, de asemenea, larg răspândite
printre rromi. Rromii, de cele mai multe ori, nu pot plăti asigurările de sănătate, ceea ce limitează sau chiar
exclude accesul copiilor la servicii medicale. În consecinţă, copiii rromi sunt mai vulnerabili la bolile
copilăriei şi la epidemii cum ar fi poliomielita, difteria şi febra tifoidă.
În acest sens, copiii rromi formează o categorie de risc aparte. Alimentaţia copiilor rromi, ca
rezultat al nivelului de trai scăzut, este deficitară, dezechilibrată şi inadecvată. În consecinţă, un număr
mare de copii rromi suferă de subnutriţie, anemie, avitaminoze, distrofie, ceea ce reduce radical
posibilităţile lor de dezvoltare şi are efecte negative profunde asupra capacităţii lor de studiu şi a
sănătăţii. De asemenea, mortalitatea infantilă la rromi este de mai mult de 4 ori mai ridicată decât
media (Guvernul României şi CASPIS – Comisia Anti-Sărăcie şi Promovarea Incluziunii Sociale,
„Suportul social pentru populaţia de romi”, 2003).

Educaţie

Barometrul Incluziunii Romilor indică o structură educaţională a rromilor cu mult diferită de

cea a restului populaţiei: 23% dintre respondenţii rromi nu au şcoală, 27% au absolvit patru clase, iar
33% au opt clase - faţă de 2% fără şcoală, 11% cu patru clase şi 24% cu opt clase în rândul celorlalte
etnii considerate împreună; 95% dintre rromi nu au absolvit liceul, comparativ cu 60% în rândul
celorlalţi respondenţi. Mai mult, romii par să fi beneficiat mult mai puţin de o creştere a nivelului
şcolar de-a lungul timpului decât membrii celorlalte etnii din România. Astfel, în datele sondajului
diferenţa între nivelul educaţional al persoanelor sub 40 de ani faţă de cel al persoanelor care au peste
40 de ani este mult mai mică în cazul rromilor decât în cazul celorlalţi respondenţi. Chiar şi dintre
respondenţii rromi mai tineri, 95% nu au liceu, iar 21% nu au nici un fel de şcoală.

De asemenea, participarea şcolară a copiilor din familiile de rromi este semnificativ mai
scăzută decât în cazul celorlalte familii. Din totalul copiilor, între 0-6 ani aflaţi în gospodăriile
subiecţilor ne-rromi, 48% nu merg nici la grădiniţă, nici la creşă - faţă de 80% în cazul copiilor rromi.
19% dintre copiii rromi cu vârste între 7 şi 11 ani nu merg la şcoală, faţă de 2% dintre cei români din
aceeaşi categorie de vârstă. În cazul copiilor de peste 11 ani, 39% nu merg la şcoală în cazul subiecţilor
rromi, faţă de 9% în cazul subiecţilor ne-rromi.

Tabelul 1. Variaţia educaţiei şcolare în funcţie de etnie:

Altă etnie Etnic rom

Fără şcoală 2 23
Şcolarizare primară 11 28
Şcolarizare gimnazială 24 33
Şcoală de ucenici, treapta 1, şcoală 48 15
profesională, liceu
Şcolarizare, postliceală, universitară 15 1
Sursa: BIR, FSD, 2007

13
 Accesul copiilor rromi la sistemul de învăţământ este limitat. Unul din 5 rromi nu-şi poate
trimite copiii la şcoală din lipsă de îmbrăcăminte decentă („Roma in an Expanding Europe. Breaking
the Poverty Cycle”, A World Bank Study, 2003). Deseori, lipsa actelor de identitate este folosită drept
pretext pentru a nu da dreptul copiilor rromi să urmeze o şcoală. Există şcoli care refuză înscrierea
copiilor rromi, dacă părinţii nu au domiciliul stabil în localitatea respectivă (de pildă, un astfel de caz a
fost cel semnalat de UNICEF, în 28 iunie 2002, la o şcoală din Lehliu, judeţul Călăraşi). Obligaţi să
muncească de la vârste fragede pentru a asigura supravieţuirea familiei, copiii rromi abandonează cel
mai frecvent şcoala.
Aproximativ 27% din populaţia de etnie rromă fie nu a urmat niciodată cursurile vreunei şcoli,
fie a făcut-o decât pentru câţiva ani. În timp ce gradul de alfabetizare este aproape complet la nivelul
ţării, în rândul populaţiei rrome analfabetismul era estimat, la începutul perioadei de tranziţie, la 44% la
bărbaţi şi 59% la femei („Roma in an Expanding Europe. Breaking the Poverty Cycle”, A World Bank
Study, 2003).
Participarea copiilor rromi de vârstă preşcolară (3-6 ani) la grădiniţă este mult mai scăzută
(17,2% - ICCV, 1998) decât a copiilor de aceeaşi vârstă pe ansamblul populaţiei României (67% - anul
şcolar 1997-1998, Anuarul Statistic al României, 1999). 24,4% dintre copiii rromi de peste 10 ani nu
mai merg deloc la şcoală (Zamfir, Preda, „Romii din România”, 2002).
Numai 20% dintre copiii rromi frecventează grădiniţa, comparativ cu 66,1 % la nivelul întregii
populaţii de copii de vârstă preşcolară (2000-2001). Numai 50% dintre copii merg regulat la şcoală, iar
gradul de analfabetism în rândul persoanelor de peste 45 de ani ajunge la 30%; 80% dintre copiii
neşcolarizaţi sunt rromi; 23% dintre copiii rromi nu ştiu să citească („Roma in an Expanding Europe.
Breaking the Poverty Cycle”, A World Bank Study, 2003). Numai 8,9% dintre rromi au absolvit studii
medii şi numai 0,3% studii superioare („Roma in an Expanding Europe. Breaking the Poverty Cycle”,
A World Bank Study, 2003).

RROMII... ÎN CĂUTAREA STIMEI DE SINE

Adrian-Nicolae Furtună

Într-o societate în care pierderea identităţii este din ce în ce mai

încurajată, identitatea de rrom pare a fi tot mai puţin căutată. Asumarea
faptului că faci parte dintr-o etnie asupra căreia au existat şi continuă
să existe o seamă de prejudecăţi şi stereotipuri negative, devine din ce
în ce mai mult un fapt de vitejie, de curaj!
Inexistenţa dorinţei de a învăţa propria-ţi limbă, indicator al
afirmării identităţii culturale etnice, în condiţiile în care este
ridiculizată de către ceilalţi: ”Ceaules, Baules”, nu este un lucru tocmai condamnabil: „Ce fel de rromi
sunteţi? – Ţigani romanizaţi, eu ţigăneşte nu ştiu...facem cărămidă, da... tule sau chirpici...Nu, ţigăneşte
n-am ştiut niciodată... – Aţi fi vrut să ştiţi? – Sincer, nu... – De ce? – Nu ştiu, păi... abia ştiu să o
vorbesc pe asta normală, d-apăi ţigăneşte! – Dacă aţi fi ştiut ţigăneşte cum aţi fi fost privită de ceilalţi?
– Cred că rău..., mai rău după cum suntem acum, mult mai rău...”(Femeie de etnie rromă, 30 de ani, sat
Roseţi, jud. Călaraşi, comunitate de rromi cărămidari asimilaţi).

14
 Conform teoriei sistemice, un element în drumul său către adaptare şi integrare în cadrul
respectivului sistem îşi defineşte clar scopul, care uneori trebuie să fie comun cu al întregului sistem, în
funcţie de caracteristicile culturale şi ale sistemului şi ale elementului.19
Distanţa socială, creată în jurul acestor diferenţe, s-a dorit a fi diminuată de către rromi din
simpla lor dorinţă de a fi acceptaţi şi integraţi într-un sistem la care era nevoie, cu orice preţ, să ia şi ei
parte. Expresia „ţigani romanizaţi” subliniază că ei nu sunt ca ceilalţi, despre care se spune că „fură,
sunt violenţi” şi în care oamenii nu au încredere:

Tabelul 1. Încrederea faţă de rromi în opt comune din Muntenia şi din Transilvania

Localităţi “Câtă încredere aveţi în ţigani/rromi?” Total Pondere

foarte puţină multă foarte % N de rromi
în comună
puţină/deloc multă în 1992

Albota 91 9 100 90 0,0

Cândeşti 80 10 10 100 91 0,3
Comişani 74 18 7 1 100 89 0,0
Fulga 42 34 24 100 89 0,2
Mosna 53 16 27 4 100 46 31,1
Biertan 48 28 13 10 100 69 16,6
Cincu 56 29 11 5 100 68 30,5
Buneşti 47 53 100 17 26,1
Total 65 21 12 2 100 559
Sursa: Baza de date creată în cadrul programului de cercetare COMREG-CNCSIS-C8(coord. D.Sandu) pentru satele din
Muntenia şi datele obţinute, cu acelaşi tip de chestionar, în sondajul asupra satelor săseşti (studiu coordonat pentru Banca
Mondială de Manuela Stănculescu,1999). Din eşantion au fost selectate numai persoanele care nu sunt rromi.

La o primă analiză a tabelului inserat în textul nostru observăm că în primele trei localităţi
(Albota, Cândeşti, Comisani) procentele celor care „au încredere foarte puţină/deloc în
ţigani/rromi” sunt cele mai ridicate, iar ponderea de rromi în aceste comune este de 0%, 0,3%
respectiv 0%. Aceste date reprezintă pentru noi un indicator foarte clar al menţinerii, înrădăcinării unui
pachet solid de prejudecăţi şi stereotipuri negative despre rromi în mentalul colectiv sau opinia publică
românească.
Stereotipurile, reprezentările negative create în jurul rromilor au afectat în acelaşi mod şi
mentalul colectiv rrom: “Ce vecini v-aţi dori să aveţi? – Români, că e mai bine cu românii decât cu
ţiganii!”(Bărbat de etnie rromă, 52 de ani, Bucureşti, cartierul Apărătorii Patriei), creând o distanţă
socială chiar între membrii etniei. O altă interpretare este aceea că asumarea identităţii etnice şi
afirmarea ei, prezintă pericolul de a fi izolat de ceilaţi.
Am definit “stima etnică de sine” ca raportul (N.Branden, 1969), dintre asumarea identităţii
etnice şi nivelul, gradul cu care cineva îşi asumă şi îşi afirmă etnicitatea. Ipoteza de lucru de la care
plecăm este aceea că un nivel ridicat al acestui raport conduce la o serie de performanţe şi reuşite
individuale în plan social (de exemplu, o mai bună integrare la locul de muncă sau la şcoală), pe când
un nivel scăzut al stimei etnice de sine poate atrage după sine o serie de eşecuri în plan social (de
exemplu, abandonul şcolar sau renunţarea la locul de muncă).
Stima etnică de sine implică în mod necesar fenomenul comparării sociale, ideea unui grup de
referinţă, în cazul nostru populaţia majoritară, care este perceput de către majoritatea rromilor
intervievaţi ca aflându-se “din firea lucrurilor” pe un nivel mai ridicat. În abordarea acestui subiect,

19
Spre o paradigmă a gândirii sociologice, Cătălin Zamfir, Editura Polirom, Iaşi, 2005, p. 53

15
foarte importantă este percepţia persoanelor intervievate asupra grupului lor de referinţă, în condiţiile în
care percepţia conduce la reprezentare, iar reprezentarea dictează o anumită atitudine şi un anumit
comportament faţă de grupul de referinţă: “Cred că au fost şi momente când am zis de ce sunt ţigancă
sau poate de…, cum să spun…, nu m-am simţit aşa de bine… Am zis de ce nu sunt şi eu ca ăla, că ăla
are bani…, şi eu… poate situaţia mea materială e mai slabă decât a lui, şi de ce n-am fost şi eu ca el… -
Aici în sat, rromii sunt la fel de gospodari ca şi restul sătenilor? – Ei…, nu sunt, nu sunt…fiindcă nu le
place munca, nu la toată lumea le place să răzbată… - În copilărie, aţi avut vreun model, o persoană
de care să spuneţi:”Vreau să fiu ca ea”? – Se mai întâmpla, poate la şcoală, la câte un coleg, o colegă,
poate că era mai frumoasă…, mai îmbrăcată, poate că învăţa mai bine la şcoală şi ziceam: domne’ eu
de ce nu reuşesc, de ce nu pot să fac ce face ea?” (Femeie de etnie rromă, 43 de ani, sat Roseţi, jud.
Călaraşi, comunitate de rromi cărămidari asimilaţi)
Scăderea stimei etnice de sine este influenţată şi de factori socio-economici, cum sunt cei de
mai sus, dar şi de o serie de stereotipuri formate de-a lungul timpului faţă de etnia rromă.
Luând în considerare sensul termenului de stereotip ce corespunde psihologiei sociale, sens dat
de celebrul ziarist american Walter Lippman în 1922 în lucrarea Public Opinion, stereotipurile sunt
„imagini ce se regăsesc în mintea noastră”, constituind „hărţi pentru a ne ghida în lume”. 20
Privind relaţiile interetnice dintre membrii unei comunităţi putem afirma că ele sunt puternic
influenţate de aceste false „hărţi pentru a ne ghida în lume”: „... v-am spus la început, ă..., ă..., ei pe
ţigani îi văd un pic mai jos, aşa mai ... au ură pe ei. Dacă te duci şi strigi, bine, mie nu mi s-a întâmplat,
a strigat cutărică „ţiganul”, ce-o vrea?” (Femeie de etnie rromă, 36 de ani, sat Găgeşti, jud. Vrancea).
Publicul, nu are, în general, conştiinţa că este supus acestei influenţe persuasive, aproape
irezistibile, a sterotipurilor negative faţă de etnia rromă, individul conştientizează încă şi mai puţin: nici
nu-şi pune problema influenţei masei celorlalţi asupra sa21. Inevitabil, aceste influenţe se manifestă în
socializarea indivizilor, şi a celor de etnie rromă şi a celor aparţinând populaţiei majoritare.
Socializarea, în calitatea ei de proces de devenire a fiinţei umane, presupune nevoia individului de a fi
unic, de a dobândi valoare personală şi de a se conecta la ceilalţi, de a dobândi un simţământ al
apartenenţei la grupul altora semnificativi.22
Când „cei semnificativi” pentru tine poartă o serie de stigmate, cărora cu greu li se face faţă,
tendinţa de a te autoidentifica ca făcând parte din grupul lor scade uimitor: „… păi, prima dată pe el
(pe soţ) l-am trimis la şedinţa cu părinţii, că e mai alb şi să nu fac băiatul de ruşine!...” (Femeie de
etnie rromă, 32 de ani, Brăila, zona Lacul Dulce). Prin fenomenul comparării sociale, având în vedere
stereotipiile şi opinia publică negativă cu privire la rromi, stima etnică de sine scade considerabil.
Consultând datele din Barometrul Incluziunii Romilor al Fundaţiei pentru o Societate Deschisă din
ianuarie 2007 observăm că „persoanele rome care cred că proporţia de romi din zonă este mai ridicată
sunt semnificativ mai dornice să interacţioneze cu neromii decât cu celelalte persoane de etnie
romă23.” Considerăm că este foarte important să observăm şi să comentăm şi datele cantitative ce se
referă la sociabilitatea din spaţiul românesc. Un indicator relevant al sociabilităţii este reprezentat de
toleranţa interetnică. Stima etnică de sine a rromilor este influenţată şi de indicele sociabilităţii
nerromilor faţă de rromi. Se presupune că acceptarea unei persoane de altă etnie ca vecin reprezintă o
marcă de toleranţă interetnică. Iată în tabelul următor care ar fi tipologiile de toleranţă faţă de
principalele minorităţi din România în perioada 2000-2002:

20
Adrian Neculau coord., Manual de Psihologie Socială, edit. Polirom, Iaşi, 2004, p.262
21
Gabriel Tarde, Opinia şi mulţimea, edit. comunicare.ro, Bucureşti, 2007,p.21
22
Margareta Modrea, Imaginea de sine şi personalitatea în adolescenţă, edit. ALITER, Focşani, 2006, p.41
23
Barometrul Incluziunii Romilor, Fundaţia pentru o Societate Deschisă,Bucureşti, 2007, p.51

16
 Tabelul 2. Principalele categorii etnice nedorite ca vecini de către români, 2000-2002 (%)

Nu ar dori să aibă vecini

Ar accepta alte maghiari maghiari,
Valul de orice maghiari rromi combinaţii de şi rromi sau Total
sondaj vecini grupuri rromi evrei
minoritare
2000/1* 33.8 2.1 35.5 4.2 6.9 17.6 100
2000/2* 24.8 0.9 31.0 8.3 8.9 26.1 100
2001/1* 52.0 1.5 34.6 1.4 6.3 4.2 100
2001/2* 54.1 1.4 29.9 0.8 8.1 5.6 100
2002/1* 56.6 1.6 25.8 1.5 9.4 5.1 100
2002/2* 48.3 1.9 32.2 1.3 10.1 6.2 100
Total 45.7 1.6 31.3 2.8 8.3 10.3 100
Sursa de date: BOP – FSD, 2000-2002. Subeşantionul de români N = 10 673. Numai pentru valurile de sondaj
din 2000 întrebările au fost formulate în termeni de “vecini nedoriţi”. Pentru restul sondajelor, întrebările au
solicitat opinia despre “vecinii care v-ar deranja”24.

Comparând procentele reiese că rromii sunt grupul etnic faţă de care se înregistrează, pe
întreaga perioadă, cea mai mare distanţă socială, pe când în situaţia în care aceştia sunt asociaţi cu alte
categorii etnice procentul se reduce foarte mult. În aceste condiţii, stima etnică de sine a rromilor are
şanse foarte mari de a fi diminuată...
O altă concluzie la care am ajuns este aceea că pericolul asimilării este foarte prezent în
mentalul etniei rrome, în condiţiile în care asimilarea nu este percepută de către aceştia ca o renunţare
la o serie de valori culturale, ci ca un pas profund spre integrare.
Recomandările pe care le putem formula în acest caz se referă la creearea şi susţinerea din
partea societăţii a unor instituţii capabile să cultive şi să afirme identitatea rromă în rândul segmentului
de rromi mai sus menţionaţi, creşterea stimei etnice de sine fiind un factor important ce poate contribui
în mod direct la o reală integrare a acestei minorităţi.

24
Sandu Dumitru, Sociabilitatea în spaţiul dezvoltării, edit.Polirom, Iaşi, 2003, p.83.

17
CONSECINŢELE ISTORIEI ASUPRA IMAGINII DE SINE ŞI STRUCTURĂRII
IDENTITĂŢII RROMILOR. HETEROIDENTIFICARE STEREOTIP-
NEGATIVĂ ŞI AUTOIDENTIFICARE STIGMATIZATĂ ÎN MENTALUL
COLECTIV RROM
Delia Grigore

Identitatea actuală a rromilor din România s-a structurat pe baza unei istorii de excludere socială
şi rasism instituţionalizat, bazate pe o gândire prejudiciată şi stereotip-negativă.
Istoria reprezentărilor sociale negative referitoare la rromi începe cu falsul nume dat rromilor:
„ţigan”. În limba rromani, cuvântul "ţigan" nu există. Termenul, care se referea, la prima sa atestare, în
Imperiul Bizantin, la o grupare considerată eretică de către sistemul religios oficial ortodox, provine din
greaca medie, din "athinganos" sau "athinganoy", înţelesul fiind acela de "păgân", "de neatins" sau
"impur". “Cea dintâi referire privind prezenţa rromilor în Constantinopol vine, cel mai probabil, din
textul hagiografic georgian: Viaţa Sfântului Gheorghe Ancoritul, scris la Mănăstirea Iberon de pe
Muntele Athos, în jurul anului 1068”. Opera relatează cum împăratul
Constantin Monomachus, în anul 1050, bolnav fiind de ciumă, “a
invocat ajutorul poporului samaritean, descendenţi ai lui Simon
Magicianul, numiţi athingani, notorii pentru preziceri şi vrăjitorii”,
cu rugămintea de a distruge, prin vrăjitorie, animalele sălbatice din
Parcul Philopation, bănuite a fi vinovate de îmbolnăvirea sa25.
În ţările române, încă de la prima atestare din secolul al XIV-
lea, semnalată în documentele mânăstireşti, termenul „aţigan”, care
a devenit mai târziu „ţigan”, desemna o stare socială, aceea de rob,
nicidecum etnia: în anul 1385, domnitorul Dan Vodă, fratele mai
mare al domnitorului Mircea cel Bătrân şi fiul lui Radu Vodă,
întăreşte dania26 “de 40 sălaşe de aţigani” făcută către Mănăstirea
Vodiţa (Ţara Românească) de către unchiul său, Vladislav Voievod -
cuscrul lui Ştefan Duşan al Serbiei.
Se conturează astfel două sensuri ale cuvântului „ţigan”: mai
întâi erezie şi apoi statut social aflat în afara sistemului ierarhic al societăţii. Robul / ţiganul nu făcea
parte din structura socială, era în afara acesteia, era un simplu obiect de schimb. Mai târziu, cuvântul
"ţigan" a rămas, în mentalul colectiv românesc şi în limba română, cu un sens profund peiorativ.
Numeroase proverbe şi zicători din folclorul românesc („Ţiganul când a ajuns împărat, întâi pe
tatăl său l-a spânzurat”, „Nici răchita pom de bute, / Nici ţiganul om de frunte”, „Ţiganu-i tot ţigan
şi-n ziua de Paşte”, „Ţiganul până nu fură nu se ţine om”, „Ţiganul când a ajuns la mal, acolo s-a
înecat”, „Dracul a mai văzut ţigan popă şi nuntă miercurea”), precum şi expresii din vocabularul
curent („A cere ca un ţigan”, „A cere ca la uşa cortului”, „A se certa ca ţiganii”, „A se certa ca la
uşa cortului”) demonstrează faptul că sensul termenului de „ţigan” înglobează aproape în exclusivitate
atribute negative, realitate lingvistică având şi confirmarea Dicţionarului Explicativ al Limbii Române:
„ŢIGÁN (...) 1. Persoană ce face parte dintr-o populaţie originară din India şi răspândită în mai
toate ţările Europei, trăind în unele părţi încă în stare seminomadă. Expr. A arunca moartea în ţigani
= a arunca vina pe altul. A se muta ca ţiganul cu cortul = a se muta foarte des; a fi nestatornic. A se
îneca ca ţiganul la mal = a nu reuşi, a eşua într-o acţiune tocmai când era pe punctul de a o duce la bun
25
Fraser, Angus M., 1992, The Gypsies, Oxford, Blackwell Publishers, p. 46.
26
Haşdeu, B.P., 1867, Archiva istorică a României, sub auspiciile Ministerului Instrucţiunii Publice, Bucuresci, Imprimeria
Statului, p. 193.

18
sfârşit. Tot ţiganul îşi laudă ciocanul, se spune despre cei care se laudă cu ceea ce le aparţine. E învăţat
ca ţiganul cu ciocanul (sau cu scânteia), se spune despre cei deprinşi cu nevoile. 2. Epitet dat unei
persoane brunete. 3. Epitet dat unei persoane cu apucături rele.
ŢIGĂNÍE (...) 1. Totalitatea ţiganilor care locuiesc la un loc; ţigănime; p. ext. cartier într-o localitate în
care locuiesc ţigani. 2. Fig. Faptă, manieră condamnabilă. 3. Fig. Gălăgie, hărmălaie, scandal.
ŢIGĂNÓS (...) 1. Negricios, oacheş. 2. Fig. (Fam.) Care are maniere urâte; care se tocmeşte mult;
calic, zgârcit.”27
Mai ales în condiţiile în care rromii nu au fost sute de ani recunoscuţi ca identitate etnică, cu
atât mai puţin ca minoritate naţională, iar limba rromani nu a fost considerată o limbă, ci o
„bolboroseală” de neînţeles, denominaţia stigmatizantă „ţigan”, atribuită rromilor de către alteritate,
inexistentă în limba rromani şi falsă din punct de vedere ştiinţific, a fost atât de intens şi îndelung
utilizată, încât a fost internalizată de memoria colectivă rromă, devenind o denumire asumată.
Dacă pentru rromii nevorbitori ai limbii rromani este relativ firesc să nu-şi poată asuma
denominaţia „rrom”, care, aparţinând limbii pe care ei nu o vorbesc, pare un termen străin, impus de
politic, pare cu mult mai dificil de înţeles de ce rromii vorbitori de limbă rromani, care cunosc şi
folosesc în mod curent termenul „rrom” şi ştiu că termenul „ţigan” nu există în limba lor maternă,
utilizează, când vorbesc cu un nerrom sau cu un rrom nevorbitor de rromani, denumirea de „ţigan”,
argumentând chiar că este cuvântul corect. Şi totuşi fenomenul poate fi interpretat în cel puţin două sensuri:
pe de o parte avem de-a face cu un fel de captatio benevolentiae, prin care vorbitorul pare a spune „hai să
spun cum ştii tu, ca să comunicăm mai bine”, iar pe de altă parte vorbitorul pare a gândi ironic „şi aşa nu vei
înţelege, ce rost are să-ţi mai dau eu acum lecţii, lasă mai bine să spun cum vrei tu”.
În ambele interpretări, asumarea denominaţiei negative atribuite de alteritate „ţigan” şi
respingerea denominaţiei interne reale „rrom” sunt un semnal al unei stime de sine scăzute şi al unei
conştiinţe etnice slab conturate: „Mie să-mi spuneţi ţigan, nu rrom, rromi sunt ăia de la Bucureşti!”28;
„Sunt ţigan, nu rrom, aşa am apucat!”29; „Noi suntem ţigani adevăraţi, nu rromi dintr-ăia făcuţi!”30;
„Ţigani, de unde până unde rromi?”31.
Robia rromilor, care a ţinut mai bine de jumătate de mileniu şi a fost numită de aboliţionişti
“lepră socială”, nu numai că i-a plasat pe rromi în afara societăţii, ci i-a exclus din condiţia de fiinţe
umane, ei fiind consideraţi bunuri mişcătoare, nicidecum persoane, servind totodată şi ca unitate de
schimb. Robi puteau deţine nu numai boierii, mănăstirile şi domnitorul, dar şi ţăranii mai înstăriţi.
Obiect al dispreţului societăţii, robii au fost supuşi unei exploatări crunte, abuzurilor şi violenţelor, care
au mers până la viol şi tortură. Robia a fost total diferită de celelalte forme de servitute cunoscute în
epocă, de pildă iobăgia sau rumânia, acestea din urmă legând ţăranul de moşie, fără să-l facă însă pe
boier stăpân absolut al ţăranului: pe iobag boierul nu-l putea vinde ca pe un obiect oarecare, pe rob, da;
boierul nu avea drept de viaţă şi de moarte asupra iobagilor săi, asupra robilor săi însă, chiar dacă
nereglementat legislativ, da.
Robul nu era om, ci obiect, gata să fie cântărit, preţuit, vândut sau cumpărat, aşadar nici familia
de rromi nu era recunoscută ca structură a comunităţii, ci ca metodă de înmulţire a robilor, similară
prăsilei necuvântătoarelor domestice: o expresie des folosită era « ţigancă de prăsilă », cu sensul de
femeie rromă aflată la vârsta fertilă, care se « bucura » de un preţ mai ridicat, datorită faptului că putea
înmulţi numărul de robi ai unei gospodării.
Robia i-a afectat profund şi pe copiii rromi, aceştia fiind despărţiţi de familiile lor după bunul
plac al stăpânilor, schimbaţi, dăruiţi ori vânduţi, deseori la preţuri mai mici decât cele ale animalelor,
pentru că nu erau consideraţi suficient de buni pentru muncă. Abuzul sexual al proprietarilor de robi
27
Dicţionarul Explicativ al Limbii Române, Ediţia a II-a, 1998, Bucureşti, Academia Română.
28
Rrom argintar, 37 ani, 10 clase, Alexandria (judeţul Teleorman).
29
Rrom ursar, 58 ani, 5 clase, Buzău (judeţul Buzău).
30
Rromni boldeancă, 67 ani, 4 clase, Bucureşti.
31
Rrom vătraş, 29 ani, 10 clase, Găgeşti (judeţul Vrancea).

19
asupra fetelor rrome şi torturarea robilor, nesancţionate de lege, ca şi multe alte abuzuri ale stăpânilor
asupra robilor, erau practici aproape generalizate.
În contextul eforturilor ţărilor române de a câştiga simpatia Occidentului, al treptatei emancipări
de sub dominaţia otomană şi al curentelor reformatoare vest-europene, intelectualii vremii, reveniţi în
ţară de la studii urmate la Paris sau la Viena, au provocat apariţia în societatea românească a ideilor
aboliţioniste, aşadar programele de reformă ale revoluţiei paşoptiste au inclus Dezrobirea, aducând
argumente ale dreptului natural, dar şi de ordin economic, filozofic şi religios. Ruşinată de punctul de
vedere al călătorilor străini, care se arată de-a dreptul stupefiaţi de perpetuarea unei asemenea instituţii
barbare cum era robia, societatea românească a introdus problematica aboliţionistă în discursul public.
Realizată la presiunea Europei, Dezrobirea a fost un proces dificil şi relativ îndelungat,
tergiversat de opoziţia Bisericii şi a majorităţii boierilor. În majoritatea cazurilor, Dezrobirea s-a
desfăşurat cu despăgubire, în sensul în care robii au fost răscumpăraţi de la proprietari, puţine fiind
familiile de boieri care i-au dezrobit pe rromi fără despăgubire şi unele chiar înainte de adoptarea
legislaţiei de abolire a Robiei: în marea lor majoritate, acestea au fost familiile boierilor revoluţionari,
promotori ai Dezrobirii.
În ceea ce priveşte poziţia bisericii ortodoxe faţă de Robie şi Dezrobire, în ciuda faptului că au
existat, între clericii epocii, minţi luminate care s-au opus Robiei şi s-au alăturat luptei paşoptiştilor
pentru abolirea acesteia, instituţia care a manifestat cea mai mare rezistenţă la Dezrobire şi care a făcut
tot ce i-a stat în putinţă să anuleze sau măcar să amâne procesul eliberării robilor a fost Biserica
Ortodoxă Română, reprezentată de lăcaşele monahale. Există numeroase scrisori din epocă adresate
voievodului de către mânăstiri, în care acestea îl roagă insistent să le mai lase posibilitatea de a lucra
pământul cu robi măcar un an.
Legiferarea Dezrobirii nu a condus la schimbarea fundamentală a statutului rromilor în
societate. Programul reformist al paşoptiştilor şi politica guvernelor post-dezrobire au neglijat
problematica economică - în special împroprietărirea - şi aspectele de ordin moral ale celor peste 500
de ani de robie, limitându-se la emanciparea juridică şi la sedentarizarea, deseori forţată, a rromilor.
Nu au existat politici de includere a rromilor între cetăţenii Ţărilor Române. Consecinţa
imediată a fost că foarte mulţi rromi, în special foştii robi boiereşti şi mânăstireşti, s-au văzut nevoiţi să
se întoarcă la foştii lor stăpâni şi să continue să munceasă pentru aceştia, numai pentru hrană şi adăpost,
într-o stare de semi-robie. Neincluderea problematicii rromilor în politicile publice a condus la
recăderea acestora în statusul anterior şi la stigmatizarea apartenenţei etnice. Marginalizarea şi
excluderea socială a rromilor au creat, în timp, un important decalaj socio-cultural între populaţia
majoritară şi comunitatea rromilor.
Consecinţele Robiei se pot observa şi astăzi în modelul mental colectiv moştenit de rromi,
efectul acestei autoidentificări stigmatizate fiind stima de sine scăzută, manifestată în cel puţin două
forme: inferiorizarea grupului etnic de apartenenţă / de origine şi inferiorizarea grupului etnic de
apartenenţă / de origine complementară superiorizării grupului de referinţă majoritar.
Se poate identifica, în discursul despre sine al rromilor, mai ales la rromii trecuţi de 40
de ani şi care au pierdut o mare parte din caracteristicile identităţii rrome, modelul mental al
raportării la alteritate de pe poziţia unei inferiorităţi implacabile, cauza putând fi şi asumarea
unei stări de robie neconştientizate: „Ce vrei, sunt ţigan, că doar n-o să fiu eu şeful?!” 32; „Am
patru clase: prea mult pentru un ţigan! Doar n-o să mă fac popă? Unde-ai mai văzut popă
ţigan?” 33; „Nu-mi trebuie şcoală, că doar sunt ţigan! Ce să fac cu prea multă şcoală? Că doar
n-o să mă fac doctor. Noi, ţiganii, ştii, mai mult cu comerţul!” 34; „Aşa suntem noi, ţiganii, mai

32
Rrom căldărar, 44 ani, 4 clase, Feteşti (judeţul Ialomiţa).
33
Rrom argintar, 29 ani, 4 clase, Bucureşti.
34
Rrom boldean, 56 ani, 4 clase, Bucureşti.

20
înapoiaţi!”35; „E ţigan, dar e deştept!”36; „Ţiganu-i tot ţigan: până nu te fură puţin, nu se lasă!”37;
„Adevărul e că aşa suntem noi, ţiganii, nu prea ne place munca!”38; „Noi ţiganii, doar ştii, cu şcoala
mai puţin!”39; „Neagră şi urâtă, chiar ţigancă ţigancă!”40; „Ţigănetul e mare hoţ!”41. În contextul unei
conştiinţe stigmatizate, rromii nu pot fi decât proşti, de aceea se impune utilizarea adversativului când
este vorba de un rrom deştept: „E ţigan, dar e deştept!”. Pornind de la nivelul subconştient, rromii îşi
asumă un rol inferior în societate, statut care nu poate fi schimbat sub nici o formă: „ţiganii” nu pot fi
nici doctori, nici popi, nici şefi.
În ceea ce priveşte relaţionarea cu alteritatea, grupul majoritar devine grup de referinţă în
contextul în care grupul de origine este inferiorizat şi apartenenţa la acesta stigmatizantă: „E-aşa de alb
şi de frumos, nici nu zici că e ţigan!”42; „E-aşa de alb şi de frumos, zici că e rumân!”43; „Rumânu-i
rumân: e cu două trepte mai sus ca noi, ţiganii!”44; „Să facem lună-n casă, că vin rumânii pe la noi şi nu
vrem să zică - uite şi la ţiganii ăştia, ţiganu-i tot ţigan!”45; „Te-a luat un rumân, şi-a spurcat botezul, să
ai grijă să preţuieşti lucrul ăsta! E mare lucru!”46; „A luat o rumâncă, albă, frumoasă: deştept
ţiganul!”47; „Are noră frumoasă, zici că-i româncuţă!”48; „Uite ce băiat frumos şi blond am, blond cu
ochi albaştri! Când o creşte n-o să-i trebuiască ţigancă, o să-şi ia rumâncuţă!”49; „Uite, dacă-i rumâncă,
îşi trimite copiii la şcoală!”50. Accesul la un statut social superior rolului său internalizat inferior se face
fie prin mascarea sau ocultarea apartenenţei la etnie, posibilă în cazul rromilor albi, fie prin căsătoria
hipergamă, în neamul considerat superior al nerromilor.
O altă importantă consecinţă a Robiei porneşte de la reprezentarea socială a femeii rrome în
perioada Robiei şi anume „ţiganca de prăsilă”, utilă numai în măsura în care înmulţea numărul de robi.
Mai mult, femeile rrome tinere, în special fetele nemăritate – „chaja baria” (fete mari) serveau drept
obiecte ale plăcerii atât pentru stăpânii lor, boieri sau monahi, cât şi pentru oaspeţii acestora. Efectul
acestui abuz teribil, culminând cu violul, a fost stereotipul „ţigăncilor frumoase şi fierbinţi”, internalizat
sub forma stereotipului aparent pozitiv al femeilor rrome frumoase şi pasionale, care reflectă însă şi el
o stimă de sine scăzută, în sensul în care acestea par a fi cele mai mari, dacă nu singurele calităţi ale
femeii rrome: „Să ştii că avem femei frumoase şi arzoaice! Aşa se spune, aşa spun rumânii, dar şi
ţiganii, şi eu cred că aşa e!”51
După Dezrobire, din punct de vedere cultural şi social, rromii au continuat să fie consideraţi o
“subcultură” parazitară, un grup social exclus, nicidecum o identitate etnică bine structurată, cu
drepturile culturale aferente unei minorităţi naţionale pe deplin recunoscute. Mentalul colectiv
prejudiciat faţă de rromi a construit stereotipul negativ, iar mentalul colectiv rrom, apăsat de o stimă de
sine scăzută datorată inclusiv acestui stereotip negativ impus de alteritate, a internalizat şi a întărit
stereotipul negativ.
35
Rrom ursar, 68 ani, 3 clase, Buzău (judeţul Buzău).
36
Rrom ursar, 34 ani, absolvent de liceu, Zece Prăjini (judeţul Iaşi).
37
Rrom lăutar, 62 ani, 8 clase, Bucureşti .
38
Rrom vătraş, 49 ani, 7 clase, Găgeşti (judeţul Vrancea).
39
Rrom căldărar, 53 ani, 3 clase, Brateiu (judeţul Sibiu).
40
Rromni argintăreasă, 50 ani, 6 clase, Bucureşti.
41
Rrom lăutar, 79 ani, absolvent de studii superioare, Bucureşti.
42
Rromni argintăreasă, 35 ani, 10 clase, Bucureşti.
43
Rrom căldărar, 48 ani, 2 clase, Brateiu (judeţul Sibiu).
44
Rrom spoitor, 44 ani, 2 clase, Caracal (judeţul Olt).
45
Rromni ursăreasă, 53 ani, 3 clase, Buzău (judeţul Buzău).
46
Rromungro, 45 ani, 6 clase, Reşiţa (judeţul Caraş-Severin).
47
Rrom căldărar, 49 ani, nici o clasă, Săruleşti (judeţul Călăraşi).
48
Rromni ursăreasă, 45 ani, 8 clase, Brăila (judeţul Brăila).
49
Rromni căldărăreasă, 44 ani, nici o clasă, Râmnicelu (judeţul Buzău).
50
Rromni ursăreasă, 49 ani, 6 clase, Brăila (judeţul Brăila).
51
Rrom vătraş, 30 ani, absolvent de studii superioare, Bucureşti.

21
 Definitoriu pentru cultura dominantă în ceea ce priveşte mentalitatea faţă de rromi este
stereotipul, în majoritatea cazurilor negativ, conducând la stigmatizarea identităţii rrome, la
internalizarea acestui stigmat şi la rejecţia, de multe ori de către rromii înşişi, a apartenenţei la etnia
rromilor. Iată noua formă de Robie a rromilor: Robia spirituală, pe care nici o lege nu o poate aboli fără
contribuţia fermă şi concertată a tuturor actorilor societăţii, de la autorităţile publice la formatorii de
opinie.
Reprezentările despre rromi, care se bazează pe prejudecăţile şi stereotipurile alterităţii, sunt de
primă importanţa, pentru că determină atitudini şi comportamente. De cele mai multe ori, în contextul
unei moşteniri mentale negative şi al absenţei din programe şi manuale şcolare a informaţiilor despre
rromi, clişeele de gândire şi de limbaj sunt singura sursă de cunoaştere care îi leagă pe rromi de mediul
social înconjurător. Rromii par a fi o realitate familiară tuturor: aproape orice majoritar întrebat are o
opinie, deseori categorică şi negativă, despre aceştia. Cu cât realitatea pierde mai mult în faţa
imaginarului, cu atât rromii sunt receptaţi mai mult în paradigmele ignoranţei care se percepe pe sine ca
fiind cunoaştere.
De-a lungul secolelor, un întreg set de imagini a fost construit şi dezvoltat, cristalizând
stereotipurile colective şi formând un rezervor de reprezentări transferate din memoria colectivă în cea
individuală. Fie că promovează excluderea sau asimilarea, aceste reprezentări se constituie ca un
fundal de argumente şi justificări ale acţiunilor discriminatorii. În fapt, rromii nu sunt niciodată definiţi
aşa cum sunt, ci mai degrabă sunt percepuţi aşa cum ar trebui să fie pentru a justifica politicile şi
comportamentele celorlalţi faţă de ei. Procesul de heteroidentificare a rromilor trebuie să corespundă
orizontului de aşteptare colectiv, eminamente negativ, de aceea orice deviere spre pozitiv este resimţită
ca fiind o excepţie de la regulă. Aici se poate cita faimosul mit al prietenului rrom din copilărie,
prototip al binelui, excepţie de la norma „ţiganului” rău, evocat de aceia care îşi încep discursul cu
stereotipul „Eu nu sunt rasist, dar ţiganii ăştia...” şi îl continuă la fel, cu stereotipul „am avut un prieten
ţigan / un vecin în copilărie / în tinereţe, un om deosebit, dacă ar fi toţi ţiganii ca el, ce bine ar fi!”
Marcat de toate regulile rasismului, între care disculparea avant le lettre, evocarea unui trecut pozitiv
nedeterminat şi generalizarea atributelor negative la nivel de grup, acest tip de discurs se referă la
copilărie ca vârstă de aur, a toleranţei absolute, timp în care s-ar fi putut afla inclusiv „ţiganul” cel bun,
cu siguranţă o excepţie de la norma răului.
Mai mult decât atât, în condiţii de criză economică, aşadar de luptă pentru resurse, de criză
socială, aşadar a ierarhiilor şi conceptelor, de criză morală, aşadar a valorilor şi credinţelor, cine
altcineva ar putea fi tras la răspundere pentru situaţia în care se află societatea dacă nu foştii sclavi,
rromii, veşnici ţapi ispăşitori ai tuturor frustărilor, nereuşitelor şi temerilor poporului majoritar.
Urmând acest sistem stereotip de gândire, atitudinea şi politica dominantă a societăţii faţă de rromi
au oscilat între rasismul de excludere, care a condus la Genocid, şi rasismul de dominaţie, manifestat
prin asimilare.
La acest ultim curent, asimilaţionist, au contribuit, din păcate, dar având o explicaţie istorico-
psihologică bine argumentată, rromii înşişi, printr-o percepţie de sine negativă, şi ea consecinţă a celor
cinci secole de robie. Dezrobirea juridică nu a condus şi la o reală dezrobire spirituală. În contextul în
care concepţia de sine se construieşte din suma percepţiilor celorlalţi, la care se adaugă ceea ce ai fost
format să crezi despre tine însuţi, deci identitatea este un construct social, stima de sine scăzută a
rromilor ţine de stigmatul internalizat şi conduce la rejecţia sinelui etnic, ca unică formă de salvare
individuală şi de includere în ierarhia societăţii.
Persistă în memoria colectivă ancestrală rromă starea de rob, cu toate consecinţele acesteia pe
plan psihologic. Expresii de tipul „ce să fac, de-aia nu ştiu carte, că sunt ţigan” sau „doar suntem ţigani,
ce să facem?” reflectă urmele profunde ale excluderii în paradigmele auto-stigmatizării.
Datorită statusului social de exclus, grupul de origine / de apatenenţă al rromilor nu este considerat
un grup de prestigiu, nu deţine un capital social pozitiv, nici un capital simbolic bine structurat, aşadar

22
nu oferă individului un statut ridicat în societate şi o stare de siguranţă, drept pentru care membrii
grupului îşi caută canale de fugă spre realizarea de sine în alte grupuri, iar pentru a fi acceptaţi acolo, le
copiază cât mai fidel modelele.
Pentru a înţelege modelul mental colectiv moştenit de rromi şi care apasă asupra conştiinţei lor
individuale, blocându-le uneori întreaga viaţă, accesul la sine şi la cultura din care fac parte, este mai
mult decât necesar un excurs imagistic în spaţiul culturii vernaculare şi al modului în care aceasta,
aflată permanent într-un proces de etnogeneză care exclude alteritatea, a înţeles să-şi construiască
mentalitatea faţă de rromi.
Studiul unei părţi semnificative a folclorulului românesc, în special al proverbelor, snoavelor şi
basmelor, demonstrează o gândire stereotipă, plină de prejudecăţi, marcată de ironie şi dispreţ la adresa
rromilor. Rromii sunt văzuţi, de cele mai multe ori, ca reprezentanţi ai răului, perfizi, hoţi, criminali,
spurcaţi.
Iată câteva mărturii despre rromi în folclorul românesc, culese de Iulius Zanne:

Credinţe

« Ţiganul e rudă cu dracul, de aceea e aşa tare de rabdă la ger şi focul nu-l pârleşte, nu are
urât şi frică, în miez de noapte dormind pe sub corturi; Pe ce pune mâna ţiganul, se spurcă. Aşa că
dacă e lucru de mâncare, să-l lepezi, dacă e vreun vas sau altceva, ori să-l arzi în foc, ori să-l speli în
patruzeci de ape şi să-l aghezmuieşti cu apă de la Bobotează; Cu ţiganul nu e bine să mănânci dintr-o
strachină, ori să bei dintr-un pahar, că te spurci; Dacă va intra vreun ţigan în vreo biserică, trebuie
târnosită de-al doilea; Dacă ar ciupi vreun ţigan vreo femeie româncă, să taie şi să lepede carnea
ciupită de ţigan, căci carnea aia e spurcată; Dacă ar fi apucat vreun ţigan vreo femeie româncă numai
de cămaşă, să taie şi să lepede peticul acela, căci e spurcat; Cu ţiganul nu e pomană, orice i-ai da,
ceea ce îi dai, îi dai că n-ai ce dracu te face, că te scoate din minte afară cu cerutul; La ţigan nu e bine
să dai ceva de pomană, că-ţi fură cioara puii de la cloşcă; Când moare ţiganul, Dumnezeu îi ia mirul
ăl mare şi botezul, şi-l bagă de-a dreptul în iad ; Din ţigan nu se poate face popă, căci şi-a mâncat
biserica, mânca-i-ar crapăt, doar numai dacă i-o lua nouă piei după trupul lui şi o mai trăi se face
popă la creştini. Biserica ţiganilor a fost de zid şi a românilor de caş, uşile de slănină de porc, lacătul
un purcel fript. Ţiganii au râvnit la biserica românilor şi au cerut să schimbe. Românul a vrut să
schimbe cu condiţia ca să le fie ţiganii robi cât o fi lumea. Ţiganii au vrut şi de aia au fost robi la
români. Ţiganii, lacomi ai dracului, s-au năpustit pe biserică şi în trei zile au şi mâncat-o, mânca-i-ar
pământul; Cu ţiganul nu e păcat: poţi să-i faci orice-i vrea, căci toţi ţiganii din lume nu fac cât un
creştin al lui Dumnezeu ; La cimitir, ţiganii trebuie îngropaţi de başca, ca să nu se amestece oasele lor
cu ale românilor. »

Legende

„Moş Adam a avut mai multe fete cu una decât băieţi. Băieţii s-au însurat şi au luat fiecare câte
o fată şi a mai rămas una stingheră. Ea a mers la tată-său şi l-a întrebat: Da` eu ce să fac, tată? Moş
Adam i-a răspuns: De, fata taicăi, eu n-am nici o putere, dacă a vrut Dumnezeu aşa cu tine, umblă şi
tu, de colo până colo, printre celelalte. Ea aşa a făcut şi a început a umbla din bărbat în bărbat, ca
fleoarţele din ziua de azi. Şi din ea se trag toate curvele din ziua de azi. După câteva vreme, surorile ei
n-au mai suferit-o şi au luat-o la goană dintre ele. Ea atunci s-a dus la marginea mărilor, şi-a făcut un
bordei acolo, şi se ţinea cu un Faraon, care ieşea din apă în toate nopţile la ea. Ea a făcut cu Faraonul
mai mulţi copii, toţi negri şi urâţi, în chipul dracului. Din ăşti copii se trag ţiganii din ziua de azi. De
aia le şi zice lumea „Faraoni”.
Sunt trei feluri de blestemuri asupra ţiganilor. Ţiganii urâţi, buzaţi şi întăciunaţi, ca curat
dracul, sunt blestemaţi de călugări, după vremea pe când erau robi pe la mânăstiri. Ţiganii cei negri,
23
cărora le mai zice şi „ţigani de vatră”, care ştiu să lucreze fierul, sunt blestemaţi de la Ham. Iar
„ţiganii de laie”: ursarii, lăieţii, zavragiii, netoţii şi toate neamurile de ţigani, care umblă din loc în
loc pe cai şi pe măgari, care şed pe sub corturi şi sunt urâţi ca face-ţi-ai cruce, sunt blestemaţi de un
sfânt. Şi uite cum e povestea. Ţiganii ăştia aveau şi ei mai demult o cetate unde şedeau şi erau bogaţi.
Odată, ce-i vine lui Dumnezeu, trimite la ei un sfânt, să vadă el cum o mai duc, cum mai trăiesc.
Ţiganii, auzind că vine la ei un sfânt şi socotind în mintea lor că sfântul, dacă i-o vedea pârliţi, caliciţi
şi săraci, o să le dea avere, i-au ieşit înainte schimonosiţi ca toţi dracii: mânjiţi cu cărbuni pe ochi,
zdrenţăroşi, călare pe măgari care pe deşelate, care cu şeile fără oblânci şi fără scări, care încălecaţi
pe măgari de-a îndăratelea, cu faţa spre coada măgarilor, cu copiii băgaţi prin desagi şi în feluri de
feluri de chipuri cum nici dracului nu i-ar fi dat în gând. Bietul sfânt, când a văzut aşa neam de
oameni, opăciţi şi sluţiţi în chipul dracului şi înţelegând şiretenia ţiganilor, ca un sfânt ce era, îi
blestemă: „Fiilor, să fiţi blestemaţi şi de mine şi de D-zeu sfântul din cer, să rămâneţi neam de neamul
vostru cum sunteţi acum, nici mai bine, nici mai rău, cum adică aţi tras singuri, nesiliţi de cineva. Şi
aşa au rămas şi rămaşi or fi, până în pânzele albe, bătu-i-ar Dumnezeu de seci!
Când au răstignit pe Domnul Hristos, jidovii au trimis la un ţigan fierar să facă patru cuie de
fier, pe care să le bată în palmele şi picioarele Domnului Hristos. Ţiganul, da-l-aş dracului de
pomană, în loc de patru, a făcut cinci piroane de fier şi jidovii p-ăl de-al cincilea l-au bătut în inima
Domnului Hristos. Atunci Domnul Hristos i-a blestemat: „Să-i ardă para focului şi pe lumea asta şi pe
cealaltă, şi ei iertare să nu aibă, ci cu Tartorul dracilor în iad să locuiască.”

Proverbe şi zicători

„Ţiganul nu-i om; Ţiganul când a ajuns împărat, întâi pe tatăl său l-a spânzurat; Dacă ar face
toate muştele miere, ar mânca şi ţiganii cu lingura; Nici răchita pom de bute, / Nici ţiganul om de
frunte; Nici salcia nu-i ca pomul / Nici ţiganul nu-i ca omul; Ţiganul tot ţigan şi-n ziua de Paşte; Ştie
ţiganul / Ce e şofranul? / Îl vede pe tarabă / Şi crede că-i otravă; Ţiganul până nu fură nu se ţine om;
Ţiganul când a ajuns la mal, acolo s-a înecat; Dracul a mai văzut ţigan popă şi nuntă miercurea;
Noroc şi bani şi moartea în ţigani; A cere ca un ţigan; A cere ca la uşa cortului; A se certa ca ţiganii;
A se certa ca la uşa cortului.”
Acest model de gândire prejudiciată este perpetuat în societatea românescă, fie printr-o poziţie
explicită de rejecţie, fie printr-o distrugere sistematică a identităţii etnice, datorată unui model de
existenţă monocultural, etnocentrist, în cadrul căruia atitudinea majoritarilor faţă de rromi este de
„asimilare culturală”, considerîndu-se că rromii pot fi „civilizaţi” numai „dacă devin români”. Modelul
unic de referinţă se circumscrie autarhic şi inflexibil valorilor majorităţii, respingând orice formă de
diferenţă, aceasta fiind percepută ca deviantă şi periculoasă.
Rasismul de excludere a culminat cu Holocaustul din perioada celui de-al doilea război mondial
– Deportarea rromilor în Transnistria (1941-1942).
O parte importantă a intelectualităţii româneşti interbelice (Mircea Eliade, Constantin Noica,
Emil Cioran, Traian Brăileanu, Vasile Băncilă, Nae Ionescu, Sextil Puşcariu, Constantin Gane, Vasile
Christescu, George Tutoveanu, Ernest Bernea, Ion Găvănescul, Ion Barbu, Simion Mehedinţi, Aron
Cotruş, Radu Gyr, Dragoş Protopopescu, Ion Petrovici, P. P. Panaitescu, Corneliu Şumuleanu, Arthur
Gorovei, Septimiu Bucur, G. G. Longinescu, Traian Herseni, Ovidiu Papadima, Mircea Streinul, Dan
Botta, Dumitru Murăraşu, N. C. Paulescu, Aurel Marin, Lucian Predescu, Mihail Manoilescu, Victor
Puiu Garcineanu, Gheorghe Manu, Petre Ţuţea) a dezvoltat o ideologie autohtonă naţionalist-
extremistă, rasistă şi antisemită.
Fără nici un fel de presiuni externe, statul român a luat iniţiativa recenzării rromilor în scopul
eliminării celor consideraţi „indezirabili”. Conform antropologiei eugeniste, recensământul din 1941
recenza 208.700 de rromi, care contaminau „rasa românească”. Astfel a început politica de stat

24
îndreptată împotriva rromilor: “Ţiganii nomazi şi seminomazi să fie internaţi în lagăre de muncă
forţată. Acolo să li se schimbe hainele, să fie raşi, tunşi şi sterilizaţi [subl. în orig.]. Pentru a se acoperi
cheltuielile cu întreţinerea lor, trebuiesc puşi la muncă forţată. Cu prima generaţie am scăpa de ei.
Locul lor va fi ocupat de elementele naţionale, capabile de muncă ordonată şi creatoare. Cei stabili vor
fi sterilizaţi la domiciliu (...). În acest fel, periferiile satelor şi oraşelor nu vor mai fi o ruşine şi un focar
de infecţie al tuturor bolilor sociale, ci un zid etnic folositor naţiei, şi nu dăunător”52.
România deţine recordul în Europa în ceea ce priveşte numărul de rromi exterminaţi: Comitetul
Român pentru Crimele de Război a recunoscut oficial cifra de 38.000 de rromi morţi, între care 6.714
copii.
Deportările au început la 1 iunie şi au durat până la 20 septembrie 1942. După ce le-au fost
confiscate toate bunurile de valoare, în special aurul şi caii, rromii au fost duşi în 3 judeţe din
Transinistria: Oceacov, Berezovca şi Balta, cunoscute mai târziu, în rândurile etniei, sub denumirea de
“Triunghiul morţii”. Din cei 20.000 de rromi aflaţi numai în Berezovca, 11.500 au fost împuşcaţi de SS
(Serviciul Secret al lui Hitler – n. red.), 7.000 au murit de foame şi de tifos, iar 1.500 au rămas în viaţă,
conform lui Radu Ioanid în cartea “Deportarea şi exterminarea rromilor”.
Deportarea în Transnistria a destabilizat profund comunitatea rromilor din România, prin
exterminarea a zeci de mii de rromi, în special a nomazilor, deportaţi în totalitate, dar şi a numeroase
grupuri de rromi sedentare. Printre victime s-au regăsit mii de bătrâni şi copii, numiţi „fără ocupaţie”,
deşi era absurd ca aceştia, la vârsta pe care o aveau, să aibă vreo ocupaţie. O măsură care i-a afectat
grav pe nomazi a fost confiscarea cailor şi căruţelor, nu numai pentru că îi priva pe aceştia de
posibilitatea de a-şi câştiga existenţa, dar şi în contextul în care căruţa le servea ca locuinţă. Condiţiile
de viaţă în Transnistria erau de neimaginat: deportaţii erau privaţi de hrană, de adăpost, de lemne
pentru încălzit şi gătit, de îmbrăcăminte; erau lipsiţi de cele mai elementare obiecte, inclusiv de vase de
gătit; asistenţa medicală şi medicamentele erau inexistente. Datorită foametei, majoritatea rromilor au
slăbit întratât încât au ajuns nişte schelete. Din cauza mizeriei, mulţi dintre ei au ajuns aproape
sălbateci. Frigul, tifosul şi paraziţii îi ucideau în chinuri groaznice. Zilnic mureau zeci de rromi.
Majoritatea rămâneau neîngropaţi şi putrezeau pe câmpuri.
Mărturiile supravieţuitorilor stau dovadă că, pentru rromi, „obişnuiţi”, de-a lungul întregii
istorii în spaţiul românesc, cu ura rasială şi politica de excludere socială, Deportarea în Transnistria nici
măcar nu a constituit ceva neobişnuit, ci o continuare „firească” a politicii antirrome a statului român, o
culme a persecuţiilor dintotdeauna. Mai mult decât atât, datorită acestei istorii tragice, rromii şi-au
dezvoltat o cultură a supravieţuirii, fundamentată pe adaptarea la condiţii de existenţă deseori inumane.
În acest sens, numeroase dintre mărturiile supravieţuitorilor rromi ai Transnistriei mută accentul de pe
tragedie, nedreptate şi suferinţă pe capacitatea de a supravieţui, puterea de a depăşi drama, încrederea
că Dumnezeu i-a ajutat să se salveze.
Supravieţuitorii rromi oferă astfel o magistrală lecţie de supravieţuire care îi preschimbă din
victime în învingători. Dincolo de tragedie, cei care pot vorbi acum, cei care pot spune ce a fost
ACOLO, au învins moartea: „mulţumim lui Dumnezeu, am scăpat”, „a dat Dumnezeu şi am scăpat cu
viaţă”, „Dumnezeu şi Măicuţa Domnului ne-a păzit şi-am scăpat”53. Accentul pe supravieţuire
demonstrează o stimă de sine crescută, în sensul în care se manifestă bucuria şi mai ales mândria de a fi
rezistat suferinţelor de neimaginat, într-o aşa măsură încât supravieţuirea la Bug pare o garanţie a unei
posibile nemuriri, de parcă nu ar fi normal să moară cineva care a supravieţuit Transnistriei: „soru-mea
nu a murit acolo, dar a murit acum, are două săptămâni, de-aia mi-am lăsat barbă”54.
Alteori se manifestă orgoliul supravieţurii, ca salvare a stimei de sine grupale, în detrimentul
52
Gheorghe Făcăoaru, Câteva date în jurul familiei şi statului biopolitic, Bucureşti, [1941], p. 17-18.
53
Sintagme repetate în toate mărturiile rromilor supravieţuitori ai Transnistriei consemnate de „Amare Rromentza”:
căldărari din Feteşti şi Săruleşti, argintari din Bucureşti, rudari din Giurgiu etc.
54
Sintagmă repetată în mărturia unui rrom supravieţuitor al Deportării în Transnistria, căldărar, 75 ani, Feteşti (judeţul
Ialomiţa).

