UNIVERSITATEA DUNĂREA DE JOS GALAȚI

Facultatea de Educaţie fizică şi Sport

Activități motrice adaptate

Referat

Activități motrice adaptate în cazul deficienței- „paralizie

cerebrală „

Student anul II,

Baboi Marian Iulian

1
 Activități motrice adaptate în cazul deficienței- „paralizie cerebrală „

Din categoria deficienţelor fizice, fac parte deficienţele funcţionale, în care includem deficienţe ale
aparatului neuromuscular (diferitele forme şi grade de paralizii, tulburările de mers, de echilibru, de ritm,
de coordonare a mişcărilor) și deficienţe ale marilor aparate şi funcţiuni ale organismului (ale aparatului
respirator (ex.:insuficienţa respiratorie, ale aparatului cardiovascular; ex.: hipertensiune arterială, ale
aparatului digestiv şi funcţiilor de nutriţie; ex.: obezitate, ale sistemului endocrin; ex.: insuficienţa sexuală,
nanism, deficienţe ale organelor de simţ).

În categoria tulburărilor de psihomotricitate includem toate tulburările lateralităţii (ex: încrucişată,

contrariată), ale conduitelor motrice de bază (ex: ale mersului, săritului, ale controlului postural),
tulburările de realizare motrică (apraxia - pierderea capacităţii de execuţie a gesturilor, a mişcărilor
adaptate unui scop, dispraxia - incapacitatea de coordonare a gesturilor, disgrafia motrică - afectarea
vitezei şi a forţei scrisului etc.), tulburări ale conduitelor perceptiv-motrice (ale orientării spaţiale -
necunoaşterea termenilor spaţiali, perceperea greşită a poziţiilor în spaţiu, orientarea incorectă în spaţiu,
lipsa memoriei spaţiului şi ale orientării temporale), tulburări ale schemei corporale (presupunând
necunoaşterea părţilor corpului sau incapacitatea de folosire a lor etc.), instabilitatea psihomotorie (exces
de mişcare şi incapacitate de orientare şi urmărire a unui obiect în mişcare), tulburări ale conduitelor
motrice fine (ex: incapacitate de concentrare şi de perseverare într-o acţiune anume).

In abordarea oricărei deficienţe fizice sau psihomotorii este important să fie respectate anumite
principii de bază, care pot asigura succesul intervenţiei recuperatorii :

- principiul prevenirii deficienţei fizice;

- principiul intervenţiei de tip educaţional precoce;

- principiul intervenţiei globale şi individualizate a persoanei cu deficienţă fizică;

- principiul intervenţiei cooperării şi al parteneriatului;

- principiul intervenţiei structurilor de sprijin.

Deci, înainte de a corecta/ trata o deficienţă fizică este bine să prevenim apariţia ei prin măsuri de
îngrijire primară şi secundară (ex. vaccinări - împotriva bolilor transmisibile, examene medicale periodice
ale gravidei şi copilului, supravegherea regimului nutriţional, combaterea consumului de alcool şi de
droguri, asigurarea de medicamente pentru tratarea bolilor, de acte chirurgicale esenţiale, de tratament

2
recuperator). La aceste măsuri preventive se adaugă şi cele cu caracter terţiar care împiedică transformarea
unei incapacităţi în handicap, ele fiind incluse în programele de readaptare a copilului/ adultului cu
deficienţă (programe care nu presupun tratament medical, ci măsuri de ordin psihologic şi social - ex.:
reorientare profesională).

Atunci când există deja o deficienţă motorie (fizică), demersul corector debutează prin evaluarea
potenţialului psihomotor al copilului.

În cazul în care un copil prezintă un handicap psihomotor, abordarea de tip recuperator trebuie să
fie adecvată tipului de handicap şi posibilităţilor individuale ale copilului respectiv. Astfel, în cazul unei
dominante încrucişate sau al unei ambidextrii, de exemplu, pot apărea dificultăţi şi probleme considerabile
de dezvoltare.

