Notiuni generale de anatomie si fiziologie a sistemului osos:

Scheletul unui adult este alcatuit in medie din 206 oase, dar scheletul unui embrion este
format din aproximativ 350 de oase cu structura complet cartilaginoasa: pe masura ce cresc,
multe dintre ele fuzioneaza, in vreme ce dezvoltarea sistemelor circulator si nervos transforma
cartilajul in tesut osos, mult mai bogat in saruri minerale.
In cazul scheletului unui adult, cartilajul dispare aproape complet: ramane numai in
anumite portiuni ale urechii, ale cavitatii nazale, ale cavitatii bucale, ale traheei si ale bronhiilor,
la nivelul portiunii anterioare a coastelor si pe suprafetele articulare.
Scheletul nostrum atinge maturitatea deplina in jurul varstei de 25 de ani si, pe parcursul
intregii vieti, in afara de a permite miscarea, protejeaza si sustine organele interne.
Impartirea scheletului:
Din cele 206 din corpul nostru, 29 formeaza craniul,26 formeaza coloana vertebrala, 25
formeaza cutia toracica, 64 formeaza ambele member superioare (inclusiv mainile) si 62
alcatuiesc cele doua membre inferioare.
De asemenea, scheletul este impartin in doua parti cu functii clar diferentiate:
* scheletul axial, sau scheletul trunchiului sau scheletul central;
include craniul, coloana vertebrala si cutia toracica; functia sa esentiala este de a sustine si de a
proteja organele interne
* scheletul apendicular (scheletul membrelor) include membrele
(superioare sau inferioare) sin centurile; functia sa primara este aceea de a permite miscarea si de
a sustine corpul.
 Oasele sunt structure foarte puternice, dar in acelasi timp foarte elastice. In fuctie de forma
lor, se clasifica in oase lungi, scurte si late. Ele pot sa aiba dimensiuni extrem de diferite: de la
femur, care uneori poate atinge mai mult de o jumatate de metro, pana la oscioarele din urechea
medie, care au doar cativa milimetri. Suprafata osului este plina de proeminente (apofize,
procese sau tuberozitati), proeminene circumscrise (tuberculi) spine ascutite sau santuri inguste,
fose rotunjite si canale alungite care deseori joaca un rol foarte important in articulatii, su permit
insertia pe os a tendoanelor si lgamentelor.
Uneori, aceste asperitati sunt produse chiar de muschi, care, in timpul contractiei, modeleaza
osul cu care sunt in contact.
Fiecare os este acoperit cu o membrane fibroasa numita periost. Aceasta membrane este
bogata in vase sangvine si terminatii nervoase, si se termina la marginea suprafetei articulare, sau
acolo unde se insera tendoanele si ligamentele. In interiorul periostului, o membrane
microscopica (endostul) acopera stratul extern al tesutului osos compact, foarte puternic si cu
structura lamelara. La interiorul acestuia gasim tesutul osos spongios, mai elastic, care contine in
mici cantitati maduva osoasa. Maduva osoasa este impartita in maduva osoasa galbena, bogata
in grasimi (tesut adipos) si maduva osoasa rosie, unde celulele se divid continuu. In afara de a
produce osteoblaste, osteocite si osteoclaste (celule care “construiesc” osul), celulele maduvei
osoase rosii produc de asemenea si majoritatea elementelor celulare din sange si limfa.
 O retea densa de canale Havers si Volkmann unite intre ele, care aduc substante nutritive
tuturor celulelor sale, este prezenta pe toata lungimea osului.
La nivelul oaselor lungi, portiunea centrala cilindrica (diafiza) prezinta cavitatea medulara,
care este bogata in maduva osoasa rosie: partea spongioasa este prezenta doar la nivelul
extremitatilor largite (epifize).