25
stimei de sine etnice – familia mea a fost mai bună şi a avut noroc, de aceea a dus-o mai bine, ceilalţi
rromi nu au avut calităţile sau norocul nostru, de aceea au murit: „noi am dus-o mai bine, alţii mureau
pe capete, noi am avut un unchi deştept, care ştia carte, pe care l-au pus primar cu acte, prin lege, făcea
mult bine, dădea tainul”55.
Supravieţuirea creşte stima de sine etnică, şi pentru că, uneori, se realizează prin mijloace
provenite din cultura rromani (invocarea divinităţii şi a justiţiei ordalice în limba rromani) şi datorată
divinităţii care este de partea rromilor: „Au spus că este vinovat de omor şi l-au pus în faţa plutonului
de execuţie să-l împuşte, iar el a spus aşa: „Devla, te mudardem les me, mudar man i tu, te ci
mudardem les, hastra ma, Devla!” [Doamne, dacă l-am omorât eu, atunci omoară-mă şi tu, dacă nu
l-am omorât, atunci scapă-mă!], atunci au adus traducător şi, când au auzit ce-a spus, au hotărât să-i dea
drumul şi aşa a scăpat!”56.
În special dacă, la vremea Bugului, supravieţuitorul era copil de vârstă mică, s-a simţit mai
protejat de părinţi şi ţinut mai departe de durere şi mai aproape de bucuria supravieţuirii, ceea ce îi
creşte stima de sine grupală, în sensul în care îşi percepe propria familie ca fiind o învingătoare datorită
calităţilor umane ale părinţilor: „Când am văzut aşa, că exterminarea e pe noi, nu ne-am lăsat: tata a
făcut o colibuţă din stuf şi mama trecea podul de gheaţă de pe râu, cu picioarele înfăşurate în cârpe, nu
ca să nu-i îngheţe, ci ca să nu se taie în gheaţă, că se spărgea sub picioarele ei, trecea râul îngheţat şi ne
aducea bunătăţi să trăim! Bunătăţile pe-acolo erau cartofii, fasolea şi pâinea!
Nu i s-au mai încălzit niciodată picioarele! Acum câţiva ani, înainte să
moară, mama avea picioarele reci ca gheaţa în mijlocul lui iulie! Am trăit, că

Fotografie realizată de Alberto Bolocan

am avut tată vrednic şi mamă harnică”57.
Sunt însă şi numeroase mărturii care vorbesc despre lucruri ce
determină scăderea stime de sine. În acest sens, tragismul mărturiilor
transpare nu atât din episoadele marcate de suferinţă / durere, cât mai ales din
faptele şi situaţiile care au spurcat neamul sau au adus ruşine asupra
rromilor: repetarea referirilor la morţi şi la omniprezenţa lor, inclusiv la
foloasele pe care le aveau de pe urma morţii acestora (le luau hainele să se
îmbrace cu ele; tăiau bucăţi din morţi şi le mâncau – remarcabil este faptul că
părţile tăiate, pe lângă că erau carne de mort, aşadar spurcată, erau şi din
locuri spurcate şi în timpul vieţii, de obicei picioare sau chiar tălpi), foloase
totdeauna justificate de situaţia extremă în care se aflau: se repetă justificări de tipul „că n-aveam altă
sursă”, „n-aveam ce să facem, muream de frig”, „n-aveam ce să facem, muream de foame”, „ce să faci,
era jale mare acolo”, „era amărăciune mare”, „era chinul de pe lume”, „necazuri mari, nemaiauzite”,
„să nu mai păţească neam de neamul nostru prin ce-am trecut noi, chinuri nemaipomenit de mari”58;
repetarea referirilor la modul în care erau nevoiţi să-şi facă nevoile (este mare ruşine la rromi să
vorbeşti despre asta, de aceea se spune, de fiecare dată, „să mă iertaţi”, înainte să se vorbească despre
asta): „ne făceam nevoile, să mă iertaţi, chiar acolo, în vagon, ţineau femeile o pătură şi aşa făceau, noi,
bărbaţii, la fel, mare ruşine, erau şi fete mari, sas baro lajau, mare ruşine”59.
În unele cazuri, supravieţuitorii rromi ai Bugului demonstrează o stimă de sine scăzută prin
autoînvinovăţire: ei caută, în povestirea lor, o justificare pentru ceea ce s-a petrecut, iar această
justificare o plasează uneori în afara politicii de exterminare rasială a guvernului român, undeva în zona
destinului tragic sau a istoriei implacabile („a fost război, ce vrei!?”, „aşa e la război!”, „doar era

55
Rrom argintar, supravieţuitor al Deportării în Transnistria, 73 ani, nici o clasă, Bucureşti.
56
Rrom argintar, supravieţuitor al Deportării în Transnistria, 71 ani, nici o clasă, Bucureşti.
57
Rrom argintar, supravieţuitor al Deportării în Transnistria, 71 ani, nici o clasă, Bucureşti.
58
Sintagme repetate în toate mărturiile rromilor supravieţuitori ai Transnistriei consemnate de „Amare Rromentza”:
căldărari din Feteşti şi Săruleşti, argintari din Bucureşti, rudari din Giurgiu etc.
59
Sintagme repetate în toate mărturiile rromilor supravieţuitori ai Transnistriei consemnate de „Amare Rromentza”:
căldărari din Feteşti şi Săruleşti, argintari din Bucureşti, rudari din Giurgiu etc.

26
război!”, „ca la război!”60) sau chiar în zona legendelor autostigmatizante de tipul „se pare că tot noi
am fost de vină” („am auzit că un soldat ţigan a spart o magazie de alimente şi, cum în război e crimă
să lipsească alimente, nemţii au calculat cu Antonescu şi au aprobat şi au iscălit să-i ducă pe toţi ţiganii
la Bug”61).
Deseori, supravieţuitorii rromi demonstrează o stimă de sine scăzută şi prin convingerea că nu
sunt crezuţi, ei simţind mereu nevoia să certifice adevărul spuselor lor, inclusiv prin jurăminte şi luarea
divinităţii drept garant a ceea ce spun: „nu-i minciună, aşa este, îmi vine să plâng!”, „pe Dumnezeul
meu că este aşa!”, „martor mi-e Dumnezeu!”, „o Del dikhlias sia! (Dumneyeu a văzut tot)”,
„Dumnezeu ştie tot ce s-a petrecut acolo!”, „să mă-înghită pământul dacă a fost altfel!”62.
În unele povestiri, memoria colectivă rromă face legătura cu sclavia, episod ocultat sau uitat în
alte contexte: „Ne-au vândut la ruşi ca sclavi, să le muncim! Antonescu şi cu Hitler voiau să ne
execute, dar nu ne-a mai omorât, că ne-a vândut ca sclavi să muncim la ruşi. Ruşii au zis: „Lasă-mi-i
mie, vă dau cât vreţi pe ei, numai lăsaţi-i să muncească la noi!”, că aveau nevoie de populaţie, că era
pământ nemuncit acolo, erau terenuri, la 100 de kilometri nu vedeai comună! Ne-au vândut şi am
muncit ca sclavi la ruşi.”63.
Cultura tradiţională a rromilor nu numai că nu pune bază pe memorie, dar, mai mult, cultivă
tendinţa de a uita suferinţa, scopul fiind supravieţuirea individului, aceasta pentru că rromii consideră
că a-ţi aminti de durere şi a vorbi despre aceasta conduc la repetarea durerii, aduc rău / nenorocire, în
limba rromani "bibaht". În acest context, memoria Holocaustului, ca şi aceea a Robiei, se estompează,
din cel puţin două motive: nu se vorbeşte de rău pentru a nu se aduce răul şi nu se vorbeşte de lucruri
care pot aduce sentimentul de ruşine. După o vreme de povestit, supravieţuitorii rromi nu mai suportă
durerea amintirii şi, de teama de a nu aduce bibaht (nenoroc) dacă vorbesc prea mult de acele timpuri
bibahtale (nefericite), încearcă să evite continuarea povestirii sau chiar să stopeze povestirea: „dacă zic
mai departe, nu mai terminăm nici până mâine!”, „e un roman, fratele meu, că m-apucă noaptea!”, „ce
să-ţi mai spun, că dac-aş lua-o mărunt aşa, nu terminăm nici până mâine!”, „nu mai zic, că îmi aduce
nenorocire în casă!”, „dacă-mi aduc aminte prea mult, poate vin ăia iar şi ne iau, feril o Del [ferească
Dumnezeu]!”64.
Fără îndoială, un popor care îşi uită istoria este un popor cu o stimă etnică de sine scăzută,
dar, în cazul rromilor, care au avut o istorie tragică, menită parcă să le zdrobească stima de sine, a
uita istoria suferinţelor poate fi sinonim cu a uita suferinţa, a trece peste suferinţă, a depăşi stima de
sine scăzută şi a încerca să o creşti prin accentul pe supravieţuire. O stimă de sine şi aşa scăzută ar
coborî şi mai mult dacă s-ar baza pe memoria Robiei şi a Holocaustului.
Neasumarea identităţii etnice, ca o consecinţă directă a Holocaustului, se manifestă mai ales
prin ocultarea identităţii etnice, datorată fricii de discriminare, persecuţie sau stigmat / inferiorizare,
rezultatul fiind o existenţă duală (acasă - rrom, în societatea alterităţii - nerrom): „De multe ori nu am
spus că sunt ţigan, de ce să spun, să mă facă prost şi hoţ şi că nu-mi place munca?!”65; „De ce să spun
că sunt ţigancă, ca să mă ducă la Bug? Aşa mi-a spus bunica, că-i mai bine să nu spun!”66; „De ce să-l
învăţ ţigăneşte, să aibă accent, să râdă românii de el, nu vezi ce frumos e, zici că-i român, n-are nevoie

60
Sintagme repetate în toate mărturiile rromilor supravieţuitori ai Transnistriei consemnate de „Amare Rromentza”:
căldărari din Feteşti şi Săruleşti, argintari din Bucureşti, rudari din Giurgiu etc.
61
Rromni argintăreasă, supravieţuitoare a Deportării în Transnistria, 70 ani, nici o clasă, Bucureşti.
62
Sintagme repetate în toate mărturiile rromilor supravieţuitori ai Transnistriei consemnate de „Amare Rromentza”:
căldărari din Feteşti şi Săruleşti, argintari din Bucureşti, rudari din Giurgiu etc.
63
Rrom argintar, supravieţuitor al Deportării în Transnistria, 71 ani, nici o clasă, Bucureşti.
64
Sintagme repetate în toate mărturiile rromilor supravieţuitori ai Transnistriei consemnate de „Amare Rromentza”:
căldărari din Feteşti şi Săruleşti, argintari din Bucureşti, rudari din Giurgiu etc.
65
Rrom ursar, 32 ani, 8 clase, Zece Prăjini (judeţul Iaşi).
66
Rromni căldărăreasă, 34 ani, nici o clasă, Săruleşti (judeţul Călăraşi).

27
să ştie ţigăneşte!”67; „Dacă vine iar şi ne ia, mai bine nu spun că sunt ţigan! Ce câştig dacă spun? Mă
fac de râs!”68; „De ce să spună că e ţigancă, ca să aibă necazuri, nu vezi ce albă şi frumoasă e, nici nu
zici că e ţigancă!”69.
Rasismul de dominare a culminat, în ceea ce îi priveşte pe rromi, cu perioada regimului
socialist, care a dus o politică a egalitarismului mai ales clamat şi mai puţin aplicat în profunzime, care
şi-a propus crearea unui om nou ne-etnic, amorf din punctul de vedere al culturilor minoritare. Rromii
nu erau recunoscuţi ca minoritate naţională, identitatea etnică fiindu-le sistematic negată, printr-o
politică de stat asimilaţionistă, într-o societate în care toţi erau români, în care idealul era să fii român,
în care rromilor li se făcea o onoare să fie asimilaţi românilor, în care singura şansă a mobilităţii sociale
era naturalizarea ca român prin ocultarea sau respingerea identităţii etnice. S-au integrat în acea
societate rromii care şi-au negat apartenenţa etnică şi au făcut eforturi către aculturaţia totală.
Cetăţeni aparenţi ai unei lumi fals egalitariste, în care se crease impresia rezolvării unei
umilinţe istorice, rromii păreau să-şi fi regăsit demnitatea de oameni, aveau un loc de muncă oarecum
stabil, li se repartizau locuinţe cu chirie, mergeau obligatoriu la şcoală... Şi totuşi nu erau consideraţi
„integraţi”, drept pentru care Partidul Comunist a elaborat un program naţional de „integrare a
ţiganilor”, în care stereotipurile negative şi rasismul răzbăteau dincolo de aparenta bunăvoinţă a unei
societăţi a mult clamatei egalităţi: „Ţiganii duc un mod de viaţă parazitar”. Aşa să fi fost? Atunci cum
reuşise politica socialistă să le propună şi să le impună rromilor un mod de viaţă sănătos şi activ? Sau
nu reuşise? Dacă, de fapt, totul era un eşec al politicilor publice faţă de rromi? Şi cine era vinovat
pentru acest eşec? Nu cumva chiar guvernanţii epocii socialiste, în continuarea politicilor de
exterminare ale epocii naziste? Şi totuşi, dacă-i întrebi pe majoritatea rromilor de peste 40 de ani ce
părere au despre epoca socialistă, răspunsul lor seamănă aproape invariabil cu răspunsul majorităţii
românilor de aceeaşi vârstă: era mai bine decât acum, aveam unde munci, aveam unde locui, copiii
noştri puteau merge la şcoală, aveam cu ce ne îmbrăca... Şi totuşi existau rromii de la groapa de gunoi,
rromii care strângeau fiare vechi, rromii care sortau fulgi, rromii despre care regimul socialist spunea
că au „un mod de viaţă parazitar”.
Rromii care s-au salvat - rromii „integraţi”, rromii cu serviciu şi casă – nu s-au salvat ca rromi,
ci prin abandonarea conştientă sau nu sau cel puţin prin ocultarea oricărei urme de identitate etnică.
S-au salvat în haină de român, deseori prea strâmtă pentru ei, fără şansa de aşi ajusta haina şi a trebuit
să-şi taie picioarele, altfel spus să-şi smulgă rădăcinile pentru a fi recunoscuţi ca fiinţe omeneşti. Acesta
a fost preţul, pentru unii nesemnificativ, pentru alţii prea mare, pe care a fost nevoie să-l plătească
rromii pentru a trăi mai bine în socialism. Şi totuşi exista o limită până unde rromii puteau urca, chiar şi
ca români. Dincolo de această limită îi aştepta groapa de gunoi sau întoarcerea la statutul de paria.
Rromii, puţini de altfel, care nu au acceptat acest mimetism nediferenţiat, au fost rromii
tradiţionali, care, păstrându-şi limba şi tradiţiile, au rămas „neintegraţi” şi au fost consideraţi devianţi.
Pentru ei, răspunsul regimului socialist a fost o politică de izolare şi de abandon, dar şi de sancţionare
sistematică (confiscarea aurului, sedentarizarea forţată).
Consecinţele acestei politici de asimilare au fost cel puţin două: pe de o parte, creşterea stimei
de sine individuale (reprezentările eului) şi grupale (reprezentările familiei / neamului meu), care
include o formă de recunoştinţă faţă de regimul socialist, dar şi amărăciunea că identitatea etnică a
trebuit ocultată, iar pe de altă parte, scăderea stimei de sine etnice (reprezentările etniei rromilor):
„Dacă nu erau comuniştii, rămâneam fierar la tata. Aşa am făcut facultate. Comunismul a fost singura
perioadă din istoria rromilor când am avut şi noi coloană vertebrală!”70; „Bunica a fost analfabetă, tata

67
Rromni argintăreasă, 44 ani, 6 clase, Bucureşti.
68
Rrom ursar, 59 ani, 4 clase, Alexandria (judeţul Teleorman).
69
Rromni din neamul lăutarilor, 38 ani, 8 clase, Bucureşti.
70
Rrom vătraş, 54 ani, absolvent de doctorat, Bucureşti.

28
a făcut facultate, eu am doctoratul! Ăsta a fost comunismul! Dar am ascuns că suntem rromi!”71;
„Ţigan, român, pe vremea aia nu conta, o duceam cu toţii mai bine!”72; „Era mai bine pentru ţigani pe
vremea comuniştilor!”73; „Pe-atunci eram cu toţii români, numai acum ne fac ţigani! Doar noi nu ştim
ţigăneşte, nu purtăm fuste lungi!”74.
Neasumarea identităţii etnice, ca rezultat firesc al acestei politici de suprimare a apartenenţei
etnice, se manifestă mai ales prin respingerea identităţii etnice: „Nu suntem ţigani, suntem rudari!”75;
„Nu suntem ţigani, suntem români, ţigăneşte nu vorbim, fuste lungi nu purtăm!”76; „Ce noi suntem
ţigani? Suntem curaţi, cinstiţi, vorbim frumos!”77; „Am serviciu, nu sunt ţigan!”78; „Suntem români,
avem casele noastre, doar nu stăm la cort!”79.
Ca o concluzie, se poate spune că istoria a influenţat fundamental structurarea imaginii de sine
a rromilor. În condiţiile acestei politici de colonizare culturală, bazate pe criteriul numărului şi al
inflexibilului ”prototip” autarhic, majoritatea deţine toate pârghiile de putere şi instituţiile de
reprezentare, iar modelul cultural rrom, supus stereotipurilor negative stigmatizante, este perceput ca
deviant şi se recomandă, implicit, aculturaţia.
Marea traumă vine din faptul că, până şi în condiţiile în care individul rrom acceptă respingerea
propriului sistem de valori şi norme şi încearcă să-şi uite identitatea şi să devină cât se poate de
„român”, abandonarea etnicităţii nu-i este răsplătită cu o includere reală, el continuând să fie „ţiganul”.
Ca un paradox aparent al rasismului de dominare, desolidarizarea de sinele colectiv şi convertirea la
canonul educaţional majoritar nu ajută prea mult la “integrarea socială” a rromului, acesta rămânând un
exclus.
Înstrăinaţi de propriile reprezentări despre lume şi viaţă, rromii se simt, chiar dacă de multe ori
nu la nivel conştient, ci în profunzimile subconştientului, prizonieri ai unei societăţi deformatoare, în
care nu se recunosc şi care, în loc să-i protejeze, îi respinge şi le înşeală deja fragilizatul orizont de
aşteptare. Se produce astfel un ireversibil derapaj existenţial, o ruptură între proiecţia eului individual –
rezultată din imaginea de sine originară, produsă de cultura de provenienţă şi receptarea ca deviantă a
acestei proiecţii, de către alteritate – provenită din stereotipul stigmatizant cu care este perceput
sistemul axiologic al spiritualităţii rrome.
Ruptura de eul colectiv rrom, datorată internalizării stigmatului şi, prin aceasta, inferiorizării
apartenenţei etnice, conduce la traumatizarea eului individual, la o profundă stare de disociabilitate şi
la un inevitabil eşec existenţial. Pierzîndu-şi idealul spiritual al personalităţii sale individuale şi
colective / etnice, rromii ajung să se nege pe sine, să-şi eufemizeze etnicitatea pînă la respingerea sa
completă, unica alternativă de accedere la un status superior fiind naturalizarea sau mobilitatea socială
individuală, salvarea individuală prin aculturaţie, asimilare culturală, abandonarea „Rromanipen”-ului
(legea rromani), aşadar disoluţia propriei identităţi.
Individul rrom, oricum “obişnuit” să fie perceput ca locuitor al unei lumi marginale şi deviante,
ca aparţinând unui grup social “parazitar”, unei “minorităţi infracţionale”, “obişnuit” cu raziile şi
amprentarea întregii sale familii, cu evacuările forţate, cu expulzările şi cu demolarea caselor, şi aşa
aflate deseori într-o stare de pauperitate absolută, departe de a deveni imun la stigmatizare, îşi

71
Rromni vătraşă, 35 ani, absolventă de doctorat, Bucureşti.
72
Rrom rudar, 59 ani, 4 clase, Băbeni (judeţul Vâlcea).
73
Rrom ursar, 42 ani, 8 clase, Zece Prăjini (judeţul Iaşi).
74
Rromni rudăreasă, 66 ani, 3 clase, Ghimpaţi (judeţul Giurgiu).
75
Rrom rudar, 58 ani, 3 clase, Crevedia Mare (judeţul Giurgiu).
76
Rrom rudar, 33 ani, 7 clase, Băbeni (judeţul Vâlcea).
77
Rromni de vatră, 48 ani, absolventă de liceu, Bucureşti.
78
Rrom de vatră, 45 ani, absolvent de liceu, Bucureşti.
79
Rrom lăutar, 67 ani, 6 clase, Fântânele (judeţul Teleorman).

29
proiectează viitorul ca ireversibil negativ, rezultat al unui destin implacabil, al unui blestem ancestral
sau al "păcatului originar" de a fi rrom. Clivajele atitudinale se agravează în timp, printr-un dureros, dar
acceptat ca salvator proces de “purificare etnică”, care, pe de o parte, “tânjeşte după sufletul cultural şi
ligvistic” al individului, după cum ar spune Gellner, iar pe de altă parte stigmatizează definitiv,
încarcerând eul într-o predicţie autorealizatoare fals negativă.
Difuzarea reprezentărilor despre rromi deschide calea unui fenomen circular cauză - efect:
formularea unor norme, definiţiile de dicţionar, referinţele din tot felul de cărţi, dar mai ales din mass
media, toate se conduc după opinia comună şi pun în lumină frânturi de imagine, în concordanţă cu
starea momentului. Aceste imagini se consolidează ca tot atâtea adevăruri eterne, totdeauna privite ca
elemente de confirmare pentru persecuţiile prezentului. Stigmatizarea identităţii rrome, amplificată de
utilizarea sistematică a unui limbaj prejudiciat rasial şi stereotip, care cultivă şi amplifică atitudinile şi
comportamentele rasiste ale publicului larg, se datorează nu numai moştenirii unei istorii de excludere,
dar şi absenţei instituţiilor de formare şi reprezentare a modelului cultural rrom.

RROMII ŞI RROMANIPEN-ul:
ÎNTRE STEREOTIPURILE UNEI IDENTITĂŢI STIGMATIZATE
ŞI ARHETIPURILE UNEI IDENTITĂŢI RECONSTRUITE.
CULTURA RROMANI – STIGMAT SAU MOTIV DE MÂNDRIE?

Delia Grigore

Stima de sine etnică crescută presupune respectul pentru identitatea etnică de origine, aşadar şi
pentru credinţele, valorile, practicile, simbolurile şi reperele
culturii proprii, inclusiv pentru însemnele sale exterioare (sărbători
publice, costum tradiţional etc.). Stima de sine etnică scăzută
presupune stigmatizarea, rejecţia sau ocultarea acestor credinţe,
valori, practici, repere, simboluri şi însemne.
Pentru a înţelege modul în care se raportează rromii la
identitatea lor etnică şi dacă această raportare conduce la creşterea
sau la scăderea stimei de sine, ar trebui mai întâi definită
identitatea etnică rromă: Rromanipen-ul, cu valorile, credinţele,
practicile, simbolurile, reperele şi însemnele sale.
Pentru a menţine coeziunea structurală şi a cultiva coerenţa
conceptuală, elemente fundamentale ale identităţii, orice model
cultural are nevoie de o „forma mentis”, de o religie în sens
etimologic (lat. religo, religere - a lega, a uni), o relaţie cu sine şi
cu transcendenţa, suport moral şi traseu spiritual de identificare,
memorie comunitară şi valoare de reprezentare totodată.
Această religie poate fi una de raportare la divinul exterior omului, în care fiinţa umană se
defineşte prin relaţie cu supranaturalul, iar structurile societăţii reflectă acel patern al cetăţii cereşti,
edificând temple şi palate, construind pentru eternitate, încercând să facă efemerele lucrări omeneşti cât
mai durabile prin cultură, abordare specifică societăţilor sedentare, culturilor de tip agrar.
În accepţiunea sa largă, religia poate fi şi raportarea la divinul din om sau, mai bine spus, la
fiinţa umană ca întruchipare a divinului pe pământ, perfectibilă în relaţia cu sine, în măsura în care îşi
organizează viaţa după normele comunităţii căreia îi aparţine. Conştientă de faptul că nimic din ceea ce

30
este omenesc nu durează, această religie laică nu edifică cetăţi, nu construieşte şi nu consemnează
pentru viitor, ci propune un sistem de relaţionare cu prezentul, bazat pe valorile memoriei şi experienţei
colective, în care modelele culturale au caracter emergent, cresc din ele însele, ca un organism viu.
Culturile nomade, de tip vânător, pentru că de ele este vorba, îşi constituie identitatea prin raportare la
un prezent continuu, devenit în fiecare clipă viitor continuu care reflectă trecutul continuu sau memoria
culturală, conform concepţiei despre timpul circular. Structura socială inerentă unui asemenea punct de
vedere este derivată din ideea descendenţei, a continuităţii prin urmaşi. Întruchipările sacre ale acestei
religii sunt copiii, soborul clerical - kris-ul bătrânilor, legea – phralipe (fraternitatea), practica mistică -
ujipen ai pakiv (puritatea şi onoarea), iar revelaţia – familia.
Pentru că orice mistică presupune iniţiere şi purificare, revelaţie, intuiţie şi extaz, mistica
familiei la rromi se construieşte şi ea cu sprijinul acestor concepte. Modelul educaţional în familia
tradiţională a rromilor este experimental-intuitiv, bazat pe răspunderea colectivă şi pe educarea
sentimentului ruşinii – „lajipe” – şi al păstrării tradiţiei de neam.
Această tradiţie, prin caracterul ei sacru, inalienabil şi indubitabil, are valoarea unei dogme, în
centrul căreia se află trei concepte esenţiale: „phralipe”, revelaţia relaţiilor fraterne din comunitate, de
ajutor reciproc şi împărtăşire a destinului; „pakiv”, credinţa, respectul, onoarea şi încrederea reciprocă,
precum şi conservarea stării de puritate spirituală şi trupească – „ujipe”; „baxt”, cultul norocului, al
şansei prezente în viaţa celor care respectă normele „phralipe”-ului şi „pakiv”-ului, în opoziţie cu
„bibaxt”-ul, nenorocul, neşansa care apare în lipsa primelor două – „phralipe” şi „pakiv”.
Dharma rromilor (în sens similar cu acela al conceptului hindus) şi Constituţia tradiţiei rrome
sunt reprezentate de Rromanipen, legea rromani, sistem de norme şi concepte comunitare, care
gravitează în jurul modelului de identitate al culturii tradiţionale: familia comunitară.
Familia şi comunitatea, în cultura tradiţională a rromilor, sunt interdependente. Acţiunea
comunitară asupra familiei este cu atât mai puternică, cu cât graniţele dintre familie şi comunitate sunt
mai flexibile, aşa cum este cazul familiei extinse, ea însăşi având caracteristicile unei comunităţi, în
care grupurile de descendenţi îşi datorează reciproc loialitate, datorită relaţiilor bilaterale de filiaţie
complementară şi înrudire prin alianţă. Această reţea de legături de rudenie se creează prin căsătoria
dintre grupurile de descendenţi, astfel încât rudele unuia dintre soţi se înrudesc cu celălalt, iar principiul
fundamental este acela al schimbului de valori echivalente.
Familia de rromi este, de fapt, comunitatea, nu numai prin factorii de control social-cutumiar,
fireşti pentru oricare societate tradiţională, ci, mai ales prin sistemul de relaţii de înrudire culturală
(„phralipe”), fapt pentru care o putem numi familie comunitară.
Această familie-rizom îşi unifică rădăcinile într-o tulpină comună şi, în spiritul unei filosofii
epicureice a existenţei, orientată exclusiv spre prezent, complet dezinteresată de istorie sau de
experienţa trecutului, singura istorie care o preocupă este istoria de familie, fiecare individ fiind dator
să-şi cunoască genealogia, nu ca pe o obligaţie de studiu, ci în mod firesc, natural, prin relaţia cotidiană
cu memoria familială conservată în cutume şi tabu-uri. De pildă, orice rrom ştie care îi sunt rudele,
oricât de îndepărtate ar fi, iar dacă nu ştie, se străduieşte să le afle, pentru a nu fi surprins în momentul
în care le cunoaşte (rr. „prinjarden len”), pentru a şti ce relaţii poate dezvolta cu acestea şi ce interdicţii
trebuie să respecte în raport cu acestea. De asemenea, el ştie cine sunt prietenii şi duşmanii familiei /
neamului său şi păstrează interdicţia de a nu încheia alianţe prin căsătorie cu familiile indezirabile.
În privinţa autoidentificării în cadrul grupului de apartenenţă, există, în limba rromani, sintagma
“amare rrom” (rromii noştri), care se referă la comunitatea cu care se identifică, la cei de care aparţine,
dar şi la cei cu care se consideră înrudit.
Graniţele identităţii pot fi definite prin grade diferite ale grupării sociale şi prin nevoia de a se
diferenţia de alte subgrupuri / neamuri de rromi – “aver rroma” (alţi rromi). Câteodată, conceptul de
“amare rrom” se circumscrie unei comunităţi ai cărei membri sunt rude, suprapunându-se cu “amari
familia” (familia noastră).

31
 Alteori, “amare rrom” sunt locuitorii unui spaţiu rezidenţial comun, care organizează
evenimente de familie comune, se susţin şi se protejează reciproc în faţa altor grupuri, au o meserie
tradiţională comună, se înrudesc prin relaţii maritale sau merg la târguri / au afaceri împreună. Cel mai
larg înţeles al noţiunii de “amare rrom” este acela de neam sau viţă de rromi.
În familia tradiţională rromă, fiecare persoană ocupă un loc aparte, îşi cunoaşte şi îşi respectă
statutul şi rolul, ştie ceea ce îi este permis şi ceea ce nu îi este permis. Se previne astfel conflictul de
rol, cauza multor traume intrafamiliale în societăţile moderne. Rolul jucat în familie de fiecare membru
al acesteia presupune obligaţii şi drepturi bine definite, care nu creează confuzii şi îndoieli.
Individul depinde de familia sa şi bunul mers al familiei în ansamblu depinde de
comportamentul fiecărui individ în parte. Fiecărui membru al familiei i se reamintesc în fiecare
moment, prin formule verbale şi non-verbale, normele pe care trebuie să le respecte pentru a nu-şi face
familia de ruşine (rr. “lajipe”) şi a se bucura de siguranţa şi protecţia oferite de familie. Această
interdependenţă individ – familie se leagă şi de nomadism, acest mod de viaţă conducând la un tip
special de relaţionare între membrii comunităţii, o apropiere permanentă, o solidarizare şi o comunicare
intuitivă care lipsesc sau sunt diminuate în cazul comunităţilor sedentare.
În comunitatea de rromi, oricare individ există, în primul rând, ca membru al familiei.
Interacţiunile dintre indivizi sunt percepute ca interacţiuni dintre familii, de aceea prestigiul unui
individ onorează întreaga familie, iar greşeala acestuia se răsfrânge, în mod negativ, asupra întregii
familii. Acesta este motivul pentru care, în acest tip de cultură bazată pe valorile colectivităţii, fiecare
individ se comportă mult mai responsabil decât în culturile moderne fundamentate pe valorile
individuale, pentru că nu răspunde numai el de acţiunile sale, ci răspunde întreaga sa familie.
Valorile fundamentale ale familie rrome sunt ajutorul reciproc şi responsabilitatea colectivă,
completate de sentimentul fratern reciproc. În spiritul păstrării purităţii rituale, codul politeţii rituale
include moduri de adresare în cadrul cărora afecţiunea se dovedeşte prin adresări de tipul: „murro
phral” (fratele meu) sau „murri phen” (sora mea).
În familia tradiţional-patriarhală a rromilor, rolurile masculin – feminin nu se definesc ierarhic
superior – inferior, ci sunt complementare: bărbatul reprezintă capul familiei şi este responsabil pentru
întreţinerea soţiei şi copiilor lui; femeia este responsabilă de educaţia copiilor, treburile gospodăreşti,
inclusiv prepararea hranei şi supravegherea membrilor bolnavi sau bătrâni ai familiei. Totodată, femeia
contribuie la venitul familiei, de pildă prin vânzarea obiectelor produse de bărbat.
Întreaga filosofie de viaţă a culturii tradiţionale a rromilor se bazează pe opoziţia pur / „uźo” –
impur / „mahrime”, puritatea rituală reprezentând respectarea ordinii şi armoniei universale prin
conformarea la model, iar impuritatea rituală, invizibilă, dar pregnantă spiritual, fiind devierea de la
model, deci ruperea echilibrului intracomunitar prestabilit printr-o serie de legi de comportament şi
conduită, a căror valabilitate a fost îndelung verificată prin experienţă.
Conceptul de pur, în cultura tradiţională a rromilor, implică atât dimensiunea fizică, cât şi pe
cea spirituală, prima presupunând-o pe cea de-a doua, puritatea trupească nefiind altceva decât o
reflectare – cauză şi efect totodată – a purităţii morale. Atingerea impurului – mortul şi lucrurile rămase
de la el, părţile impure ale corpului, obiecte spurcate – atrage după sine, printr-un proces de simpatie,
un gen de contaminare, inclusiv de ordin spiritual / moral, persoana în cauză fiind virusată de răul pe
care l-a atins.
Conservarea legilor purităţii este unul dintre cei mai importanţi factori de control cutumiar şi de
protecţie a coeziunii comunitare în societatea tradiţională a rromilor.
Numai în condiţiile în care toate aceste norme ale purităţii sunt respectate, se poate vorbi despre
un alt concept esenţial al familiei tradiţionale a rromilor: „phralipe” (fraternitate). Acesta s-ar putea
defini prin raportare la relaţiile stabilite în cadrul familiei extinse, în care „sa phrala si kathe” (toţi sunt
aici fraţi), prin responsabilitatea egal împărtăşită de către membrii comunităţii, privită ca o familie
mare.

32
 În acelaşi sens, al conservării legilor purităţii, virginitatea miresei are, în cultura tradiţională a
rromilor, valoarea unui sacrament, datorită câtorva factori determinanţi: se află la baza moralei
rromani, a concepţiei de pur şi impur; presupune un rit de inaugurare, de creaţie, ca şi prima sarcină şi
naşterea; este o garanţie că nu va apărea sânge străin în neam, în virtutea ideii conform căreia „pater
semper incertus” (lat. tatăl este mereu incert).
Aşa-numitul „preţ al miresei” înglobează tocmai această valoare, prevalentă altora, ca
frumuseţea, hărnicia şi modestia fetei, respectabilitatea şi averea familiei ei. Garanţie a solidităţii şi
durabilităţii căsniciei, a coeziunii încuscririi şi a unui tratament bun al fetei în noua familie, preţul
miresei este recunoaşterea valorii fetei şi a aportului ei material în familie, după căsătorie („i rromni
kerel buti” - soţia munceşte), protecţie a viitoarei mirese în neamul soţului, semn al respectului reciproc
(„pakiv”) şi recompensă de la părinţii băiatului pentru părinţii fetei, fără funcţie de schimb, ci de
reprezentare, tradiţional fiind în aur. În neamul / viţa de rromi, acceptarea unui dar presupune în mod
obligatoriu oferirea unui dar, reciprocitatea intervenind şi în cazul căsătoriei (plata miresei de către
familia mirelui sau schimbul de mirese, în care o fată se căsătoreşte cu fratele viitoarei ei cumnate, ce
va fi, la rândul ei, soţia fratelui ei), ca mecanism integrator infailibil.
Greşeala de a traduce în limba celuilalt un concept profund ancorat în mentalul cultural propriu,
care nu poate accepta o traducere denotativă, ci numai una conotativ-etnoculturală o fac, deseori, chiar
rromii tradiţionali. Dacă un căldărar spune: „aşa e la noi, se vând fetele la căsătorie”, el traduce greşit
în limba română un concept rrom care nici pe de parte nu înseamnă „a vinde”, el încearcă, de fapt, să
simplifice faptul ca pentru înţelegerea gagiilor, dar, fără să vrea, le cântă în strună celor care înţeleg
greşit situaţia şi aduce argumente denigratorilor neamului rrom.
Rromii nu folosesc termenul „bikinel” (a vinde) când este vorba de
căsătoria fetelor, ci „pokinel” (a plăti), termen al cărui sens nu este numai cel

Fotografie realizată de Alberto Bolocan

denotativ comercial, ci şi conotativ, însemnând „a preţui” virginitatea miresei,
„a valoriza”, „a pune preţ, valoare”, „a compensa”, a schimba simbolul purităţii
cu simbolul aurului, ambele valori de reprezentare, onoare şi prestigiu social în
comunitatea tradiţională de rromi. În acest sens, sintagma mai apropiată de
adevărul culturii rromani este „preţuirea purităţii miresei”, nicidecum „vânzarea
fetei la căsătorie”.
Mai mult decât atât, din perspectiva logicii comune, persoana care
trebuie să respecte mai multe interdicţii, în acest caz femeia, este o putere de
temut, pentru că eventuala încălcare a regulilor ar conduce la un grav
dezechilibru intracomunitar. Dacă femeia ar fi un element inferior, lipsit de
importanţă, nu ar fi nevoie de atâtea norme în ceea ce o priveşte, mult mai multe
decât în ceea ce îl priveşte pe bărbat. Faptul că femeia trebuie să respecte reguli atât de numeroase şi
uneori atât de dificile demonstrează importanţa ei în cadrul familiei tradiţionale, forţa pe care o deţine
şi care, exercitată în mod deviant, ar aduce răul (rr. bibaxt – ghinion, nenoroc) asupra comunităţii.
Factorul de control şi sancţiune socială din interiorul comunităţii tradiţionale de rromi este
adunarea de judecată rromă (rr. i rromani kris), formată în exclusivitate din bărbaţi, ca echilibru
masculin al puterii feminine de tip magic.
Un rol important în familia tradiţională rromă îl joacă “amare phure” (bătrânii sau bunicii
noştri). Primul lucru de remarcat este acela că denumirea se referă în aceeaşi măsură şi la rudele de
sânge – bunicii – şi la toţi bătrânii din comunitate, respectul şi grija fiind la fel de mari pentru ambele
categorii: “Śun le phuren, on hale maj but manro sar tute.” (Ascultă-i pe bătrâni, ei au mâncat mai
multă pâine decât tine.). Niciodată o familie tradiţională de rromi nu-şi va da bătrânii la azil, oricât de
săraci ar fi şi oricât de luxos azilul. Bătrânii sunt elemente de referinţă ale familiei extinse, au statutul
cel mai înalt în comunitatea tradiţională rromă, ei sunt judecători (rr. krisinitoria), dacă sunt bărbaţi şi
vrăjitoare cu recunoscute puteri magice premonitorii, inductive şi taumaturgice, dacă sunt femei.
Statusul ridicat al bărbatului bătrân ţine de înţelepciune, onoare, experienţă, echilibru şi
33
responsabilitate. Statusul ridicat al femeii bătrâne ţine de curăţenia rituală, aceasta devenind “uji”
(curată) abia după menopauză, când se consideră că îi încetează relaţiile sexuale care o spurcaseră până
atunci.
În vreme ce, în culturile tradiţionale, accentul cade pe binele comunitar, pentru care interesul
individual îngust poate fi cu uşurinţă abandonat, în culturile moderne este accentuat aparentul bine
individual, în funcţie de care se regândeşte starea comunităţii, deseori sacrificată în scopul realizării
celui dintâi. Astfel se explică libertatea individului în raport cu sistemul de constrângeri şi recomandări
ale societăţii şi acceptarea, relativ uşoară, fără complexe, a întemeierii unei familii, fie ea şi la modul
potenţial, doar prin relaţii sexuale, fără consacrare şi recunoaştere comunitară. Culturile moderne îşi
asumă riscul dezechilibrului în comunitate, pentru că o asemenea schimbare de statut, rămasă
necunoscută familiei, reprezintă mai mult decât pericolul unor alianţe nedorite, pierderea coeziunii
sociale şi a coerenţei legice a existenţei umane, ci poate însemna chiar şi trăirea unor mari traume,
fizice şi psihice, de către individul abandonat factorului fortuit al iluzoriei sale libertăţi. Culturile
tradiţionale refuză acest risc prin implicarea ritualică permanentă în viaţa individului.
Pe de altă parte, această perspectivă colectivă asupra valorii conduce la o legătură foarte strânsă
şi o raportare directă între stima de sine individuală şi cea colectivă, fie ea grupală sau etnică.
Cercetarea de teren şi-a propus să întreprindă o analiză a modului în care se raportează rromii
la identitatea lor etnică şi dacă această raportare conduce la creşterea sau la scăderea stimei de sine
etnice.
Rromii cu o situaţie socio-economică dificilă, nevorbitori de limbă rromani şi cu un grad de
aculturaţie ridicat, altfel spus rromii săraci şi asimilaţi cultural de către grupul etnic majoritar, se
raportează la Rromanipen ca la o realitate străină lor, o manifestare a heteroidentificării lor de către
nerromi, mai ales pe baza aspectului fizic (culoarea) – considerat de către rromi nerelevant, iar de către
nerromi relevant –, o atribuire externă, pe care nu şi-o pot asuma, uneori o realitate impusă de elita
rromilor pentru ceea ce consideră ei ca fiind posibile avantaje realizate de pe urma includerii a cât mai
multor rromi în sfera lor de influenţă: „Nu ştim ţigăneşte! Nu purtăm fuste! Nu suntem ţigani dintr-ăia
de care vreţi voi!”80; „Rromani cum? Nu ştiu, n-am auzit de aşa ceva! Noi nu ştim ţigăneşte! Nici nu ne
trebuie! Nici nu suntem ţigani! Mai mult rumânii ne fac ţigani! Se iau că suntem mai bruneţi, da’
ce-ntr-ei nu sunt bruneţi?! Ştiu eu câţiva negri, mai ceva ca noi!”81; „Ce vreţi voi de fapt, că noi nu
suntem ţigani cu fuste de care vă plac vouă! Nici nu ne-ar plăcea să umblăm aşa îmbrăcaţi! Vouă vă
convine să vă îmbrăcaţi ţigăneşte, o duceţi bine, aveţi de muncă, vă luaţi salarii, aveţi casă, staţi la
Bucureşti! Noi, care murim de foame, ce să mai spunem?! Nu ne mai arde de ţigănie! V-o arde vouă, că
vă luaţi salarii pe asta!”82
Datorită situaţiei socio-economice dificile şi a lipsei de repere etnice, stima etnică de sine a
rromilor aparţinând acestui grup (cu o situaţie socio-economică dificilă, nevorbitori de limbă rromani şi
cu un grad de aculturaţie ridicat) este scăzută: „Au dreptate şi rumânii ăştia, că majoritatea dintre noi ne
fac de râs, nu muncesc, nu le place şcoala, mai şi ciordesc. Atunci cum să nu-mi fie ruşine să zic că
sunt ţigancă!”83. Cu toate acestea, stima de sine grupală scăzută indică un oarecare grad de invidie
pentru cei care păstrează cultura tradiţională, imaginea lor fiind aceea a unui grup de succes: „Noi nu
suntem ţigani dintr-ăia cu fuste, ăia sunt bogaţi, uite-te la ăia din Buzescu, au palate, nu ştiu cum fac
banii, dar îi fac, neamul nostru nu-i aşa, noi suntem amărâţi, n-avem nici de unele!”84 Acest sentiment
de invidie faţă de rromii bogaţi şi tradiţionali creează premisele unei creşteri a stimei de sine, în
contextul asumării unui Rromanipen care poate asigura succesul pe plan socio-economic. Fundamental

80
Rromni rudăreasă, 48 ani, 6 clase, Băbeni (judeţul Vâlcea).
81
Rrom de vatră, 51 ani, 7 clase, Găgeşti (judeţul Vrancea).
82
Rrom vătraş (îşi spune „romanizat”), 43 ani, Caracal (judeţul Olt).
83
Rromni ursăreasă, 49 ani, 10 clase, Buzău (judeţul Buzău).
84
Rrom de vatră, 39 ani, 8 clase, Alexandria (judeţul Teleorman).

34
însă, aceşti rromi îşi resping identitatea etnică şi o percep ca pe o piedică hetero-atribuită în calea
succesului în societate: „De mic mi-am dorit să nu fi fost ţigan! Dacă nu eram ţigan, altfel mi-ar fi mers
în viaţă, altfel mi s-ar fi deschis porţile în societate! Nu aş mai fi suferit aşa! Şi atunci, de ce să mă
bucur că sunt ţigan?!”85
Rromii cu o situaţie socio-economică dificilă, vorbitori de limbă rromani şi păstrători ai
normelor şi valorilor Rromanipen-ului sau ai unei părţi din valorile culturii tradiţionale rrome, altfel
spus rromii săraci şi tradiţionali, se raportează la Rromanipen în cel puţin două moduri: pe de o parte,
ca la o realitate absolută, un set de norme prescris de divinitate („Kadia sam ame, ăl rrom! Kadia keras
ame! Amare şeia, te iertis, prandizen uje, şeia bare! Ame ci keras sar le gaje! Sî amen amaro porto,
amari şib! Kadia mukhlia o Del: ăl rrom rromentza, ăl gaje gajentza!”86), un set de valori în care cred şi
la care ţin, care îi protejează şi le dă putere („Noi, ţiganii, în sărăcia şi amărăciunea noastră, ţinem unii
la alţii, suntem ca fraţii, ne ajutăm, nu ne lăsăm la necaz, ne apărăm unii pe alţii când e pericol!”87),
bunătate şi solidaritate rromă în opoziţie cu lipsa de solidaritate şi chiar ura nerromilor faţă de rromi
(„Ţiganul nostru e om cu suflet, nu ca rumânii, care nu ţi-ar da un pahar de apă, nici să vadă că mori de
sete!”88, „Ascultă-mă pe mine: un rumân între ţigani trăieşte bine, un ţigan între rumâni nu trăieşte!”89,
„Dacă am prieteni români nu mă simt prea bine, nu zic hai la o bere, hai la un suc, dar ţiganul meu,
dacă are şi o bucată de pâine în mână, îmi dă şi mie puţin din ea! Dacă eu am o bere şi beau o gură din
ea şi îi dau la un român să bea din ea, nu vrea să bea! Dar dacă îi dau la un ţigan, bea el jumate şi eu
jumate.”90), pe de altă parte, ca la o povară inevitabilă, un dat al destinului de care nu ar putea scăpa
nici dacă ar vrea, ca la o realitate implacabilă, care îi separă de alteritate şi care, de cele mai multe ori,
nu le este favorabilă în definirea statutului în societate („Dacă mă bucur că sunt ţigan? De ce să mă
bucur, că râd rumânii de noi şi ne fac ciori?!”, „Ce să facem, suntem ţigani, că ne place, că nu ne place,
aşa ne-am născut! De-aia nu ne au la inimă gajeii, că zic că suntem ţigani! Adică, cum cred ei,
nespălaţi, hoţi, că nu ne place munca, că nu ne place şcoala!”91).
Această raportare la Rromanipen indică, pe de o parte, o stimă de sine etnică crescută, mai ales
în mediul etnic securizant, altfel spus în interiorul comunităţii, prin faptul că individul se consideră
depozitarul valorilor grupului său etnic, dar pe de altă parte, o stimă de sine care scade în exteriorul
comunităţii, prin raportare la grupul etnic majoritar, considerat de succes: „Aici la noi aşa trăim, aşa
credem că e bine, da-ntre gagii nu merge, râd de noi, şi ei ştiu mai bine că, uite, de-aia au bani, au case
frumoase, au servicii, noi n-avem nici de unele, că suntem mai înapoiaţi!”92. Un argument în plus
pentru o stimă de sine etnică cu premise de a fi crescută este şi faptul că individul respinge imaginea
negativă atribuită de alteritatea dominantă: „Rumânii cred că suntem nespălaţi, hoţi, că nu ne place
munca, că nu ne place şcoala! Da’ nu-i aşa, am munci, da’ n-avem unde! N-au copiii noştri ce-mbrăca,
ce-ncălţa, de-aia nu merg la şcoală, nu că nu vor! C-or fi şi printre noi uscături, ca peste tot, da’ nu
suntem toţi aşa!”93. Cu toate acestea, situaţia socio-economică defavorizantă conduce la scăderea stimei
etnice de sine, indiferent de existenţa sau inexistenţa reperelor culturale ale grupului de origine / de
apartenenţă. Astfel, românii devin reperul, polul pozitiv, exemplul de urmat: „Dacă sunt mândru că
sunt ţigan? Nu prea, că de-aia sunt sărac! Uite-te la rumâni, sunt mai bogaţi, că sunt mai deştepţi! Noi

85
Rrom de vatră, 40 ani, absolvent de liceu, Bucureşti.
86
Rrom căldărar, 55 ani, nici o clasă, Săruleşti (judeţul Călăraşi): „Aşa suntem noi, rromii! Aşa facem noi! Fetele noastre,
să mă iertaţi, se mărită fete mari, cuminţi! Noi nu facem ca gajeii! Avem portul nostru, limba noastră! Aşa a lăsat
Dumnezeu: rromii cu rromii, gajeii cu gajeii!”.
87
Rrom căldărar, 55 ani, nici o clasă, Săruleşti (judeţul Călăraşi).
88
Rrom spoitor, 29 ani, 4 clase, Caracal (judeţul Olt).
89
Rrom căldărar, 38 ani, nici o clasă, Săruleşti (judeţul Călăraşi).
90
Rrom căldărar, 50 ani, nici o clasă, Săruleşti (judeţul Călăraşi).
91
Rrom spoitor, 37 ani, 4 clase, Caracal (judeţul Olt).
92
Rrom căldărar, 46 ani, nici o clasă, Săruleşti (judeţul Călăraşi).
93
Rrom căldărar, 29 ani, 3 clase, Săruleşti (judeţul Călăraşi).

35
dac-avem un ban, îl mâncăm! Rumânii dacă au un ban, îl pun deoparte şi-şi iau casă!”94, „Uite-te,
dacă-i româncă, îşi trimite copiii la şcoală, nu vrea să rămână proşti!”95, „Uite, dacă-i rumâncă,
se-mbracă frumos, are geantă!”96, „Românul e mai dezgheţat, e mai civilizat!”97
Se observă o diferenţă între rromii de peste 45 de ani şi cei mai tineri, cei dintâi manifestând un
ataşament mai ridicat faţă de Rromanipen şi o stimă de sine etnică crescută („Tot limba noastră
ţigănească e mai bună, mai dulce!”98, „E bine să fie copiii noştri între ei, dacă vor să-nveţe, învaţă
oriunde!”99, „Ţiganii sunt mai deştepţi ca rumânii, adică mai descurcăreţi! Şi mai miloşi: ţiganul îi pune
rumânului să mănânce, rumânul îl ţine la poartă, în ploaie! Ascultă-mă ce-ţi spun, că am părul alb: un
rumân poate să trăiască între o sută de ţigani, un ţigan între rumâni nu poate!”100, „Rumânul e împuţit,
noi suntem curaţi, aşa să ştii, fata mea!”101), în vreme ce rromii din cea de-a doua categorie se
detaşează de Rromanipen, inclusiv prin respingerea limbii rromani ca fiind stigmatizantă, şi manifestă
o stimă de sine individuală ridicată, în opoziţie cu stima de sine etnică scăzută: „Ce atâta ţigănie?
Vrăjeală de la Bucureşti! Mai bine-am învăţa de la rumâni, că uite cum sunt ei şi cum suntem noi! Ei au
bani, sunt mai deştepţi, nu ca noi, vai de mama noastră!”, „Nu ştim noi bine româneşte, ce ne mai
trebuie şi ţigăneşte! Ce să-nveţe copiii noştri de la un învăţător ţigan ca şi ei? Mai bine să-nveţe de la
români, că au ce-nvăţa! Ăia ştiu carte, nu glumă!”102, „Eu mă descurc, nu-s ca ceilalţi, am şi ceva carte,
am pus ceva bănuţi deoparte, nu mulţi, da’ atât cât s-o mai ducem o vreme. Am muncit în Spania, am
văzut ce-nseamnă civilizaţia, ce-nseamnă oameni cu stare, cu cap!”103, „De ce-s mai deştepţi rumânii?
Pentru că au bani!”104
Rromii tradiţionali săraci îi consideră pe rromii plecaţi din comunitate un fel de români, dar
salvaţi de sărăcie, sentimentul dominant fiind o combinaţie de uşoară invidie pentru succesul lor şi uşor
dispreţ pentru faptul că şi-au pierdut reperele etnice: „Al lui Vasile a-nvăţat carte, taică-său a vrut să-l
facă om mare. Nici ţigăneşte nu vorbea cu el, să nu aibă accent, să râdă rumânii de el! Acu’ stă la oraş,
are casă, a luat rumâncă, are copii mari! Nu mai e ţigan! Are bani! Cred că-i mare şmecher, că nu mai
vine pe-aici deloc!”105 Pe rromii din alt neam îi consideră o alteritate absolută, aşadar o alianţă de tip
marital cu aceştia o văd ca imposibilă, preferându-i chiar şi o căsătorie cu un nerrom: „Decât să ia
ursar, mai bine ia rumân, cel puţin e mai deştept şi are bani!”106
Rromii cu o situaţie socio-economică bună, nevorbitori de limbă rromani şi cu un grad de
aculturaţie ridicat, altfel spus rromii înstăriţi şi asimilaţi cultural de către grupul etnic majoritar, se
raportează la Rromanipen ca la o realitate străină lor, de care s-au îndepărtat prin creşterea nivelului de
studii şi / sau prin acumularea de valori materiale („Nu vorbesc ţigăneşte, n-am treabă eu cu ţigănia, am
învăţat carte, am serviciu, am casă, am tot ce-mi trebuie, am lăsat ţigănia în spate, nu mai am treabă cu
ea!”107, „Noi suntem muzicanţi, niciodată n-am vorbit ţigăneşte, pe noi românii ne-au respectat
dintotdeauna, am ştiut să facem bani cu talentul nostru!”108, „Neamul meu: numai unul şi unul, avocaţi,
doctori, profesori, ingineri, nici unul n-a rămas prost! Cu ţigănia mai puţin sau, mai bine zis, deloc!

94
Rrom spoitor, 47 ani, 4 clase, Caracal (judeţul Olt).
95
Rromni ursăresă, 43 ani, 7 clase, Brăila (judeţul Brăila).
96
Rromni spoitoreasă, 37 ani, nici o clasă, Caracal (judeţul Olt).
97
Rrom spoitor, 49 ani, 3 clase, Caracal (judeţul Olt).
98
Rrom spoitor, 57 ani, nici o clasă, Caracal (judeţul Olt).
99
Rrom spoitor, 66 ani, nici o clasă, Caracal (judeţul Olt).
100
Rrom spoitor, 72 ani, nici o clasă, Caracal (judeţul Olt).
101
Rromni spoitoreasă 50 ani, nici o clasă, Caracal (judeţul Olt).
102
Rrom spoitor, 29 ani, 4 clase, Caracal (judeţul Olt).
103
Rrom spoitor, 30 ani, 8 clase, Caracal (judeţul Olt).
104
Rrom spoitor, 36 ani, nici o clasă, Caracal (judeţul Olt).
105
Rrom spoitor, 45 ani, 6 clase, Caracal (judeţul Olt).
106
Rromni spoitoreasă, 40 ani, nici o clasă, Caracal (judeţul Olt).
107
Rrom de vatră, 43 ani, absolvent de liceu, Alexandria (judeţul Teleorman).
108
Rrom lăutar, 44 ani, 10 clase, Bucureşti.

