Neamul, ca entitate distincta a umanitatii, face parte din opera de creare a lumii, asa

cum a fost ea infaptuita cu binecuvantarea si cu purtarea de grija a lui Dumnezeu. In aceasta

calitate, de opera a divinitatii, neamul poarta in el pecetea vesniciei, fapt pentru care el nu va
putea fi nimicit, oricat de mari ar fi puterile care s-ar napusti asupra lui, atata timp cat el isi va
pastra integra si neclintita cultura si spiritualitatea lui ce contin acea pecete a vesniciei.
Deosebit de alte popoare, care au o data fixa a crestinarii lor, poporul roman a aparut
in istorie ca popor crestin, nascandu-se in spatiul al carei atmosfera respira duhul proaspat al
Evangheliei raspandita aici de apostolul Andrei. Drept urmare, poporul roman s-a plamadit
intr-o vatra a credintei crestine, fapt pentru care intreaga sa cultura este eminamente crestina,
iar crestinismul romanesc are imprimat in el un profund caracter popular.
Ca urmare a existentei sale ambivalente, de sinteza intre Orient si Occident, ca o
punte de legatura trebuie remarcat faptul ca poporul roman este singurul popor de origine
latina, dar de credinta ortodoxa rasariteana, sau cum impresionant se exprima Nicolae Iorga,
ca acest popor poarta atat sigiliul Romei, prin limba sa romanica, cat si amprenta
Bizantului, prin credinta sa religioasa.
Romanii si-au facut din crestinism cultura si civilizatia lor, credinta crestina fiind cea
care le-a format caracterul si fizionomia spirituala ce i-a salvat de-a lungul istoriei de la
asimilare si disparitie totala. Biserica a fost permanent in mijlocul poporului, atat la nivel de
oameni simpli cat si la nivel de mari voievozi si conducatori, suferind si bucurandu-se alaturi
de neamul romanesc in toate conditiile istorice. Asa se explica de ce la noi nu a fost nevoie de
Reforma apuseana si spiritul ei nu a fost primit; pentru ca nu exista o Biserica exploatatoare a
bunurilor materiale si stapanitoare, ci una care suferea si traia mereu in popor sub orice
stapanire. Nu a existat niciodata o separatie intre Biserica si poporul roman, ci aceste doua
realitati aproape ca se confundau, de unde rezida caracterul prin excelenta popular al
crestinismului si al culturii romanesti, ce a devenit parte integranta din fiinta neamului si
factor de unitate spirituala si etnica a tuturor romanilor.
Una din trasaturile cele mai specifice si mai profunde ale crestinismului popular romanesc
consta in convingerea ferma, revelata de vechile creatii folclorice ale poporului roman, ca
Dumnezeu umbla odinioara pe pamant printre oameni, impreuna cu Sf.Petru, ca sa viziteze
lumea creata de El si sa se intalneasca cu oamenii, ascultandu-le durerile si sfatuindu-i la tot
binele. La prima vedere s-ar parea ca este vorba de produse fanteziste ale imaginatiei
populare, dar in realitate, aceste povestiri nu sunt basme, ci o redare populara a adevarului
evanghelic ca Dumnezeu s-a facut om si a umblat printre oameni insotit de Sf.Apostoli.
Interpretate la un nivel mai elevat povestirile populare despre plimbarea lui Dumnezeu pe
pamant se dovedesc a fi un adevarat tezaur de spiritualitate si intelepciune teologica.
In primul rand se arata ca poporul roman n-a inteles niciodata pe Dumnezeu ca o fiinta
impersonala care se confunda cu lumea, ca in spiritualitatea de tip oriental, dar nici o
divinitate care se ascunde in transcendenta unui cer inaccesibil, pentru ca Sf. Petru sa devina
vicarul Sau pe pamant, asa cum socoteste gandirea apuseana, ci ca fiinta profund personala
care iubeste si se afla in permanenta relatie cu oamenii. Daca Dumnezeu se plimba pe
pamant, ca sa se intalneasca El insusi cu oamenii, aceasta se datoreaza faptului ca in viziunea
crestinismului popular romanesc exista un Dumnezeu personal al iubirii infinit deschis fata da
om si fata de lume.

