Sunteți pe pagina 1din 7

UNIVERSITATEA “V.

ALECSANDRI” FACULTATEA DPPD


SPECIALIZAREA PIPP

EXPANSIUNEA PERSONALITATII PRIN JOC LA


PRESCOLARI

Prof.coordonator : Drd. Iulia (Dumitriu) Timofte Studenta : Codreanu


Luminita

Bacau
2010
Expansiunea personalitaii prin joc

În "Dicţionar de Psihologie" de Norbert Sillamy personalitatea este definită ca"element


stabil al conduitei unei persoane; ceea ce o caracterizează şi o diferenţiază de o altă persoană. "
Pentru copil, jocul este o formă de activitate cu multiple implicaţii psihologice şi
pedagogice care contribuie la informarea şi formarea lui ca om; jocul pune în mişcare toată fiinţa
copilului, îi activează gândirea, îi reliefează voinţa, îi înaripează fantezia şi-i ascute inteligenţa. De
aceea s-a spus şi se spune, pe bună dreptate, că „în joc încep să se pună bazele personalităţii şi
caracterului copilului” .
Jocul este un prim şi fundamental izvor al dezvoltării personalităţii umane. Activitatea de
joc reprezintă un ansamblul complex de acte, operaţii şi acţiuni centrate în jurul unei teme principale
şi care se scurge secvenţial; este o stare de captivaţie totală şi de abandon faţă de presiunile din afară,
de bucurie reală şi plăcere, de angajare într-o lume imaginară a energiilor şi a încordărilor proprii.
Vârsta preşcolară reprezintă un moment de evoluţie psihică în care jocul capătă caracteristici noi ce-l
apropie de alte feluri de activitate. Jocul este un fel de teren neutru pe care se revarsă întreaga
experienţă despre lume şi viaţă a copilului, aceasta devenind prin intermediul lui mai subtilă, mai
accesibilă." (U. Şchiopu). În această perioadă apar cele mai complexe, mai variate şi mai interesante
forme de joc. La finele ei, diversificarea este mai puţin evidentă, evoluţia jocului conducând spre
adâncirea şi perfecţionarea formelor şi felurilor de joc conturate de-a lungul vârstei preşcolare.
În prima parte a perioadei se înregistrează trecerea de la jocurile de manipulare, sau mânuire
de obiecte caracteristice vârstei anterioare) la jocul de creaţie, sub forma, jocului cu subiect şi roluri
şi a celor de construcţie. Jocul de creaţie capătă cel mai important loc la vârsta preşcolară. Apariţia şi
practicarea lui sunt efectul întregii dezvoltări psihice a copilului - în special a acelei capacităţi
magice, de a reflecta într-o formă proprie impresiile dobândite din lumea înconjurătoare, o lume cu
încă prea multe necunoscute pentru copil. Această capacitate a copilului face posibilă apropierea
lumii exterioare fără a se genera conflicte insolvabile, în ciuda distanţei imense dintre ceea ce doreşte
ţi ceea ce poate să facă prin forţe proprii Copilul dovedeşte prin joc că participă intens la tot ceea ce-l
înconjoară: el transpune în joc iniţial acţiunile exterioare efectuate de oameni cu
obiectele(transpunere începută încă în antepreşcolaritate) şi apoi, din ce în ce mai complex,
realizează redarea semnificaţiei acestor acţiuni, dezvăluirea diverselor relaţii sociale.
Începutul vârstei preşcolare se caracterizează prin frecvenţa relativ mare a jocurilor de creaţie cu
subiecte din viaţa şi lumea concretă ce-i înconjoară. Transpunerea în plan ludic a impresiilor
imediate se face rapid şi coerent (de altfel, rapiditatea cu care sunt valorificate impresiile în creaţia de
joc, calitatea transpunerii în joc, nuanţele surprinse, pot fi parametri de analiză a nivelului de
dezvoltareacopiilor).
Jocul cu roluri se dezvoltă treptat, odată cu viaţa, din ce in ce îmi complexă, a copilului
preşcolar. Dacă la început avem de-a face cu jocuri fără subiect sau cu subiecte abia schiţate şi
construite pe măsură ce jocul se derulează, de aici şi tendinţa de abandon a unui subiect în favoarea
altuiamaiatrăgător.
La 3-4 ani, subiectele sunt reflectări fragmentare a unui şir de episoade. adesea nelegate între
ele, din viaţa cotidiană. După 4 ani subiectele capătă în consistenţă, tematica jocului se îmbogăţeşte
şi se conturează, spre 6 ani, jocul reflectând chiar o povestire întreagă. Când copiii, prin natura
situaţiei, se află în grupuri mai numeroase (grupa de la grădiniţă) esteposibil ca jocul de creaţie, cu
roluri definite (mai slab sau mai bine conturate) pot să se dezvolte pe teme diferite, în grupuri
restrânse, pentru ca apoi să manifeste tendinţa de unificare în jurul unei teme comune.
Astfel, jocul „de-a familia" poate unifica jocurile: „de-a coaforul", „de-a doctorul", „de-a
cumpărăturile" etc. „Jocul central şi jocurile adiacente prezintă o structură complexă. apropriindu-se
de legăturile existente în viaţa reală. Acest salt de la acţiunile izolate la jocuri complexe antrenează
modificări substanţiale şi în privinţa evoluţiei sociabilităţii copiilor" (U. Şchiopu). Încet, locul jocului
individual este luat de jocul colectiv, mai întâi cu roluri ce implică reguli ce se construiesc pe măsura
derulării jocului, apoi cu reguli schiţate anterior şi, în ultimă instanţă, cu reguli definite înainte de
începerea jocului. Acestei evoluţii îi sunt însă necesari câţiva ani.
Ceea ce este, de asemenea, specific jocului de. creaţie cu roluri este tendinţa şi capacitatea copilului
de a se identifica cu personajul interpretat, chiar şi la vârsta preşcolară mică la care jucarea unui rol
nu ia prea mult timp, stabilitatea nefiind o calitate deosebită acum. Pe măsură ce creşte, preşcolarul
este capabil de trăiri imaginare din ce în ce mai profunde.
„Concomitent apare însă fenomenul de dedublare, copilul devenind conştient de propria lui persoană
şi de aceea a modelului pe care îl imită. Acest lucru este atestat şi de felul în care copiii exprimă în
limbaj atmosfera de joc. În momentul în care se transpun în joc, majoritatea copiilor folosesc
imperfectul, cu nuanţa unei acţiuni petrecute în trecutul apropiat, cu sensul de a marca într-un anumit
fel incertitudinea, identificarea lor parţială cu rolul, conştiinţa preluării unui rol care se suprapune cu
propriul eu. Trecerea rapidă de pe planul imaginar pe cel real şi invers reprezintă un stadiu mai
avansat în evoluţia jocului" (U. Şchiopu).