36
N-avem noi obiceiuri ca la ţigani!”109, „Noi suntem ca românii: nunţile le facem ca ei, botezurile ca ei,
înmormântările ca ei, nu facem nimic altfel, cum am auzit eu că fac ţiganii ţigani! Noi suntem mai mult
români, aşa ne şi spunem ţigani romanizaţi!”110, „Neamul meu e neam de ţigani de mătase, neam de
valoare, de muzicanţi de vază! Nu suntem căldărari dintr-ăia înapoiaţi care-şi mărită fetele la 10
ani!”111), dar şi ca la o povară de care au reuşit să scape, sinonim al sărăciei şi al stagnării („Bine c-am
învăţat carte, c-am scăpat de ţigănie şi de sărăcie!”112, „Noi ne descurcăm, avem tot ce ne trebuie şi
peste, ştim să facem bani, suntem ţigani romanizaţi , am lăsat ţigănia aia veche şi proastă!”113, „Neamul
meu e neam de ţigani împărăteşti, mari muzicanţi, neam de nobili, nu ca ţiganii ăia borâţi de
ţigănie!”114, „Am crescut numai între români! Era ceva la ţigani ce nu-mi plăcea! Tot cu românii am
tras! Au vrut să mă mărite cu un ţigan, dar n-am vrut în ruptul capului, am vrut să iau român şi, până la
urmă, tot român am luat!”115). Rezultatul este o stimă de sine etnică scăzută, combinată cu o stimă de
sine individuală şi grupală crescute, altfel spus: rromii sunt, în general răi şi proşti, eu şi neamul meu /
familia mea facem excepţie, noi suntem „altfel de ţigani”, mai ridicaţi, nu ne comparăm cu ceilalţi
ţigani, nu ne amestecăm cu ceilalţi ţigani: „Ţigănetul e mare hoţ! Aşa hoţ mare nu mai există.
Credeţi-mă că-s bătrân şi ştiu!”116 Se manifestă, totodată, o uşoară nostalgie sau un subtil regret faţă de
identitatea rromă pierdută, care, poate părea paradoxal, are premisele de a fi utilă în anumite contexte:
„La noi numai străbunica mai vorbea ţigăneşte! Mama nu ne-a-nvăţat, să nu avem accent! Acum, să-ţi
spun drept, îmi pare rău, că mi-ar fi folosit să ştiu ţigăneşte!”117, „Nu ştiu ţigăneşte, dar îmi pare rău,
aşa bătrân m-aş apuca să-nvăţ! Că mi-a fost ruşine, ani de zile, când mergeam în turnee prin străinătate,
că ţigănetul din alte ţări vorbea ţigăneşte, iar eu tăceam mâlc! Mai ştiu eu ceva cuvinte disparate, dar
fraze nu prea leg!”118, „Eu am plecat din ţigănie, dar ascultă-mă pe mine: un rumân între ţigani trăieşte,
un ţigan între rumâni nu!”119. Stima de sine este oscilantă, din scăzută, devine crescută: „Ţigănetul are
scânteia, gagiii nu!”120, iar Rromanipen-ul devine o valoare asumată: „Când spune ţigănetul „mânca-ţi-
aş!” e o religie, e felul lor de-a spune „împărate!””121
Rromii cu o situaţie socio-economică bună, vorbitori de limbă rromani şi păstrători ai unei
părţi din valorile culturii tradiţionale rrome se raportează la Rromanipen ca la o realitate internă,
profund asumată, de care sunt mândri („La noi fetele se mărită fete mari, acest obicei se păstrează
strict: fata mea avea 22 de ani şi s-a măritat fată mare!”122, „Avem mâncarea noastră tradiţională: varză
murată îngroşată, mâncare de ştevie şi turte cu cremă de cânepă”123, „Suntem mândri că suntem ţigani,
prea ne-au umilit românii când le-am cântat pe prispă”124), dar şi ca la o totalitate de imagini stereotip-
pozitive care pot fi transformate spre folosul propriului grup sau al propriei persoane („Sunt ţigan, aşa
că am talent, fac bani cu muzica! Şi gagiii spun că suntem cei mai buni! Acum punem şi portul
tradiţional, ca la căldărari, c-aşa le place gagiilor în spectacole: noi nu purtăm aşa ceva, dar dacă lor le
place, le dăm ce vor!”125).
109
Rrom de vatră, 32 ani, absolvent de liceu, Bucureşti.
110
Rrom lăutar, 62 ani, 8 clase, Ploieşti (judeţul Prahova).
111
Rromni din neamul lăutarilor, 33 ani, absolventă de studii superioare, Cluj-Napoca (judeţul Cluj).
112
Rromni de vatră, 39 ani, absolventă de studii superioare, Iaşi (judeţul Iaşi).
113
Rrom de vatră, 30 ani, 8 clase, Bucureşti.
114
Rrom lăutar, 79 ani, absolvent de studii superioare, Bucureşti.
115
Rromni din neamul lăutarilor, 53 ani, 8 clase, Bucureşti.
116
Rrom lăutar, 79 ani, absolvent de studii superioare, Bucureşti.
117
Rrom lăutar, 32 ani, absolvent de liceu, Bucureşti.
118
Rrom lăutar, 79 ani, absolvent de studii superioare, Bucureşti.
119
Rromni de vatră, 43 ani, 10 clase, Bucureşti.
120
Rrom lăutar, 79 ani, absolvent de studii superioare, Bucureşti.
121
Rrom lăutar, 79 ani, absolvent de studii superioare, Bucureşti.
122
Rromni din neamul ursarilor lăutari, 42 ani, absolventă de liceu, Zece Prăjini (judeţul Iaşi).
123
Rromni din neamul ursarilor lăutari, 56 ani, 6 clase, Zece Prăjini (judeţul Iaşi).
124
Rrom ursar lăutar, 34 ani, 10 clase, Zece Prăjini (judeţul Iaşi).
125
Rrom ursar lăutar, 34 ani, 10 clase, Zece Prăjini (judeţul Iaşi).

37
 Cu toate că stima de sine etnică a acestor rromi pare ridicată („Mor româncele după băieţii
noştri, că sunt frumoşi, au bani şi nu-şi muncesc femeile ca rasa lor de români!”126), inclusiv prin faptul
că fac diferenţa între a cânta pentru gagii şi a cânta pentru rromi („La romi nu cântăm, că acolo sunt
alte pretenţii, acolo trebuie capete de afiş, nu ca la gagii!”127), se demonstrează că avem de-a face cu o
stimă de sine grupală şi individuală crescute, stima de sine etnică fiind în realitate scăzută, celelalte
neamuri de rromi privite ca inferioare,: „Noi suntem rromi subţiri, am mers în toată lumea, am făcut
bani, avem recunoaştere, gagii ne respectă! Suntem modernizaţi, ne respectăm femeile, nu cum fac
ţiganii căldărari de-şi mărită fetele la 10 ani, cu cine vor părinţii! La noi tinerii se iau din dragoste, la
peste 18 ani!”128.
Stima de sine etnică scăzută se dovedeşte şi de faptul că diferenţa se identifică prin permanenta
justificare a binelui local, reprezentat de grupul de rromi de apartenenţă, în opoziţie cu răul stereotip şi
prejudiciant întruchipat de rromi în general („Noi suntem cuminţi, nu suntem hoţi, nu furăm nici un
capăt de aţă, la noi au fost mulţi musafiri francezi, nemţi, olandezi, şi-au lăsat peste tot prin casă
portofele pline, genţi, telefoane, tot ce aveau, nu le-a lipsit nimic! Aici nu se fură, nici cei mai amărâţi
dintre noi, noi suntem cuminţi, băieţii noştri sunt ruşinoşi ca fetele!”129, „Aici, la noi, este mare ruşine
să furi, nu vrem bătaie de cap!”130). În acelaşi sens, reperul valorii, al frumuseţii, al bogăţiei sunt
românii: „E albă, frumoasă ca o româncă, nici nu zici că e ţigancă! Multora dintre băieţii noştri le plac
româncele, că zic că-s mai frumoase! Românca e luată ca semn al frumuseţii! Nu ştiu dacă-i bine, dar
adevărul e că albul e mai frumos! Uite-te la copiii ăştia doi: sunt fraţi, vezi ce albi şi frumoşi sunt, ştii
de ce? Au mamă româncă!”131; „O fată de român ca lumea nu ia un ţigan: ori e curvă şi n-o mai ia
nimeni, ori e pe interes!”132
La unii rromi cu o situaţie socio-economică bună, vorbitori de limbă rromani, limba rromani
este văzută ca stigmat, mai ales în contextul în care identitatea etnică poate fi ocultată prin aspectul
fizic sau prin statutul social: „De ce să-nveţe ţigăneşte la şcoală, ca să aibă accent, să râdă rumânii de
el! Eu ştiu ţigăneşte şi la ce mi-a folosit? Dacă voiam îl învăţam eu ţigăneşte, dar n-am vrut: nu vezi ce
alb şi frumos este, zici că-i rumân, ce el e mai jos ca rumânii? Lasă să zică că-i rumân!”133; „Lasă limba
ţigănească! Noi nu suntem dintr-ăia! Avem bani, avem tot ce ne trebuie, nu suntem ţigani de şatră! Noi
vorbim bine româneşte, de ce să-nvăţăm ţigăneşte!”134; „Nu ne trebuie limba rromani, că o ştim destul
de-acasă! Lasă copiii să-nveţe româneşte, să fie deştepţi, ce ei sunt mai proşti ca românii?!”135
Stima de sine etnică este, şi la mulţi dintre rromii cu o situaţie socio-economică bună, vorbitori
de limbă rromani, oscilantă: când crescută („Noi, ţiganii, suntem mai tari decât românii! N-au ei
talentul nostru! Nici mândria noastră!”136), când scăzută („Au dreptate şi rumânii ăştia, sunt dintre noi
care ne fac de râs, nu muncesc, nu le place şcoala, mai şi fură. Atunci cum să nu-mi fie ruşine să zic că
sunt ţigancă137.
Rezultatul final al acestui mod de gândire, prezent la rromii care se consideră că au reuşit în
viaţă, fie prin bani (rromii bogaţi), statut social (rromii „văzuţi”) sau nivel de studii (rromii
intelectuali), este o stimă de sine etnică scăzută, combinată, de cele mai multe ori, cu o stimă de sine
individuală şi grupală crescute, altfel spus: rromii au, în general, o reputaţie proastă, deseori justificată,
126
Rromni din neamul ursarilor lăutari, 48 ani, 10 clase, Zece Prăjini (judeţul Iaşi).
127
Rrom ursar lăutar, 34 ani, 10 clase, Zece Prăjini (judeţul Iaşi).
128
Rromni din neamul ursarilor lăutari, 42 ani, absolventă de liceu, Zece Prăjini (judeţul Iaşi).
129
Rromni din neamul ursarilor lăutari, 48 ani, 10 clase, Zece Prăjini (judeţul Iaşi).
130
Rromni din neamul ursarilor lăutari, 42 ani, absolventă de liceu, Zece Prăjini (judeţul Iaşi).
131
Rromni din neamul ursarilor lăutari, 42 ani, absolventă de liceu, Zece Prăjini (judeţul Iaşi).
132
Rromni argintăreasă, 49 ani, 8 clase, Alexandria (judeţul Teleorman).
133
Rromni argintăreasă, 39 ani, 8 clase, Bucureşti.
134
Rrom ursar, 49 ani, absolvent de liceu, Buzău (judeţul Buzău).
135
Rrom argintar, 44 ani, 6 clase, Bucureşti.
136
Rrom din neamul ursarilor lăutari, 50 ani, 7 clase, Zece Prăjini (judeţul Iaşi).
137
Romni argintăreasă, 53 ani, 4 clase, Alexandria (judeţul Alexandria)

38
eu şi neamul meu / familia mea suntem „altfel de ţigani”, „mai ridicaţi”, „mai parfumaţi”, „mai selecţi”,
„mai subţiri”, „mai deştepţi”, „mai cu bani”, „mai fini”, „mai cu carte”, „cu prestigiu”, „cu prestanţă”,
„cu faţă”, nu ne comparăm cu ceilalţi „ţigani”, nu ne amestecăm cu ceilalţi „ţigani” şi nu dorim să fim
confundaţi cu ceilalţi „ţigani”.
Rromii cu o situaţie socio-economică bună, vorbitori de limbă rromani şi păstrători ai
normelor şi valorilor Rromanipen-ului, altfel spus rromii bogaţi şi tradiţionali, se raportează la
Rromanipen ca la realitatea lor intrinsecă, set de valori absolute, între care limba, portul tradiţional,
meseria şi justiţia cutumiară par a fi cele mai importante elemente care le justifică apartenenţa la etnia
rromilor, mai mult, le oferă exclusivitate, ei considerându-se singurii rromi adevăraţi: „Kadia sî
amende, ame sam rrom ciace, das duma rromanes, sî amen amaro porto purano, amare bukia purane!
Ame ci keras sar le gaje! Tume ci janen, rrom gajikane, so te kerau tumentza?!”138; „Noi suntem ţigani
ţigani, vorbim ţigăneşte, ţinem judecata ţigănească!”139; „Noi avem meseria noastră din străbuni,
suntem rromi corturari, nu umblăm cu cerşitul ca ţiganii!”140
Pe ceilalţi rromi vorbitori de limbă rromani, parţial păstrători ai tradiţiei, care fac parte din alt
neam de rromi (ursari, spoitori, lăutari), în special rromii căldărari şi gabori îi consideră fie periculoşi
(„Ursarii ăştia sunt cei mai răi dintre ţigani: imediat scot cuţitul şi te taie!”141, „Noi suntem gabori,
n-avem treabă cu ţiganii! Mai ales de ursari ne ferim!”142), fie demni de dispreţ („Pe lăutari, dacă am
nevoie, îi chem la nuntă, da’ nu m-amestec cu ei! Sunt ăi mai proşti dintre ţigani, cântă pe prispă la
rumâni!143, „Spoitorii, cei mai împuţiţi ţigani, nu-mi las fata să stea în bancă cu ei, că mi-o strică! Noi
suntem gabori, la noi e altfel!”144).
Pe rromii asimilaţi, nevorbitori de limbă rromani, îi consideră fie „ţigani”, cu toate atributele
negative aferente (nespălaţi, hoţi, proşti, răi) în opoziţie cu rromii, care se consideră a fi numai ei înşişi,
păstrători ai valorilor etnice, inclusiv ai meseriei tradiţionale, de care se simt ataşaţi şi care este încă
unul din mijloacele importante de trai („Noi suntem rromi corturari, avem meserie, facem căldări de
aramă, din asta trăim, da’ mai facem şi comerţ, ăia sunt ţigani, nu vorbesc limba noastră, sunt vai de
capul lor, n-au nici după ce bea apă, da’ sunt şi jegoşi, au dreptate rumânii să-şi bată joc de ei, meserie
n-au şi mai umblă şi cu furăciuni!”145, „Noi avem meseria noastră din străbuni, suntem rromi corturari,
nu umblăm cu cerşitul ca ţiganii!”146), fie îi văd ca pe nişte „români şi atât”, aşadar o alianţă de tip
marital cu aceştia o văd ca imposibilă, preferându-i chiar şi o căsătorie cu un nerrom: „Decât să ia ţigan
kaştaliu, mai bine rumân, e mai deştept!”147
În acest context, există premisele unei stime de sine grupale, dar şi etnice crescute, lucru
motivat în varii moduri: păstrarea cât mai fidelă a valorilor Rromanipen-ului, fapt prin care grupul de
apartenenţă este cel superior şi se află în opoziţie cu rromii kaştalii, nevorbitori de limbă rromani,
asimilaţi cultural („Ame sem rrom ciace: rromanes rromanes, sumnakai sumnakai, amare şeia, te iertis,
prandizen şeia bare, ame das pakiu e phurenge, o dad si dad, o baro phral si baro phral, o kak si

138
Rrom căldărar, 41 ani, nici o clasă, Buzescu (judeţul Teleorman): „Aşa e la noi! Noi suntem rromi adevăraţi, vorbim
ţigăneşte, avem portul nostru bătrânesc şi obiceiurile noastre vechi! Noi nu facem ca gagiii! Voi nu ştiţi, rromi românizaţi,
ca să fac cu voi?!”
139
Rrom căldărar, 44 ani, 4 clase, Buzescu (judeţul Teleorman).
140
Rrom căldărar, 38 ani, 8 clase, Brateiu (judeţul Sibiu).
141
Rrom căldărar, 46 ani, nici o clasă, Ciurea (judeţul Iaşi).
142
Rrom gabor, 42 ani, nici o clasă, Tg. Mureş (judeţul Mureş).
143
Rrom căldărar, 39 ani, nici o clasă, Buzescu (judeţul Teleorman).
144
Rrom gabor, 22 ani, nici o clasă, Tg. Mureş (judeţul Mureş).
145
Rrom căldărar, 38 ani, 8 clase, Brateiu (judeţul Sibiu).
146
Rrom căldărar, 38 ani, 8 clase, Brateiu (judeţul Sibiu).
147
Rrom căldărar, 29 ani, 4 clase, Ciurea (judeţul Iaşi).

39
kak!”148, „Ame rrom sam, so aver: si amen amari buki purani, ol mai phuro si amaro şero! Phiravas
amare gadentza ciace, amaro portosi purano!”149, „Ame rrom ciace: kana si amen te maras amen, ame
keras kris”150, „Sunt ţigan adevărat, de la roata căruţei!”151), statut economic ridicat privit ca o revanşă
atât faţă de români, cât şi faţă de ceilalţi ţigani („Suntem ţigani adevăraţi, avem bani, ştim să-i facem,
ne-am ridicat case mari, le-am arătat noi şi ţiganilor şi rumânilor cine suntem!”152, „Noi suntem ţigani
ţigani, vorbim ţigăneşte, dar avem bani, facem afaceri, ne-am modernizat şi noi!”153, „Ascultă la mine
bine: ţiganu’ face bani şi din piatră seacă! Că aşa a trebuit să trăim: din nimic să facem de mâncare la
copii!”154), statut social ridicat, în ciuda unei istorii tragice („Noi, ţiganii, suntem un popor de valoare,
văzut de Dumnezeu, am trecut prin multe, dar am rezistat, suntem neam tare, n-am murit, deşi mulţi ar
fi vrut să ne omoare de tot! Murim şi ne ridicăm din morţi!”155, „Neamul nostru e neam mare, că
suntem ţigani adevăraţi şi suntem văzuţi şi de ţigani şi de români! Nu e unul să nu ne respecte!”156),
nivel de studii („Băieţii noştri sunt băieţi deştepţi, i-am trimis să facă facultate, îi susţinem
să-nveţe!”157; „Ne-am mai schimbat şi noi, nu mai suntem aşa înapoiaţi: ne dăm copiii să-nveţe carte,
să nu rămână proşti cum am fost noi! Pe vremea noastră aşa era, da’ acum s-au mai schimbat timpurile:
avem şi noi alte pretenţii!”158), generozitate, bunătate („Adevăr vă zic: un rumân între ţigani trăieşte
bine, un ţigan între rumâni nu trăieşte!”159, „Ţiganii, ascultă-mă pe mine, au suflet mare, când au, dau,
când n-au, tot dau, din ce n-au, tot dau! Au o inimă cum n-ai să vezi la rumâni!”160).
Cercetarea de teren a demonstrat că stima de sine crescută are o serie de cauze, toate reunind
planul psihologic intrinsec al reprezentării de sine în raport cu itinerariul existenţial propriu cu planul
exterior al reprezentărilor sociale despre grupul etnic de apartenenţă / de origine. În contextul unei
stime de sine crescute, primul plan îl învinge pe cel de-al doilea , iar stima de sine individuală puternică
se transferă într-o stimă de sine grupală la fel de puternică, aceasta din urmă dezvoltându-se într-o
stimă de sine etnică pozitivă.
O istorie personală de succes creşte stima de sine individuală şi oferă contextul unei stime de sine
etnice crescute: „Eu unul sunt mândru de ce am reuşit să fac în viaţă: am făcut facultate, am ştiut să fac
şi bani! Cred că mulţi dintre ai noştri pot să facă ceea ce am făcut eu, numai că ar trebui susţinuţi!”161
Împărtăşirea unor valori comune, între care limba, tradiţiile, normele de comportament
intracomunitar, religia, alături de convieţuirea într-un spaţiu în care manifestarea plenară a identităţii
etnice este încurajată şi apartenenţa etnică este pozitivată, au un rol profund apotropaic, aşadar asigură
un mediu protector, în care individul nu numai că se poate manifesta etnic fără teama de a fi judecat
negativ, dar grupul de origine este cel prin care îşi justifică succesul: „Ame ci keras sar le gaje: amare
şeia prandizen uje, şeia bare! Ame das pakiv e phurenge! Ame sem rrom ciace, das duma rromanes, si

148
Rrom călădrar, 43 ani, 4 clase, Râmnicelu (judeţul Teleorman): „Noi suntem rromi adevăraţi: limba noastră e limbă
adevărată, aurul aur, fetele noastre, să mă ierţi, se mărită fete mari, noi îi respectăm pe ăi bătrâni, tatăl e tată, fratele mai
mare frate mai mare, unchiul unchi!”
149
Rrom căldărar, 28 ani, 7 clase, Brateiu (judeţul Sibiu): „Noi suntem rromi, ce altceva: avem meseria noastră veche, ăl
mai bătrân e capul nostru! Umblăm cu hainele noastre adevărat, portul nostru vechi!”
150
Rrom căldărar, 49 ani, 4 clase, Buzescu (judeţul Teleorman): „Noi suntem rromi adevăraţi:când ne certăm, facem
adunare de judecată”.
151
Rrom argintar, 65 ani, 8 clase, Bucureşti.
152
Rrom căldărar, 45 ani, 2 clase, Buzescu (judeţul Teleorman).
153
Rrom ursar, 49 ani, 10 clase, Toflea (judeţul Galaţi).
154
Rrom căldărar, 59 ani, 6 clase, Brateiu (judeţul Sibiu).
155
Rrom ursar, 45 ani, absolvent de liceu, Toflea (judeţul Galaţi).
156
Rrom ursar, 43 ani, absolvent de liceu, Toflea (judeţul Galaţi).
157
Rrom ursar, 45 ani, absolvent de liceu, Toflea (judeţul Galaţi).
158
Rromni căldărăreasă, 27 ani, nici o clasă, Ciurea (judeţul Iaşi).
159
Rrom căldărar, 46 ani, 6 clase, Râmnicelu (judeţul Buzău).
160
Rrom căldărar, 37 ani, 3 clase, Buzescu (judeţul Teleorman).
161
Rrom ursar, 45 ani, absolvent de studii superioare, Toflea (judeţul Galaţi).

40
amen amaro porto!”162; „Suntem gabori, rromi curaţi, adevăraţi, ne ţinem de toate ale noastre: meserie
ştim, limba noastră o dăm copiilor noştri, căsătoria se face în curăţenie, credem în Isus, şi atunci
Dumnezeu ne iubeşte, ne iubeşte ca rromi, nu ca altceva!”163; „În ţigănie la noi nu-i ca la rumâni: noi
avem felul nostru, vorba noastră, traiul nostru! Cum să fie? Ţigănesc, adică, cum să-ţi spun eu să mă
înţelegi, curat!”164
O altă cauză a stimei de sine crescute este situaţia socio-economică curentă bună, atât
personală, cât şi a familiei, care, la fel, oferă individului sentimentul de protecţie, care devine
sentiment de mândrie etnică: „Avem case mari, maşini, ştim să facem bani, suntem mai tari ca
rumânii!”165; „Mulţumesc lui Dumnezeu, bani am ştiut să fac, le-am făcut copiiilor mei un viitor
frumos, mă mândresc cu ce-am reuşit în viaţă! Şi să ştii că, dacă eram român, nu ştiam să mă descurc
aşa de bine! Noi, ţiganii, ştim să ne descurcăm, avem fler la comerţ!”166
Deşi, de cele mai multe ori, contribuie la scăderea stimei de sine etnice, datorită stereotipurilor
negative care o caracterizează, imaginea / reprezentarea socială a grupului de apartenenţă / de origine
poate contribui şi la creşterea stimei de sine etnice, prin stereotipurile pozitive atribuite de alteritate
rromilor: „Şi românii spun că suntem uniţi şi ne ajutăm unii pe alţii şi să ştii că aşa e!”167; „Toată lumea
recunoaşte că suntem cei mai buni la muzică! Cum să nu fii mândru de asta!”168; „De sufletişti, suntem
sufletişti, şi românii recunosc!”169
Compararea socială dintre grupul de apartenenţă / de origine şi celelalte grupuri ale societăţii
este uneori favorabilă grupului de apartenenţă / de origine, aşadar favorizează creşterea stimei de sine
etnice prin următoarele procese de raportare:
1. raportarea superiorizantă la grupul de referinţă / grupul majoritar
„N-au rumânii nici inima noastră, nici talentul nostru!”170
2. raportarea superiorizantă la alteritatea relativă, aşadar la alte neamuri de rromi; acest lucru
demonstrând, de fapt, mai ales o stimă de sine grupală crescută, în defavoarea celei etnice „Noi nu
suntem ca alţi ţigani, noi suntem rromi adevăraţi, vorbim rromani, ţinem de tradiţiile noastre!”171;
„Neamul meu e neam fin, de oameni subţiri, duşi la şcoli, nu ca alţi ţigani care ne fac de râs!”172
Deşi, în majoritatea cazurilor, raportarea pozitivă la propria persoană conduce mai ales la
creşterea stimei de sine individuale, cel mult grupale / de familie / de neam, ea poate crea premisele
unei creşteri direct proporţionale şi a stimei de sine etnice, prin:
1. raportarea la tine însuţi din trecut – memoria despre sine argumentat pozitivată
„Am făcut ceva în viaţă, am copii mari, la casele lor, le-am făcut tuturor case, am bani să trăiesc bine la
bătrâneţe, sunt mândru de mine şi ca om şi ca ţigan!”173; „Am învăţat carte şi i-am învăţat şi pe copiii
mei să-nveţe carte şi să fie mândri că sunt rromi! Şi eu zic c-am reuşit să scot oameni din ei!”174
2. raportarea la tine însuţi din viitor – aspiraţiile personale sunt clare, bine definite, desfăşurate pe
termen mediu şi lung

162
Rrom căldărar, 48 ani, 3 clase, Ciurea (judeţul Iaşi): „Noi nu facem ca gajeii: fetele noastre se mărită curate, fete mari!
Noi respectăm bătrânii! Suntem rromi adevăraţi, vorbim rromani, avem portul nostru!”
163
Rrom gabor, 32 ani, 8 clase, Crăciuneşti (judeţul Mureş).
164
Rromni din neamul gaborilor, 47 ani, nici o clasă, Crăciuneşti (judeţul Mureş).
165
Rrom căldărar, 28 ani, 4 clase, Buzescu (judeţul Teleorman).
166
Rrom căldărar, 43 ani, 4 clase, Bucureşti.
167
Rromni ursăreasă, 42 ani, 8 clase, Buzău (judeţul Buzău).
168
Rrom lăutar, 50 ani, 5 clase, Zece Prăjini (judeţul Iaşi).
169
Rrom vătraş, 36 ani, 8 clase, Găgeşti (judeţul Vrancea).
170
Rrom ursar, 49 ani, 6 clase, Fântânele (judeţul Teleorman).
171
Rrom căldărar, 49 ani, 8 clase, Sibiu (judeţul Sibiu).
172
Rrom lăutar, 35 ani, 10 clase, Bucureşti.
173
Rrom argintar, 56 ani, 4 clase, Bucureşti.
174
Rrom vătraş, 49 ani, absolvent de studii superioare, Brăila (judeţul Brăila).

41
„Vreau să termin şcoala, să merg la liceu, apoi la facultate, să mă însor şi să am trei-patru copii! Şi mai
vreau să fac bani pentru familia mea, s-o ducem bine şi s-avem tot ce ne trebuie!”175
În acelaşi sens, al creşterii stimei de sine individuale şi al creării de premise pentru creşterea
stimei de sine etnice acţionează şi nivelul de studii ridicat: „Acum suntem tot mai mulţi rromi cu studii
superioare şi mă mândresc cu asta!”176; „Avem carte, avem cu ce ne mândri şi ne respectă şi românii,
n-avem carte, îşi bate joc toată lumea de noi!”177
Apartenenţa la mişcarea rromilor, în special pentru rromii care fac parte din grupuri aculturate
(care şi-au pierdut toate caracteristicile etnice) sau semi-aculturate (care şi-au păstrat numai limba
rromani) se poate constitui într-un substitut al comunităţii rrome pierdute şi, prin aceasta, al comuniunii
şi protecţiei asigurate de viaţa în comunitate, aşadar joacă un rol important în creşterea stimei de sine
etnice: „Înainte să vin în organizaţiile rromilor, mi-era ruşine că sunt rrom, mă vedeam negru şi urât,
mi-era ruşine să pun mâinile pe bancă să nu se vadă ce negre sunt, mă frecam pe faţă cu săpun să mă
albesc, dar mai ales mi-era groază să nu se fure ceva în jurul meu ca să nu se dea vina pe mine! Acum
sunt mândru că sunt rrom, am devenit puternic!”178
Se poate spune chiar că mişcarea rromilor are atributele unui nou neam de rromi: limbaj comun
(al proiectelor sau al politicii), meserie comună (muncă în folosul rromilor), vestimentaţie comună
(stilul office, în general sau costumul tradiţional rrom, chiar şi pentru rromii care nu provin din
subgrupuri tradiţionale, în cazul organizaţiilor care se revendică a fi mai aproape de tradiţie), interese
asemănătoare (toate legate, într-un fel sau altul, de cauza drepturilor civice şi / sau etnice ale rromilor),
norme morale asemănătoare (de pildă, a nu încuraja traseismul persoanelor dintr-o organizaţie într-alta,
a lucra specializat, în proiecte conforme competenţei membrilor organizaţiei).
Principalele contexte de manifestare a unei stime de sine crescute sunt comunitatea de rromi
compactă, mai ales tradiţională - cu menţiunea că, în aceste condiţii, s-ar putea ca individul să aibă o
stimă de sine etnică crescută în interiorul comunităţii protectoare, care apoi să scadă sau să fie
susceptibilă de a scădea în exteriorul comunităţii, unde spaţiul protector, securizant, dispare -, şi
instituţiile publice în cadrul cărora se cultivă identitatea etnică rromă.
În condiţiile unei stime de sine fragilizate de istoria de excludere socială şi de reprezentările
sociale negative ale rromilor, este deseori nevoie de validarea exterioară a statutului pozitiv pentru o
internalizare coerentă a apartenenţei etnice care să conducă la o stimă de sine crescută. Datorită acestui
fapt, instituţiile publice moderne de reprezentare şi cultivare a identităţii etnice rrome au un efect mult
mai de durată şi mai profund asupra creşterii stimei de sine etnice a rromilor, în comparaţie cu
instituţiile din interiorul culturii tradiţionale (familia, judecata cutumiară, breasla tradiţională etc.), cu
atât mai mult cu cât cele dintâi le înglobează şi le cultivă, în paradigmele modernităţii, pe cele din
urmă.
Care ar fi aceste instituţii, aşa cum rezultă ele din cercetarea de teren întreprinsă de prezentul
studiu? O primă instituţie ar fi şcoala cu predare în limba rromani, aşa cum există la Măguri (judeţul
Timiş), despre care vom vorbi mai pe larg în capitolele care urmează: „Si amen amari şkola ai sam bare
latar! Sikliovas mişto, si amen sikliarne laşe, amare rrom, rromane lila, bukia laşe, şkola şukar! Sam
bahtale so si amen kadaia şkola rromani, so sikliovas rromanes! Ame sam rrom!”179
O altă instituţie ar fi organizaţia de rromi, aşa cum am arătat, deseori substitutul comunităţii de
rromi pierdute, în special pentru rromii aculturaţi şi care încearcă să reînveţe să fie rromi: „Aici simt că
respir, că este casa mea! În asociaţie este familia mea, sufletul meu! Toată ţigănia pe care n-o am

175
Copil rrom, 12 ani, clasa a VIa, Măguri (judeţul Timiş).
176
Rrom ursar, 38 ani, absolvent de studii superioare, Bacău (judeţul Bacău).
177
Rrom căldărar, 58 ani, absolvent de studii superioare, Hunedoara (judeţul Hunedoara).
178
Rrom vătraş, 30 ani, absolvent de studii superioare, Bucureşti.
179
Copil rrom, 10 ani, clasa a IVa, Şcoala din Măguri (judeţul Timiş): „Avem şcoala noastră şi suntem mândri de ea!
Învăţăm bine, avem profesori buni, rromi de-ai noştri, cărţi rrome, condiţii bune, şcoală frumoasă! Suntem fericiţi că avem
şcoală rromă, că învăţăm în limba rromani! Doar suntem rromi!”

42
nicăieri o am aici! Adevărata ţigănie de care sunt mândru şi o iubesc este aici, şi nicăieri în altă
parte!”180
O instituţie cu o importanţă deosebită este instituţia de cult în cadrul căreia se predică şi se
cântă în limba rromani sau şi în limba rromani, unde individul rrom se simte valorizat ca fiu al lui
Dumnezeu rrom, diferit de ceilalţi şi totodată egal cu ei. Mai mult, unele culte neoprotestante
(adventiştii de ziua a şaptea, penticostalii, baptiştii, creştinii după evanghelie etc.) subliniază faptul că
poporul rrom este iubit de Dumnezeu în mod special, deosebit de celelalte popoare, tocmai pentru a
fost exclus şi chinuit de societate vreme de secole şi este năpăstuit, îndurerat şi cunoaşte suferinţa ca şi
Mântuitorul, tocmai pentru că a fost un popor nomad, alungat de peste tot, fără o ţară şi fără o casă, fără
un loc al lui. Acesta ar fi motivul pentru care Dumnezeu îi iubeşte pe rromi altfel decât pe alţii şi le
oferă acestora, celor fără loc, un loc de cinste în împărăţia Lui, nu numai în cer, dar şi pe pământ: „Ne
iubeşte Dumnezeu tocmai pentru că suntem rromi, cei mai năpăstuiţi fii ai Lui, fără ţară, fără casă, că
am fost robi şi nomazi ca şi poporul ales al Israelului!”181; „La noi în biserică se cântă rromanes, cântă
şi gajeii! Şi lor le place să cânte rromanes! Tuturor le place! Dacă-i frumos! Noi, cu grupul nostru
muzical „Gaborii” am început să mergem peste tot în ţară să dăm concerte! Toată lumea ne iubeşte şi
ne respectă!”182 Pledoaria pentru poporul rrom ca popor ales de Dumnezeu, alăturată valorizării plenare
a limbii rromani în aceste lăcaşe de cult, nu fac decât să crească stima de sine etnică a rromilor
aparţinători respectivelor culte. Mai mult decât atât, când biserica este rromă, prin majoritatea
membrilor săi, prin utilizarea majoritară a limbii rromani, prin muzica tradiţională rromani revalorizată
prin texte religioase şi prin autonomia sa faţă de restul cultului (de exemplu, Centrul Creştin al
Rromilor din Sibiu), stima de sine etnică a rromilor are motive în plus să crească: „Amende, and-i
khangheri si mai but rrom, pakiau so si numa rrom. Ame ghilabas rromanes. Vi o raşai si rrom, kerel
predika rromai! Cialiol amenghe but kadia! Rrom sam, ci aver, bahtale sam kadia! E Devles dukhal
leske amendar but!”183
O variantă îmbunătăţită a comunităţii de rromi compacte este aceea în care şi administraţia
publică locală este majoritar rromă (de exemplu comunitatea de rromi din Bărbuleşti, judeţul Ialomiţa,
comunitatea de rromi din Toflea, judeţul Galaţi). Spre deosebire de comunitatea de rromi tradiţională,
în stare să ofere o protecţie temporară individului, aproape în exclusivitate în contextul în care individul
se află în interiorul comunităţii, comunitatea care se bucură de o administraţie rromă oferă individului
un grad de securitate mai profund şi mai durabil, tocmai prin aceea că are un grad de autonomie etnică
mai ridicat: „Cum să nu fim mândri că suntem rromi! Doar aici noi am câştigat alegerile!”184; „La noi
primarul este rrom, noi rromii l-am ales, că e de-al nostru!”185
Şi totuşi, chiar şi la rromii cu o situaţie socio-economică bună, vorbitori de limbă rromani şi
păstrători ai normelor şi valorilor Rromanipen-ului, care au toate motivele să fie mândri de identitatea
lor de rromi şi chiar au o stimă de sine etnică crescută, se manifestă un oarecare complex de
inferioritate faţă de alteritatea considerată superioară inclusiv datorită culorii: „Ita amaro şaoro, so
şukar si, parnoro ai şukar, phenes so si gajoro, ci trobul leske rromniori, lela leske iekh rakliori, te
merau!”186; „Eu sunt ţigan adevărat, ţigan de ţigănie, cum să nu mă mândresc cu ce sunt! De români ce
să zic: au mai multă carte, sunt mai văzuţi, noi suntem mai descurcăreţi, ei sunt mai deştepţi!”187.
180
Rrom vătraş, 30 ani, absolvent de studii superioare, Bucureşti.
181
Rrom gabor, 36 ani, 6 clase, Tg. Mureş (judeţul Mureş).
182
Rrom gabor, 34 ani, 8 clase, Tg. Mureş (judeţul Mureş).
183
Rromni căldărăreasă, 38 ani, 6 clase, Sibiu (judeţul Sibiu): „La noi în biserică sunt mai mulţi rromi, cred că sunt numai
rromi. Noi cântăm în limba rromani. Şi pastorul este rrom, ţine predica în limba rromani! Ne place foarte mult aşa! Doar
suntem rromi, nu altceva, suntem fericiţi aşa! Dumnezeu ne iubeşte mult! ”
184
Rrom ursar, 37 ani, 8 clase, Bărbuleşti (judeţul ialomiţa).
185
Rrom ursar, 46 ani, absolvent de liceu, Toflea (judeţul Galaţi).
186
Rromni căldărăreasă, 53 ani, 6 clase, Râmnicelu (judeţul Buzău): „Iată băieţelul nostru, ce frumos e, albişor şi frumos,
zici că-i românaş, nu-i trebuie ţigăncuşă, o să-şi ia româncuţă, să mor eu!”
187
Rrom ursar, 42 ani, 8 clase, Bucureşti.

43
Totodată, există o formă de mimetism a societăţii rrome tradiţionale, care are, deseori, tentaţia de a
imita sau de a copia modelul vernacular nerrom, dar, ceea ce este interesant de semnalat, mimetismul
se manifestă aproape în exclusivitate pe planul vieţii materiale, normele şi valorile fundamentale ale
culturii tradiţionale rămânând, de cele mai multe ori, intacte: „Avem baie cu jacuzzi, ca rumânii ăia cu
bani! Unde să fie baia, afară, doar n-o să fie în casă, să ne spurcăm! Amende si mahrime kadia!”188;
„Acum mai punem şi noi rochii la nunţi, ca rumâncele, nu mai purtăm numai fuste dintr-alea creţe!
Dintr-alea poartă mai mult alea bătrâne! Şi-apoi nu se mai încreţesc cu mâna, ca înainte, acum se poartă
încreţite cu maşina! Da’ şi rochiile sunt lungi, peste, să mă ierţi, genunchi, că la noi nu e ca la gagii, să
purtăm fuste scurte!”189
Sunt şi rromi care, proveniţi fiind dintr-o comunitate tradiţională şi bogată, au adoptat strategia
ocultării identităţii etnice pentru a reuşi în afaceri şi a-şi dobândi un statut social superior. Aceştia mai
păstrează unele dintre valorile Rromanipen-ului, mai ales limba rromani, însă consideră că ar trebui
ocultate însemnele vizibile ale identităţii rrome, în special portul tradiţional şi denumirile rrome ale
afacerilor: „Înţeleg că suntem rromi, eu unul mă mândresc că sunt ţigan, dar de ce trebuie neapărat să
ne afişăm aşa? De ce porţi fuste creţe, doar ai făcut şcoală?! Ar trebui să ne mai modernizăm şi noi,
măcar ăştia care am reuşit! Şi de ce să dăm nume ţigăneşti afacerilor noastre? Ce, japonezii dau nume
japoneze companiilor lor, au succes şi fiindcă le dau nume americane! Eu, de exemplu: ce-ar fi să dau
un nume ţigănesc companiei mele?! Aş falimenta!”190 În acest caz, avem de-a face, de fapt, cu o stimă
de sine individuală crescută şi cu o stimă de sine etnică scăzută, deşi, aparent, ridicată.
Culoarea este, la majoritatea rromilor prezenţi în studiul nostru, un element important de
structurare a stimei de sine. Stigmatul culorii negre demonstrează o stimă de sine etnică scăzută,
culoarea albă fiind deosebit de apreciată, atât ca valoare a esteticului („E frumoasă, că-i albă ca o
româncă!”191), cât şi ca modalitate de ocultare a identităţii etnice stigmatizate („Mama era albă şi
frumoasă, cu ochi albaştri, frumoasă de ziceai că-i româncă! Dacă o îmbrăcai în haine de româncă,
jurai că-i româncă! Da’ ea, proasta, umbla cu fuste lungi!”192). Folclorul confirmă acest punct de
vedere: „Sas shukar aj parni sai jekh rakliori!” (Era frumoasă şi albă ca o fată de român!).
La toate categoriile de rromi studiate, apar forme de dualism, menite să asigure ceea ce se
consideră a fi integrarea în societatea românească, adaptarea la societatea alterităţii majoritare şi
dominante: la rromii asimilaţi, săraci sau bogaţi, acest dualism este conştientizat, strategic şi are rolul
bine definit de a oculta identitatea etnică pe care nu numai că se consideră că o respinge societatea
majoritară, dar pe care rromii înşişi o resping ca urmare a internalizării stigmatului („Acasă mai merge
cu ţigănia, ne mai scapă şi nouă, mai stăm în papuci, mai mâncăm cu mâna, doar suntem ţigani, ce
naiba, dar în societate trebuie să fii domn, la cravată şi cămaşă, cu furculiţa şi cuţitul la masă, numai
aşa o să te accepte şi o să te respecte românii”193. „Aici, că suntem între noi, putem să mai umblăm cu
ţigănii dintr-astea, să vorbim mai tare, să ne mai înjurăm, că noi, ţiganii, aşa suntem: acum ne certăm,
acum ne-mpăcăm! Da’ cu gagiii nu merge, acolo trebuie să fii atent ce-ţi iese din gură, că gagiul nu te
iartă! Şi au şi dreptate, ce să mai zic, sunt mai civilizaţi!”194), iar la rromii, săraci sau bogaţi, care
păstrează valorile Rromanipen-ului, inclusiv conceptele de pur şi impur şi ruşinea de a vorbi despre
partenerul de viaţă în public, manifestată prin a-şi cere iertare de la interlocutor, dualismul este
subconştient, parţial impus din exterior şi se referă mai ales la aspecte vizibile, materiale („Dacă merg
la Bucureşti, iau şi eu geantă, ca rumâncile, că aşa e frumos, să nu mă fac de râs în oraş, da’ acasă, între
ţigani, nu purtăm geantă, cum să mergi cu geanta pe umăr în ţigănie, că râd şi copiii de tine, iar ăi

188
Rromni căldărăreasă, 35 ani, nici o clasă, Ciurea (judeţul Iaşi): „La noi e spurcare aşa!”.
189
Rromani căldărăreasă, 32 ani, 8 clase, Sinteşti (judeţul Ilfov).
190
Rrom ursar, 45 ani, absolvent de liceu, Bucureşti.
191
Rromni din neamul lăutarilor, 68 ani, 6 clase, Bucureşti.
192
Rromni din neamul lăutarilor, 47 ani, 10 clase, Bucureşti.
193
Rrom lăutar, 44 ani, 8 clase, Bucureşti.
194
Rrom spoitor, 39 ani, 3 clase, Caracal (judeţul Olt).

44
bătrâni te fac, să mă ierţi, curvă, la noi e ruşine să umbli cu geanta pe umăr! Noi suntem ţigani
adevăraţi!”195, „Eu la afaceri merg la cămaşă şi cravată, mă-mbrac frumos, că ne-am civilizat şi noi,
doar nu suntem ţigani dintr-ăia înapoiaţi, da’ când umblu, să mă iertaţi, cu ţiganca după mine, mă vede
gagiul, mai bine n-o iau, mai bine îi spun eu că-s ţigan, decât să mă vadă el, să mă iertaţi, cu ţiganca
după mine! Nu de altceva, da’ să nu râdă de mine! Acasă o iau peste tot, pe la nunţi, pe la botezuri, că
aşa-i la noi, ne respectăm familia!”196, „În oraş pun şi eu altfel de fustă, nu chiar de-asta creaţă, ca la
noi, da’ tot lungă, că la noi aşa e! Altfel e ruşine!”197).
De altfel, societatea tradiţională rromă, ca oricare societate tradiţională, este profund şi
fundamental ierarhică, aşadar, deşi încurajează modelul colectiv de organizare, tip familie comunitară
marcată de sentimentul fraternităţii, aparent paradoxal, această fraternitate nu este generală şi amorfă,
ci se desfăşoară între limitele statutului social cu care se identifică fiecare individ: nu se vor amesteca
niciodată indivizi aflaţi pe trepte sociale diferite. Rezultatul: o stimă de sine individuală şi grupală
uneori în opoziţie cu stima de sine etnică. Aşa cum demonstrează şi prezentul capitol, primele două
deseori crescute, iar ultima deseori scăzută.
Ar fi câteva concluzii care s-ar putea trage din prelucrarea acestor date de teren. Stima de sine
crescută se datorează câtorva factori fundamentali între care cei mai importanţi sunt apartenenţa la o
comunitate rromă compactă, tradiţională şi înstărită, eventual cu o administraţie rromă, apartenenţa la o
instituţie publică în care identitatea etnică rromă este valorizată (şcoală cu predare în limba rromani,
biserică rromă sau care valorifică limba şi cultura rromani, organizaţie de rromi care cultivă identitatea
rromani, starea economică bună şi asumarea unui set de valori şi norme interne grupului etnic, religios,
ocupaţional, care dau conştiinţa apartenenţei şi a mândriei de sine. Stima de sine crescută este susţinută
şi de nivelul intelectual, care poate fi de două feluri: nivel de studii ridicat alăturat prezenţei unor
elemente de cultură modernă, ambele bucurându-se şi de recunoaşterea societăţii nerrome („Nouă ne-a
plăcut să învăţăm carte, nu să rămânem proşti! Uite, băiatul meu e student la două facultăţi! E foarte
deştept, îl apreciază profesorii!”198, „Dintre noi, căldărarii, sunt cei mai mulţi scriitori ai rromilor!
Românii ne respectă!”199), precum şi inteligenţă nativă, completată de o vastă şi profundă experienţă de
viaţă („Ţiganii noştri sunt deştepţi, cunosc omul, ţi-l citesc de cum îl văd, ce mai, cunosc psihologia
fără s-o fi studiat la şcoală!”200, „Ţiganul ăsta bătrân n-are şcoală, da’ are şcoala vieţii, care face cât
zece şcoli dintr-astea de-ale voastre! Ştie toate lucrurile fără să le fi citit vreodată!”201). Stima de sine
etnică crescută se sprijină şi pe stima de sine individuală şi grupală crescute („Neamul nostru e neam
mare, neam vechi, de ţigani adevăraţi!”202, „La noi nu există să se fure, să se omoare sau să se facă alte
blestemăţii! Noi avem meseria noastră moştenită din tată-n fiu, ne facem viaţa din ce muncim! Şi,
vorba aia, ştim să muncim bine, avem bătaia ciocanului în vine! Batem arama de când ne ştim, de mic
ne-nvăţăm! Nu-s mulţi aşa buni ca noi!”203), care însă se manifestă ca atare mai ales în interiorul
grupului de origine / de apartenenţă, putând să scadă considerabil în afara grupului de origine protector
(„Aici, între noi, sunt ţigan de seamă, între români las nasul mai jos!”204). Această scădere a stimei de
sine în mediul nerrom s-ar putea interpreta şi în sensul dualismului despre care am vorbit deja: ar putea
fi numai o falsă scădere a stimei de sine, o formă de auto-umilire de faţadă, ca să creadă celălalt că-ţi
este superior, tu însă ştiind că, de fapt nu-ţi este, aşadar stima de sine rămânând, în realitate, crescută.

195
Rromni căldărăreasă, 32 ani, 8 clase, Sinteşti (judeţul Ilfov).
196
Rrom căldărar, 47 ani, 4 clase, Sinteşti (judeţul Ilfov).
197
Rromni căldărăreasă, 36 ani, nici o clasă, Ciurea (judeţul Iaşi).
198
Rrom căldărar, 49 ani, 10 clase, Sibiu (judeţul Sibiu).
199
Rromni căldărăreasă, 43 ani, absolventă de liceu, Sibiu (judeţul Sibiu).
200
Rrom gabor, 56 ani, 10 clase, Sibiu (judeţul Sibiu).
201
Rrom gabor, 25 ani, 10 clase, Sibiu (judeţul Sibiu).
202
Rrom căldărar, 44 ani, 6 clase, Ciurea (judeţul Iaşi).
203
Rrom căldărar, 39 ani, 4 clase, Brateiu (judeţul Sibiu).
204
Rrom căldărar, 33 ani, 4 clase, Ciurea (judeţul Iaşi).

45
Stima de sine crescută se bazează şi pe stima celorlalţi, în special pe stima nerromilor, care vine să
confirme valoarea internă („Suntem neam mare! Ne respectă şi ne apreciază şi românii!”205, „Până şi
rumânii ne respectă! Nu au ce să ne reproşeze!”206, „Ţiganii, ca ţiganii, da’ rumânii ne apreciază!”207),
ceea ce are însă şi un sens opus, acela referitor la o stimă de sine de fapt scăzută, care are mereu nevoie
de confirmări externe pentru a-şi justifica valoarea. Pe de altă parte, procesul este şi invers: o stimă de
sine crescută atrage după sine şi stima celorlalţi, fie ei rromi sau nerromi.
O altă concluzie care s-ar putea trage ar fi aceea că stima de sine etnică este cu mult mai
ridicată la rromii care păstrează valorile Rromanipen-ului, fie ei bogaţi sau săraci, chiar dacă apare,
uneori, umbrită de stima de sine individuală şi grupală, iar la rromii aculturaţi, stima de sine individuală
şi grupală sunt crescute, dacă există reuşită social-economică individuală sau grupală, dar stima de sine
etnică, şi la cei bogaţi, şi la cei săraci este, în general, scăzută.

FAVORIZAREA IN-GRUPULUI SAU A OUT-GRUPULUI?

Adrian-Nicolae Furtună

1. Este apartenenţa la grup necesară?

2. „Out-grupul” – mediul în care pot să reuşesc cu valorile învăţate în comunitate?

1. ESTE APARTENENŢA LA GRUP NECESARĂ?

„Dacă eu am o bere şi beau o gură din ea şi îi dau la un

român să bea din ea, nu vrea să bea!
Dar dacă îi dau la un ţigan, bea el jumate şi eu jumate...”
(Băiat de etnie rromă, 18 ani, Săruleşti, judeţul Călăraşi,
Comunitate de rromi căldărari)

Notă: În cazul pierderii stimei etnice de sine,

apartenenţa la grupul etnic al rromilor, ca rrom, nu este neapărat necesară...
Oamenii, în viaţa de zi cu zi fac parte, aparţin mai multor grupuri, mai largi sau mai reduse ca
dimensiune sau nivel de recunoaştere. O persoană poate aparţine grupului său de muncă, grupului său
religios sau grupului de suporteri ai echipei preferate, dar în acelaşi timp poate avea apartenenţă la un
anumit grup etnic. Este potrivit să explicăm că în cadrul cercetării echipa a utilizat o serie mai largă de
definiţii ale grupului social şi ale grupului etnic. Iată definiţia grupului prezentată în manualul de
psihologie socială coordonat de profesorul Adrian Neculau, aparţinând lui Chantal Leclerc (1999) de
la Universitatea din Laval Québec: „un câmp psihosocial dinamic, constituit dintr-un ansamblu
reperabil de persoane, a căror unitate rezultă dintr-o comunitate de tip colectiv şi din interdependenţa

205
Rrom căldărar, 46 ani, 10 clase, Sibiu (judeţul Sibiu).
206
Rrom căldărar, 34 ani, 6 clase, Brateiu (judeţul Sibiu).
207
Rrom ursar lăutar, 38 ani, Zece Prăjini (judeţul Iaşi).

46
stilurilor individuale”.208 Pentru definirea grupului am mai consultat Dicţionarul de Sociologie
coordonat de Cătălin Zamfir şi Lazăr Vlăsceanu şi de asemenea, Dicţionarul de Sociologie Oxford.
Astfel pentru grupul social în Dicţionarul de Sociologie coordonat de profesorii Facultăţii de
Sociologie şi Asistenţă Socială din cadrul Universităţii Bucureşti, întâlnim următoarea definiţie:
„ansamblu de persoane caracterizat de o anumită structură şi cu o cultură specifică rezultate din
relaţiile şi procesele psihosociale dezvoltate în cadrul său. Ca atare este ireductibil la simpla însumare
sau juxtapunere a indivizilor”? În Dicţionarul de Sociologie Oxford întâlnim definiţii şi pentru grupul
social (care este un termen mai larg) şi pentru grupul de referinţă. Prezentăm în continuare definiţia
grupulului social: „Mai mulţi indivizi, definiţi de criterii prin apartenenţă formale şi informale, care
împărtăşesc un sentiment al unităţii şi sunt legaţi împreună prin modele de interacţiune relativ stabile”.
Dorim, pentru fundamentarea conceptuală a cercetării să luăm în considerare şi definiţia pentru grupul
de referinţă, care în cadrul cercetării noastre poartă un rol foarte însemnat în verificarea ipotezelor de
lucru: „Termenul grup de referinţă a fost introdus de Herbert Hyman în Archives of Psychology (1942)
pentru a desemna grupul luat ca etalon de către un individ atunci când îşi evaluează situaţia sau
conduita. Hyman a făcut distincţie între grupul de apartenenţă şi grupul de referinţă, folosit ca bază de
comparaţie. Un grup de referinţă poate fi sau nu totodată şi grup de apartenenţă”.
Vom enumera în continuare câteva definiţii pentru grupul etnic a cărui limite şi delimitări
conceptuale ne interesează în mod special. Dicţionarul de Sociologie Oxford (2003) pentru grupul etnic
prezintă următoarea definiţie: „acei indivizi care se consideră sau sunt consideraţi de alţii ca
împărtăşind caracteristici comune care îi diferenţiază de alte colectivităţi dintr-o societate în cadrul
căreia dezvoltă un comportament cultural distinct”.209 În dicţionarul coordonat de profesorii Cătălin
Zamfir şi Lazăr Vlăsceanu pentru grupul etnic, găsim explicaţia ce urmează: „grup cu tradiţii culturale
comune şi care are sentimentul identităţii ca subgrup în cadrul societăţii înglobante. Membrii unui grup
etnic diferă de ceilalţi membrii ai societăţii prin anumite trăsături culturale specifice: limbă, religie,
obiceiuri, îmbrăcăminte, comportamente. Unii sociologi consideră sentimentele etnice ca o extensie a
sentimentelor de rudenie.”210
Dorinţa de a aparţine şi asumarea în sine a apartenenţei la un anumit grup social sau etnic depind de
o serie mai largă de factori. Putem enumera printre ei conştiinţa individuală (care ţine de modul în care
este educată în mediul familial şi cel şcolar), nivelul de notorietate al grupului, aprecierea sau
stigmatizarea grupului respectiv. Fiinţa umană este în primul rând o fiinţă socială, deci cu tendinţe şi
nevoi profunde şi manifeste de asociere şi afiliere la anumite grupuri sau comunităţi. Apartenenţa la o
anumită comunitate ori grup social ajută individul în definirea şi identificarea personalităţii sale, la
cunoaşterea propriei personalităţi prin intermediul interacţiunii cu ceilalţi.
Identificarea etnică, recunoaşterea apartenenţei la un grup etnic manifestă în relaţiile cu ceilalţi şi în
percepţia de sine, este şi funcţie de percepţia generală a opiniei publice faţă de etnia respectivă.
Indivizii, în mod normal, tind spre dezechilibru interior şi spre justificare în situaţia când trebuie să îşi
asume apartenenţa la un grup etnic stigmatizat: „ – În tinereţe aveaţi mai multe prietene românce sau de
etnie rromă? – Numai între români am crescut ( o spune cu veneraţie), pe cuvânt..., să-ţi spun ceva:
aveam ceva cu ţiganii, nu-mi plăcea. – Nu vă plăceau ţiganii... – Nu că nu-mi plăcea..., cum să spun:
am crescut cu ei acolo în ţigănie.... şi toţi mă cunosc, care când mă vede mă întreabă „ce faci?”, dacă
am crescut acolo cu ei nu poţi să întorci spatele.... Şi mama, când a vrut să mă mărite cu un ţigan, n-
am vrut. - ... suntem oameni cu şcoală, cu educaţie, cu respect de familie, de semeni, de oameni, de
vecini...” (Femeie de etnie rromă, nevorbitoare de limba rromani, 60 de ani, situaţie materială bună,
Bucureşti)”.

208
Adrian Neculau (coord.), Manual de Psihologie Socială, Editura Polirom, Iaşi, 2004, p.211
209
Dicţionar de Sociologie Oxford, Editura Univers Enciclopedic, Bucureşti, 2003, p.220
210
Dicţionar de Sociologie, Coord. Cătălin Zamfir şi Lazăr Vlăsceanu, Editura Babel, Bucureşti, 1993, p.223

47
 Indivizii doresc, din teama de a nu fi şi ei stereotipizaţi, să facă distincţia clară între ei şi ceilalţi
aparţinând etniei lor despre care se spune că „fură”, „nu le place să meargă la şcoală”, sau „sunt
nerespectuoşi”. Asumarea in-grupului este riscantă, deoarece odată asumat există posibilitatea ca şi tu
să primeşti aceeaşi etichetă. „Favorizarea” in-grupului devine posibilă atunci când elementele de ordin
cultural (vezi definiţiile etniei) sunt trăite, practicate de către individ. Segmentul de rromi care tinde cel
mai mult spre „favorizarea” out-grupului este cel al „romilor românizaţi”, aşa cum sunt denumiţi în
Barometrul Incluziunii Romilor, publicat în Ianuarie 2007 de Fundaţia pentru o Societate Deschisă:

Tabelul 1. Copiii romi ar trebui să înveţe limba rromani în şcoală? – în funcţie de identificarea etnică
Rom românizat Alt fel de Altă etnie
rom (român, ungur etc.)
Dezacord total 19 10 23
Nu prea sunt de acord 18 28 28
Mai degrabă de acord 24 28 26
Total de acord 39 34 24
Total 100 100 100
Sursa: BIR, FSD - 2007 Diferenţele sunt statistic semnificative pentru p=0,01
Putem observa că pentru aproape jumătate dintre persoanele care nu aparţin etniei rromilor şi peste
o treime din rromi intervievaţi, limba rromani nu ar trebui să fie predată în şcoli. Analizând aceste date
în cadrul cercetării noastre, le putem interpreta ca pe o „favorizare” a out-grupului.
Utilizând datele cantitative culese în cele nouă comunităţi de rromi intervievate pe parcursul
cercetării noastre putem spune că există nevoia de afirmare şi asumare a identităţii etnice, în sensul că
„favorizarea” out-grupului de către elevii de etnie rromă începe a fi conştientizată.