Copiii cu paralizie cerebrală – este un handicap psihomotor, extrem de sever, este paralizia
cerebrală, ale cărei simptome caracteristice sunt spasticitatea, mersul forfecat şi mişcările involuntare.

Paralizia se clasifică astfel :

 tetraplegie (sunt afectate atât braţele cât şi membrele inferioare, existând posibilitatea ca
unul dintre ele să fie mult mai sever afectat);
 paraplegie (sunt afectate, în aceeaşi măsură sau nu, fie ambele braţe, fie ambele membre
inferioare);
 hemiplegie (paralizia unei singure laturi a corpului, fie stânga, fie dreapta, atât bratul cât şi
membrul inferior de pe aceeaşi parte putând fi paralizate).
În oricare dintre aceste forme de paralizie, perceperea şi integrarea spaţiala a copilului sunt implicate
în mod fundamental. In cazul hemiplegiei este afectată orientarea laterală, în cazul paraplegiei, orientarea
verticală este redusă, iar în cazul tetraplegiei este deficitară orientarea pe direcţia sagitală. Faptul că un
copil nu poate avea siguranţa unei experienţşe proprii în orientarea stânga-dreapta, faţă-spate este
manifestat în expresia de anxietate intensă ce poate fi citit pe faţa lui şi care arată că el este iremediabil
condamnat la o orientare pe direcţia frontală.

În ce priveşte categoriile calitative ale paraliziei, se poate vorbi despre patru elemente separate
care, în majoritatea cazurilor, se combină între ele, ducând la o formă finală de paralizie. Totuşi, ele pot şi
trebuie să fie analizate separat:

 spasticitate, care se caracterizează prin înţepenirea unui membru sau a unei articulaţii şi prin
contractarea muşchilor. Membrul respectiv poate fi totuşi mişcat, dacă se procedează cu blândeţe şi lent. În

3
cazul în care viteza de mişcare creşte sau dacă apare o presiune bruscă, rigiditatea se accentuează şi
sporeste gradul de contractare a muşchilor. Starea spastică poate fi mai exact descrisă ca o stare de crampă
şi de contractie musculară extremă şi permanentă.
 atetoza, se caracterizează prin mişcări involuntare, adesea răsucite sau spiralate, asemănătoare
unduirii plantelor sau viermilor. Specificitatea formei atactice constă în mişcări exagerate, care nu-şi ating
scopul.
 reacţia de răspuns la un stimul se traduce prin contracţii musculare destul de adecvate, dar
insuficient compensate de mişcarea muşchilor antagonici, astfel că, mişcarea care rezultă "trece de ţintă";
 forma rigidă a paraliziei cerebrale permite numai mişcări de foarte mică amplitudine, impresia
generală fiind aceea că membrele întâmpină o rezistenţă extrem de mare.
Trebuie remarcat faptul că nici unul dintre cele patru tipuri nu se conformează strict concepţiei
generale de paralizie, care presupune o incapacitate motorie absolută. Se poate observa totuşi că
simptomele paraliziei cerebrale reprezintă forme patologice ale mişcării, în care mişcarea este cel mai
adesea distorsionată mai curând datorită unei supra-activităţi musculare decât din cauza lipsei acesteia.

Incapacitatea totală de a executa vreo mişcare musculară - aşa-numita paralizie flască - este tipică
pentru leziunile nervoase periferice de la nivelul măduvei spinării sau al membrelor, dar ea nu apare în
paralizia cerebrală.

Când ne ocupăm de aceşti copii trebuie să ţinem seama de hipersensibilitatea lor accentuată şi să
evităm stimulii senzoriali bruşti, intenşi şi violenţi, iar în cazul copilului suferind de atetoză, stimulii
emoţionali excesivi. În acest sens au fost elaborate diverse exerciţii ale pedagogiei curative şi fizioterapii
speciale, multe din ele luând în considerare problema separării capului de procesele motorii ale corpului.
Acest procedeu s-a dovedit destul de util copilului mic suferind de paralizie.