Oasele mainii
Oasele mainii sunt:
- 8 oase carpiene care sunt legate intre ele prin intermediul unor ligament
- 5 metacarpiene
- 14 falange
Scheletul mainii este, deci alcatuit din 27 de oase impartite in trei grupe:
- carp
- metacarp
- falange
 Oasele carpiene
Sunt dispuse pe doua randuri transversal, fiecare dintre aceste randuri fiind format
din patru oase:
1. Oasele primului rand.
- sunt oasele situate proximal de radius si ulna.
a) osul scafoid: are forma usor alungita si este cel mai frecvent afectat in momentul
producerii fracturilor carpului. Explicatia este ca, in momentul producerii unei cazaturi
amortizate cu palma, unde de soc este transmisa de la nivelul osului capitar la radius, prin osul
scafois, I se descrie tuberculul osului scaphoid la nivelul fetei anterioare, la nivelul caruia se
insera retinaculul flexorilor si muschiul scurt abductor al policelui.
 b) osul semilunar prezinta o fata superioara convexa, prin intermediul careia se
articuleaza cu fata carpiana a radiusului si o fata inferioara concave care se articuleaza cu osul
mare si osul cu carlig.
c) osul cuneiform (piramidal): i se descrie o baza orientata catre superior si varful catre
infero-medial. Se articuleaza superior cu capul ulnei prin interediul discului articular, iar inferior
cu osul carlig prin intermediul unei fatete articulare.
d) osul pisiform este cel mai mic os dintre oasele carpiene. Nomenclatura acestuia
deriva din asemanarea cu bobul de mazare (“pisum”). I se descriu patru fatete:
- anterioara
- posterioara
- mediala
- laterala
- 2 poli
Singura fateta articulara este cea posterioara, avand forma ovalara si articulandu-se cu
piramidalul.
2. Oasele celui de-al doilea rand
a) osul trapez are sase fatete dintre care trei sunt articulare sit rei nearticulare. I se
descrie tuberculul osului trapez la nivelul fetei anterioare, la nivelul caruia isi au originea
muschiului opozant al policelui, muschiul flexor scurt al policelui- capul superficial si primul
muschi interosos palmar si se leaga retinaculul flexorilor.
b) osul trapezoid are forma de con, mai putin regulata. Prezinta o fata anterioara
nearticulara la nivelul careia isi au originea capul oblic al muschiului adductor al policelui si
capul profund al muschiului scurt flexor al policelui si o fata posterioara rugoasa. I se descriu de
asemenea si patru fatete articulare: superioara, laterala, mediala si inferioara.
c) osul mare (capitat): este cel mai mare os dintre carpiene. I se descriu o fata
superioara convexa care se articuleaza cu scafoidul si semilunarul si o ata inferioara cu trei fatete
articulare. Anterior si posterior sunt fete nearticulate, iar la nivelul fetei anterioare este un sant
transversal, considerat a fi colul osului mare, despartind capul de corp.
d) osul hamatum (osul cu carlig): are o fata anterioara nearticulata la nivelul careia
prezinta carligul osului hamat, o proeminenta cu aspect de carlig. In varful acestei proeminente
se prinde retinacului flexorilor.
Oasele carpiene sunt strans legate intre ele prin intermediul unor formatiuni ligamentare.
 Canalul carpian
Este format dintr-un spatiu concav, format in directia ulnei din osul pisiform si osul cu
carlig, iar in directia radiusului din osul scafoid si osul trapez si retinaculul flexorilor. Prin acest
canal trec tendonele muschilor flexor superficial al degetelor, muschiului flexor profund al
degetelor, muschiului flexor radial al capului si portiunea terminal a nervului median.
Oasele metacarpiene
Formeaza scheletul palmei si sunt in numar de cinci, numerotate cu cifre romane,
dinspre lateral spre medial. Acestea se articuleaza superior cu cel de-al doilea rand al oaselor
carpiene si inferior cu falangele proximale.