Tabelul 2. Aţi fi de acord ca în şcoli să se predea lecţii despre rromi ?

Aţi fi de acord ca în şcoli să se

predea lecţii despre rromi ?
Da Nu NS/NR Total
Vârsta 9 - 10 ani 69 10 1 80
persoanelor 11 - 13 ani 48 5 1 54
intervievate. 14 - 15 ani 30 10 1 41
16 - 17 ani 5 0 0 5
Total 152 25 3 180
De asemenea, şi persoanele adulte cărora le-am aplicat acelaşi chestionar au răspuns aproape în
mod similar la această întrebare, mai mult de 90% fiind de acord ca în şcoli să se predea lecţii şi despre
rromi, simţindu-se nevoia de afirmare a identităţii etnice în contextul în care „haina de rrom” este
uneori greu de purtat.

Tabelul 3. Aţi fi de acord ca în şcoli să se predea lecţii despre rromi?

46 - 65 de ani Aţi fi 19 2 să se
de acord ca în şcoli 21
Total 175 lecţii despre rromi
predea 14 ? 189
Total

DA NU
Vârsta persoanelor 18 - 24 de ani 62 1 63
intervievate. 25 - 35 de ani 59 6 65
36 - 45 de ani 35 5 40

48
 Favorizarea out-grupului se poate realiza ţinând cont şi de statutul economic al individului:
subiecţii cuprinşi în studiul nostru cu o situaţie materială bună în prezent, dar care în trecut au fost
săraci, văd în ceilalţi rromi asemănători situaţiei lor trecute (în sensul sărăciei) o oglindă a trecutului lor
chinuit. Şi de aceea asumarea in-grupului devine din ce în ce mai grea. Observăm în acest caz o clară
favorizare a out-grupului: „Numai între români am crescut (o spune cu veneraţie)”, grupul românilor
este cel de referinţă, iar apartenenţa la etnia rromilor produce un dezechilibru interior al individului.
Această situaţie poate fi explicată prin teoria disonanţei cognitive, teorie care abordează relaţia
atitudine (faţă de etnia rromilor) – comportament (faţă de etnia rromilor), plecând de la veriga
comportamentală211. Festinger a dezvoltat această teorie plecând de la consistenţa cognitivă ca stare
psihologică în care cogniţiile, atitudinile şi comportamentele unei persoane sunt compatibile între ele.
Disonanţa cognitivă este o stare psihologică inconfortabilă ce se manifestă atunci când indivizii se
confruntă cu două cogniţii contradictorii. Această teorie mai este numită şi teoria acordului forţat,
punerea pe calapod în cazul nostru este aceea că individul ajunge în cele din urmă la un acord forţat cu
el însuşi, în sensul că el este forţat de împrejurări să îşi asume apartenenţa la etnia rromă.

2. „OUT-GRUPUL” – MEDIUL ÎN CARE POT SĂ REUŞESC CU VALORILE ÎNVĂŢATE ÎN

COMUNITATE?

„Dacă te-ar întreba cineva:

„De ce veniţi voi la şcoală cu fustele
astea lungi?”, ce-ai răspunde?
Asta-i legea la noi că suntem rromi!”
(Fată de etnie rromă, neamul căldărarilor,
14 ani, Brăila)

Cu toţii ne aflăm in-grup sau out-grup la un moment dat. Teoriile sociologice pun în evidenţă
faptul că fiecare dintre noi tinde să favorizeze in-grupul în defavoarea out-grupului, însă am putut
observa mai sus că aceasta depinde foarte mult şi de grupul de referinţă la care fiecare individ se
raportează, în condiţiile în care grupul meu de referinţă, de comparaţie nu se află în „in-grup”. Vom
analiza în acest capitol câteva din interviurile realizate cu persoane de etnie rromă, unele aparţinând
neamurilor tradiţionale, altele aparţinând rromilor „românizaţi”.
Înainte de a continua, dorim să prezentăm succint principalele valori şi norme culturale ale
rromilor tradiţionali, fapt ce ne va ajuta în înţelegerea mai profundă a mediului de viaţă tradiţional
rrom. Din cercetările de antropologie culturală efectuate de Lect. Dr. Delia Grigore reiese că una din
valorile ori normele rromilor tradiţionali este „o lajao” – ruşinea, ruşinea faţă de cei mai în vârstă, faţă
de fraţii mai mari (fie ei chiar şi cu un an), ruşinea femeilor în faţa bărbaţilor. O altă valoare culturală
este reprezentată de respectul profund faţă de bătrâni. Aceştia sunt consideraţi, la fel ca şi în alte
culturi, „izvoare vii de poveţe şi înţelepciune”, în unele comunităţi existând încă un „Sfat al
Bătrânilor”.
Valoarea culturală incontestabilă pe care o au şi la care ţin în mod special rromii tradiţionali este
„e rromani chib” - limba rromani, pe care o transmit pe cale orală din generaţie în generaţie. Alături de
limbă, rromii tradiţionali îşi afirmă şi valorifică portul tradiţional.

211
Adrian Neculau (coord.), Manual de Psihologie Socială, Editura Polirom, Iaşi, 2004, p.142

49
 Acestea ar fi la o primă vedere principalele valori culturale ce caracterizează din exterior etnia
rromilor.
Segmentul de rromi asupra căruia vom stărui în continuare este cel al rromilor tradiţionali,
întrucât ei sunt aceia care trebuie „să reuşescă cu valorile învăţate în comunitate”. Pentru a avea o
vedere mai largă asupra temei dorim să prezentăm pe scurt modul în care aceste valori sunt percepute
de populaţia majoritară. Să luăm exemplul limbii rromani: ea este puternic
ridiculizată şi ironizată. Putem remarca ironizarea dialectului căldărăresc
în special de către mijloacele de informare în masă, fie ele audio sau

Fotografie realizată de Alberto Bolocan

video: „Aoleu, mâncaţ-aş!”. Portul tradiţional rrom face de multe ori
deliciul telespectatorilor prin prezenţa în platoul de emisie a unei co-
prezentatoare, asistente sau figurante îmbrăcată în „ţigancă”...
Putem spune că acestea nu reprezintă altceva decât un „motor” de
perpetuare continuă a prejudecăţilor şi stereotipurilor despre rromi, fie ele
negative ori pozitive. Menţionăm că pe parcursul acestei cercetări am
realizat şi o scurtă analiză de conţinut, monitorizând o sută cinci articole
despre rromi în ziarul „Evenimentul Zilei”, din luna ianuarie a acestui an
până în luna octombrie. În cele o sută cinci articole cuvântul „poliţie,
poliţist” are o frecvenţă de o sută nouăsprezece212.
În mod normal la aceste surse de informare sunt conectaţi şi rromii şi populaţia majoritară. Este
interesant de observat reacţia rromilor netradiţionali sau „românizaţi”: „Ce fel de rromi sunteţi? –
Ţigani romanizaţi, eu ţigăneşte nu ştiu...noi suntem rudari, ţigăneşte n-am ştiut niciodată... – Aţi fi vrut
să ştiţi? – Nu... – De ce? – Păi ai vrea să râdă lumea de noi?”(Bărbat de etnie rromă, 63 de ani, Sat
Găgeşti, jud. Vrancea, comunitate de rromi asimilaţi)”.
Valorile culturale rrome nu sunt împărtăşite în aceeaşi măsură şi de rromii tradiţionali şi de cei
asimilaţi, una din expresiile cele mai întâlnite de echipa noastră de cercetare în cadrul comunităţilor de
rromi asimilate fiind: „Noi nu suntem ţigani din aceia cu fuste”. Această expresie are rolul de a întări
diferenţierea între cele două segmente de rromi, chiar dacă uneori ele sunt percepute ca un întreg de
populaţia majoritară...

212
Întărindu-se astfel stereotipurile negative despre rromi

50
 CULOAREA PIELII ŞI ASUMAREA IDENTITĂŢII ETNICE
sau
„OGLINDA CARE TE REFLECTĂ”

Adrian-Nicolae Furtună

Motto:„...am o fată...aşa frumoasă,

...albă, nici nu spui că e ţigancă!”
(Femeie de etnie rromă, 52 de ani, Bucureşti)

Societatea în care trăim este una care doreşte a promova principiile diversităţii,
multiculturalităţii sau interculturalităţii. Dictonul Europei este acela de „unitate în diversitate”,
transmiţând ideea formării unei societăţi interculturale, o societate a combaterii stereotipurilor şi
prejudecăţilor negative referitoare la anumite grupuri sociale, fie ele etnice, religioase sau de alt gen.
Ideea că toţi oamenii sunt diferiţi dar în acelaşi timp egali între ei a
fost de mult vehiculată, însă în contextul de faţă dorim să o reluăm.
Oamenii se diferenţiază între ei prin elemente culturale şi
antropofizice (vezi rasele umane). Unul din elementele antropofizice
care îi diferenţiază este, bineînţeles, şi culoarea pielii. Este uimitor
cum pigmenţii pot dicta comportamente. Una din erorile comise de
marea majoritate a oamenilor este considerarea doar a culorii pielii
ca element de identificare etnică sau naţională, iar trăsăturile,
caracteristicile culturale fiind uneori dacă nu ignorate, chiar
ridiculizate (vezi kilt-ul scoţienilor, fusta tradiţională pe care o poartă bărbaţii scoţieni, accentul
rromilor căldărari, sau al românilor din regiunea Moldovei).
Adesea, culoarea pielii nu este doar element constitutiv al înfăţişării fizice a indivizilor, ci şi a
unui stigmat şi a unor stereotipii şi prejudecăţi negative referitoare la un anumit grup etnic. De
exemplu, în SUA există prejudecata că cetăţenii afroamericani sunt mai predispuşi spre delicte decît
populaţia albă. În România, cu privire la etnia rromilor există un întreg pachet de stereotipuri, mai ales
negative, printre care putem enumera: „ţiganilor nu le place şcoala”, „ţiganilor nu le place munca”,
„ţiganii sunt hoţi”, şi „ţiganii sunt negri”. În această discuţie accentul cade pe ultimul enunţ, şi anume
că „toţi ţiganii sunt negri”. Cu o simplă analiză antropofizică acest stereotip poate fi uşor combătut.
Iniţial, nuanţa sa structurală pare să spună că acesta este doar un simplu stereotip neutru şi că
nu ar avea şi alte implicaţii sociale. Însă cu cât înaintăm în studierea lui observăm că acest stereotip are
profunde implicaţii sociale negative. Culoarea pielii este „eticheta”! Populaţia majoritară are puterea de
a eticheta, etichetele provenite din partea acesteia având automat recunoaştere, în condiţiile în care un
grup foarte mare de indivizi aderă la ele. Curios este că de aceste etichete se face uz şi în interiorul
grupurilor de rromi: „Kana somas ţiknoro thaj khelauas manghe o chavore phenenas manghe: Jatar
mo! Jatar gadjea! Andar soske somas mai parno ko muj... – Cînd eram mic şi ne jucam copiii îmi
spuneau: Pleacă! Pleacă de aici românule! Deoarece eram mai alb la faţă...”(Rrom argintar, 45 de
ani, Bucureşti).
De fapt, există diferenţe considerabile în ceea ce priveşte culoarea şi celelalte trăsături rasiale în
interiorul tuturor grupurilor rasiale, ceea ce face ca întrebarea cine este inclus şi cine este exclus să fie
mult mai flexibilă decât am putea crede adeseori. De exemplu, mulţi hispanici cu pielea închisă la
culoare care nu se consideră negri şi mulţi americani africani cu nuanţe deschise ale pielii care nu vor

51
să treacă drept albi, ar fi liberi să aleagă categoria „americanului generic”213, o categorie neutră am
putea spune noi.
Asociaţia Antropologică Americană a votat o rezoluţie prin care se afirmă că „diferenţierea
speciilor în „rase” definite biologic s-a dovedit lipsită de sens şi neştiinţifică.
Una din ipotezele noastre se referă la faptul că rromii ce au o culoare a pielii mai deschisă sunt
tentaţi să spună că sunt orice altceva decât rromi. Pentru mulţi dintre rromi culoarea pielii este un
stigmat din ce în ce mai greu de purtat: „ Un exemplu ar fi examenul de admitere, vedeam acolo că toţi
erau albi, iar eu eram mai întunecat! Nu am avut în cap niciodată chestia asta că sunt rrom, dar, în
acelaşi timp, toţi se uitau la mine puţin miraţi şi eu la fel la ei!” – (Student de etnie rromă, 21 de ani,
Buzău). Felul în care oamenii pot gândi despre ei înşişi poate să depindă şi de cei din jur. Această
cunoaştere de sine este dată de feedbackul pe care îl obţinem de la cei din jur privind propria noastră
persoană, fiind o importantă modalitate de autocunoaştere mai ales la vârstele mici.
Teoria evaluării reflectate prezintă reacţiile şi evaluările celorlalţi faţă de persoana noastră ca o
„oglindă în care noi ne reflectăm”, 214 de aceea dacă o persoană este evaluată în mod pozitiv de către
ceilalţi, în final va ajunge să se autoevalueze în mod pozitiv. Compararea socială arată că noi
acumulăm informaţii despre comparându-ne calităţile cu aceleaşi calităţi aflate la cei din jurul nostru.215
Cercetătorii care studiază stima de sine au fost miraţi să vadă că minorităţile (rromii, de
exemplu) au o stimă de sine chiar mai ridicată decât majoritatea. Este foarte important să menţionăm că
minoritarii au stimă de sine mai ridicată decât majoritarii în condiţiile în care grupul lor de referinţă
este unul care le satisface nevoia de stimă de sine, aparţinând unor categorii considerate mai
devalorizate, defavorizate216. „La şcoală nu puteam să ascund că sunt rrom deoarece mă trada
culoarea...” – (tânăr de etnie rromă, 29 de ani, Bucureşti).
Identitatea este dată adesea de culoarea pielii şi nu de cultură, tradiţii sau obiceiuri. Unele din
cele mai cunoscute stigmate pe care copiii rromi le poartă adesea în şcoli sunt acelea de „cioară” , „un
pic mai bronzat” , „brunet”, „baragladină”, „borât”, „colorat”. Aceste etichete au căpătat în timp
conotaţie comportamentală (se referă la comportament) negativă, în sensul că oamenii se tem de cei
mai „bruneţi”. Stereotipurile, interiorizate, se manifestă în atitudinea şi comportamentul indivizilor,
oamenii ferindu-se de cei „mai bruneţi” în mijloacele de transport în comun, la restaurant ori la şcoală
–„Eu eram într-o şcoală la franciscani, cu copii de grofi, de oameni bogaţi , iar eu copil din regat şi cu
culoarea mai închisă la faţă, eram ca un intrus acolo. După vreo lună, două le-am spus: domnilor
colegi să rezolvăm o chestiune: desigur că eu sunt din Regat, sunt ortodox etc, dar ce vă deranjează
probabil e culoarea mea, apoi le-am spus în engleză: my skin is a little dark, this means that I am just a
wonderful Gipsy man!” - Johny Răducanu
Frustrările legate de culoarea pigmentului pielii se dobândesc în cele mai dese cazuri încă din
copilărie, odată dobândite ele sunt profund interiorizate manifestându-se în comportamentul indivizilor
sub mai multe forme: ”Apoi, la liceu mi-am zis: stai un pic: am luptat opt ani de zile, o să mai lupt şi
de acum înainte, oricum sunt ţigancă, oricum sunt neagră şi nu pot schimba asta şi trebuia să le
dovedesc că şi ţiganii pot, chiar dacă unii dintre ei au pielea mai închisă!” (fată de etnie rromă, 21 de
ani, neamul ursarilor, vorbitoare de limba rromani, satul Răzvani, judeţul Călăraşi). Cu certitudine
putem spune că acesta este unul din cazurile fericite, în care frustrările generează un comportament
dezirabil, însă cele mai frecvente situaţii sunt cele în care frustrările conduc la eşec: „Eram cea mai
brunetă din toată clasa, n-am ieşit din bancă trei ani de zile, decât la baie şi atât, cu toate că fetele
încercau să se apropie de mine, eu nu mă apropiam de ele pentru că ziceam: sunt neagră şi o să se

213
Amitai Etzioni, Societatea Monocromă, Editura Polirom, Iaşi, 2002, p.55
214
Adrian Neculau (coord.), Manual de Psihologie Socială, Editura Polirom, Iaşi, 2004, p.88.
215
Idem.
216
Adrian Neculau (coord.), Manual de Psihologie Socială, Editura Polirom, Iaşi, 2004, p.89

52
vadă lucrul ăsta prin atitudinea lor.” (fată de etnie rromă, 20 de ani, neamul ursarilor, vorbitoare de
limba rromani, Alexandria, judeţul Teleorman).
Efectele acestor frustrări conduc inevitabil şi la scăderea stimei etnice de sine şi la evitarea
asumării identităţii etnice: „I – Faptul că erai brunetă te obliga să spui că eşti ţigancă? – Da. Cred că
dacă n-aş fi fost brunetă n-aş fi spus că sunt ţigancă...” (fată de etnie rromă, 20 de ani, neamul
ursarilor, vorbitoare limba rromani, Alexandria, judeţul Teleorman).
Putem lua în considerare, de asemenea, şi cazul rromilor care au o culoare a pielii mai deschisă.
Ipoteza noastră de cercetare afirmă că majoritatea acestor persoane, mai ales cele aparţinând neamurilor
netradiţionale de rromi (nevorbitoare de limba rromani şi nepăstrătoare a obiceiurilor şi tradiţiilor
rrome deci nedefinite din punct de vedere cultural) au tendinţa de a evita asumarea etniei sau chiar de a
o nega: „M-am simţit aiurea chiar dacă eram albă şi nu ştiau (colegii de liceu) că sunt ţigancă,
niciodată nu am avut o relaţie bună cu ei, am stat retrasă, primii doi ani de liceu am stat singură în
bancă, nu mi-au aflat identitatea, au început să bănuiască după ce a venit sora mea mai mică în liceu,
că era puţin mai brunetă.” (Fată de etnie rromă, 21 de ani, comunitate de rromi căramidari, nevorbitori
de limba rromani, Comuna Roseţi, Judeţul Călăraşi). În acest caz, stima etnică de sine scade
considerabil, mai ales că amprenta culturală, care poate încuraja afirmarea identităţii etnice, nu este una
foarte pregnantă. Un alt efect al neasumării identităţii etnice, depistat pe parcursul cercetării, este acela
că aceste persoane pot beneficia de o falsă integrare: „Te bucurai că erai mai deschisă la culoare? – Da!
De fapt eu mă bucuram că sunt albă şi n-am probleme de genul acesta (de a fi discriminată), dar pe de
altă parte mă măcina pentru că nu ştiam ce fel de ţigani suntem. Tata spunea o dată că suntem ţigani,
o dată spunea că nu suntem. Îmi dădeam singură seama că sunt anumite diferenţe, mai ales la modul
în care sărbătorim noi Sărbătorile sau la obiceiurile noastre de nuntă sau de înmormântare”! (Fată de
etnie rromă, 21 de ani, comunitate de rromi căramidari, nevorbitori de limba rromani, Comuna Roseţi,
Judeţul Călăraşi).
În condiţiile în care mediul permite, unii rromi beneficiază de o dublă identitate. În mediile
formale cum ar fi şcoala, locul de muncă sau în relaţiile cu vecinii, aceştia îşi afirmă identitatea de
români, iar în mediul familial pe cea reală, de rromi. Un alt model de neafirmare a identităţii etnice, în
condiţiile în care mediul permite, este cel al omisiunii: „...eram bine primită chiar şi în casa lor! (a
colegelor ei de liceu) ... uitau de mine că sunt ţigancă! – De ce crezi că uită? – Poate din cauză că faţa
nu ne trădează... (se referă la culoarea pielii)”. (Fată de etnie rromă, 20 de ani, comunitate
tradiţională, Satul Măguri, Judeţul Timiş)
Elementele care le pot estompa pe cele antropofizice, cum ar fi culoarea pielii, în afirmarea sau
infirmarea identităţii etnice sunt cele de ordin cultural. Putem lua în discuţie de această dată rromi
aparţinând unori neamuri tradiţionale, vorbitoare a limbii rromani şi păstrătoare de tradiţii şi obiceiuri
rrome, deci definite din punct de vedere cultural: „– Până în momentul în care tu le-ai spus că eşti de
etnie rromă, te-a bănuit cineva că tu eşti rromă? – Nu, numele meu le-a dat de bănuit, asta le-a părut nu
ştiu cum: „E cam ciudat numele tău”, îmi spuneau. – Iar tu ce le răspundeai? – Le ziceam că e o
poreclă (râde):”Dar aşa eşti trecută şi în catalog”, îmi ziceau ei.” (Fată de etnie rromă, 20 de ani,
comunitate tradiţională, Satul Măguri, Judeţul Timiş).
Concluzia firească la care putem ajunge, judecând cele de mai sus, este că afirmarea, asumarea
identităţii etnice şi creşterea stimei etnice de sine depind în primul rând de factorii de ordin cultural.
Prezenţa sau absenţa acestora influenţează nivelul şi modul în care o persoană sau un grup etnic îşi
asumă apartenenţa la etnia rromă: „diferenţe faţă de populaţia majoritară...mai ales la modul în care
sărbătorim noi sărbătorile sau la obiceiurile noastre de nuntă sau de înmormântare”! (Fată de etnie
rromă, 21 de ani, comunitate de rromi căramidari, nevorbitori de limba rromani, Comuna Roseţi,
Judeţul Călăraşi)”.
O altă concluzie la care am ajuns este aceea că pigmentul pielii alături de pachetul de stereotipii
şi prejudecăţi negative despre rromi oferă acestora două variante de comportament asumptiv: o culoare
a pielii mai deschisă asociată cu pachetul de stereotipii şi prejudecăţi negative pot conduce, în funcţie şi
53
de contextul social în care se află individul, la evitarea asumării identităţii etnice sau chiar la negarea cu
tărie a acesteia, în timp ce o culoare a pielii mai închisă poate deveni elementul ce îl „obligă” pe individ
să îşi asume apartenenţa la etnia rromă: „ – Da! Ar fi fost mai uşor să fiu ţigancă fără să fiu brunetă!
Şi ceilalţi gândeau la fel: „faptul că eşti ţigancă se poate schimba, dar faptul că eşti brunetă nu se
poate schimba!” (Fată de etnie rromă, 18 ani, cartierul Simileasca-Buzău, comunitate tradiţională de
rromi din neamul ursarilor).

DORINŢA DE A FI ASIMILAT ŞI NIVELUL STIMEI ETNICE DE SINE

SAU
RROMII ÎNTRE ASIMILARE ŞI INTEGRARE

Adrian-Nicolae Furtună

Notă:
Asimilarea este procesul prin care un grup receptează,
interiorizează şi aplică valori, norme, modele de comportare
sau stiluri de viaţă specifice altui grup cu care se află în contact217.

Este nevoie de la început să facem delimitarea

Fotografie realizată de Alberto Bolocan

conceptuală între integrare şi asimilare. Integrarea
presupune că individul în relaţiile sale cu ceilalţi acţionează
cu întreg ansamblul său de norme, tradiţii şi principii, iar
cel ce primeşte interacţiune din partea sa acceptă şi vede ca
normale toate aceste principii. Conceptul de asimilare este
opus celui de integrare, asimilarea presupunând faptul că
individul în contactul şi relaţiile cu ceilalţi nu mai ţine cont
de caracteristicile, trăsăturile sale culturale sau etnice.
În aceste pagini vom încerca să aflăm dacă o parte
dintre rromi manifestă o anumită dorinţă de asimilare, vom
urmări cauzele acestui fenomen şi, de asemenea, vom urmări efectele pe care acesta le generează.
Dorinţa de asimilare apare atunci când identitatea ta, felul tău de a fi nu este aprobat de către cei
din jur, când haina socială cu care vrei să te îmbraci apare în faţa celorlalţi ca fiind murdară. Adesea
întâlnim cazuri cînd stereotipurile şi prejudecăţile negative despre rromi sunt interiorizate chiar de către
rromi. Pentru o parte din persoanele intervievate de noi asimilarea reprezintă un pas, fals, către
integrare.
Studiul nostru a avut un eşantion alcătuit din rromi tradiţionali, vorbitori ai limbii rromani şi
păstrători ai obiceiurilor, şi din rromi netradiţionali, nevorbitori ai limbii şi nepăstrători ai obiceiurilor.
Ipoteza noastră cu privire la dorinţa de a fi asimilat şi nivelul stimei etnice de sine a prognozat că
rromii tradiţionali ar avea o dorinţă de asimilare mai redusă decât cei netradiţionali: „Î – Dacă v-ar
întreba cineva „de ce veniţi voi la şcoală cu fustele astea lungi”, ce-aţi răspunde?
S1 – Asta-i legea la noi că suntem rromi! (căldărăriţă, 13 ani, Brăila). Ca explicaţie pentru rromii
în rândul cărora există o dorinţă de asimilare putem spune că asimilându-se, ei ar beneficia de o serie
de garanţii ca membrii ai unei entităţi superioare supraindividuale218(societatea în ansamblu).

217
Dicţionar de sociologie, Coord. Cătălin Zamfir şi Lazăr Vlăsceanu, Editura Babel, Bucureşti, 1993, p.46
218
Bruna Zani, Augusto Palmonari(coord.), Manual de psihologia comunităţii, Edit. Polirom, Iaşi, 2003, p.26

54
 Statutul, rolul de „rrom” este greu de asumat şi de interpretat, nefiind unul avantajos, te poate
împiedica în găsirea unui loc de muncă, în a lega prietenii şi relaţii cu ceilalţi şi chiar în a avea un
partener de viaţă, membru al populaţiei majoritare.
Dorinţa de a fi asimilat poate apărea în mentalul rrom în momentul în care identitatea de rrom
este una pătată, stigmatizată. Asumarea unui asemenea stigmat social presupune o conştiinţă etnică
puternică, bine conturată, însă abia după perioada post-decembristă etnia rromilor a început să capete
un contur politic, cultural (predarea în limba rromani, locurile destinate rromilor în licee şi facultăţi
etc.). Dintre cei intervievaţi, la rromii nevorbitori de limbă rromani şi nepăstrători ai obiceiurilor rrome
am identificat cea mai puternică dorinţă de asimilare”. Un caz aparte îl reprezintă neasumarea
identităţii de rrom, dar nici a celei de român: „Voi sunteţi ţigani? – Nu! Suntem rudari” (interviu de
grup, copii cu vârste între 6-8 ani, Roşiori de Vede), „Ce vârstă aveţi? – 75 de ani. Sunteţi de etnie
rromă, sunteţi ţigan? – Nu! Noi suntem rudari, noi ţigăneşte nu ştim mă!”(interviu individual, bărbat de
etnie rromă, 75 de ani, Roşiori de Vede). Interpretarea faptului că indivizii evită să îşi asume sau
identitatea de rrom sau cea de român este aceea că asumându-şi identitatea de rrom, s-ar păta, ar fi un
oprobriu adus comunităţii, asumându-şi identitatea de român el ar fi renegat de români. De aceea, aceşti
oameni posedă o triplă identitate: aceea de rudari, care pentru ei şi între ei este cea adevărată, apoi
aceea de români şi în cele din urmă aceea de rromi. „La Odessa a venit un ţigan cum ai venit tu la noi.
Băi ce naţie sunteţi voi? Noi suntem ţigani, n-am mai zis că suntem români, că suntem rudari, am zis
că suntem ţigani!” (interviu individual, bărbat de etnie rromă, 75 de ani, Roşiori de Vede).
Fragmentul de interviu prezentat mai sus este cules în cadrul aceluiaşi interviu în care aceeaşi
persoană mărturiseşte cu putere că nu este „ţigan”, ci „rudar”. Contextul în care el mărturiseşte în faţa
altei persoane că este de etnie rromă este cel al deportării la Bug. Condiţiile în care se afla în acel timp
l-au forţat să spună că este rrom, să se identifice ca făcând parte din etnia rromilor. În clasificarea pe
neamuri a rromilor, „rudarii” reprezintă unul dintre acestea, în Moldova purtând şi denumirea de
„lingurari”, acel neam al rromilor care prelucrează lemnul.
Dorim să analizăm în continuare cîteva date din Barometrul Incluziunii Romilor, date ce pot fi
folosite şi ca indicatori de măsurare ai dorinţei de asimilare.

Tabel 1. Copiii romi ar trebui să înveţe limba romani în şcoală?

Rom românizat Alt fel de rom Altă etnie
(român, ungur etc.)
Dezacord total 18.5% 10.3% 23.2%

Nu prea sunt de acord 18.3% 27.7% 27.7%

Mai degrabă de acord 24.4% 27.6% 25.5%

Total de acord 38.8% 34.4% 23.6%

Total 100.0 % 100.0 % 100.0 %

Sursa: BIR – Barometrul Incluziunii Rromilor 2007 – FSD

La o analiză la prima vedere am putea spune că diferenţele dintre cifre nu sunt prea mari. Însă
dacă observăm acel 18,5% şi acel 10,3% reliefăm o diferenţă majoră între rromii românizaţi (printre
care se numără şi o bună parte dintre rudari) şi ceilalţi rromi. O posibilă interpretare a acestor cifre este
aceea că aproximativ 20% dintre rromii românizaţi nu doresc ca copiii lor să înveţe limba rromani în
şcoală, deoarece aceasta ar fi un factor care ar spori identificarea lor de către ceilaţi ca rromi, lucru

55
nedorit, în timp ce 10% dintre rromii păstrători ai limbii şi obiceiurilor rrome, de asemenea nu mai
doresc ca fii şi ficele lor să înveţe limba rromani, iar motivele bănuim că sunt aceleaşi.
Dacă am însuma pe coloane procentele (luînd în considerare doar pe cele de la „Dezacord total”
şi cele de la „Nu prea sunt de acord”) am observa că 37% dintre rromii românizaţi şi 38% dintre ceilalţi
rromi nu şi-ar dori învăţământ bilingv pentru ai lor copii. Limba rromani este limbă maternă pentru
aproximativ 40% dintre rromii românizaţi. În aceste condiţii este evident că efectele streotipurilor
negative au afectat în aceeaşi măsură şi pe rromii românizaţi şi pe cei păstrători ai limbii, tradiţiilor şi
obiceiurilor.
Luînd în considerare aceste procente, care sunt o oglindă a unui indicator pe care şi noi l-am
utilizat în cercetarea noastră, (dorinţa de a cunoaşte limba rromani) nivelul stimei etnice de sine în
cadrul etniei rromilor este unul foarte scăzut, iar dorinţa de asimilare crescândă.

„ROMÂNIZAREA” RROMILOR
Mihai Neacşu

1. Procesul de „românizare”

În viziunea echipei de cercetare, procesul de „românizare” este foarte asemnător, este un derivat
al fenomenului de asimilare socială.
Asimilarea socială reprezintă procesul prin care un grup receptează, interiorizează şi aplică
valori, norme, modele de comportare sau stiluri de viaţă specifice altui grup cu care se află în
contact. De asemenea, asimilarea socială presupune existenţa unei asimetrii generate de modul de
distribuire a raporturilor de putere şi de control social sau de gradul de adecvare a culturii unui grup
la condiţiile structural-istorice ale comunităţii mai largi în care este integrat. Raporturile asimetrice
iniţiale pot dispărea în mod treptat, ca urmare a creşterii gradului de similitudine a grupurilor, sau
se poate întâmpla ca procesul de asimilare să fie întrerupt datorită intervenţiei unor factori de
blocaj intern sau extern219.
În asimilare pot fi implicate grupuri de dimensiuni diferite (de la comunităţi de tipul
popoarelor - „americanizarea Japoniei" - până la grupuri mici), fie în mod integral, fie numai parţial
(asimilare culturală, lingvistică etc.). Uneori se fac referiri la asimilarea grupurilor etnice
minoritare în cadrul unei comunităţi sociale mai largi. Se distinge între asimilarea culturală
bazată pe aculturaţie (dispariţia modului specific de viaţă al unui grup, ca urmare a adoptării şi
practicării celui comunitar în care se integrează) şi asimilare structurală (acceptarea noilor membri
de către comunitatea integratoare în condiţiile inexistenţei unei distribuţii diferenţiatoare de roluri şi
statusuri sociale).
Într-un studiu recent realizat de Fundaţia pentru o Societate Deschisă – Bucureşti aproximativ
45% din rromii intervievaţi se declară rromi românizaţi. Pentru mai mult de 40% dintre ei (rromi
românizaţi) limba rromani este limbă maternă.
La citirea acestor date din Barometrul de Incluziune al rromilor, constatăm cât de „ridicată” e
stima de sine a rromilor într-o Românie (cu mici excepţii), cu un sistem de învăţământ monolingv şi
monocultural.Aşadar, rromii vorbitori nativ de limbă rromani se consideră rromi românizaţi.
219
Dicţionar de sociologie, Cătălin Zamfir, Lazăr Vlăsceanu, Editura Babel, 1993

56
 La recensământul din 2002 în jur de 535,000 de rromi îşi asumau identitatea etnică, iar
majoritatea cercetărilor prezintă date care situează numărul rromilor din România între 1,5 milioane şi
2 milioane.220
Ce se întâmplă cu ceilalţi 1,5 milioane care nu îşi asumă identitatea de rrom? Răspunsul simplu
ar fi: ceilalţi rromi s-au românizat, conform datelor din Barometrul de Incluziune al rromilor. Un
minoritar de etnie rromă în România, are altă şansă decât aceea de a se „româniza”? Nu. Nu are altă
şansă atâta timp cât în România singura limbă acceptată în instituţiile publice (cu mici excepţii în zona
Ardealului) este numai limba română, instituţiile de promovare a culturii române sunt prezente din plin
(ceea ce e absolut firesc), însă, lipsesc, cu excepţia Centrului Naţional de Cultură al Romilor
(nefuncţional), instituţiile de promovare a culturii rromani. În formarea iniţială a cadrelor didactice,
lipsesc informaţiile despre diversitatea culturală din România, în curricula şcolară, în ciclul
preuniversitar de asemenea nu sunt prezente informaţii despre cultura rromă, la istorie nu se studiază
despre evenimentele istorice care au avut în prim – plan rromii din România (Robia de peste 500 de
ani şi Holocaustul în care au murit în jur de 36.000 de persoane, conform datelor din arhivele statului
român). Într-un mediu social complet gagicano, care e format din sistem public de instituţii, sistem
public de învăţământ, mass – media centrală şi locală, etnicul rrom are şanse din ce în ce mai mici să nu
se românizeze. Peste toate acestea, există în continuare un puternic resentiment din partea populaţiei
majoritare la care se adaugă „funcţionarea” unei „instituţii de transmitere a informaţiilor”, care s-a
dovedit imbatabilă (din păcate) pentru rromii din România şi mă refer la FOLCLOR. Ce se spune în
folclor / popor despre rromi: „nici răchita nu-i ca pomul nici ţiganu’ nu-i ca omu”; „ţiganu e om de
departe”; „te-ai înecat ca ţiganu’ la mal”. În acest context e important să conştientizăm că ne e (tuturor)
foarte greu să nu ne „românizăm”. În fond, e rău să preluăm modele de la grupul de referinţă? Delia
Grigore, vechi activist în mişcarea rromilor, afirma: „e normal să preluăm anumite lucruri de la
populaţia majoritară, însă problema apare în momentul în care nu conştientizăm că acele
obiceiuri/modele nu sunt ale noastre şi ele trebuie adaptate cultural”. Ori în cazul rromilor (a majorităţii
rromilor), fenomenul e negativ tocmai pentru că acele obiceiuri sunt preluate sau mai degrabă
internalizate ca aparţinând culturii rromani, în speţa persoanei respective. Uriaşa eroare a rromilor
constă în faptul că ei cresc (cu excepţia rromilor tradiţionali), într-un mediu gagicano, anarhic din
perspectiva identităţii şi culturii rromani, iar când încep să conştientizeze că sunt rromi preiau (în mod
voit), din cauza stigmei generale vis-a-vis de rromi, aproape toate comportamentele celorlalţi (şi asta nu
ar fi o mare problemă), neadaptându-le în nici un fel (ori nu ştiu, ori nu vor) culturii şi identităţii
rromani. În felul acesta, iluzia rromului că s-a românizat şi a ieşit din „strânsoarea” propriei identităţi îi
joacă feste pe tot parcursul vieţii, nefiind perceput cu adevărat de către ceilalţi ca un român ci ca un
ţigan românizat, care e aproape ca ei, dar niciodată la fel pentru că, totuşi, el este ţigan.
Identitatea etnică se poate desfăşura pe un perimetru restrâns de activitate sau dezvoltare, numai
în mediul familial. În mediul şcolar apare impactul cu alteritatea sau problematica referitoare la
culoarea pielii.
Ce se întâmplă cu copilul, adolescentul rrom şi în final tânărul ajuns la vârsta maturităţii? Vom
încerca un scurt rezumat, imaginar care se referă la copilul / adolescentul / tânărul rrom închis la
culoare (brunet).
Copilul rrom merge la şcoală şi încearcă, ca orice copil, încă din prima zi să se adapteze
mediului şcolar. Primeşte, în apropierea începutului de şcoală sfaturi de la părinţi, bunici, rude sau
prieteni, privind ulterioara sa participare la învăţământul primar care invariabil sună aşa: „să fii cuminte
şi să înveţi carte ca să nu râdă românii de tine, atât aşteaptă românii (sunt daţi dracului românii ăştia),
să faci ceva aiurea şi să te facă ţigan, să nu te apuce zbănţuitul în pauze ca să te murdăreşti pe haine si
să te faci de râs faţă de ceilalţi copii”221. „Gata, s-a terminat cu ţigănia, trebuie să fii cuminte şi să faci

220
Marian Preda, Cătălin Zamfir, Romii din România, 1998
221
Femeie rromă, 45 de ani, Bucureşti

57
eforturi să te menţii la nivelul lor, o să vezi, că indiferent cât de bun, corect, deştept eşti, până la urmă
tot o să te facă ţigan”222. După ce primeşte copilul rrom asemenea sfaturi, probabil că stă şi se gândeşte
că e prea greu să fii copil rrom (pe deasupra şi închis la culoare), şi că sunt prea multe reguli de
îndeplinit, iar pedeapsa finală, aceea când indiferent ce faci, ceilalţi tot te vor face ţigan, îl poate face să
se răzgândească sau să încerce din răsputeri să respecte acele reguli şi totuşi, din cauza presiunii
exterioare, să eşueze, să devină violent şi chiar să-i scadă performanţele şcolare. „Întotdeauna sfaturile
„alor noştrii” (părinţi, rude) se raportează la ceilalţi, la majoritari. Nu ţi se spune (de multe ori) să înveţi
bine sau să stai cuminte pentru că e o normă bine de urmat, şi ţi se spune o grămadă de lucruri pe care
trebuie să le îndeplineşti „ca să nu te faci de râs faţă de români”, să fii ca ei pentru că ei reprezintă
modelul de succes. Îţi vine să te întrebi dacă nu cumva românii ăştia sunt cei mai cuminţi, cei mai
deştepţi iar calităţile acestea le au nu pentru că au făcut ei mari eforturi să le dobândească, ci pentru că
sunt români, iar tu dacă vei sta cuminte, vei învăţa bine, vei fi şi tu ca ei (român)”223. „Noi, frate, mai
puţin cu şcoala, ştii tu, românu e întotdeauna mai bun, mai deştept”224. „Şi uneori, datorită culorii pielii,
mai vin şi întrebările colegilor? „Tu eşti ţigan?”. Şi îţi vine să-i răspunzi: ”dar am făcut ceva?”, „am
deranjat pe cineva?” De cele mai multe ori nu faci nimic şi totuşi, cel din faţa ta te întreabă, pentru că
are legitimitatea să te întrebe, dacă eşti ţigan. În fond, omul nu a făcut nimic nelalocul lui, adresează
doar o simplă întrebare. Întrebarea e simplă, însă răspunsul e complicat. Nu ştii ce să spui, pentru că
acasă te învaţă să nu spui că eşti ţigan, sau să spui că eşti, dar din ăla bun. Adică, ai tăi nu fură, nu vând
seminţe, au servicii, n-au datorii la întreţinere şi au grijă să te duci îmbrăcat curat la şcoală. Pentru că la
tine în familie nu se vorbeşte limba, dar tu ştii că eşti ţigan, însă un ţigan din ăla bun, dar chestia asta
ţine de mediul familial, în „lume” suntem în cel mai bun caz rromi românizaţi sau români. Vorba
colegei mele: „peştele în apă nu se întreabă dacă e peşte, începe să aibă o problemă pe uscat”. Aşa şi cu
copilul rrom. Acasă, în comunitate e ţigan şi ştie lucrul ăsta. Dar, la şcoală nu mai are cum să fie”225.
„Referitor la mediul şcolar, câţi dintre noi mai ţinem minte scena cu asistenta medicală, care
venea la începutul fiecărui trimestru şi ne controla de păduchi? Of, ce nesuferită mai era. Cred că era
nesuferită tuturor, pentru că reprezenta un potenţial pericol dacă descoperea că vreun elev are păduchi.
De fiecare dată, când asistenta medicală venea să ne controleze în cap, îmi simţeam inima în gât”226.
„Elevul care avea păduchi, de faţă cu toată lumea, era informat despre chestiunea asta şi acţiona asupra
lui o marginalizare totală care se manifesta câteva zile. Dar, pentru unii dintre elevii rromi închişi la
culoare cred că era şi mai nesuferită, deoarece acestora le acorda mai multă atenţie”227. „Se uita mai
mult şi cu mai mare atenţie în capul nostru şi ne treceau toţi fiorii când se apropria de noi”228, „am
învăţat tatăl nostru din cauza asistentei medicale, de frică să nu mă prindă cu păduchi, spuneam tatăl
nostru cât timp îi controla pe ceilalţi elevi”229, „când se apropia de mine, ca un făcut, mă lua
mâncărimea şi mă scărpinam în cap de frică, normal că mă controla vreo zece ceasuri, aşa mult mi se
părea”230. „Şi se întâmpla să nu depisteze vreun elev rrom cu păduchi, dar găsea alt elev (român) cu
păduchi. Ce se întâmpla atunci? Tot rromii erau vinovaţi. Pentru că explicaţia tuturor (inclusiv a
cadrelor didactice) era: „s-o fi jucat la şcoală sau la bloc cu nişte copii de ţigan”, „de la ţigani i-a luat că
altfel nu ar fi avut de unde să-i ia. Mi-aduc aminte, că într-un an după ce elevul din faţa mea a fost găsit
cu păduchi (eu trecusem cu bine de control) s-a întors asistenta medicală la mine şi m-a mai controlat o

222
Femeie rromă, 35 de ani, Roseţi, jud. Călăraşi
223
Activist rrom, 27 de ani, Bucureşti
224
Rom lăutar, 30 de ani, VIII clase,Zece Prăjini, jud. Iaşi
225
Cadru didactic rrom, 23 de ani, Bucureşti
226
Studentă romă, 20 de ani, cărămidăreasă, Roseţi, jud. Călăraşi
227
Elevă rromă, comunitatea de cărămidari, Roseţi, jud. Călăraşi
228
Rom, 30 de ani, absolvent de facultate, Bucureşti
229
Activist rom, 28 de ani, jud. Dolj
230
Romnie cărămidăreasă, absolv. de facultate, 20 de ani, Roseţi, jud. Călăraşi

58
dată”231. „Eram în clasa a III-a şi aveam în clasă o singură româncă, ei i-a găsit păduchi, nouă nu, dar
explicaţia asistentei a fost - „stă aici cu toţi ţiganii, de la ei i-a luat” –cu toate că noi eram curaţi”232.
După episodul cu „păduchii” mai sunt episoade marcante pentru stima de sine a copilului rrom.
„Probabil că în fiecare clasă, s-a întâmplat ca unui elev, să-i placă mai mult un pix / stilou/penar al altui
coleg şi să îl împrumute definitiv (să-l fure) de la acesta. Ce se întâmpla atunci? Învăţătoarea (în ciclul
primar), stopa orice activitate didactică şi începea activitatea poliţienească: controla fiecare elev,
ameninţa că o să cheme poliţia, ţipa că ne ţine la şcoală câteva ore în plus. Îmi aduc aminte că la
începutul unui trimestru, îmi dăduse mama bani pentru fondul clasei (sau cum se numea atunci planul
economic) şi în loc să-i dau învăţătoarei încă de la prima oră, am lăsat această activitate civică pentru
următoarea oră. În tot acest timp banii erau aşezaţi în penar. La începutul celei de-a doua ore, când am
vrut să-i dau banii învăţătoarei am fost foarte surprins, pentru că, banii mei nu mai erau în penar. Am
anunţat învăţătoarea şi a început activitatea poliţienească de care vă spuneam mai devreme. După
îndelungi căutari, învăţătoarea ne anunţă că renunţă, dar speră ca până la sfârşitul orelor să apară banii
înapoi în penar. S-au terminat orele şi banii nu au apărut, motiv pentru care învăţătoarea ne-a anunţat că
va chema poliţia. Între timp, la uşa clasei a bătut tatăl unui elev (unii părinţi îşi aşteptau copii) pentru a
întreba de ce se prelungeşte ultima oră. Învăţătoarea i-a explicat incidentul şi poliţistul şi-a intrat în rol.
S-a uitat roată în clasă şi s-a dus ţintă la un coleg mai brunet (nu era rrom), pe care l-a percheziţionat
foarte atent. După această încercare, i-a spus învăţătoarei că el ştie cine e hoţul şi în următoarea
secundă a arătat cu degetul spre mine. Învăţătoarea a zâmbit şi a spus: „ştiţi, el este păgubaşul”. Am
încremenit pentru că eu nu ştiam în momentul ăla ce înseamnă cuvântul „păgubaş” şi am crezut că
învăţătoarea a pus la cale cu poliţistul un complot împotriva mea. Au trecut câteva momente şi colega
mea din spate (comandant de grupă) s-a ridicat în picioare şi i-a înmânat banii învăţătoarei. Mi-aduc
aminte că reacţia mea a fost foarte ciudată: i-am mulţumit colegei pentru că în mintea mea mă scăpase
de poliţist şi chiar de învăţătoare”233. „De multe ori mi-am dorit ca în colectivul unde mă aflam, să nu
se întâmple cumva să-i fure careva banii vreunui coleg pentru că în momentul acela toate privirile s-ar
fi aţintit spre mine”234. „În clasa a IX-a la liceu s-a întâmplat să i se fure banii unei colege de clasă şi
diriginta m-a scos frumos în faţa clasei şi m-a întrebat: „spune că nu-ţi fac nimic, tu ai luat banii?”
Degeaba m-am disculpat nu m-a crezut şi m-a controlat în ghiozdan şi prin buzunare. N-a găsit nimic şi
foarte surprinsă m-a trimis în bancă. A fost un moment îngrozitor, îmi venea să ţip, ce se întâmpla cu
oamenii ăştia? Ce le făcusem? A fost un moment pe care nu-l voi uita niciodată şi de care sper să nu
mai aibă parte nimeni”235.
Copilul rrom, după ce s-a confruntat cu toate aceste probleme şi să acceptăm că nu a avut un
eşec din perspectivă şcolară / socială, ajunge adolescent (la liceu chiar). Ce se întâmplă acolo? Apar
schimburile de casete audio între colegi, chiar video dacă se întâmplă să aibe mai mulţi aparate video,
şi tu, ca adolescent rrom la curent cu ultimele noutăţi muzicale vrei şi tu să participi la acest schimb
general de casete audio şi până la urmă reuşeşti să intri în „cercul celor care fac schimb de casete
audio”, dar treci prin nişte întâmplări, datorate percepţiei generale conform căreia tu asculţi Albatros (o
celebră formaţie a fraţilor Armeanca), sau Romica Puceanu, Gabi Luncă. În fond şi la urma-urmei, tu
pentru că eşti ţigan e mai greu să asculţi pop, folk sau rock. Tu ai nişte limite chiar şi în privinţa
muzicii. Adică, tu asculţi folk sau balade rock? Vrei şi tu ca orice adolescent să fii în pas cu moda,
muzica, dar ei până să te accepte te suspectează că o faci doar aşa de dragul de a fi în cercul lor de
prieteni. Parcă îţi este frică să spui că îţi place un anumit gen de muzică sau teatru. Pentru că aceste
hobby-uri nu se încadrează foarte bine cu statutul de ţigan care îţi conferă încă din start un anumit
profil şi profilul, făcut întotdeauna de ceilalţi, nu include şi ascultarea altor genuri de muzica cu
231
Idem 193
232
Idem 195
233
Idem 193
234
Rom vătraş, 28 de ani, absolv. facultate, Brăila
235
Rom cărămidar, 18 ani, licean, Roseţi, jud. Călăraşi

59
excepţia manelelor sau a muzicii lăutăreşti. Vrei să fii şi tu adolescent („ce mă mai enerva melodia
emisiunii „ceaiul de la ora 5” care făcea referire la liceanul bălai care n-avea bani de bilet de
tramvai”236) şi să te comporţi ca atare, dar de multe ori comportamentul celorlalţi te reduce la statutul
de ... ţigan. În cele din urmă, unii dintre rromi sunt acceptaţi de către ceilalţi şi atât de mari au fost
eforturile şi atât de mare e stigmatul statutului său de ţigan încât (o parte dintre ei) rromii, odată
acceptaţi în astfel de cercuri, devin „mai catolici decât papa”, adică devin mai rockeri decât rockerii,
mai rappaer decât rappaerii şi uită, şterg, aproape tot din comportamentul lor de dinainte sau mai
degrabă, aproape tot din ce le-ar aduce aminte că ei sunt rromi înainte de a fi orice altceva: elevi,
doctori, rockeri etc. Atât de mare e presiunea socială în cazul rromilor încât de cele mai multe ori
funcţionează autoculpabilizarea personală, a familiei şi chiar a etniei care se încheie cu un abandon
identitar ce se află la începutul drumului ca ... român. Atât de mult îţi reduce din potenţial culoarea
pielii asociată bineînţeles, cu statutul de ţigan, încât orice evadare din perimetrul restrâns, din care eşti
plasat de ceilalţi, devine infinit mai grea de îndeplinit pentru că, e un fel de depăşire a condiţiei şi orice
depăşire a condiţiei se îndeplineşte cu mult efort.

2. Despre elitele rromilor

Cum s-ar defini conceptul de elită? Ceea ce este apreciat într-o activitate ca fiind mai bun,
obiecte sau indivizi ale căror performanţe sunt considerate ca fiind superioare mediei clasei sau
grupului din care fac parte.
O altă definiţie a elitei ar fi: grupuri sociale care au monopolizat, într-un fel sau altul, autoritatea
şi puterea, exercitându-le pe acestea din urmă printr-o formă sau alta de dominaţie (economică, socială,
politică, culturală, ideologică etc.). Monopolizarea puterii şi autorităţii a fost explicată ca o consecinţă a
calităţilor sau însuşirilor intrinsece ale membrilor elitei, a poziţiei sociale moştenite, a conjuncturilor
favorabile, a acţiunii sau presiunii unor factori externi. Gaetano Mosca a demonstrat însă, că acest
monopol este rezultatul unui tip şi al unei forme specifice de organizare a elitei ca grup social, anume,
al unei organizări care transformă un grup social într-o elită guvernantă sau clasă politică, adică într-o
minoritate organizată care acţionează coordonat şi triumfă totdeauna asupra unei majorităţi
dezorganizate, care nu are nici voinţă, nici impuls, nici acţiune comună, deoarece îi lipseşte o schemă
de acţiune şi organizare, numită de Mosca, „ formulă politică”237.
În cele ce urmează vom încerca să abordăm un subiect referitor la elitele rromilor care se
autoidentifică ca elite sau sunt heteroidentificate ca fiind elite ale rromilor.
Elita “mişcării rromilor” – un conglomerat de rromi format, în mare parte, din rromi vătraşi sau
asimilaţi, care au percepţii diferite sau chiar eronate despre ceea ce înseamnă să fii rrom. Mai mult
decât atât, elita ong-istă a rromilor fiind ea însăşi formată din rromi asimilaţi, fără valori rromani sau şi
mai grav, fără să cunoască fundamentele culturii rromani au ajuns printr-o conjunctură favorabilă (mai
ales elita ong-istă din zilele noastre), dacă ne raportăm la măsurile afirmative ale MECT după anii ’90,
să decidă, să conducă viitorul rromilor (ca şi abordare), prin implementarea programelor / proiectelor
pentru rromi. Evident că elita rromilor “a venit” cu toate complexele şi frustrările etnicului rrom
asimilat din punct de vedere cultural, dar niciodată acceptat de ceilalţi ca şi rrom. În contextul acesta,
într-o mişcare a rromilor formată din rromi asimilaţi cum poate să fie viziunea? Cum pot fi programele/
proiectele altfel decât asimilaţioniste? Dacă elita rromilor nu cunoaşte mai nimic despre cultura
rromilor, despre elementul fundamental care dă esenţa identităţii etnice, cum ar putea crea programe /
proiecte care să conducă la un mai mare procent al celor care îşi asumă identitatea etnică? Un activist al
mişcării, argumenta cu patos că rromii, ca şi minoritate, sunt foarte asemănători cu mişcarea afro-
americanilor din SUA. La nivelul ăsta s-a ajuns în elita rromilor, încât elitele ong-iste atât de

236
Rom vătraş, 28 de ani, facultate, Bucureşti
237
Gaetano Mosca, Teorica dei governi e governo parlamentare, 1888

60
românizate, atât de stigmatizate (la rândul lor), dezvoltă viziuni de integrare a rromilor similare cu cele
ale afro-americanilor care au vrut să fie asimilaţi, au dorit să fie americani, cetăţeni egali, dar nu din
perspectiva includerii culturii lor în sistemele de educaţie, sau de înfiinţarea de instituţii care să le
promoveze cultura. Fundamental rromii se deosebesc de minoritatea afro-americă din S.U.A. pentru că,
rromi doresc să promoveze limba, cultura, istoria rromilor în contextul sistemului de educaţie şi al
instituţiilor de cultură din România. Două modele par să fie urmate de liderii mişcării rromilor:

- primul se referă la modelul afro-american care a dorit cu ardoare să beneficieze de tot ce

înseamnă sistemul american (ansamblu de instituţii publice) în defavoarea limbii, culturii
şi istoriei lor;
- al doilea model care străbate, care se “simte” în mişcarea rromilor, pare să fie inspirat din
modelul evreilor, popor care numără multe cazuri de persoane care nu mai vorbesc limba
ebraică (lucru asemănător şi la rromi) şi sunt victime ale Holocaustului (încă o asemănare)
la fel ca şi rromii.

