Codrin-Petru Mihalache- Blog personal

Despre empatie

În zilele noastre empatia este prost înțeleasă. Empatizăm cu

oamenii, dar nu ne pasă de trăirile lor. Le suntem alături în probleme, dar, de
fapt, nu ajutăm cu nimic. În mod ostentativ, dăm sfaturi chiar și atunci când
acestea nu ne sunt solicitate. De cele mai multe ori, avem nevoie să fim
ascultați, decât să primim sfaturi. Teoria aceasta a empatizării a fost frecvent
dezbătută de sociologii contemporani. Suferim de un soi de dezumanizare
filiformă care nu este deloc în concordanță cu firea umană. Firii umane îi este
atribuită calitatea rațiunii, însă adesea ne împiedicăm de aceasta. Cel mai
probabil, instinctualitatea animală ar fi una mult mai sensibilă la nevoile celui
din jur decât interferența omului dintre rațiune și sentiment. Practic, aceste
două care ar trebui să fuzioneze perfect și să creeze ceea ce numim noi
făpura supremă, devaghează în a dezbina un tot unitar în doi poli sinapsați
antinomic: sentimentul să îl raționalizăm, iar rațiunea să o pierdem într-o mare
instictuală.

De câte ori nu folosim apelativul ”săracul” și ne continuăm drumul? Aparent, suntem

niște ființe empatice care sunt sensibilizate la problema celui de lângă noi. În esență,
empatia capătă o nuanță mai mult constatatorie. Constat că cel de lângă mine are
nevoie, îi percep mesajul paraverbal, dar cu toate acestea trec mai departe. Ceea ce
este cu adevărat grav, nu este că nu îl ajutăm, ci că avem impresia că noi aievea i-am
fost de ajutor acelei persoane. Până la urmă, ajutorul îl acorzi dacă vrei, fără ca
Codrin-Petru Mihalache- Blog personal

celălalt să fie consternat de alegerea ta. Ajutorul este un gest voluntar, raționalizat. M-
am axat, la început, pe cel care este pus în ipostaza care să ajute. Dar să vedem și
metehnele celor care ar putea fi ajutați și nu sunt. E un raport de empatizant și
empatizat, dacă vreți. Și de această baricadă există lacune. Trebuie să ne dăm seama
că nimeni din lumea aceasta nu este obligat să îmi sară întru ajutor. Chiar dacă eu am
făcut ceva pentru el, acesta din urmă nu se obligă să îmi întoarcă ajutorul. Nu este un
raport compensatoriu. De ce zic că nu este? Deoarece în viață venim singuri și din
viață tot singuri avem să ieșim. Practic, și întreagul nostru periplu prin lume ar trebui
să se învârtă în jurul unei autonomii firești. Ceilalți devin doar adjuvanți, dar nu
indispensabili.
Așadar, important în toată povestea asta este modul de percepție, conștientizarea și
plasarea unei acțiuni într-un cadru realist. Empatizantul să fie determinat să-și ducă
lucrul la bun sfârșit fără a aștepta ceva în schimb, iar cel empatizat să nu reacționeze
la indisponibilitatea unuia sau a altuia la a ajuta. Independența pe firul vieții ne-o
generăm singuri. Cu cât mă consider mai vulnerabil și dependent de ceilalți, cu atât te
scufunzi în acest sindrom vertiginos de afundare.