Poporul nu insira pe toti cei 12 Apostioli de care era insotit Hristos, ci il aminteste
numai pe Petru ca reprezentant al tuturor. Si pentru ca in Evanghelie nu se dau amanunte
concrete despre gazduirea lui Hristos in casele oamenilor si despre schimburile de vorbe intre
El si Apostoli sau intre El si oamenii care il primeau sau nu, intelepciunea populara a umplut
acest gol cu presupuse cuvinte si componente, corespunzatoare continutului invataturilor
Mantuitorului, fiind un fel de aplicare la imprejurarile concrete ale vietii poporului a acestor
invataturi.
Prezenta lui Dumnezeu pe pamant mai inseamna in mentalitatea populara, ca lumea
realitatii divine necreate si realitatea materiala a lumii create nu sunt separate intre ele, ci se
gasesc in relatie dinamica. Dumnezeu coboara in lume pentru ca lumea sa se poata inalta spre
Dumnezeu. Remarcabila opera a lui Brancusi, Coloana infinitului nu vrea sa semnifice
nimic altceva decat aspiratia romnului si a lumii spre infinitatea plenitudinii lui Dumnezeu.
Aceasta aspiratie devine posibila numai in masura in care se poate vorbi de o coborare a lui
Dumnezeu in lume. Povestirea despre plimbarea lui Dumnezeu in lume arata ca poporul
roman, in tot cursul istoriei lui a trait cu sentimentul si experienta spirituala a prezentei lui
Dumnezeu in lume.
Una dintre temele remarcabile ale folclorului si spiritualitatii poporului roman, legata
intr-un fel de experienta spirituala a prezentei lui Dumnezeu in lume, este tema sacrificiului
infatisata magistral in legenda manastirii Argesului. Daca ideea sacrificiului in general este
prezenta in creatia folclorica a mai multor popoare, numai la poporul roman ea este pusa in
legatura cu o Biserica, mai precis cu o manastrie, cand jertfitorul se preface intr-o fantana din
care trecatorii isi astampara setea. Daca mai amintim ca numele Manole e forma prescurtata a
lui Emanuel, numele profetic al lui Hristos, care inseamna Dumnezeu este cu noi si ca
trupul in greceste e de genul feminin, avem in legenda manastirii Argesului o stravezie aluzie
la Hristos, care isi intemeiaza Biserica Sa pe jertfa trupului Sau. Manole isi sacrifica sotia,
fiinta care face parte din el insusi, este trupul sau, fiindcea mai mare jertfa posibila, caci
jertfirea celei mai scumpe fiinte e mai grea decat jertfirea propriei persoane. Cand accepti sa
mori tu insuti pentru cauza altora, ai si o mangaiere ca sa poti oferi viata celei mai scumpe
fiinte, iti este redusa in mod considerabil si aceasta mangaiere, existenta ta ulterioara fiind
aproape de neconceput. Poporul a inteles aceasta ca nu se poate concepe un Manole
continuand sa traiasca dupa jertfirea sotiei sale, faptpentru care el se jertfeste pentru altii, din
jertfa sa crescand o fantana care se intretina viata semenilor sai.
Legata de ideea sacrificiului in creatia poporului roman, apare si o viziune a
cosmosului transfigurat. Jertfa nu urmareste altceva decat transfigurarea lumii si a omului
intr-o realitate vesnica si desavarsita. Natura este puternic prezenta in toata lirica poporului,
fiind intr-o continua comuniune cu omul. Parintele Staniloaie remarca ca exista o
corespondenta intre zambetul peisajului romanesc si zambetul fetei romanului, intre
varietatea armonioasa a naturii si varietatea armonioasa a sufletului uman, intre generozitatea
pamantului si generozitatea poporului, una s-a inspirat din cealalta. Spatiul tarii e spatiul
umanizat in mod romanesc sau transfigurat in fata romaneasca, primind prin afectiunea si
familiaritatea fata de el o frumusete care depaseste trasaturile inexpresive ale unei naturi
vazute cu ochii stiintifici. Lucrurile si animalele sunt personificate si scaldate in comuniunea
personala cu oamenii, descoperind o frumusete indefinita a naturii de care omul are obsoluta
nevoie. Despre viziunea liturgica a cosmosului, proprie poporului roman, M.Eliade spunea