Aceste oase prezinta un corp si doua extremitati:
- corpul are forma de prisma triunghiulara
- baza este situate proximal si prezinta pe fata superioara, o fata articulara
pentru randul distal al oaselor carpiene
- capul prezinta o suprafata articulara pentru falanga proximala
1. Metacarpianul I
- este cel mai scurt sic el mai gros
2. Metacarpianul II
- este cel mai lung si are un aspect bituberculat
3. Metacarpianul III
- este putin mai scurt decat metacarpianul II si prezinta superior o fata
articulara pentru osul mare
- i se descrie la nivelul fetei posterioare procesul stioidian, la nivelul caruia
se insera muschiul lung etensor radial al carpului
4. Metacarpianul IV
- prezinta doua fatete articulare pentru metacarpienele III si V
- nu prezinta proces stiloidian, spre deosebire de metacarpianul III, cu care
se aseamana
5. Metacarpianul V
- este cel mai subtire si mic
- are o singura fata articulara pentru metacarpianul IV
- este unitubercular la nivelul bazei
 Falangele
Sunt in numar de 14, fiecare deget avand cate trei, cu exceptia policelui, care are doar
doua. Acestea sunt: falanga proximala, falanga medie si falanga distala.
Falanga proximala este cea mai bine reprezentata, fiind cea mai mare si avand o
baza, un corp si un cap.
Baza falangei are forma piramidala si prezinta superior o fata articulara pentru
articulatia cu capul metacarpianului respectiv.
Corpul falangei este turtit antero-posterior si prezinta o fata anterioara si una
posterioara. Fata anterioara este plana, iar cea posterioara este convexa.
Capul falangei prezinta o fata articulara cu aspect de trohlee, care se articuleaza cu
baza falangei medii.
Falanga medie se aseamana foarte mult cu falanga proximala, dar este mai mica si
prezinta o creasta sagitala care separa baza.
Falanga distala se aseamana cu falanga mijlocie, dar corpul este mai lat superior si
mai ingust inferior. Se descrie tuberozitatea falangei distale, situate distal. Aceasta este anterior
rugoasa (la nivelul pulpei degetului) si neteda posterior (la nivelul patului unghial).
Mobilitatea articulatiei mainii
Este foarte importanta, realizandu-se prin miscari de flexie si extensie ale articulatiei
mainii si articulatiei mainii cu antebratul. Permite, de asemenea, miscari laterale de inclinare spre
interior a bratului si a cotului, sau miscarea cotului inspre exterior. Se descriu doua mecanisme
articulare:
1. Radio-cubital- acest mechanism face legatura dintre extremitatile inferioare
ale radiusului si ulnei, permitand efectuarea miscarilor de pronatie si supinatie cu articulatia
radio-cubitala superioara
2. Radio-carpian- fata superioara a celor trei oase ale primului rand de oase
carpiene (scafoidul, osul semilunar si osul pyramidal) se articuleaza cu extremitatile inferioare
ale radiusului si ulnei, cee ace permite efectuarea miscarilor mainii pe antebrat: flexia mainii
dinspre inainte spre inapoi, precum si in lateral.
Marea suplete a articulatiei mainii este datorata existentei suprafetelor de cartilaj care
acopera partea inferioara a radiusului si a partii inferioare a ulnei, care se articuleaza cu oasele
carpiene prin intermediul unui ligament triunghiular.
Patologii oaselor mainii
- oase carpiene supranumerare
- fractura Pouteau-Colles: este cea mai frecventa fractura. Este situata la extremitatea
inferioara a radiusului, ea atreneaza deplasarea in spate a fragmentului inferior al acestuia, care
isi schimba brusct pozitia si patrunde in corpul osului. Toate extremitatile inferioare ale
radiusului pot fi afectate:in acest caz, este vorba despre o fractura cominutiva (multipla)
articulara cu fregmentarea epifizei radiusului si deplasarea majora a articulatiei radio-cubitale.
Este posibil insa ca o singura parte a extremitatii inferioare sa fie fracturata: fractura cuneana.
Deplasarea fracturii se poate face inspre palma sau inspre partea posterioara.
- tasarea osoasa: o deplasare minima, fara deformare aparenta, datorita soliditatii
periostului. Apare la copii.
- “ fractura in lemn verde”: fractura incompleta, este o dezlipire a epifizei. Apare mai
ales la adolescent spre sfarsitul perioadei de crestere, perioada in timpul caria cartilajul este
relativ fragil. Se limiteaza rareori la articulatia mainii, afectand adesea si antebratul.
- artroza
- sindromul de tunel carpian
- chist sinovial