La primul model direcţia este total greşită, dar este prezentă în multe programe şi proiecte
derulate de către ong-urile rromilor. La cea de-a doua, lucrurile trebuie nuanţate pentru că evreii au fost
şi sunt atât de puternici (ca şi structură) încât, oricât de mult au vrut “ceilalti” să îi asimileze ei s-au
lăsat asimilaţi numai de suprafaţă, formând o reţea mondială (diaspora), care întotdeauna şi-a asumat
identitatea, fiind la rândul lor persoane suport pentru ceilalţi care nu locuiesc în Israel. După cum
observaţi mai au avantajul şi ţării de origine care întotdeauna le apără drepturile indiferent unde s-ar
afla.
Mai există o viziune prezentă în programele derulate de rromi (preluată tot pe filiera evreiască
pentru că principalul finanţator al ong-urilor de rromi este evreu), aceea că trebuie să fim printre
ceilalţi, orice separare fiind negativă putând conduce la neacceptare, eşec social sau şi mai grav la una
dintre cele mai mari obsesii ale evreilor, preluată şi de rromi, care se referă la posibilitatea de a fi
deportaţi din nou sau la posibilitatea că fiind separaţi să fie identificaţi mult mai uşor de către ceilalţi şi
în felul ăsta pot exista repercusiuni asupa lor. De ce totuşi mişcarea rromilor are acest comportament de
adoptarea a viziunii afro-americane sau evreieşti, care nu e chiar negativă pentru că doreşte includerea
dar, minusul acesteia (viziunea evreiască) e că doreşte includerea, participarea fizică a minoritarului,
dar nu şi includerea conceptuală, a informaţiilor despre respectiva minoritate. Şi totuşi de unde vine
viziunea evreiască uneori, aceea că trebuie să fim printre ei, să fim mai buni ca ei dar să învăţăm numai
despre ce vor ei, sau ca ei, pentru că în spaţiul public suntem românizaţi şi numai în spaţiul
familial/casnic suntem rromi? Să existe vreo legătură între această viziune prezentă în mişcarea
rromilor şi faptul că principalul donor, principala instituţie finanţatoare (fără de care mişcarea rromilor
nu s-ar fi înfiinţat) are ca principal membru pe miliardarul George Soroş, care la origini este evreu? Să
fie o împletire neprevăzută între viziunea finanţatorului (care este evreu la origini) şi viziunea liderilor
ong-işti rromi care se nasc, cresc şi se dezvoltă ca nişte români, iar odată ajunşi la maturitate nimeresc
într-o asociaţie, unde datorită muncii şi abilităţilor dobândite pe parcurs, ajung chiar să conducă
respectiva asociaţie. Dar, atenţie: ajunge în postura de a conduce asociaţia o persoană care în marea
majoritate a cazurilor nu a avut legătură cu cultura rromani, şi-a dorit atât de mult să fie român
(majoritatea dintre noi ne-am dorit asta) şi totuşi destinul l-a adus să fie rrom din punct de vedere
profesional. Adică să muncească pentru rromi atât cât a înţeles el pe parcursul vieţii cine sunt şi care
sunt problemele acestor rromi.
Orice perspectivă gagicano este preluată de majoritatea ong-urilor rrome, pentru că, între a se
afirma ca şi minoritate etnică şi a accepta să fie trataţi ca şi grup dezavantajat / vulnerabil este
întotdeauna de preferat a doua variantă, care mai poate genera şi finanţarea unor proiecte / programe de
integrare socială, expresie folosită frecvent de majoritatea ne-rromilor. Aşadar, o elită care nu are o
viziune rromano, căreia îi este frică de finanţatori, de părerea partenerilor nerromi, contribuie şi ea la
61
neasumarea identităţii etnice a rromilor. Care e mesajul elitei ong-iste a rromilor? O adaptare la politică
dusă de donori, o încolonare la viziunea donorilor care au dezvoltat programe de finanţare atât cât au
înţeles ei din problemele rromilor iar ong-urile în loc să formeze şi în rândul donorilor o gândire
rromano au preferat să se adapteze la viziunea finanţatorilor. De multe ori, în dialogurile activiştilor se
face referire la două feluri de gagii: “gagii lor” (românii) şi “gagii noştri” (rromii) care sunt atât de
înverşunaţi vis-a-vis de ideile în care identitatea rromă este plasată pe primul loc, încât, de multe ori, în
sprijinul acestor idei vin intelectualii români, foarte relaxaţi care argumentează cât de bine este ca în
prim plan să fie situată identitatea rromă, mai ales în schiţarea programelor referitoare la educaţie. Ce
se mai argumentează în mişcarea rromilor, printre elitele formatoare? Faptul că rromii sunt atât de
diferiţi: dialecte diferite, port diferit, viziuni diferite încât le e greu să fie uniţi (cum sunt ungurii de
exemplu). La această viziune se poate răspunde foarte simplu. Românii (grupul de referinţă), seamănă
atât de mult între ei? Au ţăranii români din Ardeal aceleaşi costume populare ca ţăranii români din
Moldova? Câte cuvinte nu sunt diferite? Câte obiceiuri nu sunt complet diferite între regiunile
României la evenimentele marcante (nuntă, înmormântarea) din viaţa oricărui individ sau comunitate?
Un exemplu relevant pentru diferenţe: în mărginimea oraşului Petroşani există o comunitate de
momârlani (aşa le spun ceilalţi locuitori), care, cu toate că sunt ortodoxi din punct de vedere al religiei,
îşi îngroapă morţii în grădină, în felul acesta crezând că sunt mai aproape de ei. După cum vedeţi există
diferenţe mari în cadrul aceleaşi religii, darămite în cadrul unui popor. În felul acesta chiar dacă unii
lideri rromi argumentează că e greu să fim unitari pentru că sunt diferenţe mari între noi, se poate
demonstra că în interiorul României, prin comparaţie între obiceiuri, gastronomie şi mentalităţi,
românii se deosebesc între ei, lucru care nu-i împiedică să fie uniţi. Aşadar, după cum uşor se poate
observa este simplu de demonstrat că indiferent cât de diferiţi suntem tot ar trebui ca elita să găsească
elemente unificatoare care să contribuie la dezvoltare identităţii colective rromani.
Cu o elită fără fundamente, fără rădăcini, fără cunoaşterea limbii sau a culturii, fără dorinţa de
cunoaştere a fundamentelor rrome, care şi-a dorit tot timpul (mă refer la nivel de individ), să devină
români pentru că modelul de referinţă e întotdeauna românesc şi numai din postura de român am
învăţat că poţi să fii erou, poet, scriitor, sculptor sau mai simplu să reuşeşti din punct de vedere social,
cu o asemenea elită sunt şanse mari să se creeze strategii, programe / proiecte de integrare a rromilor
dar în acest caz integrare este sinonim cu asimilare. Elita rromă în loc să formeze gândirea, viziunea
rromă sau să-i motiveze pe ceilalţi 1,5 milioane de rromi (cam atât se estimează că este numărul
rromilor care nu îşi asumă identitatea) să îşi asume identitatea, ea îi reprezintă pe cei care nu mai vor să
fie rromi (acest aspect neaducându-le vreun beneficiu) şi chiar uneori îi românizează ca nişte
colonizatori pe rromii care încă mai păstrează elemente din identitatea romani. Aşa de frică le e elitelor
din mişcarea rromilor încât, majoritatea programelor iniţiate nu sunt încă decât o picătură în paharul
turnat pe gâtul beneficiarilor rromi spre a deveni ... români.
Mai e un aspect pe care îl voi menţiona. Elita rromă ong-istă, a fost şi este la rândul ei
“formatoare” de resurse umane sau, cum explică unii lideri rromi, “elita centrală” este responsabilă de a
forma “elita locală”, în cadrul căreia se regăsesc mediatorii şcolari şi sanitari, profesorii de limba
rromani etc. O “elită centrală” fără mari legături cu rromii de rând cum credeţi că a “format” “elita
locală”? În nici un caz în spiritul rromano, al respectului faţă de rromi sau al înţelegerii problematicii
rrome în profunzimea ei. Nu cred că aveau cum să facă lucrul acesta, pentru că, în rândul elitei ong-
iste, nu se vorbeşte decât despre programe/proiecte şi mai puţin despre viziune sau despre “calea” de a
reconstrui identitatea rromă atât de stigmatizată de-a lungul istoriei. Pentru a exemplifica ce a putut să
creeze elita ong-istă a rromilor, vom reda în continuare o întâmplare din cadrul asociaţiei “Amare
Rromentza”.
Amare Rromentza are în derulare un proiect care se referă la aplicarea unei curricule
interculturale în grădiniţele frecventate şi de copii rromi (bineînţeles împreună cu copiii români). În
aceste grădiniţe curricula interculturală este aplicată de tandemul educator - asistent educaţional. De
curând , echipa de la Amare Rromentza a mers în monitorizare fără să anunţe în prealabil, pentru a
62
observa cât şi cum se aplică curricula interculturală, elaborată şi aprobată spre a fi testată pe parcursul
anului şcolar 2007 – 2008 de către Ministerul Educaţiei Cercetării şi Tineretului. Ducându-se în
monitorizare nu au găsit asistentul educaţional (plătit de asociaţie) la grădiniţă, iar acesta, când a venit,
a argumentat că a fost chemată de director la secretariat pentru că e multă treabă la secretariatul şcolii
în incinta căreia se află şi grădiniţa.
“Despre aplicarea curriculei interculturale ce să vă spun? Nu prea am aplicat-o pentru că nu am
înţeles mare lucru din ce trebuia să aplicăm. Şi chiar dacă aş fi ştiut ce să aplic, de ce să ne mai
ascundem după deget, această curriculă nu e deloc potrivită pentru a fi aplicată într-o grupă unde sunt
copii rromi şi nerromi. Ea produce discriminare. Păi, dacă aş aplica curricula interculturală (care
conţine şi informaţii despre rromi şi despre diversitate în general) ştiţi că părinţii copiilor români nu
şi-ar mai da copii la grădiniţă? Şi-aşa, de anul trecut (anul 2007 – 2008 reprezintă al doilea an de când
asistentul educaţional lucrează la acea grădiniţă, plătit fiind de noi), de când am început să lucrez şi au
venit şi copii rromi la grădiniţă, o parte dintre părinţii români şi-au luat copii de la grădiniţă asta şi i-au
dus la altă grădiniţă. Păi, în loc să fim mulţumiţi că ne primesc românii pe lângă ei, acuma vrem să
aplicăm şi curricula interculturală cu focus pe rromi?! Eu consider că voi faceţi discriminare cu această
curriculă interculturală şi faceţi chestia asta ca să mai luaţi un ban pe spatele rromilor. De ce să nu fim
noi (rromii) cuminţi şi liniştiţi şi să învăţăm după curricula veche care nu pomenea de rromi sau de
interculturalitate? Aveţi grijă ce faceţi cu această curriculă interculturală, pentru că nu produceţi altceva
decât respingere din partea majoritarilor şi o să-i discrimineze iarăşi pe rromi” (asistent educaţional
rrom, 44 de ani, Olteniţa).
Experienţa ultimilor 8 ani a mişcării rromilor, ne arată foarte puţini lideri sau conducători de
asociaţii care să îşi asume programe care să contribuie la formarea identităţii rromani. În mişcarea
romă, încă de la început au existat două curente, opuse, care au contribuit la conturarea viziunii
liderilor activişti de astăzi: curentul multiculturalităţii, al afirmării identităţii etnice, care a insuflat
ideea de creare şi promovare a identităţii rromani şi curentul asimilaţionist care a provocat românizarea
unei părţi importante a mişcării rromilor, care decid politici publice pentru rromi. La nivelul mişcării
rromilor cam acestea au fost curentele de gândire, abordare a problematicii rrome. Cine a câştigat? Din
păcate nu a câştigat curentul afirmării identităţi etnice, fiind promovat de un personaj mult prea
nerăbdător şi uneori chiar antipatic de care greu te apropiai, iar dacă se întâmpla acest lucru era şi mai
greu să stai ca să înţelegi şi să internalizezi viziunea rromă în care credea atât de mult.
Oare aceasta să fie cauza pentru care marea majoritate a rromilor şi nerromilor din această ţară
nu ştiu nimic despre rromi? Cum se face că în anul 2007, la fel ca în anii 1990, ne punem aceeaşi
întrebare: “De ce rrom şi nu ţigan?” Care, câte proiecte-programe ale mişcării rromilor au fost evaluate
cu succes? Câţi lideri de opinie ai rromilor există azi? Oare ce a format elita rromă timp de 17 ani?
O serie de întrebări care ne demonstează încă o dată slaba organizare, proasta funcţionare a
mişcării rromilor. De fapt, nu putem vorbi despre o mişcare, din moment ce în 17 ani de zile nici măcar
rromii din mişcare nu ştiu să explice “de ce rrom şi nu ţigan”. Cauza eşecului mişcării rromilor să fie
chiar curentul asimilaţionist care o guvernează?
Şi totuşi care ar fi soluţia la această uriaşă problemă? O primă soluţie ar fi aceasta ca: cei care
intră în mişcarea rromilor şi automat există posibilitatea (cel puţin teoretic), să devină coordonatori,
directori sau preşedinţi de asociaţie, să treacă printr-o perioadă de învăţare sau reînvăţare a ceea ce
înseamnă să fii rrom. Cum să-i reprezinţi pe rromi când tu nu ştii nimic despre ei? O să dau un exemplu
foarte concret. Îmi asum riscul ca exemplul fiind luat din religie să fie interpretat în fel şi chip.
Te naşti ortodox (ca religie) şi peste ani când ai libertatea să alegi altă religie, care crezi că te
reprezintă mai bine, optezi să îţi schimbi religia şi automat treci printr-un proces îndelungat de învăţare
până să fii acceptat sau chiar botezat. Practic, începe un proces de învăţare despre cum ar trebui să te
comporţi ca şi baptist sau adventist (de fapt se studiază), ca să dau exemplu de două dintre opţiunile
religioase la îndemăna multora dintre noi. În felul acesta ar trebui să se întâmple şi cu membrii mişcării
rromilor actuali şi viitori. Trebuie, înainte de începerea oricărei activităţi de elaborare sau
63
implementare, să înceapă procesul de învăţare despre rromi care să cuprindă istorie, norme culturale,
noţiuni de limba rromani (un element care poate să devină unificator), chiar dacă sunt mai multe
dialecte, limba rromani, indiferent de dialect conţine în jur de 60 – 70% de cuvinte din oricare dialect
cu excepţia celui spoitoresc. Numai în acest fel elita rromă va putea gândi programe care să contribuie
la diminuarea problemelor cu care se confruntă rromii. Altfel asistăm după 17 ani ca în loc să se
diminueze problemele rromilor, acestea se acutizează pe an ce trece.
În încheierea acestui articol (“Românizarea rromilor”) trebuie să menţionez că şi eu fac parte
din această elită ong-istă, măcar prin natura funcţiei, aceea de director al asociaţiei “Amare
Rromentza”. În acest context, sper că este lesne de înţeles că am aceeaşi părere “bună” şi despre mine,
ca şi despre multe dintre acţiunile celorlalţi colegi ong-işti, pentru că împreună contribuim la
“românizarea” rromilor şi nu reuşim să imaginăm acţiuni (proiecte /programe) care să contribuie la
reconstrucţia identitară a rromilor din România.

3. Căsătoriile mixte – încă un element al românizării?

În contextul acesta întrebarea: „căsătoriile mixte rrom – româncă sau invers, sunt „propice”
românizării? pare retorică aşa că un eventual răspuns pare să nu îşi mai aibă rostul. Şi totuşi...
Să încercăm să ne imaginăm că avem de-a face cu o persoană de etnie rromă şi cealaltă
aparţinând majorităţii (origine română). Cel de etnie rromă vine cu mândrie / stima de sine scăzută
datorată mentalului colectiv „e român ştie mai bine”238, iar celălalt vine „mândru că e român”
nerecunoscând de cele mai multe ori apartenenţa etnică a partenerului, cu gândul curat să îşi întemeieze
o familie românească într-o cultură românească. În lipsa unui dialog (pe care partenerul rrom nu şi-l
asumă) între cele două culturi, în lipsa unei valorizări a ambelor culturi cuplul mixt se transformă încet,
dar sigur, într-un cuplu „normal”. „Încă nu am vorbit cu copiii mei despre originile mele de rrom”239.
„Eu mă însor cu tine nu cu toată familia ta”, „ţigancă, armeancă, orice, ar fi trebuie să ştie că trăim în
România şi toţi suntem români”240.
Ipoteza conform căreia rromii proveniţi din părinţi rromi 100% şi căsătoriţi la rândul lor cu
rromi, au o stimă de sine extrem de scăzută în raport cu asumarea identităţii rrome nealterate de cultura
dominantă, se verifică uşor în realitate, mă refer la rezultatele de la recensământ în raport cu toate
cercetările efectuate în România, care indică numărul rromilor de cel puţin 2 ori mai mare decât
recensământul. În deplasările întreprinse pentru realizarea unor focus – grupuri sau unor interviuri de
grup cu părinţii şi copii rromi, marea majoritate dintre ei, 70%, povesteau că în cele mai multe cazuri
îşi ascund identitatea de rrom, asumarea acesteia, neaducându-le vreun merit sau beneficiu, ba
dimpotrivă mulţi dintre ei confruntându-se deseori cu reacţii adverse din partea celor cu care au
interacţionat. La încercarea de a răspunde la întrebarea, dacă sunt căsătoriile mixte propice românizării,
aceasta adună datele problemei:
- ţara – România
- limba oficială – româna, (cu mici excepţii)
- instituţii de promovare a culturii române – aproape toate
- instituţii de promovare a culturii rromani – este înfiinţat CNCR (Centrul Naţional de Cultură al
Romilor), care încă nu funcţionează
- sistem public de învăţământ monolingv şi monocultural
- existenţa politicilor de asimilare a minorităţilor în general şi a rromilor în special
- toleranţa scăzută; grad de cunoaştere a culturii rromani şi mai scăzut

238
Elev rrom, 11 ani, Zece Prăjini, jud. Iaşi
239
Preot rrom, 45 de ani, Bucureşti
240
Bărbat român, 28 de ani, Bucureşti

64
- tendinţa poporului român de a reacţiona negativ la orice e diferit (sistemul de învăţământ nu a
dezvoltat în curriculum naţional noţiuni despre diversitatea culturală).
- partenerul rrom, chiar dacă vorbeşte limba rromani (aproape jumătate se declară rromi românizaţi),
are o stimă de sine scăzută şi, în multe cazuri, fie nu îşi asumă identitatea ori se declară rrom
românizat; fiecare individ are o dorinţă mare de a fi acceptat, de a avea recunoaştere şi de a fi
demn de respect, iar asumarea identităţii de rrom nu generează, de cele mai multe ori, nici unul
dintre atributele mai sus menţionate.
Există şi cazuri în care rromii îşi asumă identitatea în cazul căsătoriilor mixte şi îi „domină”
cultural pe partenerii lor. Acest fenomen se întâmplă numai în cazul rromilor „puternici”, cu prestigiu,
cu recunoaştere pe plan local sau naţional (ex: Mădălin Voicu) care „acceptă” un partener de altă
origine etnică, care îşi asumă în acest caz, asimilarea.
Dintre formele de contact interetnic, căsătoriile sunt cele mai dezaprobate, atât de către rromi,
cât şi de către celelalte etnii – dar în mai mare măsură de către nerromi. De exemplu, aproximativ 40%
dintre nerromi consideră că este rău sau foarte rău ca românii şi rromii să se căsătorească între ei, faţă
de 25% care cred că e rău să se joace împreună copiii români cu cei rromi, şi 35% care consideră că
locuirea mixtă este rea. De asemenea, 20% dintre rromi nu aprobă căsătoriile mixte, faţă de
aproximativ 10% care nu aprobă locuirea sau şcolarizarea mixtă (Barometrul Incluziunii Rromilor).
Reticenţa faţă de căsătoriile mixte este surprinzătoare prin faptul că această formă de interacţiune
umană este totuşi cea în care partenerii au un control reciproc ridicat. Nu ne putem alege nici vecinii,
nici colegii copiilor noştri – din acest motiv etnia lor poate fi folosită ca un predictor al
comportamentului, ceea ce, în condiţiile stereotipurilor negative faţă de romi, explică reticenţa
neromilor faţă de vecinătatea sau compania rromilor. Totuşi, în cazul căsătoriei, partenerul este ales în
deplină cunoştinţă de cauză şi fără constrângeri, astfel încât etnia să nu mai poată fi considerată o sursă
relevantă de informaţie despre el/ea.
Desigur, miza în cazul căsătoriilor este foarte ridicată – dar nu neapărat mai ridicată decât în
cazul educaţiei şi companiei copiilor. În aceste condiţii, cred că intensitatea reticenţei faţă de căsătoriile
mixte exprimă nu numai stereotipurile negative, ci şi refuzul unei intimităţi care pune în pericol,
potenţial, identitatea etnică. Este de asemenea interesant că educaţia subiectului nu influenţează
semnificativ dezirabilitatea contactului cu cealaltă etnie, nici în cazul rromilor, nici în cazul celorlalte
persoane. Rromii românizaţi sunt însă semnificativ mai dispuşi către acceptarea căsătoriilor, vecinătăţii
şi companiei nerromilor, decât ceilalţi rromi.

4. Ura de sine la rromi

Vom aborda, în cele ce urmează, un subiect nedezbătut până acum în vreun seminar, conferinţă
sau întâlnire importantă care să-i aibă în prim-plan pe rromi. Tema pe care încercăm să o lansăm spre
dezbatere este: ura de sine la rromi.
„Despre ura de sine se ştie puţin. Doar câteva lucruri ne ajută să înţelegem cine e acest oaspete
biruitor asupra gazdelor sale. Nefiind o boală a omului, ci o ruptură între om şi propria sa cultură, ura
de sine poate izbucni oriunde şi oricând”. (Traian Ungureanu, Revista 22).
Da, aţi citit bine. Despre ura de sine, rromii nu au avut curajul să „vorbească” în mediul
academic sau cel ong-istic, pentru că întotdeauna altele au fost urgenţele, nevoile în mişcarea rromilor.
În primul rând o încercare conceptuală de definire a urii de sine: „Elaborat de Theodor Lessing în
interbelic, atunci când antisemitismul era la apogeu, conceptul de "ură de sine" a servit la început
pentru a înţelege psihopatologia unor evrei care interiorizau, mergând uneori până la sinucidere,
privirea încărcată de respingere care se fixa asupra lor.”241

241
Benbassa Esther şi Jean-Christophe Attias, Ura de sine, Editura Est, Bucureşti, 2005, pag. 47.

65
 În cartea „Ura de sine” Jacques Le Rider povesteşte despre un evreu (Otto Weininger): „Otto a
intrat în legendă pentru că a dus până la sinucidere refuzul de sine şi, mai ales, refuzul identităţii sale
evreieşti. Era un vienez la a doua generaţie, născut în 1880, dintr-un tată care se trăgea din teritoriul
maghiar al monarhiei habsburgice şi dintr-o mamă originară din Moravia. Toată istoria familială a
Weinningerilor stă sub semnul încercării asimilării: tatăl, desprins de religie şi de tradiţia culturală
evreiască, se prezintă ca un admirator al lui Richard Wagner (şi Weininger fiul avea să fie un
Wagnerian înflăcărat). Cât despre Weinninger, el năzuia să „merite” o identitate germană datorită
muncii ştiinţifice şi printr-o metafizică reglare de conturi cu identitatea sa evreiască”. Weininger
afirma: „cei care urăsc mai tare evreitatea sunt cei mai impregnaţi de ea”242. Vi se pare că există
similarităţi între povestea despre un intelectual evreu vienez care speră să „obţină” până la urmă
identitatea germană şi unii (destul de mulţi) rromi care, prin eforturile lor, reuşesc din punct de vedere
social, iar drept răsplată aşteaptă ca „grupul de referinţă” (românii) să îl „adopte” din punct de vedere
identitar şi în sfârşit să primească ceea ce, după atâta efort, i se cuvine, identitatea de român, aceea care
îi poate conferi mai multe şanse de recunoaştere a muncii sale, mai mult respect şi chiar o mai mare
influenţă socială din noua postură de român adevărat.
Probabil că mulţi dintre noi ne-am negat identitatea etnică (dacă nu eram închis la culoare mi-aş
fi negat-o), unii rromi şi-au manifestat ura de sine deseori mai ales datorită presiunii sociale din partea
„grupului de referinţă”.
„Privirea încărcată de respingere care se fixa asupra lor” – expresie folosită în explicarea
conceptului ura de sine, care îşi poate găsi corespondenţa în realitatea istorică a rromilor din România,
şi datorită marginalizării sau a „privirii încărcate de respingere” de care erau în stare mulţi români.
Aşadar, ne-au respins, ne-au urât „ei”, după care, în mod automat, am început să ne repingem şi noi
între noi. Mulţi rromi s-au gândit de multe ori că „vinovaţi” de respingerea pe care o practică românii
faţă de majoritatea rromilor, sunt rromii înşişi (întotdeauna alţii), pentru că „ei” sunt puturoşi, hoţi şi
nespălaţi. Adică, dacă erau şi alţii ca „mine”, nu ne mai urau românii aşa de tare, iar în felul acesta
reuşita socială avea mai mari şanse să se întâmple. Nefiind „ei” ca „mine” înseamnă că românii au
legitimitatea să ne urască / respingă, iar în acest context şi „eu” pot să îi urăsc şi să-i resping. Autoura,
cum spunea Nicolae Gheorghe într-una dintre luările sale de cuvânt, se întâmplă la majoritatea
popoarelor / minorităţilor marginalizate, deci se întâmplă din plin şi la rromi. Dacă în prima fază am
încercat să explic ce este ura de sine, în cele ce urmează vom încerca să demonstrăm ceea ce poate
genera această ură de sine.
„Şi eu cred că rromii nu sunt buni de nimic şi dacă aş fi în locul gagiilor (românilor), aş proceda
de multe ori la fel. Să mă ierte Dumnezeu, dar cine îi pune să fure, să cerşească şi să nu pună mâna la
muncă? Eu cum am reuşit? Mi-e silă de ei când îi aud în metrou că cerşesc şi după aia vorbesc între ei
în rromani, spunându-şi că au avut noroc de ceva bănuţi. Unii dintre ei se uită la mine şi îşi dau seamna
că sunt romnie, dar niciodată nu intru cu ei în vorbă. Odată, eram în microbuz, mă duceam acasă la ai
mei şi nişte rromi s-au aşezat exact în spatele scaunului meu. La un moment dat bărbatul i-a spus
femeii, în limba rromani, că i-e foame. Femeia, i-a răspuns, tot în rromani, că o să-i dea nişte salam cu
pâine. M-am întors spre ei şi mi s-a făcut silă când am văzut că a rupt pâinea şi a început să mănânce cu
salam. Nu mi se pare normal să mănânci în microbuz. Cred că şi-au dat seama că sunt rromnie şi
femeia m-a întrebat în rromani de unde sunt. M-am uitat lung la ea şi după câteva clipe i-am răspuns că
nu înţeleg ce spune (înţelegeam perfect ce spune). Îţi dai seama, dacă răspundeam că mă făceam de
ruşine faţă de alţi călători? În faţa mea mai mânca cineva, dar bineînţeles, pentru că era român, mânca
civilizat un sandwich de la Mc Donald’s şi mai folosea şi şerveţelul aferent. Îmi pare rău, dar eu abia
am aşteptat să „scap” de „ţigănie” şi să ajung ceva la viaţa mea şi nu vreau să lucrez pentru rromi, decât
dacă nu îmi găsesc în domeniul meu” (studentă de etnie rromă, 22 de ani, Bucureşti).

242
Idem, pag. 52

66
 Vă surprinde? Poate surprinde această întâmplare doar pe cineva care nu e rrom sau nu e
cunoscător al problemelor cu care se confruntă rromii. În rest, ceilalţi ştiu că aceste fapte sunt frecvente
şi această identitate „vinovată” de rrom e greu de asumat, ba mai mult decât atât, ea devine stresantă,
agasantă pentru mulţi rromi care au „reuşit” şi se manifestă prin dispreţ la adresa celorlalţi care nu au
reuşit şi, în opinia celor dintâi, din cauza aceasta rromii de bună credinţă ca ei sunt „băgaţi” în aceeaşi
oală cu cei răi (ne amintim că la rromi, în majoritatea cazurilor, ceilalţi sunt răi).

În loc de încheiere

„Mi-e era atât de ruşine cu sora mea, încât uneori aş fi vrut s-o ascund din cauza culorii ei, care mă
dădea de gol. Mi-aduc aminte şi acum ce urât s-au uitat colegii mei la mine când au văzut-o pe sora
mea. Eram la liceul pedagogic şi aveam o relaţie bună cu toţi colegii, până când a venit soră-mea la
mine în clasă şi toţi şi-au dat seama că suntem ţigănci. Îmi părea rău că şi ea dăduse la liceul pedagogic,
în felul ăsta putând fi demascată ca ţigancă de colegii mei. Nu cred că am urât-o, dar îmi doream să se
fi dus la alt liceu. Niciodată nu aş vrea să treacă cineva prin ce am trecut eu şi asta se poate întâmpla
dacă copiii, indiferent de identitatea lor etnică, vor învăţa în şcoală despre diferenţă, rromi, diversitate
şi alte minorităţi (studentă de etnie rromă, 22 de ani, Bucureşti).
„Nefiind o boală a omului, ci o ruptură între om şi propria sa cultură, ura de sine poate izbucni
oriunde şi oricând” (Traian Ungureanu, Revista 22).

67
ŞCOALA, FAMILIA, ASUMAREA IDENTITĂŢII ETNICE ŞI STIMA DE SINE.
ŞCOALA LOR VERSUS ŞCOALA NOASTRĂ

Delia Grigore

În legătură cu relaţia dintre stima de sine a familiei, exprimată şi prin asumarea identităţii
etnice, stima de sine etnică şi individuală a copilului şi reuşita şcolară a acestuia, sunt câteva întrebări
la care studiul nostru introductiv îşi propune să răspundă. Afectează o stimă de sine etnică scăzută a
părinţilor stima de sine etnică a copilului lor? Fără îndoială că da: un părinte cu o stimă de sine etnică
scăzută o va transmite copilului său, iar acesta va avea o stimă de sine etnică la fel de scăzută, dacă nu
şi mai scăzută, ceea ce nu înseamnă că nu va putea să-şi construiască o stimă de sine individuală, ba
chiar şi etnică crescute, dacă întâmplările vieţii lui îl vor încuraja în acest sens.
De cele mai multe ori însă, în special în mediul şcolar nerrom, copilul rrom, identificat chiar şi
împotriva dorinţei lui ca fiind rrom, are nevoie de o stimă de sine etnică crescută, care să-l susţină în
constituirea unei stime de sine individuale puternice, ambele,
pentru că decurg una din alta, fiindu-i de mare folos în
creşterea participării şi performanţelor şcolare. Aceasta pentru
că un copil cu o stimă de sine crescută este un copil care are
încredere în forţele proprii, îşi doreşte şi îşi proiectează
succesul, îşi asumă responsabilităţi, are spirit critic, dezvoltă
dialoguri cu ceilalţi, în care îşi motivează bine argumentat
poziţia şi acţiunile, este puternic, asertiv şi de acţiune, are
aspiraţii nu doar pe termen scurt, dar mai ales pe termen mediu
şi lung. Aşadar, cum şcoala este o investiţie pe termen mediu şi
lung, stima de sine crescută este una dintre condiţiile
importante pentru reuşita şcolară a oricărui copil.
Pe de altă parte, care sunt efectele unei stime de sine etnice scăzute a familiei şi, implicit, a
copilului, asupra participării şi performanţelor sale şcolare? Copilul marcat de o stimă de sine scăzută
nu are încredere în el însuşi, îi este permanent teamă de eşec, consideră că orice lucru rău care i se
întâmplă este din vina lui, nu îşi asumă responsabilităţi, are un spirit autocritic exagerat şi un foarte
scăzut spirit critic, nu crede în schimbare, nici măcar în propria schimbare, crede într-un destin
implacabil, pe care aruncă vina când este vorba de nereuşitele sale, nu-şi asumă responsabilitatea
faptelor sale, spune deseori că Dumnezeu a hotărât aşa, în situaţii de conflict este retras, introvertit,
umil, fricos, defensiv, dar poate fi şi violent, imprevizibil, uşor influenţabil de părerile celorlalţi,
internalizează părerile celorlalţi despre el, nu este om de acţiune, toate acestea în contextul în care
consideră că aparţine unui grup inferior, dominat, lipsit de succes, stigmatizat. Consecinţa directă este
scăderea performanţelor şcolare.
Internalizarea stigmatului etnic are, în România, şi în cazul copiilor rromi, cauze istorice.
Discriminarea faţă de rromi este consecinţa unei istorii de excludere socială şi rasism instituţionalizat.
Starea de robie în care s-au aflat timp de peste 5 secole, încă de la primele atestări documentare în
ţările române, i-a plasat pe rromi în afara societăţii, ei fiind consideraţi bunuri nemişcătoare, servind ca
unitate de schimb. Robia i-a afectat profund şi pe copiii rromi, aceştia fiind despărţiţi de familiile lor,
schimbaţi, vânduţi ori dăruiţi, deseori la preţuri mai mici decât cele ale animalelor. Abuzul sexual al
proprietarilor de robi asupra fetelor rrome era nesancţionat de lege.
Dezrobirea juridică din 1856, realizată la presiunea aboliţionismului occidental, nu a adus o
schimbare fundamentală din punctul de vedere al poziţionării rromilor faţă de populaţia majoritară,
aşadar nu a dus şi la o Dezrobire spirituală. Programul reformist al paşoptiştilor şi al guvernelor care

68
au urmat nu a cuprins problema emancipării / integrării sociale a rromilor. Neincluderea problematicii
rromilor în politicile publice a condus la recăderea acestora în statusul anterior şi la stigmatizarea
apartenenţei etnice. Marginalizarea şi excluderea socială a rromilor au creat, în timp, un important
decalaj socio-cultural între populaţia majoritară şi comunitatea rromilor.
Atitudinea, comportamentul şi politica dominantă a societăţii faţă de rromi au oscilat între
rasismul de excludere, care a condus la Genocid, şi rasismul de dominaţie, manifestat prin asimilare
culturală.
Politica de excludere socială şi de discriminare rasială faţă de rromi a culminat cu Holocaustul
din perioada regimului Antonescu: Deportarea şi exterminarea rromilor în Transnistria (1941-1942).
Între victime, 6.714 au fost copii.
Pe fundalul anomic de după 1989, cu toate că recunoaşterea rromilor ca minoritate naţională a
presupus câştigarea unor drepturi politice şi civile, deteriorarea catastrofală a situaţiei economice şi
sociale a acestora a fost o consecinţă a rasismului instituţionalizat. Din punct de vedere cultural şi
social, rromii sunt consideraţi o “subcultură” parazitară, un grup social marginal, fapt care duce la
proliferarea manifestărilor rasiale. În contextul unei democraţii în formare, blocarea accederii la
drepturile sociale şi excluderea de la resursele de dezvoltare individuală / comunitară au condus la o
recrudescenţă violentă a discriminării şi rasismului, la o fragilizare a statutului de cetăţean.
Conflictele interetnice bazate pe discriminarea rasială faţă de rromi – semnalate în localităţile
Mihail Kogălniceanu (octombrie 1990), Bolintin-Deal (aprilie 1991), Ogrezeni, Bolintin-Vale, Vălenii
Lăpuşului (august 1991), Comăneşti (noiembrie 1992), Hădăreni (septembrie 1993), Bâcu (ianuarie
1995), Alba Iulia, Buhuşi (2003), Craiova (2003) – continuă să fie un motiv de îngrijorare, atât prin
violenţă (multe s-au soldat cu distrugerea locuinţelor rromilor şi cu rromi ucişi), cât şi prin faptul că
starea de impunitate din statul român a condus la nepedepsirea celor vinovaţi. Poliţia încurajează aceste
manifestări anti-rrome prin propriile sale violenţe şi acţiuni abuzive, pe care le putem defini deseori ori
ca fiind motivate rasial, desfăşurate de cele mai multe ori fără suport legal, de tipul razii în comunităţi
de rromi, uz excesiv al forţei, uz arbitrar al armamentului, arestări fără mandat, tratament violent al
arestaţilor. Copiii rromi sunt victimele cele mai profund afectate, din punct de vedere psihologic şi,
uneori, chiar şi fizic, ale acestui tratament abuziv.
Excluderea socială, discriminarea rasială şi lipsa de interes a statului de a adopta politici
proactive alcătuiesc rădăcinile etnicizării sărăciei. Una dintre consecinţele discriminării este aceea că,
din punct de vedere economico-social, comunitatea rromă este cea mai defavorizată din România.
Cotele înalte ale sărăciei şi nivelul scăzut al accesului la piaţa muncii induc familiilor de rromi
dependenţa de protecţia socială, care însă este departe de a le asigura un trai decent.
Speranţa de viaţă a romilor din România este cu 15-20 de ani mai mică decât cea a populaţiei
majoritare, având valori situate în jurul vârstei de 50-55 ani („Roma in an Expanding Europe. Breaking
the Poverty Cycle”, A World Bank Study, 2003).
Datorită discriminării din sistemul medical (manifestările de discriminare rasială faţă de rromi
ale personalului medical, refuzul unor medici de familie de a înscrie rromi pe listele lor, lipsa de acces
la actul medical de calitate) şi a factorilor socio-economici (sărăcia, alimentaţia necorespunzătoare,
incapacitatea de a procura medicamente, lipsa asigurării medicale), starea de sănătate în comunităţile
de rromi s-a deteriorat considerabil în ultima decadă. 63% dintre rromi nu au asigurare medicală
(UNDP, „Roma in Central and Eastern Europe. Avoiding the Dependency Trap”, 2003), aşadar nu pot
beneficia de serviciile publice de sănătate. Datorită condiţiilor de viaţă sub standard, bolile
transmisibile (hepatita), alături de bolile de nutriţie (diabetul) ocupă principalele locuri în ierarhia
patologiei populaţiei de rromi. Bolile respiratorii, ale aparatului digestiv şi cele cardiovasculare sunt, de
asemenea, larg răspândite printre rromi. Rromii, de cele mai multe ori, nu pot plăti asigurările de
sănătate, ceea ce limitează sau chiar exclude accesul copiilor la servicii medicale. În consecinţă, copiii
rromi sunt mai vulnerabili la bolile copilăriei şi la epidemii cum ar poliomielita, difteria şi febra tifoidă.

69
 În acest sens, copiii rromi formează o categorie de risc aparte. Alimentaţia copiilor rromi, ca
rezultat al nivelului de trai scăzut, este deficitară, dezechilibrată şi inadecvată. În consecinţă, un număr
mare de copii rromi suferă de subnutriţie, anemie, avitaminoze, distrofie, ceea ce reduce radical
posibilităţile lor de dezvoltare şi are efecte negative profunde asupra capacităţii lor de studiu şi asupra
sănătăţii. De asemenea, mortalitatea infantilă la rromi este de mai mult de 4 ori mai ridicată decât
media (Guvernul României şi CASPIS – Comisia Anti-Sărăcie şi Promovarea Incluziunii Sociale,
„Suportul social pentru populaţia de romi”, 2003).
Accesul copiilor rromi la sistemul de învăţământ este încă limitat. Unul din 5 rromi nu-şi poate
trimite copiii la şcoală din lipsă de îmbrăcăminte decentă („Roma in an Expanding Europe. Breaking
the Poverty Cycle”, A World Bank Study, 2003). Lipsa actelor de identitate este folosită drept pretext
pentru a nu da dreptul copiilor rromi să urmeze o şcoală. Există şcoli care refuză înscrierea copiilor
rromi la şcoală, dacă părinţii nu au domiciliul stabil în localitatea respectivă. Obligaţi să muncească de
la vârste fragede pentru a asigura supravieţuirea familiei, mulţi dintre copiii rromi abandonează
frecvent şcoala.
Aproximativ 27% din populaţia de etnie rromă fie nu a urmat niciodată cursurile vreunei şcoli,
fie nu a făcut-o decât pentru câţiva ani. În timp ce gradul de alfabetizare este aproape complet la nivelul
ţării, în rândul populaţiei rrome analfabetismul era estimat, la începutul perioadei de tranziţie, la 44% la
bărbaţi şi 59% la femei („Roma in an Expanding Europe. Breaking the Poverty Cycle”, A World Bank
Study, 2003).
Participarea copiilor romi de vârstă preşcolară (3-6 ani) la grădiniţă este mult mai scăzută
(17,2% - ICCV, 1998) decât a copiilor de aceeaşi vârstă pe ansamblul populaţiei României (67% - anul
şcolar 1997-1998, Anuarul Statistic al României, 1999). 24,4% dintre copiii romi de peste 10 ani nu
mai merg deloc la şcoală (Zamfir, Preda, „Romii din România”, 2002).
Numai 20% dintre copiii rromi frecventează grădiniţa, comparativ cu 66,1 % la nivelul întregii
populaţii de copii de vârstă preşcolară (2000-2001). Numai 50% dintre copiii rromi merg regulat la
şcoală, iar gradul de analfabetism în rândul persoanelor de peste 45 de ani ajunge la 30%; 80% dintre
copiii neşcolarizaţi sunt rromi; 23% dintre copiii rromi nu ştiu să citească („Roma in an Expanding
Europe. Breaking the Poverty Cycle”, A World Bank Study, 2003). Numai 8,9% dintre rromi au
absolvit studii medii şi numai 0,3% studii superioare („Roma in an Expanding Europe. Breaking the
Poverty Cycle”, A World Bank Study, 2003).
Sunt semnalate încă numeroase cazuri de copii rromi în şcoli sau clase segregate, unde atât
calitatea actului educaţional, cât şi condiţiile de studiu sunt mult sub standardul minim. Cu puţine
excepţii, şcolile din cartierele de rromi sunt într-o stare foarte proastă. Profesorii sunt necalificaţi.
Materialele didactice nu sunt adecvate şi profesorii nu sunt interesaţi de elevii rromi. Când vorbim de
segregare, nu ne referim la învăţământul în limba rromani, ci la şcoli sau clase segregate pe criteriu
etnic, fără însă ca acest lucru să însemne studierea în limba rromani.
Copiii rromi care frecventează şcoala se confruntă atât cu tratamentul discriminatoriu exercitat
de profesori, cât şi cu abuzurile verbale, nu de puţine ori şi cu violenţe fizice ale elevilor majoritari,
abuzuri care nu sunt corectate de profesori sau personalul din şcoală. Copiii rromi sunt numiţi "ţigani"
şi sunt acuzaţi de colegii lor că ar fi murdari şi că ar avea păduchi sau boli. Uneori, acest tratament este
însoţit de abuzuri fizice din partea profesorilor de alte etnii, inclusiv prin folosirea pedepselor corporale
pentru încălcări minore ale disciplinei şcolare, cum ar fi vorbitul în timpul orei.
Pentru a înţelege modelul mental colectiv moştenit de copiii rromi şi care apasă asupra
conştiinţei lor individuale, blocându-le uneori întreaga viaţă accesul la sine şi la cultura din care fac
parte, este mai mult decât necesar un excurs imagistic în spaţiul culturii vernaculare şi al modului în
care aceasta, aflată într-un proces permanent de etnogeneză, care exclude alteritatea, a înţeles să-şi
construiască mentalitatea faţă de rromi. Definitoriu pentru cultura dominantă în ceea ce priveşte
„închipuirea” colectivă a rromilor este stereotipul, în majoritatea cazurilor negativ, purtând semnul
ţapului ispăşitor al istoriei şi definind toate frustările şi temerile respinse de nivelul conştient al
70
spiritului colectiv majoritar: „Nici ţiganul nu-i ca omul / nici răchita nu-i ca pomul”, „Ţiganul e ţigan
şi-n ziua de Paşte”, „Ţiganul e om de departe”, „Ţiganul când a ajuns împărat, pe tată-său l-a
spânzurat”, „S-a înecat ca ţiganul la mal”.
Acest model de gândire prejudiciată a fost şi este perpetuat şi de politicile educaţionale din
România, chiar dacă nu în mod direct, printr-o poziţie explicită de rejecţie a copilului rrom, deşi
deseori acest lucru se petrece prin atitudinea vădit rasistă a unor autorităţi din învăţămînt, inclusiv
profesori, în schimb permanentizat printr-o distrugere sistematică a identităţii etnice, datorată unui
model educativ monocultural, etnocentrist, în cadrul căruia atitudinea şcolii faţă de copiii rromi este de
„asimilare culturală”, considerându-se că rromii pot fi „civilizaţi” numai „dacă devin români”.
Sistemul educaţional al şcolii româneşti oferă, ca model unic de referinţă, valorile comunităţii
majoritare. În condiţiile acestei politici de colonizare culturală, bazate pe criteriul numărului şi al
inflexibilului „prototip” autarhic, majoritatea deţine toate pârghiile de putere şi instituţiile de
reprezentare, iar modelul cultural rrom, supus stereotipurilor negative stigmatizante, este perceput ca
deviant şi se recomandă, implicit, aculturaţia.
Deşi limba rromani, istoria şi cultura rromilor se predau în şcoală, la cererea părinţilor rromi,

Fotografie realizată de Alberto Bolocan

curriculum-ul şcolar obligatoriu încă nu cuprinde informaţii despre rromi, aşadar ceea ce predomină,
în educaţia copilului din România, este modelul unic de
referinţă impus de sistemul educaţional al societăţii
româneşti, care continuă să se circumscrie autarhic şi
inflexibil valorilor majorităţii. În acest context educaţional,
în care rromii sunt ignoraţi, singurele informaţii despre
rromi care ajung la copii fiind stereotipurile negative
furnizate în mod unilateral şi tendenţios de către mass
media şi de către opinia publică auto-suficientă, este firesc
ca părinţii rromi, având, în marea lor majoritate, o stimă de
sine etnică deja scăzută, datorită circumstanţelor societale de referinţă, să-şi întărească şi să-şi confirme
această stimă de sine scăzută, prin contactul cu şcoala, care le este străină şi pe care o simt ca pe un
spaţiu închis, care nu îi înţelege, îi dispreţuieşte şi îi respinge. Este firesc astfel ca părinţii rromi să nu
opteze pentru studiul limbii, istoriei şi culturii rromani în şcoală, considerând aceste discipline fie
inutile („Ce-i trebuie să-nveţe ţigăneşte la şcoală, că ştie de-acasă! La şcoală să-nveţe ceva util, care să-
i folosească mai târziu! Cu limba ţigănească ce să facă?”243, „Ce nevoie are să ştie ţigăneşte. Noi nu
ştim şi ne e mai bine aşa! Noi nu suntem ţigani dintr-ăia!”244), fie periculoase pentru statutul copilului
în mediul şcolar nerrom („De ce să-nveţe ţigăneşte la şcoală? Ca să capete accent ţigănesc şi să râdă
colegii de el?! Dacă eu n-am vrut să-l învăţ ţigăneşte, am ştiut eu de ce!”245). Dacă şcoala, ca autoritate
recunoscută de societate, nu recunoaşte şi nu include cultura rromilor, cum ar putea părinţii rromi, şi
aşa având o identitate stigmatizată şi o stimă de sine etnică scăzută, să considere studiul culturii
rromani important pentru copiii lor? Chiar şi atunci când încearcă să valorifice cultura rromilor, şcoala
are, de cele mai multe ori, o viziune stereotipă asupra elevilor rromi, considerând că singura lor
contribuţie importantă la cultura şcolii ar putea fi muzica şi dansul. Deseori, şcoala însăşi pare convinsă
că rromii nu dau importanţă educaţiei şi acest punct de vedere este internalizat de rromii înşişi. Mai
mult, şcoala înţelege prin noţiunea de educaţie în exclusivitate educaţie şcolară, concept aproape
generalizat şi în mentalul colectiv rrom: „Aşa sunt ţiganii noştri, nu prea au educaţie, nu prea merg la
şcoală. Ce educaţie să primească în familie? Ce, aia-i educaţie?!”246. Rezultatul este, din nou, scăderea
stimei de sine.

243
Rromni argintăreasă, 39 ani, 8 clase, Bucureşti.
244
Rromni din neamul vătraşilor, 45 ani, Bucureşti.
245
Rrom ursar, 39 ani, 8 clase, Bucureşti.
246
Rromni argintăreasă, 48 ani, 8 clase, Alexandria (judeţul Teleorman).

71
 Există mai multe tipuri de relaţionare cu şcoala a copilului rrom. Copilul rrom a cărui familie a
pierdut valorile şi normele Rromanipen-ului, în familia căruia nu se vorbeşte limba rromani, altfel spus
care provine dintr-o familie asimilată cultural sau aculturată, este învăţat de către părinţii lui să-şi
ascundă identitatea de rrom sau chiar i se spune că nu este rrom, iar la şcoală „descoperă” că este
„ţigan”, adică ceva negativ, stigmatizant şi dureros, moment în care stima lui de sine se prăbuşeşte, nu
mai înţelege nimic şi reacţia lui firească este negarea identităţii etnice: „Nu sunt ţigan, de ce mă insulţi?
Ce dacă sunt mai brunet, înseamnă că sunt ţigan?”247. Copilul începe să-şi urască identitatea hetero-
atribuită, inclusiv culoarea, ca simbol al stigmatului („Tare-aş vrea să fiu mai alb, că e mai frumos!”248,
„Când eram mic, mă spălam de mai multe ori pe zi pe faţă, să mă fac mai alb!”249, „Când eram mică,
beam mult lapte să mă albesc! Când am mai crescut, am descoperit o cremă despre care se spunea că
albeşte!”250, „Am văzut-o pe soru-mea că stă toată ziua la râu cu picioarele în apă şi am întrebat-o de ce
stă aşa. Ea mi-a spus că stă aşa ca să se albească. Din ziua aia am început să stau şi eu!”251, „Când eram
copil, mă rugam în fiecare seară să mă albesc şi, a doua zi, o întrebam pe mama dacă m-am mai albit.
Ca să-mi facă pe plac, mama îmi spunea că m-am mai albit!”252) şi, odată cu stima de sine etnică pe
care, oricum, nu o conştientiza, i se prăbuşeşte şi stima de sine individuală. Ceea ce rezultă este
distrugerea încrederii în sine şi, odată cu aceasta, şi scăderea drastică a performaţelor şcolare. Copilul
îşi va direcţiona toate eforturile către demonstrarea apartenenţei la identitatea etnică majoritară,
devenită de referinţă şi îşi va respinge identitatea etnică de origine / de apartenenţă. Cu toate acestea, ca
un paradox aparent al rasismului de dominare, desolidarizarea de sinele colectiv şi convertirea la
canonul educaţional majoritar nu ajută prea mult la “integrarea socială” a tânărului rrom, acesta
rămânând un exclus.
Copilul rrom de ghetto, cu o familie săracă, oricum “obişnuit” să fie perceput ca locuitor al unei
lumi marginale şi deviante, ca aparţinând unui grup social “parazitar”, unei “minorităţi infracţionale”,
“obişnuit” cu raziile şi amprentarea întregii sale familii, cu evacuările forţate, expulzările şi demolarea
caselor, şi aşa aflate deseori într-o stare de pauperitate absolută, departe de a deveni imun la
stigmatizare, începe să-şi proiecteze viitorul ca ireversibil negativ, rezultat al unui destin implacabil, al
unui blestem ancestral sau al "păcatului originar" de a fi rrom. Clivajele atitudinale se agravează în
şcoală, spaţiu al “purificării etnice”, care, pe de o parte, “tânjeşte după sufletul cultural şi lingvistic” al
copilului, după cum ar spune Gellner, iar, pe de altă parte, stigmatizează definitiv, încarcerând eul
într-o predicţie autorealizatoare provenită din percepţia negativă a autorităţii şcolare majoritare. Chiar
şi atunci când încearcă să-şi uite identitatea şi să devină cât se poate de „român” („Mi-era ruşine să
spun că suntem ţigani, că râdeau colegii de mine!”253, „Dacă aş fi fost mai albă, n-aş fi spus că sunt
ţigancă!”254), abandonarea etnicităţii nu-i este răsplătită cu o includere reală, el continuând să fie
„ţiganul”, care trebuie aşezat în ultima bancă pentru a nu „deranja clasa”, care nu are educaţie, care
provine dintr-o familie proastă.
Copilul rrom provenit dintr-o familie care respectă, măcar şi parţial, valorile şi normele
Rromanipen-ului, vorbitor de limba rromani, care îşi cunoaşte şi îşi asumă identitatea etnică, odată
ajuns în şcoala majorităţii, vede cum întreg sistemul său de valori şi norme de educaţie familială este
răsturnat, fiind identificat de autoritatea şcolară cu spaţiul subculturii. Înstrăinat de propriile
reprezentări despre lume şi viaţă, copilul rrom se simte, chiar dacă de multe ori nu la nivel conştient, ci
în profunzimile subconştientului, prizonier al unei instituţii deformatoare, în care nu se recunoaşte şi

247
Copil din neamul rromilor lăutari, 12 ani, Bucureşti.
248
Copil din neam de rromungre, 10 ani, Cluj-Napoca (judeţul Cluj).
249
Rrom rudar, 36 ani, 8 clase, Băbeni (judeţul Vâlcea).
250
Rromni ursăreasă, 28 ani, absolventă de studii superioare, Bucureşti.
251
Rrom de vatră, 53 ani, absolvent de liceu, Găgeşti (judeţul Vrancea).
252
Rrom de vatră, 30 ani, absolvent de facultate, Bucureşti.
253
Fată rromă din neam de argintari, 22 ani, studentă, Bucureşti.
254
Fată rromă din neam de ursari, 20 ani, studentă, Alexandria.

72
care, în loc să-l protejeze, îl respinge şi îi înşeală atât de fragilizatul orizont de aşteptare. Se produce
astfel un ireversibil derapaj existenţial, o ruptură între proiecţia eului individual – rezultată din
imaginea de sine originară, produsă de cultura de provenienţă şi receptarea ca deviantă a acestei
proiecţii de către colectivitatea şcolară – provenită din stereotipul stigmatizant cu care este perceput
sistemul axiologic al spiritualităţii rrome. Pentru că nu promovează modelul intercultural de educaţie şi
respectul pentru diferenţa culturală, şcoala devine un element traumatizant pentru acest copil.
Rezultatele pot fi: prăbuşirea stimei de sine etnice şi individuale, cu toate consecinţele aferente,
inclusiv scăderea performanţelor şcolare; dualismul acasă – rrom, la şcoală – român, aşadar ocultarea
identităţii etnice („Sunt alb şi frumos, de ce să spun că sunt ţigan?!”255), consecinţa fiind formarea unei
personalităţi schizoide, difuze, cu dificultăţi de comunicare şi adaptare; respingerea identităţii etnice şi
efortul către aculturaţie („N-am mai vrut să fiu ţigan, mă săturasem! Şi de-atunci nici n-am mai
fost!”256), efectul fiind cantonarea într-un eu fictiv şi disoluţia eului autentic, conducând către derapaje
existenţiale şi devianţe de atitudine şi comportament; respingerea definitivă a culturii şcolare, ca
traumatizante, consecinţa fiind abandonul şcolar („N-am mai mers la şcoală, că se uitau urât la mine şi
mă înjurau, mă făceau sărăntoc şi nu voiau să stea cu mine în bancă, spuneau că sunt jegos, da’ pe
cuvânt că nu eram, că mama, din toată sărăcia ei, mă-mbrăca cu haine curate, chiar dacă erau cusute,
erau curate!”257, „Am dat-o naibii de şcoală, că rău mi-a mai fost acolo! Da’ acum îmi pare rău că n-am
fost mai tare! Pe vremea aia eram copil şi nu-mi plăcea la şcoala românilor: mă făceau ţigancă, mă luau
peste picior, mă întrebau dacă stau în cort sau în palat! Eu cred că mai degrabă mă invidiau, că ai mei
aveau ceva bănuţi!”258).
Ruptura de eul colectiv rrom, datorată internalizării stigmatului şi, prin aceasta, inferiorizării
apartenenţei etnice, conduce la traumatizarea eului individual, la o profundă stare de disociabilitate şi la
un inevitabil eşec existenţial, mai ales la o vârstă la care se formează modele şi se caută căi de
rezolvare a conflictului inerent cu lumea. Pierzându-şi idealul spiritual al personalităţii sale individuale
şi colective / etnice, copilul rrom ajunge să se nege pe sine însuşi, să-şi eufemizeze etnicitatea până la
respingerea sa completă, unica alternativă de accedere la un status superior fiind naturalizarea sau
mobilitatea socială individuală, salvarea individuală prin aculturaţie, asimilare culturală, abandonarea
„Rromanipen”-ului (legea rromani), aşadar disoluţia propriei identităţi.
Stigmatizarea identităţii rrome, datorată mai ales unei educaţii formale monoculturale şi
absenţei instituţiilor de formare şi reprezentare a modelului cultural rrom, este amplificată şi de
utilizarea sistematică de către mass-media a unui limbaj prejudiciat rasial şi stereotip, care cultivă şi
amplifică atitudinile şi comportamentele discriminatorii ale publicului larg.
Deseori, părinţii rromi identifică situaţia economică dificilă ca şi cauză principală a
neparticipării copiilor lor la educaţia şcolară „Rumânii cred că suntem nespălaţi, hoţi, că nu ne place
munca, că nu ne place şcoala! Da’ nu-i aşa, am munci, da’ n-avem unde! N-au copiii noştri ce-mbrăca,
ce-ncălţa, de-aia nu merg la şcoală, nu că nu vor! C-or fi şi printre noi uscături, ca peste tot, da’ nu
suntem toţi aşa!”259
De cele mai multe ori, educaţia şcolară este identificată cu creşterea statutului social, dar şi cu
pierderea identităţii etnice: „Al lui Vasile a-nvăţat carte, taică-său a vrut să-l facă om mare. Nici
ţigăneşte nu vorbea cu el, să nu aibă accent, să râdă rumânii de el! Acu’ stă la oraş, are casă, a luat
rumâncă, are copii mari! Nu mai e ţigan! Are bani! Cred că-i mare şmecher, că nu mai vine pe-aici
deloc!”260; „Nu vorbesc ţigăneşte, n-am treabă eu cu ţigănia, am învăţat carte, am serviciu, am casă, am

255
Copil rrom din neam de argintari, 11 ani, Bucureşti.
256
Rrom de vatră, 35 ani, absolvent de liceu, Cluj-Napoca (judeţul Cluj).
257
Rrom ursar, 32 ani, 3 clase, Buzău (judeţul Buzău).
258
Rromni boldeancă, 28 ani, 4 clase, Bucureşti.
259
Rrom căldărar, 29 ani, 3 clase, Săruleşti (judeţul Călăraşi).
260
Rrom spoitor, 45 ani, 6 clase, Caracal (judeţul Olt).