„ Prima nastere a personalitãtii ” se leagã de momentul cristalizãrii „constiintei de sine”,


care presupune si raportarea criticã la propriile acte de conduitã, la propriile dorinte, prin comparare
cu altii; aplicarea la sine a acelorasi criterii, conditii si restrictii care se aplicã altuia. Întreaga evolutie
a personalitãtii se desfãsoarã pe fondul interactiunii contradictorii dintre „constiinþa obiectivã” si
„autoconstiinþã”. Acesta este un proces de desprindere, formulare si integrare permanentã de
semnificatii, criterii, de simboluri si modele actionale care se desfãsoarã dupã cu totul alte legi decât
comportamentele care definesc individul ca dat biologic.
Mulţi autori au legat apariţia identităţii de sine de momentul în care copilul se recunoaşte în oglindă.
Darwin credea că acest fenomen are loc la 17 luni, Gesell la 2 ani şi René Zazzo la 3 ani. Identitatea
se construieşte procesual, astfel că autorii au identificat fiecare câte o etapă. De la identificarea
primară produsă prin confruntarea cu imaginea din oglindă până la momentul când nu au mai
considerat imaginea din oglindă o dublură cu existenţa de sine stătătoare (Golu, Verza, Zlate, 1993).
Un moment esenţial al identităţii este acela în care copilul vorbeşte despre sine folosind pronumele
personal „eu”. Acesta este şi momentul constituirii identificării ca proces de structurare a
personalităţii şi care în etapa identificării primare se referă la imitaţia comportamentelor adulţilor
care-l îngrijesc şi la fuziunea afectivă ce stă la baza imitaţiei. Mecanismele identificării copiilor cu
părinţii au fost explicate psihanalitic prin adoptarea comportamentului părinţilor de către copii
datorită poziţiei de putere a acestora.
La varsta prescolara predominant este jocul simbolic. La 2, 3 ani şi 5, 6 ani; este descris ca
fiind apogeul jocului infantil. Lumea adulţilor prezintă pentru copil două obstacole la care trebuie să
se adapteze: limbajul şi regulile pe care nu le înţelege; jocul simbolic reprezintă exerciţiul de
familiarizare cu situaţiile noi, dificile, problematice în care prin folosirea simbolurilor copilul rezolvă
mai ales conflictele afective servind la compensarea unor trebuinţe nesatisfăcute, la răsturnări de
roluri etc. Jocul simbolic poate evidenţia conflicte inconştiente:interese sexuale, fobii, apărarea
împotriva angoasei, agresivitate sau identificare cu agresorii;
In jocul lor incă de la vârsta de doi ani copiii asociază anumite sarcini şi atribuţii bărbaţilor
şi femeilor: aspiratorul şi bucătăria "se potrivesc" femeilor, în timp ce maşinile şi uneltele "se
potrivesc" bărbaţilor (Weinraub et al., 1984).Spre vârsta de 3-4 ani, copilul poate să împartă
obiectele, ocupaţiile şi jucăriile după cum sînt adecvate unui sex sau celuilalt; la vârsta de cinci ani,
ei încep chiar să asocieze anumite trăsături de personalitate cu bărbaţii sau femeile. Percep femeile
drept slabe, afectuoase, blânde sensibile şi tandre, iar bărbaţii drept agresivi, puternici, cruzi şi duri.
Această achiziţie cognitivă este denumită conceptul de gen. În plan social, copilul trebuie să înveţe
care sunt comportamentele asociate faptului de a fi băiat sau fată. Cu alte cuvinte, copilul trebuie să
înveţe rolul sexual corespunzător genului său.
Maccoby (1990) subliniază că începând de la vârsta de 3-4 ani, băieţii şi fetiţele încearcă să
influenţeze comportamentul celorlalţi utilizand strategii foarte diferite. În general fetele pun întrebări
sau roagă; băieţii au mai curând tendinţa să ceară, folosind adesea imperativul ("Dă-mi asta !") Se
constată de asemenea că, şi la o vârstă atât de timpurie, băieţii pur şi simplu nu se supun tentativelor
de influenţă din partea fetelor. Întrucât joaca împreună cu băieţii nu le oferă fetelor decât foarte
puţine întăriri pozitive, ele încep să evite acest tip de interacţiuni şi să se întovărăşească mai curând
cu alte fete.
Jocul satisface în cel mai înalt grad nevoia de activitate a copilului generată de trebuinţe,
dorinţe, tendinţele specifice preşcolarului, de aceea această formă de manifestare se întâlneşte la toţi
copiii tuturor popoarelor.Prin joc copiii îşi satisfac dorinţa firească de manifestare şi independenţă.
Realitatea înconjurătoare este foarte complexă şi copilul nu poate să o cunoască decât prin
intermediul jocului. De aceea unii psihologi consideră jocul ca o activitate de pre-învăţare. Esenţa lui
constă în reflectarea şi transformarea pe plan imaginar a realităţii înconjurătoare. Jocul nu constituie
pentru copil o simplă distracţie, jucându-se el cunoaşte şi descoperă şi lumea şi viaţa într-o formă
accesibilă şi atractivă pentru copil. Pe măsură ce înaintează în vârstă şi se dezvoltă, conţinutul
jocurilor se extinde cuprinzând şi realităţile sociale dintre oameni.