Totusi, fizioterapia şi euritmia curativă, două dintre cele mai importante terapii, necesită îndrumări şi
control medical. Nu este însă mai puţin adevărat că o abordare generală a problemelor copiilor paralitici ar
avea mult de câştigat dacă s-ar întelege situaţia specifică a copilului respectiv, precum şi modul în care el
se percepe pe sine şi dacă va accepta faptul că el este prizonierul experienţei sale senzoriale.

Un alt avantaj curativ decurge din considerarea acelei sensibilităţi care ar trebui să se rezume la faţă
şi la cap, dar care se extinde asupra întregului corp. Atunci când atingem membrele unui copil afectat de
paralizie cerebrală, trebuie să procedăm cu tot atâta delicateţe ca atunci când îi atingem faţa. La fel, dacă
nu ne aflăm în raza lui vizuală, nu-i vom împinge niciodată scaunul cu rotile fără a-1 preveni. Trebuie mai
întâi să ne facem cunoscută prezenţa şi intenţiile. Modul de abordare trebuie să fie în general delicat,

4
blând, gradat. În acest scop, se dovedesc utile exerciţiile de auto-observare a propriilor mişcări în faţa
oglinzii. Ele permit sensibilităţii senzoriale şi mişcarii să se disocieze.

Dacă privim cu înţelegere situaţia unui copil paralizat, vom observa că el este nu numai
hipersensibil, dar şi lipsit de experienţa sinelui, a identităţii sale corporale pe care o persoană sănătoasă o
câstigă prin simţul tactil, prin mişcare, prin senzaţia de confort şi de echilibru. Aceste simţuri operează în
cea mai mare parte în imediata apropiere a pragului conştient, sau chiar sub acest prag şi sunt cruciale
pentru securitatea fizică, gradul de confort şi eficienţă. În cazul unui copil paralitic, aceste experienţe
fundamentale sunt absente.

Fenomenul mersului forfecat este deosebit de revelator în privinţa diferenţierii funcţionale între cap
şi corp. Atât în abordarea generală a paraliziei cerebrale la copii, cât şi în cea educaţională, nu trebuie să
uităm că acesta simte nevoia unei anumite siguranţe în orientarea spaţială şi a unui ajutor pentru a putea
percepe imaginea propriului corp. Toate acestea se pot realiza într-o mare diversitate de moduri.

5
 BIBLIOGRAFIE

1. Albu A., Albu C, Asistenţa psihopedagogică şi medicala a copilului deficient fizic, Editura
Polirom, Iaşi, 2000.
2. Cârstea G., Didactica educaţiei fizice, Editura ANEFS, Bucureşti, 2000.
3. Dragnea A. şi colab, Ghid metodologic pentru organizarea şi desfăşurarea activităţilor de educaţie
fizică şi sport la copiii instituţionalizaţi (7-14 ani). Programe şi aplicaţii, Bucureşti, 2001.
4. Duma E., Deficienţele de dezvoltare fizică, Editura Argonaut, Cluj Napoca, 1997.
5. Fozza C. A., Îndrumar pentru corectarea deficienţelor fizice, Editura Fundatiei România de Mâine,
Bucureşti, 2002.
6. Muşu I., Taflan A., Terapie educaţională integrată, Editura Pro Humanitate, Sibiu, 1997.
7. Robănescu N., Readaptarea copilului handicapat fizic, Editura Medicală, Bucureşti, 1976.
8. Teodorescu S., Bota A., Stănescu M., Educaţie fizică şi sport adaptat pentru persoane cu deficienţe
senzoriale, mintale şi defavorizate social, Bucureşti, 2003
9. Verza E. (coord.), Elemente de psihopedagogia handicapaţilor, Editura Universităţii Bucureşti,
1990.

*** http://www.referatele.com/referate/Deficienta_de_vedere2007-06-18.html