73
tot ce-mi trebuie, am lăsat ţigănia în spate, nu mai am treabă cu ea!”261; „Bine c-am învăţat carte, c-am
scăpat de ţigănie şi de sărăcie!”262. Odată cu aspiraţia către creşterea nivelului de studii, cresc şi stima
de sine individuală şi cea grupală („Băieţii noştri sunt băieţi deştepţi, i-am trimis să facă facultate, îi
susţinem să-nveţe!”263; „Ne-am mai schimbat şi noi, nu mai suntem aşa înapoiaţi: ne dăm copiii
să-nveţe carte, să nu rămână proşti cum am fost noi! Pe vremea noastră aşa era, da’ acum s-au mai
schimbat timpurile: avem şi noi alte pretenţii!”264), dar, de multe ori, stima de sine etnică rămâne
scăzută („Da, vreau să meargă la şcoală, da’ de ce să-nveţe cu un învăţător ţigan, ce nu e destul de bun
pentru un învăţător român?”265; „Uită-te, dacă-i româncă, îşi trimite copiii la şcoală, nu vrea să rămână
proşti!”266; „Ce să-nveţe de la un profesor ţigan, că e ţigan ca şi el, mai bine învaţă de la un profesor
român!”267).
Neîncrederii în capacitatea unui rrom de a fi profesor i se opune neîncrederea în şcoală, privită
ca instituţie străină, chiar periculoasă, capabilă să îndepărteze definitiv şi irevocabil copilul de la
normele şi valorile culturii rromani între care mai ales puritatea: „Ce să-nveţe la şcoală, să se facă
rumân, să uite de unde a plecat?”268, „Nu-l las la şcoală, că s-apucă de prostii!”269, „N-o las la şcoală
că-nvaţă rele de la rumânci! La noi fetele sunt cuminţi!”270.
În direcţie opusă şcolii „lor” acţionează şcoala „noastră” asupra stimei de sine a părinţilor şi
copiilor rromi: dacă şcoala românească poate creşte stima de sine individuală şi grupală a familiei şi a
copilului rrom, dar, în majoritatea cazurilor, le scade acestora stima de sine etnică, şcoala fundamentată
pe limba şi cultura rromani creşte stima de sine etnică a familiei şi a copilului rrom. Iată câteva
exemple concludente: cele două grupe de grădiniţă bilingve (în limbile română şi rromani), de la
Săruleşti (judeţul Călăraşi) şi Ciurea (judeţul Iaşi) şi şcoala primară cu predare în limba rromani de la
Măguri (judeţul Timiş). Părinţii rromi sunt mândri de grădiniţa copiilor lor şi de faptul că aceasta se
desfăşoară în limba rromani: „Mă bucur că au şi copiii noştri grădiniţa lor, unde se vorbeşte pe limba
noastră, că dincolo nu mergeau că nu înţelegeau nimic ce se vorbeşte!”271, „Bine că au grădiniţă,
să-nveţe şi ei ceva, să nu rămână proşti cum am fost noi! Şi mai bine că e pe ţigăneşte că se-nţelege mai
bine!”272.
Deşi există încă un uşor complex de inferioritate faţă de cultura majoritară, manifestat prin
faptul că se aşteaptă şi se doreşte confirmarea din partea nerromilor că, de pildă, limba rromani este
demnă de a fi limbă de predare („Directorul nostru e român şi a spus că se poate să predăm toate
materiile în limba rromani. Dacă şi el, ca român, crede aşa, atunci trebuie să fie adevărat!”273), cu toate
acestea stima de sine etnică a părinţilor şi copiilor rromi dintr-o şcoală cu predare în limba rromani este
mult crescută în comparaţie cu stima de sine etnică a părinţilor şi copiilor rromi dintr-o şcoală cu
predare în limba română: „Părinţii au cerut să se facă predarea în limba rromani! Acum se mândresc cu
asta!”274; „Suntem mulţumiţi de şcoala noastră: au învăţători buni, copiii se înţeleg între ei, că-s
împreună şi la şcoală şi în comunitate, au rezultate bune, se învaţă în ţigăneşte, cum învaţă şi ungurii în

261
Rrom de vatră, 43 ani, absolvent de liceu, Alexandria (judeţul Teleorman).
262
Rromni de vatră, 39 ani, absolventă de studii superioare, Iaşi (judeţul Iaşi).
263
Rrom ursar, 45 ani, absolvent de liceu, Toflea (judeţul Galaţi).
264
Rromni căldărăreasă, 27 ani, nici o clasă, Ciurea (judeţul Iaşi).
265
Rrom rudar, 35 ani, 6 clase, Ghimpaţi (judeţul Giurgiu).
266
Rromni ursăresă, 43 ani, 7 clase, Brăila (judeţul Brăila).
267
Rromni boldeancă, 35 ani, 8 clase, Bucureşti.
268
Rrom căldărar, 28 ani, nici o clasă, Săruleşti (judeţul Călăraşi).
269
Rrom căldărar, 30 ani, 4 clase, Ciurea (judeţul Iaşi).
270
Rrom gabor, 29 ani, 4 clase, Tg. Mureş (judeţul Mureş).
271
Rromni căldărăreasă, 28 ani, nici o clasă, Ciurea (judeţul Iaşi).
272
Rromni căldărăreasă, 25 ani, nici o clasă, Săruleşti (judeţul Călăraşi).
273
Rromni ursăreasă, 28 ani, absolventă de studii superioare, învăţătoare, Măguri (judeţul Timiş).
274
Rromni ursăreasă, 20 ani, absolventă de liceu profil pedagogic, studentă, Măguri (judeţul Timiş).

74
ungureşte, că doar nu suntem noi mai proşti ca ei!”275; „Acum venim la şcoală, înainte nu prea veneam,
că era greu şi nu prea înţelegeam ce spune domnul învăţător! (...) Ne e dragă şcoala noastră: e mai uşor,
că-nvăţăm pe limba noastră, ne jucăm cum ştim noi, o cunoşteam dinainte pe tanti învăţătoarea! (...)
Dacă se desfiinţează, nu mai mergem la şcoală, că în altă parte nu ne place!”276. De altfel, şi în şcolile
unde se predau limba, istoria şi cultura rromani, stima de sine etnică este crescută („Suntem mândri că
suntem rromi. La noi se face limba rromani, avem profesoară bună!”277) sau are premisele să crească
(„Ne-am înscris şi noi copilul la limba rromani, că doar suntem ţigani. Sper să fie bine!”278).
Chiar dacă, la început, sunt privite numai ca o oportunitate de a accede la o şcoală mai bună
(„Am început şi noi să ne declarăm ţigani, acum că sunt şi locurile astea la licee, că înainte ne era cam
ruşine!”279), măsurile afirmative sunt şi ele un stimulent pentru creşterea stimei de sine („A intrat şi
băiatul meu la un liceu bun, datorită locurilor pentru rromi, vreau să se ţină de carte, să avem şi noi de
ce să ne mândrim că suntem rromi!”280).
Una dintre concluzii ar fi că o stimă de sine scăzută a familiei, care se răsfrânge în mod direct şi
asupra stimei de sine a copilului, conduce către scăderea participării şi performanţelor şcolare, iar o
stimă de sine crescută a familiei, şi ea cu directe consecinţe asupra stimei de sine a copilului, conduce
către creşterea participării şi performanţelor şcolare.
O altă concluzie ar fi că nivelul de studii creşte stima de sine individuală şi, eventual, grupală,
dar, în general, nu creşte stima de sine etnică. Aceasta din urmă creşte în condiţiile în care educaţia
şcolară se fundamentează şi pe valorile limbii şi culturii rromani.

SISTEMUL DE EDUCAŢIE DIN ROMÂNIA ŞI INFLUENŢA ACESTUIA

ASUPRA STIMEI DE SINE A COPIILOR RROMI

Mihai Neacşu
Introducere

În acest capitol ne propunem să realizăm o conexiune între sistemul de educaţie / capitalul

educaţional la rromi (care e fundamentul capitalului uman) şi stima de sine a acestora.Vom argumenta
că un sistem de educaţie performant produce un capital uman dezvoltat care stă la baza dezvoltării
sociale, dar un sistem de educaţie performant şi inclusiv (unii spun că e pleonasm să spui educaţie
performantă inclusivă, dar în România nu este deloc aşa), care are în structura curriculumului (mă refer
la educaţia formală / la învăţământ) informaţii despre diversitate culturală, conduce şi la o stimă de sine
dezvoltată în raport cu identitatea etnică sau mai degrabă cu asumarea identităţii etnice. Mai mult decât
atât, sistemul de educaţie, prin cele 3 mari categorii ale sale, educaţie formală (sistemul de învăţământ),
educaţie informală şi educaţie nonformală, contribuie la, sau diminuează, stima de sine a rromilor în
măsura în care aceste forme de organizare a educaţiei au sau nu au în structura lor informaţii pozitive
despre rromi. Omisiunea (lipsa informaţiilor dintr-o categorie) poate conduce la o diminuare a stimei
de sine.

275
Rromni ursăreasă, 30 ani, 8 clase, Măguri (judeţul Timiş).
276
Copil rrom din neam de ursari, 10 ani, Măguri (judeţul Timiş).
277
Copil rrom din neam de argintari, 15 ani, Şcoala 136, Bucureşti.
278
Rromni boldeancă, 26 ani, 8 clase, Bucureşti.
279
Rrom de vatră, 49 ani, absolvent de liceu, Bucureşti.
280
Rrom argintar, 44 ani, 10 clase, Bucureşti.

75
Clarificări conceptuale

Cum putem defini stima de sine? Stima de sine este o construcţie socială, este opinia ta despre
„tine”, care, de obicei, este influenţată de „ceilalţi”, de presiunea socială, de ceea ce cred alţii despre
tine ca persoană sau despre regiunea, etnia, ţara din care tu faci parte. Elementele cele mai importante
în construcţia unei stime de sine sunt:
- concepţia ta despre tine însuţi;
- munca sau activitatea pe care o faci;
- realizările tale;
- cum crezi că te privesc alţii sau mai exact ce cred alţii despre tine, de obicei persoane sau
grupuri la care tu te raportezi, a căror părere contează şi îţi influenţează gândirea;
- statutul social, prestigiul social;
- capacitatea de a reuşi .

Sine, identitate, personalitate

„În literatura de specialitate, cu deosebire în psihologia socială americană, care, prin

acumulările teoretice şi experimentale este dătătoare de ton şi în această privinţă, conceptul de sine
(self) s-a cristalizat ca reprezentând în esenţă “colecţia de crezuri despre noi înşine” (Taylor et al, 1994,
p.137), altfel spus imaginea pe care o avem despre propria persoană. Dar nu e vorba de o percepţie
superficială şi schimbătoare, ci de concepţia despre sine, de partea profundă şi subtilă a personalităţii,
ce înseamnă reflexivitate.
Sinele înglobează şi rezultatele auto-observaţiilor şi auto-analizelor, el fiinţând concomitent ca
subiect şi obiect al reflecţiilor despre calităţile personale, relaţiile cu ceilalţi, locul şi rostul lui în lume.
Sinele se dovedeşte a fi iniţiator şi emanator de judecăţi şi acţiuni către ceilalţi şi către lumea din afară
în general, dar şi receptor a ceea ce vine din exterior.281
Sinele rezultă din confruntarea a ceea ce crede eul despre propria constituţie şi ceea ce cred alţii
despre manifestările eului pe scena vieţii. De aceea G. H. Mead (Mind, self and society, 1934) a
susţinut că sinele trebuie „pus în relaţie“ cu „altul generalizat“ (ca sinteză individuală produsă de
manifestări, trăsături, atitudini, modele de comportare apărute în interacţiunile diverse cu alţii) şi cu
„altul semnificativ" (feed-back informaţional dinspre cei investiţi de o persoană cu o poziţie
privilegiată în raporturile de interacţiune)”282.
Robert Wagner, reporter CNN îi adresează următoare întrebare lui Larry King:“Care este cel mai
important lucru pentru o persoană care vrea să păşească pe drumul succesului?”
„Le-aş spune că cel mai important lucru este să lucrezi la propria stimă de sine, acesta e cel mai bun
sfat pe care îl pot da”.

Sistemul de educaţie

Sociologul francez Émile Durkheim considera că ”educaţia este o acţiune „exercitată de

generaţiile adulte asupra celor ce nu sunt coapte pentru viaţa socială”; „educaţia constă într-o
socializare metodică a tinerei generaţii”.

281
Petru Iluţ - Sociologie Românească, nr. III, anul 1999, Identitatea multiplă şi condiţia cognitiv-axiologică a
studentului, pag. 1
282
Idem, pag. 5

76
 Ce este sau din ce este format sistemul de educaţie?
“Sistemul de educaţie este format din totalitatea instituţiilor, organizaţiilor (economice, politice,
culturale), infrastructurilor şi comunităţilor social-umane (familie, anturaj), care contribuie la formarea
şi dezvoltarea personalităţii umane prin exercitarea unor funcţii şi roluri pedagogice explicite sau
implicite, în mod direct sau indirect”, scrie Lacrămioara Oprea. 283
Practic există 3 forme de educaţie pe care le pomeneşte autoarea (L.O.):
− educaţia non-formală (extraşcolară);
− educaţia informală (spontană);
− educaţia formală (oficială).
Educaţia nonformală a fost definită de către J. Kleis (1973) drept “orice activitate
educaţională, intenţionată şi sistematică, desfăşurată de obicei în afara şcolii tradiţionale, al cărei
conţinut este adaptat nevoilor individului şi situaţiilor speciale, în scopul maximalizării învăţării şi
cunoaşterii şi al minimalizării problemelor cu care se confruntă acesta în sistemul formal (stresul
notării în catalog, disciplină impusă, efectuarea temelor etc.)”284. De reţinut este că sistemul nonformal,
nu e sinonim cu needucativ, ci desemnează o realitate educaţională, mai puţin formalizată sau
neformalizată, dar întotdeauna cu efecte formativ-educative.
Din punct de vedere conceptual, educaţia nonformală cuprinde ansamblul activităţilor şi al acţiunilor
care se desfăşoară într-un cadru instituţionalizat, în mod organizat, dar în afara sistemului şcolar,
constituindu-se ca “o punte între cunoştinţele asimilate la lecţii şi informaţiile acumulate informal”
(George Văideanu, 1988, p. 232) 285.
Educaţia informală se referă la experienţele zilnice ce nu sunt planificate sau organizate şi
conduc către o învăţare informală. Când aceste ”experinţe sunt interpretate de către cei mai în vârstă
sau de către membrii comunităţii ele se constituie în educaţie informală.”286. „Educaţia informală este
procesul care se întinde pe toată durata vieţii, prin care individul dobândeşte informaţii, îşi formează
priceperi şi deprinderi, îşi structurează convingerile şi atitudinile, se dezvoltă, prin intermediul
experienţelor cotidiene”287.
După cum putem observa sistemul de educaţie informală cuprinde, practic, tot ce ne înconjoară:
comunitatea, colectivul de muncă, colegii, familia, televizorul, radioul, civilizaţia urbană, presa scrisă –
toate acestea reprezintă componentele educaţiei informale. Vă invităm la o scurtă analiză. Ce se spune
în folclorul popular (acesta putând fi încadrat în sistemul de educaţie informal) despre rromi? Ne
referim la folclorul popular pentru că această „instituţie” a penetrat şi a alimentat din plin un timp
îndelungat prejudecăţile şi stereotipurile românilor referitoare la rromi. Spre exemplificare vă
prezentăm răspunsurile a 180 de elevi rromi care au răspuns la următoarea întrebare: „Care credeţi că
este cel mai cunoscut proverb cu privire la etnia rromă?”. Respondenţii au fost elevi rromi între 9 şi 17
ani.

283
Crenguţa – Lacrămioara Oprea, Pedagogie. Alternative metodologice interactive, Editura Universităţii Bucuresti, 2003,
cap. 2, pag. 1
284
apud Crenguţa – Lacrămioara Oprea, Pedagogie. Alternative metodologice interactive, Editura Universităţii Bucuresti,
2003, cap. 2, pag. 6
285
apud Crenguţa – Lacrămioara Oprea, Pedagogie. Alternative metodologice interactive, Editura Universităţii Bucuresti,
2003, cap. 2, pag. 5
286
Crenguţa – Lacrămioara Oprea, Pedagogie. Alternative metodologice interactive, Editura Universităţii Bucuresti, 2003,
cap. 2, pag 3 – 4
287
Crenguţa – Lacrămioara Oprea, Pedagogie. Alternative metodologice interactive, Editura Universităţii Bucuresti, 2003,
cap. 2, pag. 2

77
Tabel 1. Care credeţi dumneavoastră că este cel mai cunoscut proverb cu privire la etnia rromă?
Vârsta persoanelor intervievate. Total
14 - 15 16 - 17
9 - 10 ani 11 - 13 ani ani ani
Care credeţi Tiganu e ţigan şi în ziua de
dumneavoastra că Paşte
este cel mai cunoscut 19 8 11 0 38
proverb cu privire la
etnia rromă?
Ţiganu cand a ajuns împărat
pe tatsu l-a împuşcat 21 16 6 1 44

Te-ai înecat ca ţiganu la

mal. 20 12 15 1 48

"Nu ştie ţiganu ce-i sofranu

4 5 1 1 11

"Nici salcia nu-i ca pomu,

nici ţiganu nu-i ca omu" 6 7 1 1 15

"Ţiganu până nu fură nu se

ţine om" 5 3 2 0 10

"Noroc şi bani şi moartea în

ţigani" 3 1 4 0 8

Ţiganului când îi e foame

cântă şi dansează 1 1 1 1 4

Ţiganul când îţi cântă îţi

merge la inimă 1 1 0 0 2

Total 80 54 41 5 180

„Prin miile de contacte spontane şi influenţe cotidiene educaţia informală oferă individului ocazia de
a adopta anumite atitudini, de a exterioriza anumite comportamente şi de a interioriza anumite valori,
conturându-se astfel profilul său psihosocial”.
Învăţarea informală se realizează acolo unde individul poate decide asupra modului cum se
realizează aceasta (prin faptul că alege ce să asculte, ce să citească, unde să meargă şi cu ce prieteni să
se întâlnească), dar mai puţin poate controla rezultatele;
După cum se poate observa 48 de elevi rromi au răspuns că proverbul cel mai cunoscut este:
„te-ai înecat ca ţiganu’ la mal”, 44 de elevi au răspuns: „ţiganul când a ajuns împarat pe tatăl său l-a
împuşcat”, 38 dintre elevi au răspuns: „ţiganu e ţigan şi în ziua de Paşte”. Ce este interesant de observat
e că toate cele 3 proverbe, care au fost menţionate, ca fiind cele mai cunoscute fac parte din categoria
proverbelor cu sens peiorativ în ceea ce-i priveşte pe rromi. Poate fi un indicator demn de luat în seamă
dacă 180 de elevi rromi răspund similar (în sensul în care proverbele enunţate de ei sunt cu sens
peiorativ)? Aşadar un element important din educaţia informală, aşa cum rezultă este „folclorul
popular românesc”, este adânc înfipt în mentalul colectiv atât la rromi cât şi la nerromi. În cazul
rromilor atât de mult a contat etichetarea / presiunea socială la care au fost supuşi de majoritari, încât în
timp ei înşişi au ajuns să cunoască proverbele (cu sens peiorativ), pe care le-au inventat românii despre
ei, iar unii dintre ei ajungând chiar să creadă. În cazul nostru respondenţii erau elevi între 9 şi 17 ani.
De unde au învăţat / auzit ei proverbele despre rromi? Dacă luăm în calcul faptul că atât educaţia
formală (sistemul de învăţământ), cât şi educaţia non-formală, nu au dezvoltat un curriculum sau un
suport de curs care să abordeze subiectul referitor la folclorul popular românesc, singura sursă de
învăţare rămâne educaţia informală (grup de prieteni, presa scrisă şi vorbită).

78
 Aşadar copiii rromi (mă refer la cei 180 care au participat la microcercetarea noastră), au avut
parte de influenţe cotidiene, mentalităţi, valori, idei exprimate de către ceilalţi şi în acest fel au ajuns să
ştie, unii chiar să creadă, ce spun alţii despre rromi confirmând teoria etichetării sociale: „un act definit
sau etichetat ca infracţiune determină producerea unei infracţiuni, deoarece individul are totdeauna
tendinţa de a-şi însuşi consecinţele definirii acţiunii sale de către ceilalţi şi de a se comporta ca
atare”(Outsiders, 1963)”288.

Educaţia non-formală şi efectele ei în raport cu rromii şi cu stima de sine a acestora

„Aşa cum e definită, educaţia non-formală: se realizează prin acţiuni educative, filiere de
instruire şi reţele de învăţare, organizate în afara sistemului de învăţămînt ca răspuns la cerinţele sociale
şi nevoile individuale de permanentizare a învăţării. Deşi i se pot identifica antecedenţi istorici,
educaţia nonformală, s-a dezvoltat rapid începând cu a doua jumătate a acestui secol şi este acum în
expansiune, incluzând instituţii educative destinate mai ales tinerilor şi adulţilor (universităţi deschise
sau populare, colegii comunitare, case de educaţie, case de cultură sau creaţie etc.)”289. Practic pentru
rromii din România anii ’90, reprezintă începuturile educaţiei non-formale ce-i avea ca şi grup ţintă
uneori, iar alteori ca şi „subiect” de dezbatere pentru diverşi beneficiari „direcţi”: cadre didactice, cadre
medicale, funcţionari publici, elevi, studenti, etc. Mai concret în România, educaţia nonformală
referitoare la rromi şi-a făcut prezenţa în marea majoritate a cazurilor prin intermediul programelor de
pregătire, a şcolilor de vară unde se dezbăteau într-un cadru limitat, ca timp şi spaţiu, probleme ce
aveau în prim plan rromii din România. Un amănunt demn de luat în seamă este următorul: în ce
măsură educaţia nonformală care se referă la rromi (istorie, cultură), a penetrat mediile sociale din
România? Cine erau formatorii şi unde s-au format ei? Care a fost aria de acoperire a programelor? În
măsura în care în România majoritatea persoanelor care lucrează în instituţii publice ştiu mai nimic
despre rromi, iar tot ce se promovează este gradul de toleranţă şi nu gradul de cunoaştere cum ar fi
firesc într-o societate al cărei obiectiv este să se bazeze pe cunoaştere. Educaţia non-formală poate
conduce la creşterea stimei de sine a rromilor? Răspunsul e simplu, dacă luam în calcul faptul că
această formă de educaţie se desfăşoară într-un cadru instituţionalizat care îşi propune obiective mai
degrabă formative decât informative. În felul acesta rromii şi nerromii beneficiari ai educaţiei
nonformale, pot să îşi îmbunătăţească opinia, de data asta, opinia bazându-se pe raţiune şi nu pe
prejudecată cum se întâmplă uneori cu opiniile generale.
Dacă acceptăm faptul că stima de sine este un construct social care are la bază părerea ta
despre tine + ceea ce cred alţii despre tine, mai ales grupul de referinţă la care ne raportăm, putem
argumenta că educaţia non-formală ce are ca şi grup ţintă rromi şi nerromi, dar „suportul de curs” să
fie despre rromi poate conduce la diminuarea etichetării sociale, la îmbunătăţirea stimei de sine a
beneficiarilor (dacă sunt rromi) şi la îmbunătăţirea imaginii colective (dacă sunt nerromi), despre
rromi. Rolul educaţiei nonformale este să asigure puntea de legătură dintre educaţia formală şi cea
informală, însă în cazul nostru (mă refer la situaţia din România), educaţia nonformală a ţinut loc de
„toate” pentru că în celelalte categorii de educaţie (formală şi informală), nu a prea existat informaţie
cu caracter educaţional, ci mai degrabă (în educaţia informală) a existat / există un set de informaţii
(prejudecăţi, stereotipuri), care au condus treptat la o degradare a imaginii colective despre rromi, atât
la rromi (unde a funcţionat foarte eficient etichetarea socială) cât şi la nerromi. În acest context
educaţia nonformală a „resimţit” din plin inexistenţa informaţiilor din planul formal (sistemul de
învăţământ), cât şi prezenţa din abundenţă a informaţiilor negative despre rromi din educaţia informală.
Cât de eficientă a fost sau poate fi educaţia nonformală atâta timp cât avem de-a face cu participanţi
care nu au învăţat vreodată ceva în sistemul public de învăţământ şi au fost „bombardaţi” cu informaţii
cu sens peiorativ din educaţia informală. Cine se ocupă de educaţia nonformală?

288
Dicţionar de sociologie, coord. Cătălin Zamfir şi Lazăr Vlăsceanu, 1993, pag. 222-223
289
Dicţionar de sociologie, coord. Cătălin Zamfir şi Lazăr Vlăsceanu, 1993, pag. 202

79
 Se încadrează la capitolul de educaţie non-formală şi taberele, şcolile de vară organizate de
Ministerul Educaţiei, Cercetării şi Tineretului sau de instituţiile aflate în subordinea acestuia.
De asemenea la educaţia non-formală putem încadra şi cursurile de interculturalitate derulate de
către diferite CCD-uri. Totuşi pilonul important pe care se bazează educaţia non-formală în România îl
reprezintă sectorul civic (asociaţii, fundaţii, sindicate). Dintre actorii civici care au abordat „subiectul”
rrom în programele/cursurile de pregătire au fost asociaţiile rromilor plus asociaţii cum ar fi Salvaţi
Copii, Liga Pro Europa şi Project for Ethnic Relations.
Cu destule minusuri, în sensul că nu există destui formatori care să abordeze subiecte despre
rromi, nu există o strategie în sensul dezvoltării sistemului de educaţie non-formale care să aparţină
Ministerului Educaţiei, Cercetării şi Tineretului, care să îşi propună obiective clare, ce au în vedere
diseminarea informaţiilor despre rromi, educaţia non-formală fiind de multe ori, singura soluţie prin
care au fost abordate subiectele ce vizau rromii (istorie, limbă, tradiţii, obiceiuri).
Învăţarea nonformală are loc atunci când „individul alege deliberat să participe (şi pe această
bază să acumuleze cunoştinţe şi să-şi dezvolte anumite capacităţi) la activităţi care-l interesează şi care
sunt organizate de către o instituţie socială, alta decât cea şcolară, în scopuri educaţionale. De exemplu
ar putea să ia parte la un seminar organizat de o universitate populară, având ca temă protecţia mediului
înconjurător”290.
O definiţie a educaţiei formale a fost dată de către Philip Coombs, în anul 1973, conform căruia
educaţia formală este “sistemul educaţional structurat ierarhic şi gradat cronologic, pornind de la şcoala
primară şi până la universitate, care include, în plus faţă de studiile academice, o varietate de programe
de specializare şi instituţii de pregătire profesională şi tehnică cu activitate „full-time”291.
Educaţia formală cuprinde totalitatea activităţilor şi a acţiunilor pedagogice desfăşurate şi
proiectate instituţional în: grădiniţe, şcoli, licee, universităţi, centre de perfecţionare, în cadrul
sistemului de învăţământ, în mod planificat şi organizat pe niveluri şi ani de studii, având finalităţi
educative bine determinate. Ea se realizează “în cadrul unui proces de instruire realizat cu rigurozitate,
în timp şi spaţiu: planuri, programe, manuale, cursuri, materiale de învăţare etc.”292.
Într-un sistem de învăţământ foarte bine organizat, structurat pe cicluri de învăţământ, planuri-cadru,
programe şcolare pentru fiecare an de studiu, etc., unde îşi găsesc locul şi minorităţile/informaţiile
despre minorităţi, în cazul nostru rromii? Dacă ar fi să facem o scurtă analiză a educaţiei formale/a
sistemului de educaţie, din această perspectivă vom constata cu surprindere, sau nu, că deşi trăim într-o
ţară cu 18 minorităţi naţionale, beneficiem de un învăţământ monoligv, monocultural. Despre nici una
din cele 18 minorităţi naţionale nu se regăsesc informaţii în curriculumul naţional.
Avem parte de câteva situaţii izolate, în care învăţământul se realizează în limba maternă:
şcolile şi liceele cu predare în limba maghiară, existente în zona Ardealului, liceele cu predare în limba
germană, iar în cazul rromilor Şcoala generală din Măguri, jud. Timiş unde se predă în limba rromani la
ciclul primar.
Politicile adoptate de Ministerul Educaţiei, după 1990, au permis includerea limbii rromani, ca
limbă maternă în trunchiul comun al Planului cadru de învăţământ. Practic, pentru a studia limba
rromani, elevul rrom trebuie să aibă acordul părintelui în scris de a participa la aceste cursuri de care
beneficiază 3 – 4 ore pe săptămână. Lucrul bun este că odată exprimată opţiunea, până la finalizarea
învăţământului preuniversitar, acolo unde sunt resurse, elevul va studia limba rromani, urmată, în
clasele a VI-a şi a VII-a de istoria şi civilizaţia rromilor.
Care este de fapt situaţia reală? Mulţi din directorii şcolilor în care se studiază limba rromani şi
istoria rromilor solicită la începutul fiecărui an şcolar opţiunile elevilor care vor să studieze limba
290
Crenguţa – Lacrămioara Oprea, Pedagogie. Alternative metodologice interactive, Editura Universitatii Bucuresti, 2003,
cap. 2, pag. 9
291
apud Crenguţa – Lacrămioara Oprea, Pedagogie. Alternative metodologice interactive, Editura Universitatii Bucuresti,
2003, cap. 2, pag. 1
292
Sorin Cristea, 2002, p. 112, “Educaţia formală, ca formă oficială, este întotdeauna evaluată social”

80
rromani, ignorând legislaţia existentă. Astfel că în anul şcolar 2006 – 2007, din cei 220.000 de elevi
rromi care îşi asumă identitatea, cuprinşi în sistemul de învăţământ, doar 25.525 de elevi studiază limba
şi istoria rromilor293. Oare nu este acesta un puternic indicator al gradului scăzut al stimei de sine al
copiilor rromi? Şi asta în condiţiile în care 60% din elevii care îşi recunosc etnia sunt vorbitori de limba
rromani. Ce spune despre un copil faptul că acesta nu doreşte să studieze în mediul formal propria
limbă maternă? Poate spune că are parte de un mediu şcolar neprimitor şi neprielnic dezvoltării lui ca
membru al unui grup etnic.

O posibilă soluţie referitoare la stima de sine a elevilor rromi

În majoritatea ţărilor vest europene s-a dezvoltat o arie curriculară care se referă la educaţia
pentru cetăţenie. În cele ce urmează voi încerca să explic conceptul sau mai degrabă principiile de bază
ale educaţiei pentru cetăţenia democratică.
„În doar câteva decenii, cuvântul „cetăţenie” a ajuns să fie printre cele mai frecvent utilizate în
discuţiile comunităţilor din cadrul societăţii. Acest cuvânt ne vine în ajutor când ne formulăm reacţia de
răspuns la ceea ce uneori numim criza texturii sociale sau a coeziunii sociale”294.
„Aşadar, educaţia pentru cetăţenie democratică este folosită în şcoli pentru a diminua criza coeziunii
sociale.” Dacă şcoala trebuie să educe oamenii cu privire la cetăţenie într-o societate democratică,
trebuie să se asigure permanent că modurile în care funcţionează nu contravin cu drepturile omului”295.
Atât timp cât, în sistemul de învăţământ românesc sau mai degrabă în curriculum naţional, este omisă
(din perspectiva lipsei de informaţii) minoritatea rromă, aceasta este o încălcare a drepturilor omului,
care conferă minorităţilor dreptul de a fi incluse în sistemul public de educaţie.
„O componentă esenţială a identităţii individului
este bineînţeles componenta culturală, în primul rând

Fotografie realizată de Alberto Bolocan

limba şi tot ce implică ea; această componentă ridică
imediat problema calităţii de membru a unor grupuri,
comunităţi, popoare (aceste cuvinte au o mare
încărcătură emoţională), care construiesc identitatea
fiecărui individ, în special aceea în care creşte o
persoană, şi care reprezintă atât o moştenire, cât şi un
„aici şi acum”296. După cum observaţi componenta
culturală este extrem de importantă în definirea
identităţii unui individ. Componenta culturală ar trebui
inclusă în sistemul de educaţie, în felul acesta cresc
şansele, ca minorităţile să nu fie asimilate prin intermediul educaţiei, ci mai degrabă prin includerea
acestei componente în curriculum preuniversitar, care poate fi un instrument prin care se urmăreşte
creşterea dialogului intercultural şi implicit a asumării identităţii etnice a minorităţilor în general şi a
rromilor în special297.

293
Raport al Ministerului Educaţiei, Cercetării şi Tineretului – Direcţia Minorităţi, 2007
294
CONSILIUL PENTRU COOPERARE CULTURALĂ (CDCC), PROIECTUL „EDUCAŢIA PENTRU CETĂŢENIE
ÎNTR-O SOCIETATE DEMOCRATICĂ”. Concepte de bază şi competenţe esenţiale referitoare la educaţia pentru cetăţenie
într-o societate democratică, Prof. François Audigier, Universitatea din Geneva, Elveţia.
295
Idem 13
296
Idem 13
297
CONSILIUL PENTRU COOPERARE CULTURALĂ (CDCC), PROIECTUL „EDUCAŢIA PENTRU CETĂŢENIE
ÎNTR-O SOCIETATE DEMOCRATICĂ”. Concepte de bază şi competenţe esenţiale referitoare la educaţia pentru cetăţenie
într-o societate democratică, Prof. François Audigier, Universitatea din Geneva, Elveţia.

81
Educaţia pentru cetăţenie democratică (ECD) este una dintre priorităţile politicilor şi practicilor
educaţionale şi joacă un rol central în reformele educaţiei din multe ţări europene. În acest sens, este
important de menţionat că ECD:
♦ trebuie să se afle în centrul reformei şi implementării politicilor educaţiei;
♦ este un factor de inovare, în ceea ce priveşte organizarea şi conducerea sistemului de educaţie,
precum şi în ceea ce priveşte curriculum-ul şi metodele de predare-învăţare.298
Principiile ECD:
♦ Se bazează pe principiile fundamentale ale drepturilor omului, democraţiei pluraliste şi supremaţiei
legii.
♦ Se referă în special la drepturi şi la responsabilităţi, la „împuternicire” (empowerment), participare şi
sentimentul apartenenţei, respectul pentru diversitate.
♦ Include toate grupele de vârstă şi toate sectoarele societăţii.
♦ Urmăreşte pregătirea tinerilor şi a adulţilor pentru participarea activă într-o societate democratică,
consolidând astfel cultura democraţiei.
♦ Este foarte utilă în lupta împotriva violenţei, xenofobiei, rasismului, agresivităţii naţionaliste şi
intoleranţei.
♦ Contribuie la coeziunea socială, dreptatea-justiţie socială şi la bunăstarea comună.
♦ Consolidează societatea civilă, prin pregătirea cetăţenilor pentru a fi mai bine informaţi şi a avea
competenţe specifice cetăţeniei democratice.
♦ Trebuie diferenţiată/ adaptată în funcţie de contextul naţional, social, cultural şi istoric”.299

Modele de bună practică

Despre educaţia pentru cetăţenie în Marea Britanie

Etapele 1 şi 2

Aceste etape cuprind indicatori referitori la achiziţiile elevilor în ceea ce priveşte abilităţile,
gradul de cunoaştere şi înţelegere a cetăţeniei.

Etapa 1
În cadrul primei etape, elevii învaţă despre ei înşişi ca indivizi în dezvoltare şi ca membri ai
propriei comunităţi, construind pe baza experienţelor personale şi pe scopurile învăţării timpurii pentru
dezvoltarea socială şi emoţională. Învaţă regulile de bază şi deprind abilităţi pentru a-şi păstra
sănătatea, pentru a se simţi în siguranţă şi pentru a se comporta frumos. Au posibilitatea de a arăta că
îşi pot asuma responsabilitatea pentru ei şi pentru mediul înconjurător. Încep să înveţe despre
sentimentele lor şi ale celorlalţi şi devin conştienţi de viziunile, nevoile şi drepturile celorlalţi copii şi
adulţilor. Ca membri ai unei clase şi ai comunităţii şcolare, ei dobândesc abilităţi sociale ca de
exemplu: cum să împartă, să ia apărarea, să se joace, să-i ajute pe ceilalţi, să rezolve argumente simple
şi să reziste agresiunilor. Elevii încep să participe activ la viaţa şcolii şi a cartierului.

298
Recomandarea Rec (2002)12 a Comitetului de Miniştri al Consiliului Europei către statele membre, referitoare la
educaţia pentru cetăţenie democratică
299
Manual pentru asigurarea calităţii educaţiei pentru cetăţenie democratică în şcoală, Autori: Cezar BÎRZEA, Michela
CECCHINI,Cameron HARRISON, Janez KREK, Vedrana SPAJIC-VRKAŠ

82
Etapa 2
În cadrul acestei etape, elevii învaţă despre ei înşişi ca indivizi în creştere şi în schimbare, cu
propriile lor experienţe şi idei, ca membri ai propriilor lor comunităţi. Ei se maturizează, devin
independenţi şi dobândesc încredere în ei înşişi. Învaţă despre lumea în ansamblul ei şi despre
interdependenţa comunităţilor în lume. Elevii îşi dezvoltă sentimentul de justiţie socială şi de
responsabilitate morală şi încep să înţeleagă că propriile lor opţiuni şi comportamente pot afecta atât
problematica locală, naţională şi globală, cât şi instituţiile politice şi sociale. Învaţă cum să participe
mai profund la activităţile şcolii şi comunităţii. În contextul în care încep să se dezvolte ca adulţi, elevii
se confruntă cu schimbările datorate vârstei şi trecerii la gimnaziu, şcoala având un rol important în
susţinerea şi încurajarea elevilor în această etapă a vieţii lor. Elevii învaţă să facă opţiuni în cunoştinţă
de cauză şi bazate pe încrederea în sine, cu referire la sănătate şi mediu.; ei învaţă să-şi asume
responsabilităţi mai mari pentru propria lor învăţătură, individual şi ca grup, şi să reziste agresiunilor de
orice fel.
Etapele 3 şi 4
Această etapă descrie standardele de cunoaştere, abilităţi şi înţelegere ale majorităţii elevilor,
după parcurgerea etapelor 1 şi 2.
Etapa 3
La finalul acestei etape, elevii vor dobândi următoarele abilităţi:
• vor cunoaşte şi vor înţelege drepturile, responsabilităţile şi datoriile cetăţenilor, rolul sectorului
neguvernamental, formele de guvernare, rolul serviciilor publice şi sistemul legislativ;
• vor cunoaşte modul în care opinia publică este informată, se formează şi se exprimă, inclusiv
prin mass-media, precum şi modul în care se produc schimbările în societate;
• vor şti să ia parte la activităţile şcolii şi ale comunităţii proprii, atitudinea lor demonstrând
responsabilitate individuală şi de grup faţă de ei înşişi şi faţă de ceilalţi.
Etapa 4
La finalul acestei etape, elevii vor dobândi următoarele abilităţi:
• vor cunoaşte şi vor înţelege drepturile, responsabilităţile şi datoriile cetăţenilor, rolul sectorului
neguvernamental, formele de guvernare, rolul serviciilor publice, sistemul legislativ civil şi
penal şi sistemele economice;
• vor şti să obţină şi să folosească diferite tipuri de informaţie, inclusiv din mass-media, pentru
a-şi forma şi a-şi exprima opinia; vor cunoaşte modul de evaluare a eficienţei schimbărilor în
societate;
• vor lua parte efectiv la activităţile şcolii şi ale comunităţii proprii, demonstrând voinţă, dedicaţie
şi responsabilitate în evaluarea critică a acestor activităţi şi dovedind, prin atitudinea lor,
responsabilitate individuală şi de grup faţă de ei înşişi şi faţă de ceilalţi.
Principalele achiziţii de cunoaştere şi abilităţi ale elevilor în educaţia pentru o cetăţenie democratică
sunt:
• cunoaştere şi înţelegere pentru a deveni cetăţeni informaţi;
• abilităţi de comunicare şi referitoare la cele mai eficiente modalităţi de informare;
300
• abilităţi de participare şi acţiune responsabilă.

Educaţia pentru diversitate în curriculum-ul şcolar naţional din Marea Britanie

O componentă importantă a curriculum-ului şcolar naţional din Marea Britanie este educaţia
pentru diversitate şi pentru identitate: „Identitatea: iată cine sunt eu”.
Obiectivele acestei componente a curriculum-ului şcolar
o Dezvoltarea şi înţelegerea identităţii şi identităţilor multiple;

300
http://www.ncaction.org.uk/subjects/citizen/targets.htm

83
 o Empatizarea cu grupurile culturale şi religioase din Marea Britanie;
o Celebrarea bogăţiei culturilor şi religiilor într-o ţară multiculturală;
o Comunicarea modului de înţelegere a identităţilor şi a apartenenţei la o identitate prin artă.
Exemple de activităţi şcolare
Activităţile şcolare explorează semnificaţiile identităţii şi ale cetăţeniei într-o societate
multiculturală şi celebrează diversitatea, prin realizarea de măşti care reprezintă identităţile multiple.
Lecţiile se desfăşoară în cadrul orelor de educaţie religioasă şi orelor de arte.
Împărţiţi pe grupuri de lucru, elevii cercetează conceptele de identitate, apartenenţă şi
comunitate, utilizând diferite surse de informaţie. În felul acesta, ei învaţă despre şi empatizează cu
grupuri etnice, culturale şi sociale altele decât cele cărora le aparţin. Grupurile revin în clasă şi dezbat
ceea ce au descoperit, scopul discuţiei fiind celebrarea diversităţii în Marea Britanie a secolului XXI.
În încheiere, profesorul le cere elevilor să-şi imagineze identitatea ca pe o mască în stare să
reflecte aspectele moştenirii culturale ale unei comunităţi şi să deseneze o asemenea mască menită să
pună în valoare identităţile. Desenarea măştilor este urmată de o scriere a impresiilor.
Comentariu la activităţile şcolare
Măştile desenate de Hannah, elevă cu vârsta de 8 ani, demonstrează modul în care aceasta înţelege
identitatea şi identităţile multiple. Ea a reprezentat identităţile multiple prin utilizarea capetelor cu
multiple decoraţiuni, demonstrând că a înţeles complexitatea conceptului de identitate, cu dimensiunile
sale etnice, culturale, sociale, regionale şi naţionale. Prezentându-şi masca, Hannah a dovedit

înţelegerea faptului că oamenii aparţin diferitelor comunităţi şi că este nevoie de respect reciproc şi
înţelegere între diferitele grupuri şi comunităţi. Pe parcursul discuţiilor de grup, ea a demonstrat că este
conştientă de schimbările intervenite în structura etnică şi socială a Marii Britanii şi a reuşit să
identifice şi o serie de cauze ale acestor schimbări. Ea s-a dovedit conştientă de faptul că Marea
Britanie este o societate multiculturală, bogată şi prin diversitatea sa. Concluzia la care a ajuns Hannah
este următoarea: „Sunt o combinaţie între părinţii mei, comunitatea mea, religia mea şi cultura mea.
Sunt o celebrare vie a moştenirii mele.”301

Concluzii
Dacă măcar o parte dintre aceste modele de bună practică ar fi aplicate şi în educaţia şcolară din
România, cu siguranţă că prejudecăţile şi stereotipurile referitoare la rromi s-ar diminua considerabil şi
respectul pentru alteritate ar creşte, asigurându-se participarea tuturor copiilor atât la valorile unei
societăţi multiculturale, cât şi la dialogul profund şi eficient între culturi.

301
http://www.ncaction.org.uk/subjects/citizen/targets.htm

84
 STUDIU DE CAZ: ŞCOALA DE LA MĂGURI

Mihai Neacşu

Scurtă monografie a satului Măguri, judeţul Timiş

Aşezarea geografică

Satul Măguri este aşezat pe direcţia Sud-Est, la 8 km distanţă de Lugoj, pe drumul judeţean ce
leagă Lugoj de Nădrag, prin Circiova şi Cricina. Este situat pe malul drept al râului Timiş. La intrarea
dinspre Lugoj te întâmpină cimitirul rromilor, apoi la şosea, casele rromilor, de-o parte şi de alta a
drumului neasfaltat. Imediat ce treci de comunitatea rromilor urmează comunitatea românilor şi a
ucrainienilor. Aici se găsesc instituţiile: biserica ortodoxă, şcoala, grădiniţa, cimitirul românilor la
marginea satului, fosta casă parohială, un magazin mixt. Lungimea satului este de aproximativ 1,8 km.
Relieful cuprinde câteva dealuri şi câmpia din apropierea Timişului. La intrarea în sat se disting (pe
partea stângă dinspre Lugoj): pădurea, dealurile (CUCA sau Dealul Baronului, la Roată, Dealul
Românului, cota 263 – Dealul Fântânii), Valea Negruţa traversată de Podul Turcului (pod construit în
timpul ocupaţiei turceşti din secolele XVII - XVIII). Pe partea dreaptă avem zona de câmpie denumită
de localnici „Pustă” o zonă bună pentru agricultură. Cele două comunităţi sunt despărţite de o vale
denumită Ijăului (Isoilor). Pe partea stângă se mai găseşte zona de păşune Izlaz, pădurea Galiciului,
locul numit Târşeli unde rromii deţin pământ şi unde odinioară era pământ arabil, locul numit Pereu
înspre satul Cireşul Mic dar în apropierea cimitirului românilor de unde au migrat romii în anul 1931
de s-au stabilit pe locul numit Săndălac. Valea Merilor se află în apropierea hotarului cu satul Cireşu.
Vatra satului are o suprafaţă de 16 hectare. În trecut, vatra satului era populată numai de români, romii
aflându-se la marginea satului într-o colonie (Colonia Cireşu – pe pământul familiei Auraru). Hotarele:
la nord satul Pogăneşti (Pd Galiciului) la sud satul Lugojel (râul Timiş) la est este satul Cireşu (Paorele
Popii, la Coastă), la vest satul Tapia. În anul 1935 în monografia Banatului (Ioan Lotreanu) se vorbeşte
de comuna Măguri aparţinând de plasa Sacul, judeţul Severin, având suprafaţa de 881 de jughere (1
jugher – 51 de ari). Locuitorii erau români orotdocşi. Prin legea agrară din 1924 au fost împroprietăriţi
126 de locuitori. În lucrarea maghiară Petsy Krassö, comuna Măguri se găseşte lîngă satul Szendlak
(unde actualmente trăiesc romii). Satul este de tip adunat, gospodăriile sunt lipite, una lângă cealaltă,
grădinile sunt în spatele caselor. Drumul judeţean este pietruit, având de-o parte şi de alta şanţuri de
scurgere a apei, în afara satului sunt drumuri agricole şi forestiere, de lăţime 3,5 m (se spune că pe
hărţile dinaninte de 1989 drumul judeţean figura ca asfaltat) folosite pentru tracţiune auto şi hipo.

Menţionări istorice

Denumirea Măguri provine de la cuvântul „măgură”, ceea ce în limbaj curent semnifică

ridicătură de pământ. Prima atestare istorică a acestei localităţi datează din anul 1448. Există un
document referitor la un proces al primarului ales Valentinus de Magor, susţine autorul unei cronici
austro-ungare, Petsy Frigyes. Valentinus de Magor este ales primar în anul 1445 în localitatea denumită
atunci Magwra sau Mogora. Un alt document din 1557, de reaşezare a graniţelor aminteşte de
localitatea Magura şi de drumul naţional Lugoj – Găvojdia care în prezent are alt traseu. Văduva lt.
Col. baron Josika Mozes, născută Weslenyi Maria, în sec. al XVIII, o roagă pe Maria Terezia ca satele
Măguri, Găvojdia, Cireşu şi altele, să le doneze fiului ei Daniel. La 1 noiembrie 1891, după plata a
17000 de forinţi, dirigintele poştei din Szegszard donează notarului Augusz Antal, localitatea Măguri,
fapt pentru care îşi dă acordul predicatumul de Măgura. Fiul, Augusz Antal jr., la 4 iulie 1839 vinde

85
Măgura lui Frummer Zsigmond au 18000 de forinţi, 100 de galbeni, care la rândul lui pe 10 iulie 1850
îi transmite, prin testament, fiului său Szende Bela.
Din arhiva şcolii rezultă că în anul 1875 se găseau 4 familii de rromi care trăiau în corturi pe
malul drept al Timişului în imediata apropriere a localităţii Măguri, pe proprietatea lui Ornaru Nicolae,
unde rămân până la reforma agrară, când sunt aduşi pe locul unde se găsesc şi azi. Până în 1931, rromii
au stat pe pământurile lui Auraru Gheorghe din Cireşu, locul numindu-se Pereu (de fapt Pereu este
denumit Cireşul Mic care era locuit de ucrainieni) care este situat în apropierea satului Măguri. Modul
de viaţă al acestora era la limita subzistenţei: trăiau în bordee semiîngropate, din pământ şi paie. Cei
mai bătrâni spun că erau circa 70 – 80 de familii. În 1931 au părăsit acest loc stabilindu-se pe locul
unde se găsesc şi azi, pe vremea aceea se numea Săndălac proprietar fiind baronul Szende Bela (dealul
Baronului aminteşte de acest boier). Acesta, spun oameni le-a dat pământ rromilor pentru a-şi construi
case. Rromii lucrau pe pământul baronului şi al românilor mai înstăriţi.

Populaţia şi particularităţile ei

În prezent, în sat trăiesc rromi, români şi ucrainieni, în 169 de gospodării. Structura pe naţionalităţi,
la o cercetare efectuată în 2000, de către directorul şcolii, a fost următoarea:
- români: 103
- rromi: 763
- ucrainieni: 23
- maghiari: 1
Total: 890

Despre căsătorie

În satul Măguri nu se mai practică obiceiurile binecunoscute la rromi, legate de preţuirea fetei şi
căsătoria tinerilor la vârste fragede. Cuprinderea rromilor în sistemele de asistenţă socială (alocaţii
pentru copii, pensii, ajutor social) a fost un factor pentru stimularea legalizării căsătoriei. La rromii din
Măguri în prezent există 60 de concubinaje. În comunitatea de rromi sunt peste 15 familii mixte în care
bărbatul este rrom. În legea nescrisă a lor, bărbatul are voie să se căsătorească cu o femeie de altă etnie,
în schimb femeia nu. În nici una din familiile mixte partenerii nu s-au născut în Măguri, femeile
nerome provin din diferite judeţe: Suceava, Hunedoara, Bihor, Caraş-Severin. Căsătoria între veri este
interzisă până la spiţa a IV-a.302

Un model educaţional din perspectiva cultivării identităţii etnice

Într-o perioadă când se vorbeşte intens de grave cazuri de segregare şcolară în multe şcoli din
România, într-o perioadă când însuşi ministrul educaţiei a emis un ordin privind combaterea segregării
în educaţie, asociaţia noastră a decis să realizeze un studiu de caz într-o şcoală despre care se spune că
este segregată, deşi, după definiţia oficială, atunci când este învăţământ în limbile minorităţilor
naţionale, nu se poate vorbi despre segregare303.

302
Selecţie din monografia realizată de inspectorul pentru şcolarizarea rromilor, judeţul Timiş
303
Segregarea rezidenţială este separarea persoanelor cu caracteristici rasiale, etnice, culturale sau ocupaţionale similare,
care tind să se aşeze şi să locuiască în acele zone ale unei comunităţi ocupate deja de arte persoane (grupuri) având
respectivele caracteristici particulare. Prin s. se menţin şi se întăresc manifestările atitudinale şi comportamentale care îi
aseamănă pe membrii grupurilor rezidenţiale şi în acelaşi timp îi deosebesc de membrii altor grupuri. S. marchează
„graniţa" topografică sau/şi simbolică în relaţiile dintre „noi" (in-group) şi „ei" (out-group). Termenul de s. a fost introdus în
această accepţie de către R.E. Park şi E.W. Burgess (Introduction in the Science of Sociology, 1924), în contextul teoriei
ecologiei sociale urbane. În teoriile ecologice ale grupurilor etnice, relativ recente (F. Barth, M. Hechtner), conceptul de s.

86
 Un sat (Măguri) în aproprierea oraşului Lugoj, în care există o şcoală frecventată în proporţie de
99% de elevi rromi. De asemenea, majoritatea cadrelor didactice care predau în ciclul primar sunt de
etnie rromă.
La şcoala din Măguri, elevii din ciclul primar învaţă exclusiv în limba rromani, iar aceasta
reprezintă de departe cel mai curajos proiect educaţional iniţiat în România de o autoritate şcolară, aşa
cum este directorul şcolii Mihai Moldovan. Şcoala, unde învaţă aproximativ o sută de copii la clasele I-
VIII, are postată pe holurile ei, una dintre cele mai îndrăzneţe misiuni în raport cu identitatea etnică:
„Şcoala din Măguri îşi doreşte să fie locul în care fiecare elev, indiferent de etnie, să fie ajutat şi
îndrumat pentru dezvoltarea sa individuală şi afirmarea identităţii sale.” Strict din perspectiva afirmării
identităţii etnice a rromilor, această misiune se propune, pentru prima oară în România, în cadrul unei
instituţii publice, aşa cum este şcoala. Nu vom încerca să analizăm în profunzime situaţia şcolii din
Măguri, evaluând performanţele şcolare ale elevilor sau infrastructura şcolară, ci mai degrabă vom
încerca să privim şcoala din Măguri, ca un model, dar numai din perspectiva identitară, aceea care ne-a
atras atenţia în scurta vizită pe care am efectuat-o la Măguri.
În majoritatea comunităţilor unde am fost, elevii, în primele minute ale dialogului, încercau să
îşi „diminueze” oarecum identitatea etnică, afirmând: „Mama e ţigancă. Tata e român, iar eu sunt
jumate – jumate. În fond, toţi suntem oameni. De ce contează atât de mult etnia? (elev rrom, 15 ani,
Brăila)”. „Toţi suntem copii şi suntem egali. Asta cu rromii sau cu ţiganii mi-a spus mama că a apărut
după ’90 , că până atunci nu conta ce eşti. Atunci toţi eram români.” Aici, la Măguri, elevii rromi sunt
mândri că sunt rromi. În nici o altă comunitate nu am întâlnit sentimentul acesta de mândrie datorat
etnicităţii, iar la Măguri elevii transmiteau din plin această mândrie etnică. Să înveţi şi despre „tine”
într-un mediu care aparţinea exclusiv „celorlalţi” a fost un deziderat care s-a transformat în realitate,
odată ce elevii din Măguri, primele 4 clase le-au desfăşurat sau le desfăşoară cei de acum în limba
rromani. După aceea, studiază pe lângă istoria României şi istoria rromilor, iar pe baza CDS-ului
(curriculum la decizia şcolii), metoda prin care conducerea şcolii poate decide asupra unui curs
optional, se studiază istoria locală a satului Măguri.

„I - Cum vă simţiţi în această şcoală?

• Aproape ca acasă! Ne simţim într-un mediu foarte primitor, avem postere, poze despre rromi şi asta
ne face să ne simţim mai mândri! (Fată de etnie rromă, 15 ani, cls. a VIII-a, Măguri)
• Simţim că avem propria noastră limbă, propriile noastre obiceiuri şi tradiţii. (Băiat de etnie rromă, 14
ani, cls. a VIII-a)”
Care este una din marile probleme cu care se confruntă copilul rrom când i-a contact cu mediul
şcolar? Se spune că se petrece un şoc, mai ales pentru cei proveniţi din comunităţi tradiţionale, pentru
că şcoala românească în general nu are nimic familiar cu rromii sau cultura rromani, iar copilul nu se
simte decât ca un intrus într-un mediu complet gagicano unde, dacă vrea să reuşească, trebuie să se
poarte ca un „român” mereu având grijă ca nimic din propria cultură să nu iasă la suprafaţă pentru că
poate să primească „pedeapsa” ştiută, aceea de a fi denumit „ţigan”, care poate să atragă la rândul ei şi
acel sentiment de respingere etnică frecvent întâlnit când este vorba de rromi.
Lansăm o întrebare spre dezbatere. Este un lucru negativ ca, în unele comunităţi, pe perioada
învăţământului primar, elevii rromi să înveţe în limba rromani? Ştiut fiind faptul că avem de-a face în
general cu o populaţie care nu îşi asumă identitatea, iar sentimentul de mândrie etnică e pe cale de
dispariţie, oare şcoala din Măguri nu poate să fie un model din perspectiva cultivării etnicităţii în

este asociat conceptelor de „nişă ecologică", „diviziune culturală a muncii", „graniţă culturală". Se subliniază dimensiunea
simbolică a s. care uneori are, alteori nu are o proiecţie topografică corespunzătoare. Prin extensie, s. dobândeşte în unele
lucrări acelaşi înţeles ca şi discriminarea, denumind diferitele practici mai mult sau mai puţin instituţionalizate prin care se
limitează accesul unor grupuri sociale la resursele de venit, statut, prestigiu social, reproducîndu-se inegalităţile dintre
grupurile dominante şi minorităţile etnosociale. Sursa: Dictionar de sociologie, coordonatori Catalin Zamfir, Lazar
Vlasceanu, 1993.

87
mediul şcolar? Elevii rromi discută cu directorul şcolii (care nu este rrom) în mod foarte direct, aşa cum
nu am văzut că se întâmplă în alte şcoli cu alţi elevi, indiferent de originea lor etnică.
Poate şcoala din Măguri nu obţine cele mai bune performanţe şcolare, dar este, în mod evident,
un caz concret de cum se poate cultiva cu succes identitatea rromă atât de stigmatizată în alte medii
şcolare şi atât de valorizată în mediul şcolar de la Măguri. Şcoala, în cazul celor de la Măguri chiar are
mare legătură cu comunitatea (aşa cum rar se întâmplă în România), e o continuare a comunităţii din
care elevii fac parte. În acest sens, şcoala reflectă la nivel educaţional nevoile comunităţii care se referă
la reprezentare, valorizare şi dezvoltare. Considerăm că stima de sine scăzută, elementul care contribuie
din plin la neasumarea identităţii etnice trebuie „combătută”, dezbătută în mediul şcolar, prin
valorizarea etnicităţii nu numai la rromi, iar în felul acesta elevii, indiferent de etnia lor, pot avea mai
multe şanse de reuşită şcolară urmată de succesul social. Şcoala, această instituţie socială care nu avea
niciodată, în cazul rromilor, forme de reprezentare comunitară (a comunităţii locale) a devenit la
Măguri un loc unde copiii rromi se regăsesc ca limbă, etnicitate, tradiţii şi obiceiuri. Tot ce le rămâne
de făcut celor din Măguri este să obţină performanţe şcolare notabile, comparabile cu alte rezultate de
la alte şcoli din judeţul Timiş sau din altă parte, pentru a demonstra că şi această metodă poate conduce
la realizarea performanţelor şcolare.
În loc de încheiere:
„Şcoala din Măguri îşi doreşte să fie locul în care fiecare elev, indiferent de etnie, să fie ajutat şi
îndrumat pentru dezvoltarea sa individuală şi afirmarea identităţii sale.”