Dezvoltarea personalităţii copilului după H. Wallon. In perioada 3-6 ani corespunde


stadiului personalismului. În cursul acestei perioade se pot distinge mai multe substadii: perioada de
opoziţie de la 3 la 4 ani, perioada de graţie de la 4 la 5 ani, perioada de imitaţie de la 5 la 6 ani.
Caracteristica stadiului este în continuare centripetă, copilul fiind încă centrat pe sine.
Perioada de opoziţie face parte din nevoia afirmării personalităţii ce se naşte acum. Copilul,
bazându-se pe relativa independenţă şi autonomie nou câştigată, câştigă prin opoziţia faţă de ceilalţi
conştiinţa de sine ca fiind diferit de ceilalţi.
Perioada de graţie este cea în care eul copilului tinde să se valorizeze, el caută acum aprobarea. Îi
place să se dea în spectacol şi se vrea seducător pentru adultul din preajmă şi pentru propria sa
satisfacţie. Este o perioadă de narcisism.
Perioada imitaţiei corespunde momentelor când copilul consacră mult timp imitaţiei adultului nu
doar la nivelul gesturilor, ci şi lanivelul rolurilor, personajelor, atitudinilor. În perioada precedentă,
imitaţia era aproape simultană producerii atitudinii, acum ea devine progresiv amânată contribuind
imitaţia propriu-zisă. Imitaţia este un concept cheie în gândirea walloniană, ea făcând legătura între
inteligenţa situaţională şi inteligenţa discursivă.
Bibliografie

Chateau, Jean, - Copilul şi jocul, Bucureşti, Editura Didactică şi Pedagogică, 1970.


Claparède, Edouard,- Psihologia copilului şi pedagogia experimentală, Bucureşti, Editura Didactică şi
Pedagogică, 1975.
Elkonin, D. B.,- Psihologia jocului, Bucureşti, Editura Didactică şi Pedagogică, 1980.
Sion, Graţiela, Psihologia vârstelor, Editura Fundaţiei România de Mâine, Bucureşti, 2003.
Golu, P., Verza, E., Zlate, M., Psihologia copilului. Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1993..
Minulescu, Mihaela, Psihologia copilului mic, Editura Psyche, Bucureşti, 2003.
Şchiopu, U., Verza , E., – Psihologia vârstelor, EDP, Bucureşti, 1985
Debesse, N., - Psihologia copilului de la naştere la adolescenţă, EDP,Bucureşti, 1970
Rose, V., - Cunoaşterea copilului, EDP, Bucureşti, 1972