CLIȘEE DIDACTICE

Unul dintre clișeele întâlnite la Educație civică este unicitatea exemplului standard – este
reprodus la clasă acelaşi exemplu, care la un moment dat se „toceşte” până la a deveni banal și
neadecvat intereselor elevilor. Elevii tratează superficial asemenea exemple, deoarece nu au
legătură cu experienţa lor. Pentru depășirea acestui clișeu:

 trebuie depăşită convingerea că lecţiile nu se pot desfăşura decât ȋn spaţiul clasei, în

organizarea clasică;
 permite organizarea unor forme de activitate atât de diverse;
 poate fi uşor pusă ȋn practică ȋn spaţii exterioare, sub forma activităţilor outdoor.

Orice dezbatere sau joc de rol se poate desfăşura şi fără a sta pe scaun, micile schimbări
creând elevilor impresia de „altceva”, de ieşire din rutină, ceea ce va duce la o motivare mai
puternică.

În raportarea la programa școlară și la organizarea activității didactice în ceea ce privește

Istoria se întâlnește și următorul clișeu: considerarea manualului școlar ca principalul
document-sursă în activitatea didactică, în detrimentul programei școlare. Soluții posibile
pentru depășirea acestui clișeu ar putea fi:

 elaborarea planificării calendaristice și a unităților de învățare fără manual în față;

 utilizarea unor surse variate pentru studiul istoriei.

Unul dintre clișeele de la Geografie îl reprezintă schema lecției scrisă de profesor pe tablă
și pe caiete, fără lucru cu harta – predarea bazată pe prelegere/ expunerea informațiilor. Pentru
depășirea acestui clișeu, propunem:

 predarea noului conținut, de la informațiile pe care le dețin elevii din experiența

anterioară, schimbând informații cu colegii de clasă, căutând informații din alte surse;
 lucrul cu resurse, instrumente și materiale didactice specifice disciplinei (inclusiv
aplicații digitale).

De cele mai multe ori, profesorul ar trebui să fie doar ghidul pentru aceste activități, un
„facilitator” și un ajutor în caz de nevoie.

În cadrul disciplinei Arte vizuale și abilități practive (AVAP), învățătorul utilizează, în

prezentarea subiectului/ temei plastice, propriul model, ca pe un model general valabil. Elevilor
li se cere să urmeze modelul dat, fără a li se da posibilitatea să își manifeste liber imaginația,
spiritul de creație. Pentru a depăși acest clișeu, „modelul” poate fi reprezentat, pentru fiecare
elev, de un obiect din mediul familiar acestuia, un obiect din natură, o poveste sau chiar un
cântec. Profesorul poate face apel la sensibilitatea copiilor, la emoția pe care aceștia o manifestă
într-un mediu relaxat, armonizat cu natura sau în activități de joc și mișcare.
 Un clișeu apărut la disciplina Științe ale naturii (și nu numai) constă în rolul și locul
privilegiat al manualului în activitatea didactică. Manualul reprezintă doar un instrument care
funcționează (parțial, selectiv) ca resursă și element de reper pentru elevi, în principal în
activitatea de acasă. Cadrul didactic se raportează la programă – competențele și conținuturile
acesteia au caracter obligatoriu și sunt urmărite în activitatea zilnică la clasă. Este foarte
important de menționat faptul că elementele de conținut care depășesc programa, identificate în
manual sau alte auxiliare, ar trebui excluse din activitatea de predare-învățare. Acestea contribuie
la încărcarea nejustificată a conținuturilor învățării, aglomerează și, pentru că sunt consumatoare
din timpul la dispoziția disciplinei, conduc la scăderea randamentului în învățarea conținuturilor
nucleu. Soluție – studierea în detaliu a programei școlare.

Un clișeu didactic întâlnit în cadrul orelor de Matematică este acela de a memora teoria
(definiții, algoritmul de calcul). Cauza care stă la baza acestui clișeu este că nu se pune accent pe
caracterul practic-aplicativ al predării matematicii. Ca soluții, propunem asocierea cu situații
relevante, manipularea de obiecte concrete, învățarea prin descoperire.