Interviu cu directorul şcolii – Mihai Moldovan

„E un pionerat, dar trebuie făcut...” –

M. Moldoveanu, Director Şcoala Măguri, jud. Timiş

În satul Măguri, judeţul Timiş trăiesc aproximativ 150 de familii, optzeci la sută din populaţie
fiind de etnie rromă. În satul Măguri, judeţul Timiş s-a predat pentru prima oară în România în limba
maternă, rromani, la clasele I-IV. Cum studiul a măsurat stima etnică de sine în raport cu asumarea şi
afirmarea identităţii etnice, ne-am deplasat chiar la şcoala din Măguri pentru a afla mai detaliat care au
fost începuturile predării în limba rromani şi care sunt efectele asupra elevilor de etnie rromă ale
predării în rromani. Interviul ne-a fost oferit chiar de către directorul şcolii, d-l Mihai Moldovan.
I – Spuneţi-ne, domnule Moldovan, cum a început totul?
M.M. - În anul 1999 deja se preda limba maternă rromani la clasele I – VIII, direcţiunea folosindu-se
de resursele existente în comunitate, era format deja un învăţător, iar în anul 1998 existaseră din partea
conducerii tentative ca limba rromani să fie introdusă măcar ca
obiect opţional, în condiţiile în care fusese recunoscută de către
Ministerul Învăţământului ca limbă care se poate preda în şcoli. În
2003 terminase prima serie de învăţători la CREDIS, iar eu am
profitat de faptul că ei puteau preda ori în română ori în rromani.
I – Cine v-a susţinut şi cine vi s-a opus?
M.M. - La început s-au opus o parte dintre părinţi „că de cât să
înveţe rromani care oricum o ştiu de acasă, ar fi mai bine să înveţe spaniola, italiana”, care probabil
le-ar folosi mai târziu. A fost o muncă de convingere şi până la urmă a dat roade. O altă problemă care
era, era aceea că învăţătorii sau cadrele didactice care veneau stăteau un an, doi după care plecau, satul
Măguri fiind pentru ei o rampă de lansare.
Am adunat de la părinţi o listă de semnături, am făcut demersurile legale şi mi s-a aprobat prima
clasă cu predare în rromani, în 2003, greu a fost până am înfiinţat prima clasă, că apoi au urmat şi a

88
doua şi a treia. Anul acesta am avut prima promoţie care a terminat I – IV în rromani, cei care sunt
acum în clasa a V-a au terminat ciclul primar în limba rromani.
I – Care au fost avantajele şi care au fost dezavantajele?
M.M. - Avantajele au fost foarte mari, o dată pentru că ei nu frecventau grădiniţa, acasă vorbeau în
rromani, iar când veneau la şcoală le era foarte greu în româneşte. Eu cred că e foarte important primul
contact al copilului cu şcoala. Dacă primul contact e pozitiv, sunt şanse mari să îl câştigi şi ca el să îşi
termine studiile. În momentul în care şcoala e ceva diferit pentru el, ceva care nu-l atrage, şansele de
abandon sunt foarte mari. Avem o sută de copii la clasele I-VIII, treizecişicinci la grădiniţă şi încă zece
tineri la programul de frecvenţă redusă. Problema la noi e că părinţii sunt plecaţi în Occident şi doresc
să îşi ia şi copiii după ei, pentru a-şi construi o viaţă mai bună. Sunt mai mulţi băieţi decât fete.
Pot să zic că am avut noroc, aflându-ne în judeţul Timiş, aici există clase cu predare în limba
maghiară, cu predare în limba germană, bulgară. Am găsit înţelegere şi la Inspectoratul Şcolar, în
momentul în care am cerut aşa ceva nu mi-a zis nimeni că sunt nebun sau că... , n-au crezut toţi, dar au
fost o bună parte care au crezut. Am avut noroc pentru că am avut cadrele didactice, i-am avut calificaţi
deja în momentul în care am înfiinţat clasele. Din numărul total de norme de la noi de la şcoală,
aproape jumătate sunt predate de profesori rromi. Acum avem învăţători foşti elevi de-ai noştri. E o
bucurie pentru mine să văd că unii dintre ei termină şcolile şi se întorc în comunitate. Prin reuşitele
acestea vom atrage alţi copii. Nu reuşim să avem o performanţă foarte mare, dar reuşim să scoatem
câteva „ghiuluri” pe an. Începând de la copii până la adulţi, toţi sunt mândri de ceea ce se întâmplă la
şcoală acum şi vor mai mult. Nu putem să producem şi profesori la aceeaşi „turaţie” cum producem
învăţători, ca să zic aşa... La matematică m-aş putea încumeta eu să predau în rromani, dar până nu voi
avea un cadru didactic pregătit, care să predea la clasele V-VIII în rromani, nu voi risca, deoarece
nu-mi doresc să fac experimente pe copii. Cadrele didactice se rotesc aproape în fiecare an, vin se
titularizează şi apoi pleacă. Deja îmi place să zic că eu sunt odată cu şcoala, eu sunt din ’97 acolo. Am
venit acolo ca profesor în septembrie, iar în octombrie am ajuns director printr-un concurs de
împrejurări. Şi eu până am ajuns acolo am avut şi eu predejucăţi, nu pot să neg chestia asta. Am făcut
recensământul acolo, le ştiu casele, camerele... E un pionerat, dar trebuie făcut... O etnie ca să
supravieţuiască trebuie în primul rând să îşi cultive limba şi valorile proprii. La recensământ un singur
rrom din Măguri n-a zis că e rrom. Înainte de a face pasul ăsta m-am consultat şi cu domnul Sarău. Am
păstrat mai mult ca amintire toate adresele şi toate recomandările pe care le-am făcut atunci. Şi la
recensământ multă lume a evitat să spună dacă are copii plecaţi pe dincolo, încă lumea se teme.
Muzica, pot să zic că este hobby-ul lor, ocupaţia lor principală..., au muncit pe la fabricile din
Lugoj, pe la textile, pe la calapoade, pe la fabricile din Lugoj. Ei fiind muzicanţi, erau angajaţi ai
fabricilor, dar cântau în diverse formaţii ale oraşului. Erau salariaţi. Instrumentele la care cântă ei în
special sunt saxofonul şi acordeonul şi învaţă de la părinţi. Din cei o sută, vreo şapte cântă, chiar am un
băiat care cântă la un restaurant din Lugoj.
Am făcut un festival la care am invitat şi oficialităţi, în baza faptului că rromii sunt buni
dansatori şi muzicanţi şi aşa am realizat Festivalul „Ruga Copiilor Rromi”, anul acesta s-a aflat la a
zecea ediţie (sfârşitul lui Mai începutul lui Iunie.) Cu festivalul ăsta am reuşit să băgăm apă în şcoală.
Dar asta nu înseamnă că copiii noştrii nu ştiu decât să cânte şi să danseze. Peste 90% urmează studii
gimnaziale, marea majoritate merg la S.A.M. Când am venit eu procentul era în jur de zero la sută.
Marea majoritate abandonează şcoala după un an maxim doi, au o problemă în a se integra în sistem. În
jur de 60-70% renunţă. Îmi pare rău că nu aţi văzut şcoala cum arată când e cu tot ce e de obicei pe
pereţi şi în clase. Ei cresc în şcoala asta ca într-o seră, au toate condiţiile pe care le putem noi oferi.
Mediul şcolar se aseamănă foarte mult cu mediul familial specific. Nu se mai poartă portul tradiţional,
doar la festival, în zilele obişnuite doar unii bătrâni mai poartă. Am încercat să facem proiecte de istorie
orală. Într-un an le-am spus să aducă de acasă obiecte, ce vor ei. Apoi am împărţit clasa şi le-am dat
titlu de proprietate pe bucăţica lor, şi fiecare a decorat cum a vrut. Am încercat în toate modurile să nu
le pară şcoala un mediu rece. Soţia mea este de etnie rromă.
89
 Realizat de Adrian-Nicolae Furtună

INTERVIU INDIVIDUAL

F, 20 de ani, profesie: învăţătoare – şcoala Măguri

Studii: anul I, Facultatea de Drept
Domiciliu: com. Măguri, jud. Timiş

S - Am două surori, sunt căsătorite, am şi trei nepoţei...

I – Sunt căsătorite cu rromi sau cu nerromi?
S – Cu rromi, s-au căsătorit la 12 respectiv 13 ani, aşa cum e obiceiul la noi, rromii.
I – La noi rromii în general sau la noi rromii în Măguri?
S – La noi rromii în Măguri, cred...
(...)
S – Cred că mai sunt eu şi încă o fată necăsătorite, aici în sat, suntem mai atipice....
I – Şi tu de ce nu te-ai căsătorit?
S – Mi-a plăcut şcoala! Am vrut să merg mai departe...
I – Ce rezultate ai avut la şcoală, în I – IV?
S – În I – VIII pot să spun că am luat numai premiul I, am avut medii numai de nouă şi de zece..., la
liceu n-a mai fost chiar aşa...
I – Unde ai făcut liceul?
S – La Timişoara, Liceul Pedagogic, între 2002 şi 2006.
I – Cum ai aflat de liceul ăsta?
S – Datorită domnului inspector pentru rromi (care e român), că aici la Măguri, cu mentalitatea asta...,
opt clase şi gata..., m-a îndrumat că sunt locuri la Liceul Pedagogic, că să merg, că e bine.., eu n-aveam
de gând să merg mai departe..., aveam aceeaşi mentalitate, să termin opt clase şi să mă mărit.
I – Cine te-a susţinut mai mult dintre ai tăi?
S – Tata.
I – Ce studii au părinţii tăi?
S – Amândoi au opt clase. […]
S – Când am ajuns la Timişoara mi s-a părut un calvar, ştiam drumul către şcoală dar întrebam pe
fiecare om pe care îl întâlneam: „Nu vă supăraţi, drumul către Liceul Pedagogic care e?”, eram sigură
care e drumul, dar totuşi întrebam...

RELAŢIA CU PROFESORII/COLEGII

S – La început nu eram aşa bine privită/primită, în sensul că eram ţigancă şi na...

I – Ştiau că eşti?
S – (râde) le-am spus după un semestru! Le-am spus că sunt ţigancă, că mă tot întrebau de unde sunt şi
ştiau că la Măguri trăiesc numai rromi. Dacă mai vor să fim prietene: bine, dacă nu: treaba lor. Nu pot
să ascund chestia asta.
I – Şi cum a fost după ce le-ai spus?
S – M-a făcut să mă simt mai bine şi niciodată nu au fost probleme, chiar şi acum mai ţinem legătura,
în clasă eram numai fete.
I – Deci în primul semestru n-ai avut curaj să spui...
S – Da.

90
I – De ce?
S – Ştiam cum sunt trataţi ţiganii.
I – Cum sunt?
S - ... şi ieri am avut un curs la facultate şi un profesor de Drept Civil a început să ne zică că „ţiganii
put, că sunt urât mirositori”, m-am simţit penibil, m-am înroşit la faţă, deşi unii colegi de la facultate
ştiu că sunt ţigancă.
(...)
S - ... tot timpul am simţit nevoia în timpul liceului de profesorii care i-am avut aici în Măguri, eram
altfel tratată..... nu mă adaptam, am avut un diriginte care m-a ajutat foarte mult, am vrut să renunţ iar
el mi-a spus că o să mă lase să renunţ după primul semestru dacă nu mă adaptez, şi m-am adaptat.
Mergeam plângând la şcoală.
I – De ce?
S – Nu eram bine primită cum eram la Măguri!
I – Până în momentul în care tu le-ai spus că eşti de etnie rromă, te-a bănuit cineva că tu eşti rromă?
S – Nu, numele meu le-a dat de bănuit (Păuniţa) asta le-a părut nu ştiu cum: „E cam ciudat numele
tău”, îmi spuneau.
I – Iar tu ce le răspundeai?
S – Le ziceam că e o poreclă (râde):”Dar aşa eşti trecută şi în catalog”, îmi ziceau ei.
(...)
S - ... eram bine primită chiar şi în casa lor! (a colegelor ei de liceu) ... uitau de mine că sunt ţigancă!
I – De ce crezi că uitau?
S – Poate din cauză că faţa nu ne trădează... (se referă la culoarea pielii)
(...)
S – am un profesor la facultate care spune: „Aţi văzut când vine un ţigan că are mirosul ăla de ţigan?”,
iar mie îmi venea să-i spun: „Dom’profesor se simte acum în sală că există un ţigan?”
I - ... ai spus că colegii tăi se uitau la tine, ce vroiau?
S – Probabil aşteptau să zic ceva...
(...)
S - ... chiar o colegă de a mea avea impresia că eu trăiesc în cort (în timpul liceului) ”Eu aveam
impresia că e un sat unde trăiţi în corturi”, mi-a spus ea apoi. „Vino într-o zi la mine să vezi cum
trăiesc”, i-am spus şi chiar a venit să se convingă că eu nu trăiesc în cort. O altă colegă credea că ţiganii
au palate...
Realizat de Mihai Neacşu şi Adrian-Nicolae Furtună

91
 INTERVIU DE GRUP
ELEVII CLASEI A VIII-A (DOUĂ FETE, DOI BĂIEŢI)
(fragment)

I - Ei îşi dau copiii aici la şcoală?

• Acum nu, înainte îi dădeau aici la şcoală...
I - Şi de ce nu îşi dau, mai dau copiii aici la şcoală?
• Păi suntem rromi şi le e frică de rromi...
(Băiat de etnie rromă, 14 ani, cls. a VIII-a, Măguri)
I - Cum vă simţiţi în această şcoală?
• Aproape ca acasă! Ne simţim într-un mediu foarte primitor, avem postere, poze despre rromi şi asta
ne face să ne simţim mai mândri! (Fată de etnie rromă, 15 ani, cls. a VIII-a, Măguri)
• Simţim că avem propria noastră limbă, propriile noastre obiceiuri şi tradiţii. (Băiat de etnie rromă, 14
ani, cls. a VIII-a)

I - Cunoaşteţi persoane care cu toate că sunt de etnie rromă, nu recunosc acest lucru?
Misiunea Şcolii din Măguri
• La noi nu prea există asemenea cazuri... Este o mare ruşine să spui un
asemenea lucru, adică să spui că nu eşti rrom! (Băiat de etnie rromă,
14 ani, cls. a VIII-a)
(...) avem o dată pe an un festival, „Ruga Copiilor Rromi”, se numeşte,
unde putem să arătăm oamenilor unele părţi ale culturii noastre pe care
ei nu le ştiu.. (Fată de etnie rromă, 14 ani, cls.a VIII-a).
Extrase din interviul de grup realizat de Mihai Neacşu

OBSERVAŢII DE TEREN

• Comparând datele culese din satul Măguri cu datele culese din celelalte comunităţi pe care
le-am intervievat, putem evidenţia cu certitudine că afirmarea şi cultivarea identităţii etnice conduc la
un nivel ridicat al stimei de sine. Elementul cultural este definitoriu în conturarea stimei etnice de sine.
• Cu certitudine putem spune că satul Măguri este un model de asumare şi afirmare a identităţii
rrome, în condiţiile în care majoritatea locuitorilor sunt cei de etnie rromă, iar predarea la grădiniţă şi la
clasele I-IV se face în limba rromani.
• Învăţătoarea, în comparaţie cu elevii de clasa a VIII-a intervievaţi, are semnificativ un nivel
mai scăzut al stimei etnice de sine. O cauză ar putea fi aceea că ea nu a beneficiat la vremea ei de
predarea în limba rromani? Limba rromani fiind învăţată acasă, într-un mediu neoficial. O altă
concluzie la care putem ajunge este aceea că instituţionalizarea trăsăturilor, caracteristicilor culturale
ale unei etnii (în cazul nostru, limba) pot conduce la ridicarea nivelului stimei etnice de sine.

92
 CONCLUZII ŞI RECOMANDĂRI

Delia Grigore

Studiul de faţă şi-a propus deschiderea unor direcţii de reflecţie pe tema stimei de sine la rromi
şi despre influenţa acesteia asupra participării şi performanţelor şcolare ale copiilor rromi. Cum studiul
nostru nu şi-a propus o analiză sociologică de tip cantitativ, ci mai ales o analiză calitativă, bazată pe
studii de caz, concluziile îşi propun să iniţieze o tipologie a modalităţilor de manifestare a stimei de
sine la rromi şi a cauzelor acestora.
Au fost studiate următoarele categorii ale stimei de sine: individuală (eu şi toţi ceilalţi); grupală
(noi şi alteritatea - eu şi familia mea / neamul meu / grupul meu / eu ca rrom de un anumit fel versus
ceilalţi „ţigani” – ingrup-ul relativ versus outgrup-ul relativ) şi etnică (eu ca rrom / eu şi rromii mei /
noi, rromii versus ceilalţi / gajeii – ingrup-ul absolut versus outgrup-ul absolut).
Situaţiile pe care le-am întâlnit, în cercetarea noastră, au fost:
- Stimă de sine individuală crescută şi stimă de sine grupală şi etnică scăzute:
Eu sunt bun, dar familia mea şi etnia mea sunt rele sau nu sunt chiar aşa de bune.
- Stimă de sine individuală şi grupală crescute şi stimă de sine etnică scăzută:
Eu şi familia mea / neamul meu / grupul meu / eu ca rrom de un anumit fel suntem buni, dar ceilalţi
„ţigani” sunt răi, aşadar etnia mea este rea în general, în afară de neamul meu, care s-a ridicat / este
„altfel”.
- Stimă de sine etnică crescută, mai ales în contextul apartenenţei la instituţii publice care valorizează
şi cultivă identitatea etnică rromă
Sunt mândru că sunt rrom; mi-e drag să fiu rrom.
- Stimă de sine individuală, grupală şi etnică crescute, dar, în funcţie de context, manifestarea unui
complex etnic şi tratarea diferenţiat superiorizantă a out-grupului majoritar, care devine de referinţă,
în afara mediului etnic securizant al in-grupului
Sunt mândru de mine, sunt mândru că sunt rrom din acest neam, sunt mândru că sunt rrom, dar, când
sunt între români, mă simt altfel, trebuie să mă port cu românii mai bine decât cu ai mei, să nu zică
„ţiganu-i tot ţigan”, şi-apoi, ei sunt deştepţi, trebuie să recunoaştem!
În numeroase cazuri identificate în cadrul cercetării de teren, s-a constatat că mulţi dintre rromi
au o stimă de sine etnică scăzută. Modalităţile de manifestare a unei stime de sine etnice scăzute,
identificate la rromii cu care operatorii noştri de teren au stat de vorbă, sunt:
- Neasumarea identităţii etnice
1. asumarea identităţii etnice în exclusivitate în spaţiul intim / familial şi neasumarea acesteia în
spaţiul public
„Aici, între noi, n-am treabă, sunt ţigan, da’ la serviciu nu ştie nimeni!”304; „De ce să-mi scriu pe frunte
că sunt ţigan, să-mi stric afacerea? Doar nu scrie în buletinul meu ţigan! Între noi e altă treabă!”305; “Eu
mi-am făcut un nume, am muncit pentru el, mă respectă lumea, românii! De ce să mi-l stric? Acasă e
altceva, în lume e altceva! Sunt artist, ce importanţă are că sunt ţigan sau român? Pe cine interesează
atâta vreme cât îmi fac treaba cum trebuie?”306
2. ascunderea identităţii etnice, datorată fricii de persecuţie sau de inferiorizare, rezultatul fiind o
existenţă duală (acasă - rrom, în societatea alterităţii - nerrom)
„De multe ori nu am spus că sunt ţigan, de ce să spun, să mă facă prost şi hoţ şi că nu-mi place
munca?!”307; „De ce să spun că sunt ţigancă, ca să mă ducă la Bug? Aşa mi-a spus bunica, că-i mai bine

304
Rrom vătraş, 46 ani, absolvent de liceu, Bucureşti.
305
Rrom argintar, 52 ani, 6 clase, Alexandria (judeţul Teleorman).
306
Rrom vătraş, 44 ani, absolvent de studii superioare, Bucureşti.
307
Rrom ursar, 32 ani, 10 clase, Zece Prăjini.

93
să nu spun!”308; „De ce să-l învăţ ţigăneşte, să aibă accent, să râdă românii de el, nu vezi ce frumos e,
zici că-i român, n-are nevoie să ştie ţigăneşte!”309
3. respingerea identităţii etnice
„Nu suntem ţigani, suntem rudari!”310; „Nu suntem ţigani, suntem români, ţigăneşte nu vorbim, fuste
lungi nu purtăm!”311; „Ce noi suntem ţigani? Suntem curaţi, cinstiţi, vorbim frumos!”312; „Am serviciu,
nu sunt ţigan!”313; „Suntem români, doar nu stăm la cort!”314.
4. necunoaşterea identităţii etnice
„Nu ştiu ce suntem, ţigani, români, tot una. Nu ştim ţigăneşte!”315; „Ştiu eu ce-oi fi, româncă, ţigancă,
eu ştiu că-s româncă, că am avut totdeauna serviciu!”316; „Ţigan, român, totuna, om să fii!”317.
5. asumarea denominaţiei atribuite de alteritate „ţigan” şi respingerea denominaţiei interne „rrom”
„Mie să-mi spuneţi ţigan, nu rrom, rromi sunt ăia de la Bucureşti!”318; „Sunt ţigan, nu rrom, aşa am
apucat!”319; „Noi suntem ţigani adevăraţi, nu rromi dintr-ăia făcuţi!”320; „Ţigani, de unde până unde
rromi?”321.
- Inferiorizarea grupului etnic de apartenenţă / de origine
„Ce vrei, sunt ţigan, că doar n-o să fiu eu şeful?!”322; „Am patru clase: prea mult pentru un ţigan! Doar
n-o să mă fac popă? Unde-ai mai văzut popă ţigan?”323; „Nu-mi trebuie şcoală, că doar sunt ţigan! Ce
să fac cu prea multă şcoală? Că doar n-o să mă fac doctor. Noi, ţiganii, ştii, mai mult cu comerţul!”324;
„Aşa suntem noi, ţiganii, mai înapoiaţi!”325; „E ţigan, dar e deştept!”326; „Ţiganu-i tot ţigan: până nu te
fură puţin, nu se lasă!”327; „Adevărul e că aşa suntem noi, ţiganii, nu prea ne place munca!”328; „Noi
ţiganii, doar ştii, cu şcoala mai puţin!”329; „Neagră şi urâtă, chiar ţigancă ţigancă!”330; „Ţigănetul e
mare hoţ!”331.
- Inferiorizarea grupului etnic de apartenenţă / de origine adăugată superiorizării comunităţii /
familiei proprii
„Noi suntem ţigani de mătase, nu ca ăia cu fuste, jegoşi şi fără căpătâi!”332; „Suntem neam fin, select,
neam de muzicanţi, nu ca ţiganii ăia pletoşi!”333; „Ai mei sunt ţigani nobili, ţigani împărăteşti, numai

308
Rromni căldărăreasă, 34 ani, nici o clasă, Săruleşti (judeţul Călăraşi).
309
Rromni argintăreasă, 44 ani, 6 clase, Bucureşti.
310
Rrom rudar, 58 ani, 3 clase, Crevedia Mare (judeţul Giurgiu).
311
Rrom rudar, 33 ani, 7 clase, Băbeni (judeţul Vâlcea).
312
Rromni de vatră, 48 ani, absolventă de liceu, Bucureşti.
313
Rrom de vatră, 45 ani, absolvent de liceu, Bucureşti.
314
Rrom lăutar, 67 ani, 6 clase, Fântânele (judeţul Teleorman).
315
Rromni de vatră, 71 ani, 6 clase, Bucureşti.
316
Rromni de vatră, 41 ani, absolventă de liceu, Alexandria (judeţul Teleorman).
317
Rrom boldean, 36 ani, 10 clase, Bucureşti.
318
Rrom argintar, 37 ani, 10 clase, Alexandria (judeţul Teleorman).
319
Rrom ursar, 58 ani, 5 clase, Buzău (judeţul Buzău).
320
Rromni boldeancă, 67 ani, 4 clase, Bucureşti.
321
Rrom vătraş, 29 ani, Găgeşti (judeţul Vrancea).
322
Rrom căldărar, 44 ani, 4 clase, Feteşti (judeţul Ialomiţa).
323
Rrom argintar, 29 ani, 4 clase, Bucureşti.
324
Rrom boldean, 56 ani, 4 clase, Bucureşti.
325
Rrom ursar, 68 ani, 3 clase, Buzău (judeţul Buzău).
326
Rrom ursar, 34 ani, absolvent de liceu, Zece Prăjini (judeţul Iaşi) .
327
Rrom lăutar, 62 ani, 8 clase, Bucureşti .
328
Rrom vătraş, 49 ani, 7 clase, Găgeşti (judeţul Vrancea).
329
Rrom căldărar, 53 ani, 3 clase, Brateiu (judeţul Sibiu).
330
Rromni argintăreasă, 50 ani, 6 clase, Bucureşti.
331
Rrom lăutar, 79 ani, absolvent de studii superioare, Bucureşti.
332
Rrom lăutar, 49 ani, 8 clase, Târgu Mureş (judeţul Mureş).
333
Rrom lăutar, 38 ani, 8 clase, Zece Prăjini (judeţul Iaşi).

94
doctori, judecători, profesori, ingineri, ca să nu mai zic de artişti! Ceilalţi ţigani sunt nişte borâţi!”334;
„Neamul meu: neam subţire, nu ca alţi ţigani!”335; „Noi n-am fost ţigani de rând! Ne-am descurcat
altfel, am avut bani de când ne ştim!”336; „Ce vrei, mă, cum să vorbesc cu el, noi suntem ţigani
parfumaţi, nu mă compar eu cu ciorile alea!”337
- Inferiorizarea grupului etnic de apartenenţă / de origine adăugată superiorizării grupului de
referinţă majoritar
„E-aşa de alb şi de frumos, nici nu zici că e ţigan!”338; „E-aşa de alb şi de frumos, zici că e rumân!”339;
„Rumânu-i rumân: e cu două trepte mai sus ca noi, ţiganii!”340; „Să facem lună-n casă, că vin rumânii
pe la noi şi nu vrem să zică - uite şi la ţiganii ăştia, ţiganu-i tot ţigan!”341; „Te-a luat un rumân, şi-a
spurcat botezul, să ai grijă să preţuieşti lucrul ăsta! E mare lucru!”342; „A luat o rumâncă, albă,
frumoasă: deştept ţiganul!”343; „Are noră frumoasă, zici că-i româncuţă!”344; „Uite ce băiat frumos şi
blond am, blond cu ochi albaştri! Când o creşte n-o să-i trebuiască ţigancă, o să-şi ia rumâncuţă!”345;
„Uite, dacă-i rumâncă, îşi trimite copiii la şcoală!”346.
- Pozitivarea exagerată / Supraevaluarea imaginii de sine, menită să rezolve stima de sine scăzută
sau să scadă stigmatul prin demonstrarea forţată a unei stime de sine ridicate (fala, mândria)
„Noi suntem ţigani de vază, avem bănet să dăm noi la rumâni să ne cânte la masă, numai că nu ştiu să
cânte ca ţiganii noştri”347; „Noi suntem cei mai tari ţigani din zonă, mai tari şi decât rumânii! N-au ei
case ca noi şi nici copii aşa frumoşi!”348; „Avem maşini şi case mai tari ca rumânii!”349
- Mimetismul sau tendinţa de preluare nediferenţiată şi asumare / internalizare a ceea ce se crede a
fi reprezentativ pentru identitatea grupului de referinţă majoritar: elementul preluat din exterior
ajunge să fie perceput ca un element intrinsec, inerent unui sine adaptat la modernitate, la progres
„Ne-am mai deşteptat şi noi, nu mai suntem aşa înapoiaţi: femeile noastre nu mai poartă demult fuste
lungi, poartă şi ele pantaloni, ca toată lumea, aşa e frumos, că doar n-o să meargă în fuste creţe la
şcoală!”350; „Când merg la oraş îmi iau şi eu geantă ca rumâncele, să fiu şi eu doamnă, la noi la ţigani e
ruşine să umbli cu geantă pe umăr, că zice că te-ai făcut rumâncă dintr-alea de la oraş!”351; „Uită-te,
sora mea, ne-am pus jacuzzi, să mă ierţi, la baie, să fim şi noi ca rumânii ăia bogaţi!”352.
Cele mai des întâlnite manifestări, pe plan psihologic, ale inferiorizării grupului etnic de apartenenţă /
de origine sunt:
- Tristeţe faţă de sine
„Suntem şi noi nişte ţigani amărâţi, aşa ne-a bătut Dumnezeu!”353

334
Rrom lăutar, 79 ani, absolvent de studii superioare, Bucureşti.
335
Rromni boldeancă, 46 ani, 8 clase, Bucureşti.
336
Rrom argintar, 52 ani, 7 clase, Alexandria (judeţul Teleorman).
337
Rrom lăutar, 62 ani, 8 clase, Bucureşti.
338
Rromni ursăreasă, 35 ani, Buzău (judeţul Buzău).
339
Rrom căldărar, 48 ani, 2 clase, Brateiu (judeţul Sibiu).
340
Rrom spoitor, 44 ani, 2 clase, Caracal (judeţul Olt).
341
Rromni ursăreasă, 53 ani, 3 clase, Buzău (judeţul Buzău).
342
Rromungro, 45 ani, 7 clase, Reşiţa (judeţul Caraş-Severin).
343
Rrom căldărar, 49 ani, nici o clasă, Săruleşti (judeţul Călăraşi).
344
Rromni ursăreasă, 45 ani, 8 clase, Brăila (judeţul Brăila).
345
Rromni căldărăreasă, 44 ani, nici o clasă, Râmnicelu (judeţul Buzău).
346
Rromni ursăreasă, 49 ani, 6 clase, Brăila (judeţul Brăila).
347
Rrom căldărar, 38 ani, nici o clasă, Buzescu (judeţul Teleorman).
348
Rrom căldărar, 47 ani, 4 clase, Ciurea (judeţul Iaşi).
349
Rrom căldărar, 39 ani, 4 clase, Buzescu (judeţul Teleorman).
350
Rromni argintăreasă, 48 ani, 6 clase, Bucureşti.
351
Rromni căldărăreasă, 35 ani, 8 clase, Sinteşti (judeţul Ifov).
352
Rromni căldărăreasă, 37 ani, 2 clase, Buzescu (judeţul Teleorman).
353
Rrom căldărar, 58 ani, nici o clasă, Săruleşti (judeţul Călăraşi).

95
- Milă faţă de sine
„Of, ai noştri săracii, mereu au avut de suferit, parc-am fi blestemaţi, mă doare sufletul când mă
gândesc!”354
- Mânie faţă de sine
„I-aş omorî pe ţiganii ăştia proşti, că ne fac de râs!”355
- Autoironie
„Ştiţi cum se face plăcinta ţigănească? Întâi se fură 2 ouă!”356
- Dualism şi ocultare a identităţii etnice
„Am fi spus că suntem rumâni, da’ ne cunoşteam, ăia mai albi au putut să spună, că nu se
cunoşteau!”357
În cadrul cercetării, au fost identificate şi o serie de cauze ale / factori ai scăderii stimei de sine la
rromi:
- Istoria tragică a grupului de apartenenţă / de origine
„Dacă ne-au tot omorât, de când ne ştim, cum naiba să te mai bucuri că eşti ţigan?!”358; „La Bug a fost
nenorocire mare, mureau de-ai noştri pe capete! Puţini s-au mai întors! Şi-atuncea ne-au numărat! Acu’
ne numără iar! Mie mi-e cam frică! De ce să spună că-i ţigancă? Că ea-i albă, frumoasă, a învăţat carte,
ca o româncă, nu-i cum eram noi, înapoiaţi! De ce să spună că-i ţigancă? Dacă vine iar vreun
necaz?”359
- Raportarea la propria persoană din perspectiva unei istorii personale traumatizante:
1. raportarea la tine însuţi din trecut – memoria despre sine autostigmatizantă sau exagerat pozitivată
„Ce-am făcut eu până acum: tot pagubă şi-amărăciune! Ce vrei, dacă-s ţigan: toate-mi merg pe dos!”360;
„Când eram puştan, eram frumos, de mureau fetele după mine! Toate fetele de rumâni voiau să se
mărite cu mine! C-aveam şi bani, că noi, lăutarii, făceam bani pe vremea aia, nu glumă, da’ eram şi
frumos de picam! Acuma bani canci, rumânci canci! M-a lăsat rumânca cu trei copii, de mi i-a crescut
maică-mea! Ce mai, ţiganu’ tot cu necazul după el!”361
2. raportarea la tine însuţi din viitor – aspiraţiile personale vagi şi exclusiv pe termen foarte scurt
„Ce viitor, frate? Să am eu ce mânca azi şi unde munci mâine, după aia mai vorbim de viitor!”362;
„Nu-mi fac planul ca ţiganul, că ştiu că nu-l pot duce până la capăt!”363
- Excluderea socială şi imaginea / reprezentarea socială negativă a grupului de apartenenţă / de
origine, inclusiv stereotipurile negative, conducând la stigmatizarea identităţii etnice
„Să fie clar, noi, ţiganii, o să fim văzuţi prost cât îi lumea! Tot hoţi şi proşti! N-ai ce să faci! Tot mai
jos ca românii o să rămânem! N-avem cum altfel: la şcoală se uită chiorâş la noi, de angajat nu ne prea
angajează, la doctor strâmbă din nas, poţi să te speli tu până mâine, că tot strâmbă din nas! Dacă se fură
ceva şi eşti pe-acolo, zice că tu ai furat! Asta-i soarta noastră!”364
- Internalizarea stigmei sociale, conducând la inferiorizarea apartenenţei etnice
„Au şi românii dreptate, că majoritatea ţiganilor se ocupă cu furatul, am văzut eu la televizor, sunt răi,
se iau la bătaie! Ce să mai zic de ăia care-şi mărită fetele la 9 ani: sălbatici, ce mai! Ţi-e şi ruşine să mai

354
Rrom argintar, 64 ani, 3 clase, Bucureşti.
355
Rrom lăutar, 59 ani, 10 clase, Bucureşti.
356
Rrom lăutar, 48 ani, absolvent de studii superioare, Bucureşti.
357
Rrom vătraş, 39 ani, 10 clase, Bucureşti.
358
Rrom ursar, 45 ani, absolvent de liceu, Buzău (judeţul Buzău).
359
Rromni argintăreasă, 73 ani, nici o clasă, Bucureşti.
360
Rrom vătraş, 48 ani, 6 clase, Găgeşti (judeţul Vrancea).
361
Rrom lăutar, 54 ani, 4 clase, Zece Prăjini (judeţul Iaşi).
362
Rrom rudar, 43 ani, 7 clase, Ghimpaţi (judeţul Giurgiu).
363
Rrom vătraş, 48 ani, 6 clase, Găgeşti (judeţul Vrancea).
364
Rromungro, 36 ani, 10 clase, Cluj-Napoca (judeţul Cluj).

96
zici că eşti ţigan, chiar dacă nu eşti dintr-ăia!”365; „Adevărul este că noi, ţiganii, suntem cam
înapoiaţi!”366; „Este albă şi frumoasă, nici nu zici că e ţigancă!”367
- Compararea socială dintre grupul de apartenenţă / de origine şi celelalte grupuri ale societăţii,
mai ales grupul de referinţă / grupul majoritar, defavorabilă grupului de apartenenţă / de origine
1. raportarea auto-inferiorizantă la alteritatea absolută – neromii / gagiii
„Românii sunt mai deştepţi, că au bani mai mulţi, ştiu cum să vorbească!”368; „Uite dacă-i româncă, îşi
trimite copilul la şcoală, nu ca noi, ţiganii!”369; „Băiatul meu e alb şi frumos ca un român, e deştept,
merge la şcoală, ce-i trebuie ţigănie şi limba ţigănească?!”370
2. raportarea auto-superiorizantă la alteritatea relativă – alte neamuri de rromi
„Noi, nu suntem ţigani dintr-ăia cu fuste, suntem neam subţire, am trăit printre români, ne respectă
românii!”371; „Ce, noi suntem ţigani lăutari, dintr-ăia proşti care cântă pe la nunţile românilor, noi
suntem oameni bogaţi, avem case, maşini, facem afaceri de milioane!”372; „Noi suntem altfel de ţigani,
de mătase, nu ca ăia care întind mâna pe stradă!”373; „Neamul meu e neam mare, numai artişti,
profesori, doctori, avocaţi, nu ca ţiganii ăia borâţi!”374
- Nivelul de studii redus
„Noi, ţiganii, nu prea avem carte! Nu ca românii, care pun mare preţ pe şcoală!”375; „Am patru clase,
ce, câte clase vrei să am, doar sunt ţigan!”376; „Şcoală nu, bani nu, cum să nu ne fie ruşine că suntem
ţigani?!”377
- Sărăcia personală şi a familiei
„Suntem săraci, n-avem nici după ce bea apă! Vouă vă convine să ziceţi că vă mândriţi că sunteţi
ţigani: aveţi servicii, vă-mbrăcaţi bine, aveţi ce să puneţi pe masă copiilor! Noi de ce să ne mândrim că
suntem ţigani: n-avem unde lucra, n-avem cu ce să ne trimitem copiii la şcoală, ce mai, murim de
foame!”378; „Ţiganii noştri, de când ne ştim, tot amărâţi au fost. Uită-te la mine: cade casa pe mine şi
nu am cu ce s-o repar! Nu că nu vreau, da’ nu am cu ce!”379
- Absenţa unei elite rrome puternice, auto-formatoare a conştiinţei etnice, în care rromii să aibă
încredere şi care să servească drept model pentru comunitate
„N-avem şi noi după cine să ne luăm: că la noi toţi ţiganii sunt proşti, n-au şcoală!”380; „Ce să-nveţe
copilul meu de la un profesor ţigan, că e prost ca şi el! Mai bine de la un profesor român, că e mai
deştept!”381; „Între un profesor român şi unul ţigan, l-aş alege pe acela român, că profesorul ţigan, chiar
dacă-i deştept, n-are autoritate, copilului nu-i e frică de el, e prea moale şi copilul nu ascultă de el, aşa

365
Rromni din neamul lăutarilor, 10 clase, Bucureşti.
366
Rrom rudar, 43 ani, 6 clase, Crevedia Mare (judeţul Giurgiu).
367
Rromni căldărăreasă, 40 ani, nici o clasă, Ciurea (judeţul Iaşi).
368
Rrom spoitor, 38 ani, 4 clase, Caracal (judeţul Olt).
369
Rrom căldărar, 49 ani, 4 clase, Brăila (judeţul Brăila).
370
Rromni argintăreasă, 29 ani, 8 clase, Bucureşti.
371
Rromni din neamul lăutarilor, 44 ani, absolventă de liceu, Bucureşti.
372
Rrom căldărar, 56 ani, 4 clase, Ciurea (judeţul Iaşi).
373
Rromungro, 39 ani, 10 clase, Cluj-Napoca (judeţul Cluj).
374
Rrom lăutar, 79 ani, absolvent de studii superioare, Bucureşti.
375
Rrom spoitor, 45 ani, 4 clase, Caracal (judeţul Olt).
376
Rrom argintar, 25 ani, 4 clase, Bucureşti.
377
Rrom căldărar, 55 ani, nici o clasă, Săruleşti (judeţul Călăraşi).
378
Rrom spoitor, 43 ani, 3 clase, Caracal (judeţul Olt).
379
Rrom căldărar, 39 ani, nici o clasă, Săruleşti (judeţul Călăraşi).
380
Rrom căldărar, 56 ani, nici o clasă, Săruleşti (judeţul Călăraşi).
381
Rromni argintăreasă, 32 ani, 8 clase, Bucureşti.

97
că nu poate învăţa!”382; „Nu mai vreau profesor ţigan la copilul meu: am avut unul care mi l-a bătut şi,
de atunci, nu mai am încredere!”383
- Inexistenţa instituţiilor de formare şi reprezentare identitară
„Nu suntem şi noi în stare să ne facem un teatru, un muzeu cum au românii! În alte ţări am auzit că
există, bine-ar fi, da’ nu prea-mi vine să cred că au reuşit ţiganii să-şi facă aşa ceva!”384
În cadrul cercetării de teren, au fost identificaţi şi rromi cu o stimă de sine etnică crescută, însă în
număr semnificativ mai mic decât cei cu o stimă de sine etnică scăzută. Modalităţile de manifestare a
unei stime de sine etnice crescute, identificate la rromii cu care operatorii noştri de teren au intrat în
contact, sunt:
- Asumarea identităţii etnice în spaţiul public
1. asumarea identităţii etnice
„Suntem rromi, ce să fim, vorbim limba rromani, ne purtăm portul, avem şcoala noastră, profesorii
noştri, ne mândrim că suntem rromi!”385; „Nu mi-a fost niciodată ruşine că suntem rromi, sunt mulţi
oameni cu carte şi mulţi oameni care ştiu să facă bani între-ai noştri!”386
2. asumarea denominaţiei interne „rrom”, uneori în opoziţie cu denominaţia de „ţigan”, chiar dacă, în
cazul din urmă, avem de-a face mai degrabă cu o stimă de sine grupală crescută, şi nu cu o stimă de
sine etnică crescută, denumirea de „rrom” fiind asociată cu limba rromani, cu meseria tradiţională şi cu
onoarea, spre deosebire de aceea de „ţigan”, asociată cu pierderea identităţii etnice şi cu un
comportament antisocial
„Noi suntem rromi corturari, vorbim rromani, am moştenit meseria de la bătrâni, ne câştigăm existenţa
cinstit, nu suntem ţigani, ţigani sunt ăia care nu ştiu să vorbească limba noastră şi fac tot felul de
prostii, n-avem noi treabă cu ei, nu ne-amestecăm cu ei!”387; „Suntem rromi, nu ţigani! Ţigani ne spun
cei care vor să ne jignească!”388; „Nici nu se pune problema, suntem rromi, nu acceptăm denumirea de
ţigan, este o insultă din partea rasiştilor!”389
- Superiorizarea argumentată a grupului etnic de apartenenţă / de origine, chiar dacă, uneori, în
acord cu o serie de stereotipuri pozitive promovate şi de alteritate (rromii ca foarte buni muzicieni,
sufletişti, generoşi, pasionali, veseli etc.)
„Adevărul e că noi, ţiganii, suntem mai săritori şi mai sufletişti decât românii! La noi la masă stă şi
ţiganul şi românul! La nunţile nostre invităm şi ţigani şi români! E drept cum se spune: un român între
ţigani poate trăi foarte bine, un ţigan între români nu!”390; „Ţigănetul are scânteia, rumânul n-o are, ce
să mai discutăm! N-o să cânte rumânii niciodată ca ţigănetul! Ţi-o spun eu că mă pricep!”391; „Ai noştri
pun suflet, au altă inimă! Un român, dacă are o pâine, o aruncă la câini, ţiganul, dacă are un colţ de
pâine, o împarte cu tine!”392; „Ţiganii noştri pun inimă în orice fac, iubesc şi urăsc la fel de tare!”393;
„Ai noştri ştiu să se distreze, nu ca românii! Nu se uită la bani, când e vorba să se simtă bine!”394
Cele mai des întâlnite manifestări, pe plan psihologic, ale superiorizării grupului etnic de apartenenţă
/ de origine sunt:

382
Rrom ursar, 45 ani, 10 clase, Toflea (judeţul Galaţi).
383
Rromni argintăreasă, 34 ani, 8 clase, Bucureşti.
384
Rrom lăutar, 69 ani, 3 clase, Fântânele (judeţul Teleorman).
385
Rromni din neam de rromungre, 36 ani, absolventă de studii superioare, Măguri (judeţul Timiş).
386
Rrom ursar, 38 ani, absolvent de liceu, Bucureşti.
387
Rrom căldărar, 29 ani, 8 clase, Brateiu (judeţul Sibiu).
388
Copil rrom, 10 ani, clasa a IVa, şcoala din Măguri (judeţul Timiş).
389
Rrom ursar, 29 ani, absolvent de studii superioare, Alexandria (judeţul Teleorman).
390
Rrom argintar, 52 ani, 6 clase, Bucureşti.
391
Rrom lăutar, 79 ani, absolvent de studii superioare, Bucureşti.
392
Rrom căldărar, 45 ani, 3 clase, Săruleşti (judeţul Călăraşi).
393
Rromni din neamul lăutarilor, 46 ani, absolventă de liceu, Bucureşti.
394
Rrom ursar, 49 ani, 10 clase, Bucureşti.

98
- Bucurie de sine
„Mă bucur că sunt ţigan, altfel cum aş mai fi avut talentul acesta!?”395
- Mândrie de sine, uneori însă stimulată de imaginea pozitivă atribuită rromilor de către alteritate
„Când văd atâţia ţigani deştepţi, mă mândresc că sunt rrom!”396; „Îmi creşte inima când se spune ceva
de bine despre ţigani!”397; „Noi suntem mândri că suntem rromi! La noi respectul şi credinţa sunt la
bază!”398
În cadrul cercetării, au fost identificate şi o serie de cauze ale / factori ai creşterii stimei de sine
la rromi:
- Istoria personală pozitivă / de succes
„Eu unul sunt mândru de ce am reuşit să fac în viaţă: am făcut facultate, am ştiut să fac şi bani! Cred că
mulţi dintre ai noştri pot să facă ceea ce am făcut eu, numai că ar trebui susţinuţi!”399
- Împărtăşirea unor valori comune
„Ame ci keras sar le gaje: amare şeia prandizen uje, şeia bare! Ame das pakiv e phurenge! Ame sem
rrom ciace, das duma rromanes, si amen amaro porto!”400
- Situaţia socio-economică curentă bună, atât personală, cât şi a familiei
„Avem case mari, maşini, ştim să facem bani, suntem mai tari ca rumânii!”401; „Mulţumesc lui
Dumnezeu, bani am ştiut să fac, le-am făcut copiilor mei un viitor frumos, mă mândresc cu ce-am
reuşit în viaţă! Şi să ştii că, dacă eram român, nu ştiam să mă descurc aşa de bine! Noi, ţiganii, ştim să
ne descurcăm, avem fler la comerţ!”402
- Imaginea / reprezentarea socială a grupului de apartenenţă / de origine - stereotipurile pozitive
atribuite de alteritate rromilor
„Şi românii spun că suntem uniţi şi ne ajutăm unii pe alţii şi să ştii că aşa e!”403; „Toată lumea
recunoaşte că suntem cei mai buni la muzică! Cum să nu fii mândru de asta!”404; „De sufletişti, suntem
sufletişti, şi românii recunosc!”405
- Compararea socială dintre grupul de apartenenţă / de origine şi celelalte grupuri ale societăţii,
favorabilă grupului de apartenenţă / de origine:
1. raportarea superiorizantă la grupul de referinţă / grupul majoritar
„N-au rumânii nici inima noastră, nici talentul nostru!”406
2. raportarea superiorizantă la alteritatea relativă, aşadar la alte neamuri de rromi; acest lucru
demonstrând, de fapt, mai ales o stimă de sine grupală crescută, în defavoarea celei etnice
„Noi nu suntem ca alţi ţigani, noi suntem rromi adevăraţi, vorbim rromani, ţinem de tradiţiile
noastre!”407; „Neamul meu e neam fin, de oameni subţiri, duşi la şcoli, nu ca alţi ţigani care ne fac de
râs!”408
- Raportarea la propria persoană

395
Rrom lăutar, 36 ani, absolvent de studii superioare, Bucureşti.
396
Rrom ursar, 56 ani, absolvent de studii superioare, Bacău (judeţul Bacău).
397
Rrom rudar, 43 ani, 7 clase, Băbeni (judeţul Vâlcea).
398
Rrom gabor, 52 ani, 6 clase, Sibiu (judeţul Sibiu).
399
Rrom ursar, 45 ani, absolvent de studii superioare, Toflea (judeţul Galaţi).
400
Rrom căldărar, 48 ani, 3 clase, Ciurea (judeţul Iaşi): „Noi nu facem ca gajeii: fetele noastre se mărită curate, fete mari!
Noi respectăm bătrânii! Suntem rromi adevăraţi, vorbim rromani, avem portul nostru!”
401
Rrom căldărar, 28 ani, 4 clase, Buzescu (judeţul Teleorman).
402
Rrom căldărar, 43 ani, 4 clase, Bucureşti.
403
Rromni ursăreasă, 42 ani, 8 clase, Buzău (judeţul Buzău).
404
Rrom lăutar, 50 ani, 5 clase, Zece Prăjini (judeţul Iaşi).
405
Rrom vătraş, 36 ani, 8 clase, Găgeşti (judeţul Vrancea).
406
Rrom ursar, 49 ani, 6 clase, Fântânele (judeţul Teleorman).
407
Rrom căldărar, 49 ani, 8 clase, Sibiu (judeţul Sibiu).
408
Rrom lăutar, 35 ani, 10 clase, Bucureşti.

99
3. raportarea la tine însuţi din trecut – memoria despre sine argumentat pozitivată
„Am făcut ceva în viaţă, am copii mari, la casele lor, le-am făcut tuturor case, am bani să trăiesc bine la
bătrâneţe, sunt mândru de mine şi ca om şi ca ţigan!”409; „Am învăţat carte şi i-am învăţat şi pe copiii
mei să-nveţe carte şi să fie mândri că sunt rromi! Şi eu zic c-am reuşit să scot oameni din ei!”410
4. raportarea la tine însuţi din viitor – aspiraţiile personale sunt clare, bine definite, desfăşurate pe
termen mediu şi lung
„Vreau să termin şcoala, să merg la liceu, apoi la facultate, să mă însor şi să am trei-patru copii! Şi mai
vreau să fac bani pentru familia mea, s-o ducem bine şi s-avem tot ce ne trebuie!”411
- Nivelul de studii ridicat
„Acum suntem tot mai mulţi rromi cu studii superioare şi mă mândresc cu asta!”412; „Avem carte, avem
cu ce ne mândri şi ne respectă şi românii, n-avem carte, îşi bate joc toată lumea de noi!”413
- Apartenenţa la mişcarea rromilor
„Înainte să vin în organizaţiile rromilor, mi-era ruşine că sunt rrom, mă vedeam negu şi urât, mi-era
ruşine să pun mâinile pe bancă să nu se vadă ce negre sunt, mă frecam pe faţă cu săpun să mă albesc,
dar mai ales mi-era groază să nu se fure ceva în jurul meu ca să nu se dea vina pe mine! Acum sunt
mândru că sunt rrom, am devenit puternic!”414
- Apartenenţa la instituţii de reprezentare a identităţii rromani, aşadar separarea pozitivă care
propune reflecţia de sine afirmativă şi pozitivarea imaginii de sine, aşadar creşterea stimei de
sine
1. Comunitatea de rromi compactă, mai ales tradiţională - cu menţiunea că, în aceste condiţii, s-ar putea
ca individul să aibă o stimă de sine etnică crescută în interiorul comunităţii protectoare, care apoi să
scadă sau să fie susceptibilă de a scădea în exteriorul comunităţii, unde spaţiul protector, securizant,
dispare.
2. Şcoala cu predare în limba rromani, aşa cum există la Măguri (judeţul Timiş): „Si amen amari şkola
ai sam bare latar! Sikliovas mişto, si amen sikliarne laşe, amare rrom, rromane lila, bukia laşe, şkola
şukar! Sam bahtale so si amen kadaia şkola rromani, so sikliovas rromanes! Ame sam rrom!”415
3. Organizaţia de rromi, deseori substitutul comunităţii de rromi pierdute, în special pentru rromii
aculturaţi şi care încearcă să reînveţe să fie rromi: „Aici simt că respir, că este casa mea! În asociaţie
este familia mea, sufletul meu! Toată ţigănia pe care n-o am nicăieri o am aici! Adevărata ţigănie de
care sunt mândru şi o iubesc este aici, şi nicăieri în altă parte!”416
4. Instituţia de cult în cadrul căreia se predică şi se cântă în limba rromani sau şi în limba rromani,
unde individul rrom se simte valorizat ca fiu al lui Dumnezeu rrom, diferit de ceilalţi şi totodată egal cu
ei: „Ne iubeşte Dumnezeu tocmai pentru că suntem rromi, cei mai năpăstuiţi fii ai Lui, fără ţară, fără
casă, că am fost robi şi nomazi ca şi poporul ales al Israelului!”417; „La noi în biserică se cântă
rromanes, cântă şi gajeii! Şi lor le place să cânte rromanes! Tuturor le place! Dacă-i frumos! Noi, cu
grupul nostru muzical „Gaborii” am început să mergem peste tot în ţară să dăm concerte! Toată lumea
ne iubeşte şi ne respectă!”418

409
Rrom argintar, 56 ani, 4 clase, Bucureşti.
410
Rrom vătraş, 49 ani, absolvent de studii superioare, Brăila (judeţul Brăila).
411
Copil rrom, 12 ani, clasa a VIa, Măguri (judeţul Timiş).
412
Rrom ursar, 38 ani, absolvent de studii superioare, Bacău (judeţul Bacău).
413
Rrom căldărar, 58 ani, absolvent de studii superioare, Hunedoara (judeţul Hunedoara).
414
Rrom vătraş, 30 ani, absolvent de studii superioare, Bucureşti.
415
Copil rrom, 10 ani, clasa a IVa, Şcoala din Măguri (judeţul Timiş): „Avem şcoala noastră şi suntem mândri de ea!
Învăţăm bine, avem profesori buni, rromi de-ai noştri, cărţi rrome, condiţii bune, şcoală frumoasă! Suntem fericiţi că avem
şcoală rromă, că învăţăm în limba rromani! Doar suntem rromi!”
416
Rrom vătraş, 30 ani, absolvent de studii superioare, Bucureşti.
417
Rrom gabor, 36 ani, 6 clase, Tg. Mureş (judeţul Mureş).
418
Rrom gabor, 34 ani, 8 clase, Tg. Mureş (judeţul Mureş).

100
5. Variantă îmbunătăţită a comunităţii de rromi compacte, în care şi administraţia publică locală este
majoritar rromă (de exemplu comunitatea de rromi din Bărbuleşti, judeţul Ialomiţa, comunitatea de
rromi din Toflea, judeţul Galaţi), care oferă individului un grad de securitate mai profund şi mai
durabil, tocmai prin aceea că are un grad de autonomie etnică mai ridicat: „Cum să nu fim mândri că
suntem rromi! Doar aici noi am câştigat alegerile!”419; „La noi primarul este rrom, noi rromii l-am ales,
că e de-al nostru!”420
Ca argument al fragilităţii stimei de sine a rromilor, se remarcă faptul că şi atunci când stima de
sine etnică este sau, mai bine spus, pare a fi crescută, elementul de comparaţie îl reprezintă tot
nerromii: avem mai mulţi bani decât românii, avem mai multă şcoală decât mulţi dintre români, ştim să
ne distrăm mai bine decât românii, în tot ceea ce facem, punem mai mult suflet decât românii. În acest
context, „esenţialul nu se mai joacă în relaţia sinelul cu sine, ci în relaţia sinelui cu ceilalţi, relaţie care
se acomodează perfect cu semiobscuritatea, ori de câte ori aceasta nu e un obstacol.”421
Rromii intraţi în spaţiul elitelor nerrome se văd pe sine ca membri ai unei colectivităţi largi,
eliberate de constrângerile identităţii etnice, în cadrul căreia şi-au dorit să intre pentru a scăpa de
realitatea rromă, pentru a-şi procura anonimatul etnic. Cu toate acestea, nerromii continuă să-i perceapă
ca rromi şi îi stigmatizează ca atare, ceea ce îi conduce la o profundă ură de sine. Fenomenul se
remarcă mai ales la rromii care se constituie în categoria elitei, fie ea financiară, fie ea intelectuală, a
căror impresie generală despre rromi este negativă, excepţie făcând neamul din care provin ei:
„ţigănetul se împarte în două: 60% artişti, cum suntem noi, cei din neamul meu, iar restul de 40%
hoţi”422. Ducând cu sine conştiinţa încărcată, fie şi inconştient, a vinei de a fi trădat sufletul rrom, acest
individ se simte de două ori vinovat: pe de o parte pentru originea pierdută şi respinsă, pe de altă parte
pentru că, în ochii celorlalţi, nu reuşeşte să-şi şteargă complet diferenţa. Bântuit de imaginea pe care
ceilalţi o au despre el, rromul de elită nu reuşeşte să elimine diferenţa decât parţial şi neesenţial,
asimilarea nefăcând decât, paradoxal, să accentueze distanţa etnică. Reversul medaliei este, uneori,
refugiul în ceea ce alteritatea consideră a fi caracteristic pozitiv pentru rromi, altfel spus în
stereotipurile pozitive, „punerea în evidenţă a unui inconştient în care se refugiază partea simbolică
rămasă fără nici un rol în funcţionarea colectivului, acolo unde regulile de drept înlocuiesc autoritatea
cutumei şi a zeilor”423: „noi, ţiganii, avem muzica în sânge, nimeni nu mai cântă ca noi!”424.
Ca şi cauză principală a scăderii stimei de sine a rromilor se poate identifica stigmatizarea
socială internalizată, care se opune şi câştigă în faţa tuturor celorlalţi factori capabili să crească stima
de sine. Acesta este motivul pentru care numeroşi dintre rromii bogaţi, cu înalt nivel de studii, având
inclusiv recunoaştere pe plan social, nu-şi asumă identitatea etnică în public, preferând ocultarea sau
chiar respingerea acesteia. Din acelaşi motiv, chiar şi mulţi dintre rromii bogaţi, cu studii cel puţin
medii, recunoscuţi şi respectaţi pe plan social, mai mult, care îşi asumă identitatea etnică şi în public, îi
consideră totuşi pe români oarecum superiori: „Sunt eu un ţigan şi bogat, şi deştept, eu cel puţin aşa mă
consider, da’ românii, tot români, sunt mai civilizaţi, ce să mai zicem! Eu m-am modernizat, da’ alţi
ţigani, Dumnezeu cu mila!”425. Este ceea ce putem numi ură de sine transformată în denigrare de sine,
un sine colectiv cu care însă nu se identifică, pentru că se consideră superior. Prelungită în mediul
social mai larg, ura de sine devine ură pentru tot ceea ce îi poate aduce aminte de acest sine respins şi
considerat respingător: „Înţeleg că faceţi câte ceva pentru ţigani, dar de ce trebuie să purtaţi hainele

419
Rrom ursar, 37 ani, 8 clase, Bărbuleşti (judeţul ialomiţa).
420
Rrom ursar, 46 ani, absolvent de liceu, Toflea (judeţul Galaţi).
421
Marcel Gauchet, „Eseu de psihologie contemporană”, „Le Débat” (99), martie-aprilie 1998, p. 177.
422
Rrom lăutar, 79 ani, absolvent de studii superioare, Bucureşti.
423
Marcel Gauchet, op. cit., p. 176.
424
Rrom lăutar, 57 ani, absolvent de liceu, Ploieşti.
425
Rrom ursar, 43 ani, absolvent de liceu, Bucureşti.