terorizat de evenimentele istorice, geniul neamului romanesc s-asolidarizat cu aceste realitati

vii pe care istooria nu le putea atinge: cosmosul si riturile cosmice. Dar stramosii romanilor
erau deja crestini, in timp ce neamul romanesc se plasmuia intre catastrofe istorice. Asa ca
simpatia fata de cosmos, atat de specifica geniului romanesc, nu se prezinta ca un sentiment
paganesc, ci ca o forma a spiritului liturgic crestin.
Intre Orientul asiatic, in care omul e torturat de spaima naturii sau e purtat de setea de a se
contopi cu ea si Occidentul european, care pune o prapastie intre om si natura si tinde la
nimicirea acesteia, spiritualitatea romaneasca manifesta o relatie de intimitate intre om si
natura, care promoveaza atat umanitatea cat si natura. Natura e corpul si expresia omului si
omul nu poate progresa decat menajand si inaltand natura impreuna cu sine.
Toata aceasta nazuinta a omului spre inaltime si innobilarea vietii specifica
spiritualitatii poporului roman, corespunde in ceea ce teologia ortodoxa numeste
indumnezeirea omului prin har si transfigurarea lumii. Ea sta in stransa legatura cu umblarea
lui Dumnezeu pe pamant sau cu ceea ce nummea Blaga un transcendent care coboara, fiind
izvorul tuturor insusirilor superioare recunoscute ale neamului romanesc: lipsa razboaiel;or
confesionale si a certurilor dogmatice, profunda viata religioasa, echilibrul sufletesc, prezenta
umorului, chiar si in cele mai mari necazuri, ospitalitate in raport cu strainii si mai ales
omenia, cuvant cu inteles specific romanesc, indicand valoarea persoanei umane si idealul
sau.
Lumea moderna contemporana este confruntata nu numai cu pericolele ce vin din
afara omului, cum ar fi razboaiele si injustitia sociala, ci si de primejdii care vin dinlauntrul
omului si care antreneaza omul pe panta prabusirii lui in imensitatea unui pustiitor gol
sufletesc. Explicatia acestui pericol sta in faptul ca gandirea lumii actuale secularizate
considera divinitatea nemiscata si ascunsa intr-o transcendenta inaccesibila. Dumnezeu nu
mai coboara in lume ca sa umple fiinta umana si sa o ridice spre eternitate, ci este inchis in
transcendent si alungat din lume, fapt ce provoaca o profunda criza religioasa si morala a
omului contemporan. Daca in contextul actual se pune atat de mult problema integrarii
europene a poporului roman, spiritualitatea si cultura populara romaneasca poate constitui
cheia de reglementare a echilibrului cultural european secularizat. Prin vocatia europeana si
universala a crestinismului ortodox romanesc se arata singura cale posibila prin care omul
contemporan poate transforma atitudinea chinuitoare a neantului din fiinta lui in plenitudinea
de viata superioara, prin coborarea dinamica a lui Dumnezeu in lume spre sfintenia vietii
umane. Daca crestinusmul romanesc a jucat un rol important in pastrarea unitatii spirituale a
neamului romanesc, aceasta se datoreaza faptului ca el a dezvoltat la nivel popular
sentimentul prezentei si coborarii dinamice a lui Dumnezeu in om, ca forta interioara a
acestei unitati spirituale a neamului romanesc.