Termenul de “stereotip” provine din greaca veche, fiind format prin alăturarea
cuvintelor stereos = puternic, solid și typos = imagine, impresie. Folosit pentru prima
oară în anul 1798, referindu-se la placa metalică reprezentând reproducerea unui
text și întrebuințată ca formă de tipar la tipărirea edițiilor unei lucrări de mare tiraj,
ulterior acest termen a căpătat și o conotație psiho-socială. Astfel, stereotipurile sunt
credințele referitoare la caracteristicile psihologice sau comportamentele unor
categorii de indivizi sau grupuri sociale. Mulți dintre noi operăm cu astfel de
stereotipuri în viața de zi cu zi, iar acestea se pot referi la: Sex (ex.: femeile sunt
sensibile, bărbații sunt puternici) Naționalitate (ex.: italienii sunt romantici, germanii
sunt distanți, japonezii sunt muncitori) Rasă (ex.: afro-americanii sunt buni la sport,
albii sunt rasiști) Etnie (ex.: romii nu sunt cinstiți) Religie (ex.: evreii sunt buni
negustori și conduc lumea) Ocupație (ex.: avocații mint, profesorii sunt serioși) -
Vârstă (ex.: tinerii sunt nesăbuiți, bătrânii sunt conservatori)

Orientare sexuală (ex.: homosexualii sunt efeminați) Stare de sănătate (ex.:

persoanele supraponderale sunt leneșe, persoanele cu probleme de sănătate
mintală sunt periculoase, persoanele cu dizabilități sunt neajutorate) Statut social
(ex.: intelectualii au un comportament moral, persoanele cu un nivel scăzut de
educație trăiesc în promiscuitate) Mediu de rezidență (orășenii sunt grăbiți și
stresați, persoanele din mediul rural trăiesc sănătos) ș.a.m.d.

Ce au în comun toate aceste afirmații este că reprezintă o generalizare, adică

tendința de a ne raporta mai degrabă la grupul din care face parte individul, nu la
caracteristicile sale individuale. Motivul pentru care apelăm la astfel de generalizări
este “economia” gândirii: o dată ce am așezat individul într-o categorie ne putem
raporta la el cognitiv și afectiv folosindu-ne de reprezentările pe care le deținem deja
cu privire la categoria respectivă, mai repede decât să facem efortul de a-l cunoaște
cu adevărat. Categorizarea socială este un fenomen natural, care ne ajută
săoperăm cu realitatea în care trăim. Avem tendința de a grupa indivizii în categorii,
la fel cum grupăm locuințele (case sau apartamente), programele TV (emisiuni, filme
artistice sau documentare), piesele de mobilă (mese, scaune, etajere) ș.a.m.d.
Categorizarea socială ne permite să accesăm rapid informații despre ceilalți (de
exemplu, atunci când ne rătăcim într-un oraș străin ne adresăm unui polițist sau unui
taximetrist, deoarece informațiile pe care le deținem cu privire la aceste categorii ne
indică faptul că sunt persoanele cele mai în măsură să ne ajute în situația
respectivă), dar și să ne construim o identitate socială(prin a ne defini ca
aparținând unui grup caracterizat de o serie de calități sau virtuți, adoptând o
atitudine de tipul “noi și restul lumii” și judecându-i pe ceilalți din prisma criteriului
apartenenței la același grup). Stereotipurile n-ar continua să existe dacă ar fi cu totul
departe de realitate. În multe dintre situații pare să existe măcar un sâmbure de
adevăr, dat de rolurile pe care indivizii aparținând diferitelor categorii, le joacă în
societate. De exemplu, stereotipul conform căruia femeile sunt sensibile, iar bărbații
dominanți vine din faptul că

7în multe situații bărbații aleg ocupații active, care să le permităobținerea unui
statut înalt, în vreme ce femeile tind să se orienteze spre ocupații ce presupun
interacțiune umană, compasiune, îngrijire etc. Prin urmare, stereotipurile sunt măcar
parțial adevărate pentru mulți membri ai categoriei sociale respective deoarece
indivizii demonstrează caracteristicile prototip atunci când își îndeplinesc rolul social,
chiar dacă acestea nu rezultă din diferențe psihologice reale între grupuri. Nu to