101
astea ţigăneşti? Doar sunteţi moderni, aveţi şcoală! De ce v-aţi pus nume ţigănesc asociaţiei? Mai bine
în limba engleză!”426
Moştenirea unei istorii de excludere a avut efecte determinante în mentalul colectiv rrom.
Privarea individului de drepturi şi de accesul la resurse de dezvoltare socială conduce la pierderea
demnităţii etnice şi la instalarea auto-culpabilizării şi a ruşinii de sine etnice: „Ce să mai spun, noi,
ţiganii suntem de vină pentru tot ce ni se întâmplă, dac-am fi altfel nu ne-ar mai urî românii, au şi ei
dreptate, că prea suntem hoţi şi nu ne place nici munca, nici şcoala! (…) Noi, voi nu ne punem, noi
suntem altfel, da’ restul…”427. Stigmatizarea identităţii rrome, amplificată şi de utilizarea sistematică,
în societatea contemporană, a unui limbaj prejudiciat rasial şi stereotip-negativ faţă de rromi, dublată de
incapacitatea elitei rromilor de a se constitui într-un model credibil şi viabil pentru rromi şi de a
transmite informaţii corecte şi clare despre rromi, atât rromilor înşişi, cât şi nerromilor, au condus la o
internalizare a imaginii negative despre sine care a transformat stima de sine a rromilor într-o stigmă de
sine sau, şi mai rău sau la fel de rău, într-o ură de sine, ambele aproape ireversibile, mai ales în
contextul pierderii reperelor identitare şi absenţei instituţiilor de formare şi reprezentare a modelului
cultural rrom.
Fenomenul este comparabil cu ceea ce Theodor Lessing numea „ură de sine”, referindu-se la
evrei: „psihologia evreilor nu e decât un exemplu deosebit de lămuritor pentru psihologia unei
minorităţi care suferă”428.
Rezultatul acestui proces de internalizare a stigmei a condus la construirea unei strategii de
supravieţuire prin dedublare, prin structurarea unei personalităţi schizoide, aşadar fragile şi supuse
derapajelor existenţiale, a condus la respingerea eului autentic, a eului profund şi la o existenţă marcată
de un eu fictiv, fals, incomplet adaptat la cerinţele unei societăţi alienante. Cu cât procesul de
aculturaţie este mai profund şi mai extins, cu atât stima de sine etnică este mai scăzută şi ea devine
dispreţ de sine.
În acest context, mult dorita „integrare” în societatea alterităţii, care respinge specificitatea
pentru a asigura mult clamatul mainstreaming, un concept care poate ţine loc cu succes asimilării, fără
a avea conotaţia negativă a acesteia, devine metoda ideală de a impune stigma de sine stimei de sine
etnice. Dacă acest lucru însă ar asigura un cetăţean neutru cultural şi complet din punctul de vedere al
respectării drepturilor şi obligaţiilor sale civice, s-ar putea spune că societatea nu pierde nimic datorită
stimei de sine scăzute a unor membri sau grupuri ale sale. Experienţa însă demonstrează că un individ
cu o stimă de sine scăzută, fie ea individuală, grupală sau etnică, îşi abandonează mai uşor nu numai
etnicitatea, ci şi responsabilităţile de cetăţean. Dacă mediul social te învaţă că nu eşti bun de nimic
pentru că eşti rrom, îţi vei pierde încrederea în tine, îţi vei internaliza această etichetă socială şi nu
numai că vei înceta să mai lupţi pentru a demonstra contrariul, dar, mai mult, vei înceta să-ţi mai asumi
responsabilităţi, socotindu-le superioare capacităţilor tale de gândire şi acţiune şi vei începe să te
comporţi conform etichetei hetero-atribuite, să răspunzi aşteptărilor negative ale societăţii printr-un
comportament social deviant.
Este aşadar interesul societăţii în ansamblu să facă eforturi pentru creşterea stimei de sine,
inclusiv etnice, a membrilor săi.
În ceea ce îi priveşte pe rromi, datorită faptului că se confruntă cu o atât de fragilă stimă de sine,
este nevoie de cunoaşterea şi recunoaşterea istoriei şi culturii rrome mai întâi de către alteritate, ca
identitatea rromă să fie apoi internalizată şi asumată de către rromii înşişi. Acest lucru ar trebui să se
întâmple în şcoală, prin introducerea de informaţii coerente şi consistente despre istoria şi cultura
rromilor în curricula obligatorie pentru toţi elevii şi printr-o sistematică şi practic-orientată educaţie
şcolară interculturală.

426
Rrom ursar, 45 ani, absolvent de studii superioare, Bucureşti.
427
Rrom vătraş, 34 ani, 10 clase, Bucureşti.
428
Theodor Lessing, „La Haine de soi, le refus d’être juif”, Berg International, 1990, p. 38.

102
 De asemenea, stima de sine etnică a rromilor poate creşte prin extinderea învăţării limbii,
istoriei şi culturii rromani în şcoală, inclusiv, acolo unde condiţiile permit (comunităţi de rromi
vorbitoare de limbă rromani, opţiunea părinţilor rromi, cadre didactice rrome calificate, manuale
şcolare în limba rromani etc.), printr-un învăţământ bilingv sau monolingv în limba rromani.
În aceeaşi idee a creşterii stimei de sine a rromilor, toate politicile publice destinate lor ar trebui
să se bazeze pe principiul respectului pentru diversitate şi pe demitizarea stereotipurilor despre rromi.
Împuternicirea rromilor înşişi pentru gândirea şi punerea în practică a politicilor care le sunt adresate ar
fi recomandabil să se realizeze inclusiv prin autonomizarea comunităţilor compacte de rromi.
Nu în ultimul rând, societatea civilă rromă, în parteneriat cu instituţiile publice, ar trebui să
desfăşoare campanii sistematice de creştere a stimei de sine etnice, în special la nivelul tinerilor şi
copiilor rromi.
Dacă instituţiile publice care valorizează şi cultivă identitatea rromani au un rol important în
creşterea stimei de sine a rromilor, aşa cum demonstrează studiul de faţă, o soluţie urgentă la alienarea
de sine şi pentru recâştigarea demnităţii etnice rrome ar fi reconstrucţia instituţională a identităţii, prin
înfiinţarea de instituţii de formare şi reprezentare identitară viabile şi credibile, gândite, structurate şi
administrate de către rromii înşişi (şcoli cu predare în limba rromani sau specializate pe limba, istoria şi
cultura rromani, centre culturale, centre comunitare, instituţii de cult, muzee, edituri, biblioteci, teatre
etc.). Mai mult decât atât, acolo unde există comunităţi compacte de rromi, administraţia locală ar
trebui să fie rromă, acest model de autoguvernare asigurând autonomia necesară dezvoltării unei
imagini de sine pozitive a rromilor. Stima de sine a oricărui grup, dar mai ales a unui popor care se
confruntă cu o concepţie de sine istoric negativă, cum este poporul rrom, poate creşte numai în
condiţiile în care grupul s-ar putea regăsi pe sine ca grup, ca apartenenţă profundă la valori comune şi
la norme împărtăşite, lucru care se poate înfăptui numai prin ceea ce am putea numi separare pozitivă,
altfel spus autonomie culturală. Ca să poţi fi mândru de tine însuţi, trebuie să ştii cine eşti, ca să ştii
cine eşti, trebuie să te aduni, să-ţi iei distanţă de ceilalţi şi să vezi ce te deosebeşte de ceilalţi şi ce te
solidarizează cu cei de acelaşi fel cu tine. Deseori rromii par a se uni numai pentru că există rasism
anti-rrom, dacă acesta ar dispărea, mulţi dintre rromi ar înceta să mai fie rromi. Un popor însă nu se
poate respecta pe sine însuşi cu adevărat şi îşi va pierde identitatea, atât timp cât se solidarizează pe
latura negaţiei, pentru a combate ceva, nu pe latura afirmaţiei, pentru a cultiva ceva. Ce ar trebui să
cultive un popor pentru a nu cădea pradă procesului lent, dar sigur al aculturaţiei? Răspunsul este uşor
de anticipat: valorile proprii. Cum ar trebui să le cultive? În instituţii proprii. Care este umătorul pas?
Dialogul cu alteritatea sau educaţia pentru diversitate.
Ceea ce este însă esenţial este transformarea Rromanipen-ului într-un sistem de gândire şi
practică socială capabil să se aşeze, printr-o sinteză coerentă şi organic evolutivă cu modernitatea ne-
etnică, la baza reconstrucţiei identităţii etnice rrome contemporane.
Toate acestea în speranţa că mai sunt şanse ca fiii rromilor să nu se mai simtă robi şi fiii
românilor să nu mai fie robii propriilor fantasme despre alteritate.

103
ANEXE
I. RAPOARTE DE TEREN
RAPORT DE DEPLASARE

Data: 10-12.11.2006
Locatia: Roseţi, jud.Călăraşi
Nr. Pers. Intervievate: 24

În perioada de 10-12 noiembrie 2006 echipa Centrului Rromilor „Amare Rromentza”, din
cadrul proiectului „Familia şi şcoala: stima de sine şi asumarea identităţii etnice” s-a deplasat în judeţul
Călăraşi, localitatea Roseţi. Această localitate se află la câţiva kilometri de Călăraşi, pe malul braţului
Borcea. Aici se află o comunitate însemnată de rromi cărămidari, nevorbitori de limbă rromani.
Astfel, în prima zi, 11 noiembrie, am intervievat opt fete şi opt băieţi din această localitate.
Interviul de grup s-a desfăşurat la şcoală, subiecţii având vârste cuprinse între 10 - 15 ani. După
finalizarea acestui interviu, ne-am deplasat în echipe de câte doi la domiciliul unora dintre persoanele
intervievate pentru a culege şi interviuri individuale. În această zi am cules, exceptând interviul de
grup, două interviuri cu două fete cu vârstele între 15 -16 ani respectiv 16-17 ani.
În 12 noiembrie, am desfăşurat un interviu de grup cu şapte femei cu vârste între 20 şi 45 de
ani. După amiază am mai cules încă două interviuri individuale cu două femei de 33 respectiv 38 de
ani.
Ca remarcă de ansamblu putem menţiona faptul că acestă comună este împărţită în două arii de
locuire: „Ţigănia” şi aria în care locuiesc persoanele aparţinând populaţei majoritare.

RAPORT DE DEPLASARE
Data: 22-24. 11.2006
Locaţia:Brateiu, jud. Sibiu
Nr. Pers. Interv.: 44

În data de 22-24.11.2007 echipa Centrului Rromilor „Amare Rromentza”, din cadrul proiectului
de cercetare „Familia şi şcoala: stima de sine şi asumarea identităţii etnice”, s-a deplasat în satul
Brateiu, judeţul Sibiu pentru a intervieva persoane aparţinând neamului căldărarilor. Comunitatea de
rromi din Brateiu se poate caracteriza din punct de vedere ocupaţional ca fiind una tradiţională, în
sensul că rromii acestei comunităţi reuşesc să ducă un trai decent de pe urma meseriei lor.
Astfel, în prima zi, 22.11.2007, am intervievat un număr de douăzecişidoi de copii la domiciliul
bulibaşei. Apoi am realizat un interviu de grup cu trei copii (doi băieţi şi o fată), având vârsta cuprinsă
între doisprezece şi paisprezece ani.
A doua zi, 24.11.2007, am chestionat de asemenea un număr de douăzecişidoi de indivizi, de
data aceasta persoane adulte, chestionarea realizându-se din casă în casă. În a doua parte a zilei am
intervievat în grup patru persoane adulte (doi bărbaţi şi două femei), cu vârsta cuprinsă între 35 şi 45 de
ani.

104
 RAPORT DE DEPLASARE

Data: 01-03.XII.2006
Locaţia: Caracal, jud.Olt
Nr. Pers. Interv.: 44

În data de 02 Decembrie 2006 echipa din cadrul proiectului „Familia şi Şcoala: Stima de Sine şi
Asumarea Identităţii Etnice” s-a deplasat în municipiul Caracal, judeţul Olt. Aici am avut posibilitatea
de a intervieva rromi din neamul spoitorilor. Interviul de grup s-a desfăşurat în interiorul unei şcoli. În
data de 02 decembrie am intervievat în grup un număr de 22 de copii cu vârstele între 10 şi 15 ani, 13
fete şi 9 băieţi. Interviul s-a desfăşurat în general în condiţii bune, singurul inconvenient fiind acela că
unii dintre părinţii copiilor au dorit să asiste la interviu, fapt ce ar fi putut într-un anume fel să
influenţeze răspunsurile copiilor.
A doua zi am realizat două interviuri individuale, unul cu o femeie de etnie rromă în vârstă de
34 de ani, iar al doilea cu un bărbat de etnie rromă în vârstă de 40 de ani, ambii din neamul rromilor
spoitori. Aceasta în prima a zilei, în a doua parte a zilei am chestionat un număr de 22 de persoane
adulte.

RAPORT DE DEPLASARE

Data: 24-26 Ianuarie 2007

Locaţia: Sat Zece Prăjini, jud. Iaşi
Nr. Pers. Intervievate.: 36

În data de 24-26 ianuarie echipa de cercetare din cadrul proiectului „Familia şi Şcoala: Stima de
Sine şi Asumarea Identităţii Etnice” s-a deplasat în satul Zece Prăjini, judeţul Iaşi pentru a chestiona
rromi din neamul ursarilor. Această comunitate este una tradiţională, caracterizată din punct de vedere
ocupaţional de muzicanţi (fanfare).
În data de 25 ianuarie am chestionat un număr de 22 de persoane, aceasta în prima parte a zilei,
iar în a doua parte am intervievat două persoane adulte (un bărbat şi o femeie, 34 respectiv 36 de ani).
A doua zi, 26 ianuarie, la şcoala din comunitate, am realizat un interviu de grup cu un număr de
14 elevi de etnie rromă, cu vârsta cuprinsă între zece şi cincisprezece ani, cărora le-am aplicat şi
chestionarul.
Menţionăm ca factor distinctiv faţă de unele comunităţi pe care le-am mai intervievat,
notorietatea acestei comunităţi prin renumele fanfarelor „Zece Prăjini” şi „Ciocârlia”.

RAPORT DE DEPLASARE

Data: 02-04.03.2007
Locaţia: Brăila, cartierul Lacul Dulce
Nr. Pers. Intervievate: 42

În data de 02-04. 03.2007 echipa de cercetare din cadrul proiectului „Familia şi şcoala: stima
de sine şi asumarea identităţii etnice”, s-a deplasat în localitatea Brăila pentru a culege date de teren în
vederea efectuării cercetării.
În prima zi, 2 martie , între orele 10-12 echipa de cercetare a efectuat un interviu de grup la
şcoala cu clasele I – VIII Nr.24, cartierul Chercea. Membrii gupului intervievat au avut vârsta cuprinsă
105
între 10 şi 14 ani, 6 fete şi 4 băieţi, trei dintre fete aparţinând comunităţii tradiţionale. Interviul s-a
desfăşurat în laboratorul de limba rromani în prezenţa profesoarei de limba rromani şi a consilierului
şcolar rrom. Un factor care a contribuit la inhibarea intervievaţilor a fost acela că la desfaşurarea
interviului a asistat şi directoarea şcolii, chiar dacă în prealabil fusese anunţată că prezenţa sa va inhiba
copiii.
Apoi, între orele 16-18 echipa de cercetare s-a deplasat la şcoala Nr. 9, cartierul Lacul Dulce,
pentru a mai efectua încă un interviu de grup. Interviul a avut loc într-o sală de clasă liberă, grupul fiind
format din 10 elevi cu vârste între 15-17 ani, 6 fete şi 4 băieţi. La interviu a asistat consilierul şcolar
rrom din liceul respectiv.
În a doua zi de cercetare 04.03.2007, între orele 11-13 echipa s-a deplasat şi la Liceul Panait
Istrati pentru a mai efectua încă un interviu de grup. După efectuarea celui de al treilea interviu de
grup, toate având ca subiecţi copii între 10 şi 17 ani, echipa de cercetare s-a deplasat în cartierul Lacul
Dulce unde a efectuat un focus grup cu persoane adulte cu vârste între 30 şi 50 de ani. Focus grupul a
avut loc la domiciliul unui mediator şcolar rrom. Grupul a fost alcătuit din 10 persoane, 4 bărbaţi şi 6
femei.

RAPORT DE DEPLASARE

Data: 20-21.03.2007
Locaţia: Cartierul Simileasca, Buzău
Nr. Pers. Intervievate: 33

În data de 20-21 martie 2007 echipa de cercetare din cadrul proiectului „Familia şi Şcoala:
stima de sine şi asumarea identităţii etnice” s-a deplasat în cartierul Simileasca, cartier locuit aproape în
totalitate de rromi din neamul ursarilor. Am intervievat în total pe parcursul celor două zile de lucru un
număr total de treizeci şi trei de persoane.
În prima zi 20 martie, am avut posibilitatea de a culege şi un interviu de grup cu cinci copii,
interviu ce s-a desfăşurat la domiciliul unei persoane din comunitate.
A doua zi, 21 martie, am cules un interviu de grup cu patru persoane adulte, două femei şi doi
bărbaţi, având vârsta cuprinsă între 22 şi 35 de ani.
Remarcăm în această comunitate faptul că vizita echipei de cercetare a fost percepută de unele
persoane din comunitate ca o vizită a unor oficiali de la Partida Romilor.

RAPORT DE DEPLASARE

Data: 26-27 aprilie 2007

Locaţia: sat Găgeşti, jud. Vrancea
Nr. Pers. Interv.: 48

În perioada 26-27.IV.2007 echipa de cercetare din cadrul proiectului „Familia şi Şcoala: Stima
de Sine şi Asumarea Identităţii Etnice” s-a deplasat în judeţul Vrancea, satul Găgeşti. Aici am
chestionat un număr total de 48 de persoane, 24 de femei şi douăzecişipatru de bărbaţi.
În ziua întâi, 26 aprilie, am chestionat un grup de douăzecişidoi de copii, în prima parte a zilei,
iar după amiază am putut discuta individual cu trei elevi.
A doua zi, 27 aprilie, am chestionat tot un număr de douăzecişidoi de indivizi, dar de data
aceasta adulţi. În a doua parte a zilei am realizat două interviuri individuale.

106
 Rromii din Găgeşti nu sunt vorbitori ai limbii rromani, însă păstrează profund câteva
caracteristici culturale ale etniei.

RAPORT DE DEPLASARE

Data: 30-31.05.2007
Locaţia: Săruleşti, jud. Călăraşi
Nr. Pers. Interv.: 48

În data de 30-31.05.2007 echipa de cercetare din cadrul proiectului „Familia şi şcoala: stima de
sine şi asumarea identităţii etnice” s-a deplasat în satul Săruleşti, judeţul Călăraşi, localitate în care se
află o importantă comunitate de rromi aparţinând neamului căldărarilor. Putem spune despre această
comunitate că încă îşi mai păstrează caracterul ocupaţional tradiţional, însă ca ansamblu poate fi
caracterizată ca o comunitate săracă.
În prima zi am chestionat un număr de douăzecişişase de copii la şcoala din comunitate. În
partea a doua a zilei, la domiciliul bulibaşei am putut realiza un interviu de grup cu cinci băieţi de etnie
rromă cu vârstele între 12 şi 17 ani, prezenţa femeilor la discuţie nefiind permisă.
A doua zi 31.05.2007, am aplicat în comunitate douăzecişidouă de chestionare, iar apoi am
realizat, de asemenea la domiciliul Bulibaşei, un interviu de grup cu trei persoane adulte, doi bărbaţi şi
o femeie, femeia stând puţin mai departe de către intervievatori decât ar fi stat în mod obişnuit o altă
persoană intervievată, conform normelor culturii tradiţionale rromani.

RAPORT DE DEPLASARE

Data: 25, 31. 05. 2007; 04.06.2007

Locaţia: Bucureşti
Nr. Pers. Interv.: 27

În data de 25.05.2007 am realizat un interviu de grup cu membrii Teatrului Studenţesc Rrom

„Amare Rromentza”, interviul desfăşurându-se chiar în sala acestora de repetiţii. La interviu a
participat un număr de opt persoane.
În data de 31.05.2007 am intervievat elevii de liceu de etnie rromă, la sediul „Amare
Rromentza”, la interviu participând un număr de opt persoane.
În data de 04.06.2007, la sediul Centrului Rromilor „Amare Rromentza” am invitat persoane
din mişcarea rromilor din Bucureşti:Vasile Ionescu, Nicolae Gheorghe, Gelu Duminică, Florin Manole,
Petre Marian. Am realizat un interviu de grup de şaizeci de minute în care am discutat despre stima
etnică de sine a acestor persoane.

ALTE COMUNITĂŢI VIZITATE429

1. Comunitatea de rromi ursari bogaţi din Toflea, judeţul Galaţi.

2. Comunitatea de rromi căldărari bogaţi din Buzescu, judeţul Teleorman.
3. Comunitatea de rromi căldărari bogaţi din Sinteşti, judeţul Ilfov.

429
Aceste comunităţi au fost vizitate de-a lungul timpului şi unele date culese din teren au fost folosite în cadrul actualei
cercetări.

107
 4. Comunitatea de rromi căldărari înstăriţi, care practică meseria tradiţională de prelucrare a
aramei, din Brateiu, judeţul Sibiu.
5. Rromii gabori înstăriţi din Sibiu, judeţul Sibiu.
6. Rromii căldărari bogaţi din Sibiu, judeţul Sibiu.
7. Rromii boldeni înstăriţi din Bucureşti.
8. Comunitatea de rromi căldărari bogaţi din Sinteşti, judeţul Ilfov.
9. Comunitatea de rromi căldărari bogaţi din Ciurea, judeţul Iaşi.
10. Comunitatea de rromi argintari din Alexandria, judeţul Teleorman.
11. Comunitatea de rromi gabori din Tg. Mureş, judeţul Mureş.
12. Rromii lăutari din Cluj-Napoca, judeţul Cluj.
13. Rromii rromungro din Cluj-Napoca, judeţul Cluj.
14. Rromii lăutari din Ploieşti, judeţul Prahova.
15. Comunitatea de rromi rudari, Băbeni, judeţul Vâlcea.
16. Rromii rudari, Ghimpaţi, judeţul Giurgiu.
17. Rromii rudari, Crevedia Mare, judeţul Giurgiu.
18. Comunitatea de rromi lăutari, Fântânele, judeţul Teleorman.
19. Comunitatea de rromi căldărari săraci din Feteşti, judeţul Ialomiţa.
20. Rromii romungro din Reşiţa, judeţul Caraş-Severin.
21. Comunitatea de rromi căldărari înstăriţi din Râmnicelu, judeţul Buzău.
22. Comunitatea de rromungre din Măguri, judeţul Timiş.
23. Comunitatea de rromi gabori din Crăciuneşti, judeţul Mureş.

II. INSTRUMENTE DE LUCRU ÎN TEREN

GHID DE INTERVIU

Bună ziua, mă numesc……………., şi sunt reprezentant al Centrului Rromilor „Amare

Rromentza” din Bucureşti. În cele ce urmează aş dori să discutam pe tema „Familie şi Şcoala”

1. Consideraţi că etnia rromă are cu ce să se mândrească?

2. Vă rog să îmi spuneţi un proverb din folclorul românesc cu privire la rromi:

3. Cunoaşteţi persoane care cu toate că sunt de etnie rromă, nu recunosc acest lucru?

4. Care credeţi că este cauza pentru care ele nu recunosc acest lucru?

5. Aţi fi de acord cu faptul ca în şcoli să se predea o dată pe an câteva lecţii despre rromi?

6. De ce?

DATE DE IDENTIFICARE:
1. Sex Vă mulţumim
2. Vârsta
3. Mediul de rezidenţă

108
Cod operator:
Data:
Nr. Chest.:
Localitatea:
CHESTIONAR
Bună ziua! Mă numesc……………, reprezint Centrul Rromilor”Amare Rromentza”, efectuăm
o cercetare pe tema familiei şi a şcolii, vă rugăm, dacă aveţi amabilitatea, să ne răspundeţi la câteva
întrebări la al căror răspuns vă garantăm confidenţialitatea! Vă mulţumim!

Q.1 În general, care dintre următoarele activităţi obişnuiti să le faceţi în timpul liber?
Mă uit la televizor.
1.
2. Citesc cărţi/reviste/ziare.
3. Stau cu prietenii/prietenele.
4. Mă duc în vizită.
5. Altceva. Ce anume?

Q.2 Care din următoarele instituţii se află în acest moment pe primul loc în viaţa dvs.?
Biserica
1.
2. Familia
3. Munca/Serviciul/Şcoala
4. Altceva. Ce anume?

Q.3. Dintre următoarele etnii, care credeţi că este cea mai numeroasă pe teritoriul României?
Lipoveni 4. Rromi
1.
2. Maghiar 5. Armeni
3. Tătari 6. Alta. Care?

Q.4 Consideraţi că etnia rromă are cu ce să se mândrească?

Da
1.
2. Nu
3. NS/NR
Q.5 Cât sunteţi de acord cu următoarea afirmatie: „Datorită faptului că, în general, rromii nu sunt
consideraţi a fi de succes, multora din rromi le este ruşine de faptul că aparţin etniei rromilor.
1. De acord
2. Parţial de acord
3. Dezacord
4. Dezacord total

5. Dezacord parţial
7. NS/NR

109
Q.6 Cunoaşteţi persoane care sunt de etnie rromă şi nu vor să recunoască?

1. Da
2. Nu
Q.7 Care credeţi că este cauza pentru care ele nu recunosc acest lucru?
(aplicăm Q.12 doar dacă răspunsul la Q.11 este „da”)

......................................................................................................................................................................
......................................................................................................................................................................
.......................................................
Q.8 Aţi fi de acord ca în şcoli să se predea lecţii despre rromi?

1. Da De ce?
2. Nu De ce?
3. NS/NR
Q.9 Caracterizaţi în 3 cuvinte etnia rromă:
a.. ____________
b. ____________
c. ____________

Q.10 Cât sunteţi de acord cu următoarea afirmaţie: „Peste 50 de ani va fi o mândrie să spui că eşti
rrom”?

1. Acord total 4. Dezacord total

2. Acord parţial 5. Dezacord parţial
3. Acord 6. Dezacord.

Q.11 Date de identificare:

1. Sex: M / F
2. Vârsta:
3. Ocupaţie:
4. Studii: 1. gimnaziale
2. SAM
3. liceu
4. studii superioare
5. Venit/membru fam.: 1. 50-100 lei
2. 100-150 lei
3. 150-200 lei
4. 200-300 lei
5. 300-500 lei
6. peste 500 lei
6. Mediul de rezidenţă: 1. urban
2. rural
7. Starea civilă: 1. căsătorit
2. necăsătorit
3. divorţat
4. concubinaj
110
 FIŞĂ DE OBSERVAŢIE

Operator: Ora începerii:

Data:
Nr. fişă: Nr. subiecţi observaţi
Locaţia: Ora încheierii:

Moment / Locaţia Interacţiuni Gesturi / Mimică Cuvinte-cheie;

unitatea subiectului între subiecţi Reacţii propoziţii-cheie
observată în sală (+; 0; -) (eu, ţigan, rrom, român,
sărac, bogat, încredere,
necaz, reuşită, soartă)
La începutul
discuţiei

Pe parcursul
discuţiei

La finele discuţiei

Date identificare: Vârstă (aprox.): …………………. Gen: M / F

111
 III. REZULTATE CANTITATIVE
ALE CERCETĂRII DE TEREN

Rezultate finale ale cercetării cu focus pe adulţi

1.a GEN * Consideraţi că etnia rromă are cu ce să se mândrească?

Consideraţi că etnia rromă are cu ce să

se mândrească

da nu ns/nr Total
GEN masculin 74 23 1 98
feminin 76 15 0 91
Total 150 38 1 189

1.b VÂRSTA * Consideraţi că etnia rromă are cu ce să se mândrească?

Consideraţi că etnia rromă are cu ce să se

mândrească Total
da nu ns/nr
VÂRSTA 18 - 24 de ani 54 8 1 63
25 - 35 de ani 49 16 0 65
36 - 45 de ani 29 11 0 40
46 - 65 de ani 18 3 0 21
Total 150 38 1 189

2.a GEN * Datorită faptului că în general rromii nu sunt consideraţi a fi o etnie de succes,
multora dintre ei le este ruşine de faptul că aparţin etniei rromilor?

Datorită faptului că în general rromii nu sunt consideraţi

a fi o etnie de succes, multora dintre ei le este ruşine de
faptul că aparţin etniei rromilor

de acord DEZACORD
acord parţial dezacord TOTAL NS/NR Total
GEN masculin 56 32 6 4 0 98
feminin 55 21 11 2 2 91
Total 111 53 17 6 2 189

112
2.b VÂRSTA * Datorită faptului că în general rromii nu sunt consideraţi a fi o etnie de succes,
multora dintre ei le este ruşine de faptul că aparţin etniei rromilor?

Datorită faptului că în general rromii nu sunt

consideraţi a fi o etnie de succes, multora dintre ei le
este ruşine de faptul că aparţin etniei rromilor
acord DEZACORD
de acord parţial dezacord TOTAL NS/NR Total
VÂRSTA 18 - 24 de
39 14 6 2 2 63
ani
25 - 35 de
40 18 6 1 0 65
ani
36 - 45 de
20 14 4 2 0 40
ani
46 - 65 de
12 7 1 1 0 21
ani
Total 111 53 17 6 2 189

3.a GEN * Cunoaşteţi persoane care cu toate că aparţin etniei rromilor, nu recunosc acest lucru?

Cunoaşteţi persoane care cu toate că

aparţin etniei rromilor, nu recunosc acest
lucru
DA NU NS/NR Total
GEN masculin 75 20 3 98
feminin 68 23 0 91
Total 143 43 3 189

3.b VÂRSTA * Cunoaşteţi persoane care cu toate că aparţin etniei rromilor, nu recunosc acest
lucru?
Cunoaşteţi persoane care cu toate că
aparţin etniei rromilor, nu recunosc
acest lucru?
DA NU NS/NR Total
VÂRSTA 18 - 24 de ani 50 12 1 63
25 - 35 de ani 55 10 0 65
36 - 45 de ani 24 16 0 40
46 - 65 de ani 14 5 2 21
Total 143 43 3 189

113
4.a GEN * Aţi fi de acord ca în şcoli să se predea lecţii despre rromi?

Aţi fi de acord ca în şcoli să se

predea lecţii despre rromi?
DA NU Total
GEN masculin 92 6 98
feminin 83 8 91
Total 175 14 189

4.b VARSTA * Aţi fi de acord ca în şcoli să se predea lecţii despre rromi?

Aţi fi de acord ca în şcoli să se
predea lecţii despre rromi?

DA NU Total
VARSTA 18 - 24 de ani 62 1 63
25 - 35 de ani 59 6 65
36 - 45 de ani 35 5 40
46 - 65 de ani 19 2 21
Total 175 14 189

5. a GEN. Care credeţi că este cel mai cunoscut proverb cu privire la etnia rromilor?
GEN
masculin feminin Total
Care credeţi că este cel Ţiganu e ţigan şi în ziua de
Paşte 24 28 52
mai cunoscut proverb
cu privire la etnia Ţiganu cand a ajuns
împărat şi pe tatsu l-a 21 17 38
rromilor? spânzurat
Te-ai înnecat ca ţiganu la
mal 44 37 81

Nu ştie ţiganu ce-i şofranu

3 2 5

Nici salcia nu-i ca pomu,

nici ţiganu nu-i ca omu 3 1 4

Ţiganu până nu fură nu se

ţine om 1 3 4

Noroc şi bani şi moartea în

ţigani 0 2 2

Ţiganului când îi e foame

cântă şi dansează 2 0 2

Ţiganul când îţi cântă îţi

merge la inimă 0 1 1

Total 98 91 189

114
5.b VÂRSTA * Care credeţi că este cel mai cunoscut proverb cu privire la etnia rromilor?
VARSTA
18 - 24 de ani 25 - 35 de ani 36 - 45 de ani 46 - 65 de ani Total
Care credeţi că Ţiganu e ţigan şi în
ziua de Paşte 15 19 11 7 52
este cel mai
Ţiganu cand a ajuns
cunoscut proverb împărat şi pe tatsu l- 11 15 7 5 38
cu privire la etnia a spânzurat
rromilor? Te-ai înnecat ca
ţiganu la mal 32 23 20 6 81
Nu ştie ţiganu ce-i
şofranu 1 3 0 1 5
Nici salcia nu-i ca
pomu, nici ţiganu nu-i 1 2 0 1 4
ca omu
Ţiganu până nu fură
nu se ţine om 1 2 1 0 4
Noroc şi bani şi
moartea în ţigani 0 0 1 1 2
Ţiganului când îi e
foame cântă şi 2 0 0 0 2
dansează
Ţiganul când îţi cântă
îţi merge la inimă 0 1 0 0 1
Total 63 65 40 21 189

6. GEN * VÂRSTA
VÂRSTA
18 - 24 de 25 - 35 de 36 - 45 de 46 - 65 de
ani ani ani ani Total
GEN masculin 43 30 16 9 98
feminin 20 35 24 12 91
Total 63 65 40 21 189

GEN * LOCALITATEA ÎN CARE S-A DESFĂŞURAT INTERVIUL

LOCALITATEA ÎN CARE S-A DESFĂŞURAT INTERVIUL? Total

Zece
Roseţi Brăila Caracal Buzău Prajini Brateiu Găgeşti Săruleşti Bucureşti
GEN M
11 10 12 13 12 11 11 12 6 98
F
11 10 10 10 10 10 11 12 7 91

Total 22 20 22 23 22 21 22 24 13 189

115
 Rezultate finale ale cercetării cu focus pe copii
1.a Consideraţi că etnia rromă are cu ce să se mândrească?
Consideraţi că etnia rromă are cu ce să se
mândrească ?

da nu ns/nr Total
gen masculin 80 7 0 87
feminin 83 9 1 93
Total 163 16 1 180

1.b.Vârsta persoanelor intervievate. * Consideraţi că etnia rromă are cu ce să se mândrească?

Consideraţi că etnia rromă are cu ce
să se mândrească?
da nu ns/nr Total
Vârsta 9 - 10 ani 69 11 0 80
persoanelor 11 - 13 ani 51 2 1 54
intervievate. 14 - 15 ani 39 2 0 41
16 - 17 ani 4 1 0 5
Total 163 16 1 180

2.a GEN * Datorită faptului că, în general, rromii nu sunt consideraţi a fi o etnie de succes,
multora dintre ei le este ruşine de faptul că sunt rromi.
Datorită faptului că, în general, rromii nu sunt consideraţi
a fi o etnie de succes, multora dintre ei le este ruşine de
faptul că sunt rromi
acord dezacord
acord parţial dezacord total ns/nr Total
gen masculin 52 23 10 1 1 87
feminin 64 24 4 1 0 93
Total 116 47 14 2 1 180

2.b Vârsta persoanelor intervievate. * Datorită faptului că, în general, rromii nu sunt consideraţi
a fi o etnie de succes, multora dintre ei le este ruşine de faptul că sunt rromi.
Datorită faptului că, în general, rromii nu sunt
consideraţi a fi o etnie de succes, multora dintre ei le
este ruşine de faptul că sunt rromi.
acord dezacord
acord parţial dezacord total ns/nr Total
Vârsta 9 - 10 ani 51 24 5 0 0 80
persoanelor 11 - 13 ani
intervievate. 40 9 3 1 1 54
14 - 15 ani 21 13 6 1 0 41

116
 16 - 17 ani 4 1 0 0 0 5
Total 116 47 14 2 1 180

3.a gen* Cunoaşteţi persoane care, cu toate că sunt de etnie rromă, nu recunosc acest lucru?
Cunoaşteţi persoane care, cu toate că
sunt de etnie rromă, nu recunosc acest
lucru?
da nu ns/nr Total
gen masculin 54 33 0 87
feminin 59 30 4 93
Total 113 63 4 180

3.b Vârsta persoanelor intervievate. * Cunoaşteţi persoane care, cu toate că sunt de etnie rromă,
nu recunosc acest lucru?
Cunoaşteţi persoane care, cu
toate că sunt de etnie rromă, nu
recunosc acest lucru?
da nu ns/nr Total
Vârsta 9 - 10 ani 50 28 2 80
persoanelor 11 - 13 ani 34 19 1 54
intervievate. 14 - 15 ani 24 16 1 41
16 - 17 ani 5 0 0 5
Total 113 63 4 180

4.a gen* Aţi fi de acord ca în şcoli să se predea lecţii despre rromi ?

Aţi fi de acord ca în şcoli să se predea
lecţii despre rromi ?

da nu ns/nr Total
gen masculin 73 12 2 87
feminin 79 13 1 93
Total 152 25 3 180

4.b Vârsta persoanelor intervievate. * Aţi fi de acord ca în şcoli să se predea lecţii despre rromi ?
Aţi fi de acord ca în şcoli să se
predea lecţii despre rromi ?
da nu ns/nr Total
Vârsta 9 - 10 ani 69 10 1 80
persoanelor 11 - 13 ani 48 5 1 54
intervievate. 14 - 15 ani 30 10 1 41
16 - 17 ani 5 0 0 5

117
 Total 152 25 3 180

5.a Care credeţi dumneavoastră că este cel mai cunoscut proverb cu privire la etnia rromă?
gen
masculin feminin Total
Care credeţi Ţiganu e ţigan şi în ziua
dumneavoastră ca este de Paşte 13 25 38
cel mai cunoscut proverb
Ţiganu când a ajuns
cu privire la etnia rromă?
împărat pe tatsu l-a 17 27 44
împuşcat
Te-ai înecat ca ţiganu la
mal. 32 16 48

Nu ştie ţiganu ce-i

şofranu 5 6 11

Nici salcia nu-i ca pomu,

nici ţiganu nu-i ca omu 5 10 15

Ţiganu până nu fură nu

se ţine om 8 2 10

Noroc şi bani şi moartea

în ţigani 7 1 8

Ţiganului când îi e foame

cântă şi dansează 0 4 4

Ţiganul când îţi cântă îţi

merge la inimă 0 2 2

Total 87 93 180

5.b Vârsta persoanelor intervievate. * Care credeti dumneavoastră că este cel mai cunoscut
proverb cu privire la etnia rromă?
Vârsta persoanelor intervievate.
9 - 10 ani 11 - 13 ani 14 - 15 ani 16 - 17 ani Total
Care credeţi Ţiganu e ţigan şi în
dumneavoastră ca ziua de Paşte 19 8 11 0 38
este cel mai cunoscut
Ţiganu când a ajuns
proverb cu privire la
împărat pe tatsu l-a 21 16 6 1 44
etnia rromă?
împuşcat
Te-ai înecat ca ţiganu
la mal. 20 12 15 1 48

Nu ştie ţiganu ce-i

şofranu 4 5 1 1 11

Nici salcia nu-i ca

pomu, nici ţiganu nu-i 6 7 1 1 15
ca omu
Ţiganu până nu fură
nu se ţine om 5 3 2 0 10

Noroc şi bani şi
moartea în ţigani 3 1 4 0 8

Ţiganului când îi e
foame cântă şi 1 1 1 1 4
dansează
Ţiganul când îţi cântă
îţi merge la inimă 1 1 0 0 2

118
 Total 80 54 41 5 180

6. gen* Vârsta persoanelor intervievate.

Vârsta persoanelor intervievate.

9 - 10 ani 11 - 13 ani 14 - 15 ani 16 - 17 ani Total

gen masculin 42 24 19 2 87
feminin 38 30 22 3 93
Total 80 54 41 5 180

IV. FRAGMENTE INTERVIURI

INTERVIU DE GRUP
Brăila, 03.03.2007
Cartierul Lacul dulce
S1- ... mulţi credeau că sunt evreică, abia după ce am dat la facultate..., am zis: vreau să văd un ţigan la
fel de deştept ca mine! În liceu nu am avut nici un prieten, nici o prietenă, nu ştia nimeni nici că sunt,
nici că nu sunt ţigancă...Abia la facultate am zis că acum sunt destul de mare, nu îmi mai este ruşine.
(…)
S2- Ei vezi, şi noi le cerem copiilor noştri, încă din clasa I, să recunoască în faţa celorlalţi copii că sunt
ţigani!
(…)
S3 – La şcoală nu puteam să ascund că sunt deoarece mă trada culoarea...
S4 - ... păi prima dată pe el (pe soţ) l-am trimis la şedinţa cu părinţii, că e mai alb, şi nu puteam să fac
băiatul de ruşine în faţa colegilor şi în faţa învăţătoarei!
(…)
S5 - ... ar trebui să avem şi noi un loc, o Casă de Cultură, ceva, în care să facem şi noi pentru copiii
noştri Tip Top Mini Top sau altceva, unde să vină fiecare să îşi arate talentul! (dorinţă de segregare?)

S3 – Vezi ţiganul cum cade casa pe el, dar are combină cu cele mai luxoase boxe! Are o maşină de 15
mil. Dar are pe ea casetofon de 10 mil.! Casa cade pe el şi el face grătar!(râde) (poate că e o
compensaţie)

I – De ce românii merg la şcoală şi noi mergem mai puţin decât merg ei?
S5 – Aşa a fost menirea lor..., şi a noastră să mergem cu căruţele...

(în cazul în care o româncă s-ar mărita cu un ţigan)

S2 - ... uite ce zice părinţii ei: „măi..., nu-s chiar aşa de răi ţiganii: uite, trăieşte bine fică-mea” şi cu
timpul cred că poate să se schimbe mentalitatea, uite: schimbă o familia mentalitatea urmează şi a
doua!

119
 INTERVIU DE GRUP
SĂRULEŞTI, JUD. CĂLĂRAŞI
31.05.2007
I – Câte clase ai?
S – Şase.
I – Şi ai avut în clasă mai mulţi români sau mai mulţi rromi?
S – Mai mulţi români.
I – Şi făceai limba rromani?
S – Nu..., limba română o făceam.
I – Ţi-ai fi dorit să faci limba rromani?
S – Era bine şi aşa! Dar nu bagă profesorii aşa ceva la şcoală...
(…)
S – Când aude că eşti ţigan nici nu mai stă pe lângă tine!
I – Ţi s-a întâmplat vreodată aşa?
S – Da! Eram cu un prieten în bancă şi a auzit că sunt ţigan şi s-a mutat în altă bancă, maică-sa i-a spus.
M-am simţit prost...
(…)
I – Cum ţi se par tradiţiile noastre ţigăneşti?
S – E bine acum, dar cum era înainte era rău... ăştia bătrânii mergeau cu cortul şi nu era bine...
(…)
I – Ce zici dacă copiii noştri merg la şcoală o să îşi piardă portul, tradiţiile, limba?
S – Cred că nu. La şcoală vorbesc româneşte dar când vin acasă vorbesc ţigăneşte, dar dacă am un
coleg ţigan în pauză vorbim ţigăneşte!
I – Ai prieteni care vor să se însoare cu românci?
S – Păi la noi, aici, nu prea e cu românci....
(…)
I – Dacă o româncă se mărită cu un ţigan ea devine ţigancă?
S – Nu..., n-o să se poarte ea ca o ţigancă, tot ca o româncă o să se poarte! Adică o să se poarte cu
pantaloni...
(…)
S – Dacă am prieteni români nu mă simt prea bine, nu zic hai la o bere, hai la un suc, dar ţiganul meu
dacă are şi o bucată de pâine în mână îmi dă şi mie puţin din ea!
(…)
S – Dacă eu am o bere şi beau o gură din ea şi îi dau la un român să bea din ea, nu vrea să bea! Dar
dacă îi dau la un ţigan, bea el jumate şi eu jumate.

S1 – Să vă spun o poveste: eram cu asta bătrână (soţia) şi un român ce-i zice: tu ai văzut pe soru ta?
Uite-o acolo!, era o cioară...
S2 – Şi noi rămânem cu nasul în jos! (râde)

S2 - Câţi ţigani au murit la Bug...., vai de mama lor...

S3 - „Din şase mii de ciori au mai rămas doi feciori!”

120
 INTERVIU INDIVIDUAL
16.10.2007 ora 11
Gen: F, Vârsta: 21, Studentă Universitatea Bucureşti

I - Cum a fost în liceu prin prisma faptului că erai mai brunetă?

S – Eram cea mai brunetă din toată clasa, n-am ieşit din bancă trei ani de zile, decât la baie şi atât, cu
toate că fetele încercau să se apropie de mine, eu nu mă apropiam de ele pentru că ziceam: sunt neagră
şi o să se vadă lucrul ăsta prin atitudinea lor. Cu copiii mici iar am avut probleme: îmi era teamă să nu
mă respingă din cauza asta că sunt neagră, ei fiind mici, albi, copiii verişoarelor mele că ele sunt albe!
Pe băieţi îi auzeam în spatele meu când treceam: că sunt neagră, şi deşi mă prefăceam că n-am auzit
nimic şi că nu mă deranjează, aveam seri în care plângeam din cauza asta, mă afecta! Mă gândeam: de
ce a trebuit eu să fiu neagră, de ce nu sunt şi eu la fel ca ceilalţi, măcar puţin mai albă!Mulţi mi-au zis:
dacă erai puţin mai albă erai tare mişto! Tot timpul aveam în minte că sunt neagră şi că eu nu pot să fac
lucrul ăla pentru că sunt neagră şi pentru că sunt ţigancă.
I – Erau două lucruri distincte faptul că o dată erai ţigancă şi că erai mai brunetă?
S – Da! Şi ar fi fost mai uşor să fiu ţigancă fără să fiu brunetă! Şi ceilalţi gândeau la fel: faptul că eşti
ţigancă se poate schimba, dar faptul că eşti brunetă nu se poate schimba!
Şi cu băieţii era tot aşa: oricât de frumos era un băiat alb, şi toată lumea spunea asta, eu spuneam nu,
pentru că mă gândeam: cum să fiu eu cu unu alb eu fiind neagră?!
I – Aveai momente când îţi doreai să fii mai albă, mai deschisă la culoare?
S – Dintotdeauna mi-am dorit să fiu albă!
I – Acum îţi mai doreşti?
S – Da!
I – Faptul că erai brunetă te obliga să spui că eşti ţigancă?
S – Da. Cred că dacă n-aş fi fost brunetă n-aş fi spus că sunt ţigancă...
(…)
S – Colegele îmi luau părul şi îl puneau la ele în cap să vadă cum le-ar sta cu părul lung şi negru, iar eu
mă gândeam: ele nu văd că sunt neagră, că sunt ţigancă! Eu le respingeam pe ele, nu ele pe mine, am
început să vorbesc cu ele abia în ultimul an de liceu şi culmea că mă vorbeau numai de bine.
A fost şi bine că eram mai brunetă pentru că asta m-a făcut să învăţ, să am la şcoală medii mari. Am
luat premii şi în generală şi în liceu. Mi se spunea că în ciuda faptului că sunt ţigancă, învăţ mai bine ca
o româncă, şi asta mă făcea să învăţ! Nu ştiu dacă am învăţat vreodată pentru mine, nu eram aşa
dornică să învăţ ca să ştiu eu...
(…)
S – Poate că din cauza asta nici n-am ţipat vreodată la cineva, eu neagră, cum să ţip la unul alb!
I – Chiar dacă el greşise?
S – Da, chiar dacă el greşise.
(…)
S – Erau momente când ţiganii din comunitatea mea mă făceau neagră...

121
 INTERVIU INDIVIDUAL
F, 20 DE ANI, PROFESIE: ÎNVĂŢĂTOARE – ŞCOALA MĂGURI
STUDII: ANUL I FACULTATEA DE DREPT
DOMICILU: com.MĂGURI, jud. TIMIŞ
S - Am două surori, sunt căsătorite, am şi trei nepoţei...
I – Sunt căsătorite cu rromi sau cu nerromi?
S – Cu rromi, s-au căsătorit la 12 respectiv 13 ani, aşa cum e obiceiul la noi rromii.
I – La noi rromii în general sau la noi rromii în Măguri?
S – La noi rromii în Măguri, cred...
(…)
S – Cred că mai sunt eu şi încă o fată necăsătorite, aici în sat, suntem mai atipice....
I – Şi tu de ce nu te-ai căsătorit?
S – Mi-a plăcut şcoala! Am vrut să merg mai departe...
I – Ce rezultate ai avut la şcoală, în I – IV?
S – În I – VIII pot să spun că am luat numai premiul I, am avut medii numai de nouă şi de zece..., la
liceu n-a mai fost chiar aşa...
I – Unde ai făcut liceul?
S – La Timişoara, Liceul Pedagogic, între 2002 şi 2006.
I – Cum ai aflat de liceul ăsta?
S – Datorită domnului inspector pentru rromi (care e român), că aici la Măguri, cu mentalitatea asta...,
opt clase şi gata..., m-a îndrumat că sunt locuri la Liceul Pedagogic, că să merg, că e bine.., eu n-aveam
de gând să merg mai departe..., aveam aceeaşi mentalitate, să termin opt clase şi să mă mărit.
I – Cine te-a susţinut mai mult dintre ai tăi?
S – Tata
I – Ce studii au părinţii tăi?
S – Amândoi au opt clase.
(…)
I – Spune-mi, pentru tine ce înseamnă măsură afirmativă?
S – pauză
(…)
S – Când am ajuns la Timişoara mi s-a părut un calvar, ştiam drumul către şcoală dar întrebam pe
fiecare om pe care îl întâlneam: „Nu vă supăraţi, drumul către Liceul Pedagogic care e?”, eram sigură
care e drumul, dar totuşi întrebam.

RELAŢIA CU PROFESORII/COLEGII

S – La început nu eram aşa bine privită/primită, în sensul că eram ţigancă şi na...

I – Ştiau că eşti?
S – (râde) Le-am spus după un semestru! Le-am spus că sunt ţigancă, că mă tot întrebau de unde sunt şi
ştiau că la Măguri trăiesc numai rromi. Dacă mai vor să fim prietene: bine, dacă nu: treaba lor. Nu pot
să ascund chestia asta.
I – Şi cum a fost după ce le-ai spus?
S – M-a făcut să mă simt mai bine şi niciodată nu au fost probleme, chiar şi acum mai ţinem legătura,
în clasă eram numai fete.
I – Deci în primul semestru n-ai avut curaj să spui...
S – Da.
I – De ce?
S – Ştiam cum sunt trataţi ţiganii.
122
I – Cum sunt?
S - ... şi ieri am avut un curs la facultate şi un profesor de Drept Civil a început să ne zică că „ţiganii
put, că sunt urât mirositori”, m-am simţit penibil, m-am înroşit la faţă, deşi unii colegi de la facultate
ştiu că sunt ţigancă.
(…)
S - ... tot timpul am simţit nevoia în timpul liceului de profesorii care i-am avut aici în Măguri, eram
altfel tratată...
.... nu mă adaptam, am avut un diriginte care m-a ajutat foarte mult, am vrut să renunţ iar el mi-a spus
că o să mă lase să renunţ după primul semestru dacă nu mă adaptez, şi m-am adaptat. Mergeam
plângând la şcoală.
I – De ce?
S – Nu eram bine primită cum eram la Măguri!
I – Până în momentul în care tu le-ai spus că eşti de etnie rromă, te-a bănuit cineva că tu eşti rromă?
S – Nu, numele meu le-a dat de bănuit (Păuniţa) asta le-a părut nu ştiu cum: „E cam ciudat numele
tău”, îmi spuneau.
I – Iar tu ce le răspundeai?
S – Le ziceam că e o poreclă (râde):”Dar aşa eşti trecută şi în catalog”, îmi ziceau ei.
(…)
S - ... eram bine primită chiar şi în casa lor! (a colegelor ei de liceu) ... uitau de mine că sunt ţigancă!
I – De ce crezi că uită?
S – Poate din cauză că faţa nu ne trădează... (se referă la culoarea pielii)
(…)
S – am un profesor la facultate care spune: „Aţi văzut când vine un ţigan că are mirosul ăla de ţigan?”,
iar mie îmi venea să-i spun: „Dom’profesor se simte acum în sală că există un ţigan?”
I - ... ai spus că colegii tăi se uitau la tine, ce vroiau?
S – Probabil aşteptau să zic ceva...
(…)
S - ... chiar o colegă de a mea avea impresia că eu trăiesc în cort (în timpul liceului) ”Eu aveam
impresia că e un sat unde trăiţi în corturi”, mi-a spus ea apoi. „Vin-o într-o zi la mine să vezi cum
trăiesc”, i-am spus şi chiar a venit să se convingă că eu nu trăiesc în cort. O altă colegă credea că ţiganii
au palate...

123
 BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ
1. Barometrul Incluziunii Romilor, Fundaţia pentru o Societate Deschisă, Bucureşti, 2007.
2 . Benbassa Esther şi Jean-Christophe Attias, Ura de sine, Editura Est, Bucureşti, 2005.
3. Brown Rupert, Group Processes. Dynamic Within and Between Groups, Oxford, Basic Blackwell, 1988.
4. Curelaru Mihai, Reprezentări sociale, Iaşi, Polirom, 2006.
5. Dicţionar de Sociologie Oxford, Editura Univers Enciclopedic, Bucureşti, 2003.
6. Dicţionar de Sociologie, Coord. Cătălin Zamfir şi Lazăr Vlăsceanu, Editura Babel, Bucureşti, 1993.
7. Dicţionarul Explicativ al Limbii Române, Ediţia a II-a, Bucureşti, Academia Română, 1998.
8. Dr. Phillip C. McGraw, În căutarea sinelui, Bucureşti, Curtea Veche, 2003.
9. Etzioni Amitai, Societatea Monocromă, Editura Polirom, Iaşi, 2002.
10. Făcăoaru Gheorghe, Câteva date în jurul familiei şi statului biopolitic, Bucureşti, 1941.
11. Fraser, Angus M. The Gypsies, Oxford, Blackwell Publishers, 1992.
12. Gauchet Marcel, Eseu de psihologie contemporană, „Le Débat” (99), martie-aprilie 1998.
13. Haşdeu B.P, Archiva istorică a României, sub auspiciile Ministerului Instrucţiunii Publice, Bucuresci, Imprimeria
Statului, 1867.
14. Modrea Margareta, Imaginea de sine şi personalitatea în adolescenţă, Editura ALITER, Focşani, 2006.
15. Mosca Gaetano, Teorica dei governi e governo parlamentare, 1888.
16. Neculau Adrian (coordonator), Manual de psihologie socială, Iaşi, Polirom, 2004.
17. Oprea Crenguţa – Lăcrămioara, Pedagogie. Alternative metodologice interactive, Editura Universităţii Bucureşti,
2003.
18. Sandu Dumitru, Sociabilitatea în spaţiul dezvoltării, Editura Polirom, Iaşi, 2003.
19. Tarde Gabriel, Opinia şi mulţimea, Editura Comunicare.ro, Bucureşti, 2007
20. Theodor Lessing, La Haine de soi, le refus d’être juif, Berg International, 1990.
21. Turner, J.C., Towards a Cognitive Redefinition of the Social Group, Paris, Cahiers de Psychologie Cognitive,
1981.
22. Vasile Cernat, Psihologia stereotipurilor, Iaşi, Polirom, 2005
23. Zamfir Cătălin, Spre o paradigmă a gândirii sociologice, Editura Cantes, 1999.
24. Zani Bruna, Augusto Palmonari (coord.), Manual de psihologia comunităţii, Editura Polirom, Iaşi, 2003.

Editura VANEMONDE

ISBN 978-973-1733-03-6
Ianuarie 2008

124