Relaţia dintre kinetologie şi

structura tendoanelor şi
ligamentelor
 Tendoanele şi ligamentele au o structură
fibroelastică fermă care le conferă calităţi
necesare pentru a transmite forţe de acţiune,
dar şi pentru a stabiliza articulaţia.
 În structura tendonului există structuri fibrilare
care pornesc din perimisiumul muscular şi ajung
în structurile oaselor pe care se realizează
inserţia. Fibrele au o rezistenţă mare, dar şi o
lungime considerabilă.
 Aranjarea fibrelor colagene diferă în tendon şi
ligament.
 În tendon fibrele sunt aliniate paralel.
 Ligamentele au fibre aranjate longitudinal, dar şi
în direcţie oblică.
 Tendoanele – adaptate pentru transmiterea
liniilor de forţă
 Ligamentele – adaptate pentru a oferi stabilitate
articulaţiilor care realizează mişcări complexe în
mai multe direcţii şi planuri.
 Structurile fibrilare din ligament şi tendon sunt
formate din 3 lanţuri pdipeptidice care formează
tripla spirală. Structurile de triplă spirală se
grupează cîte 3 şi se formează „un snop” de
molecule colagene. Aceste structuri se aşează
seriat cap la cap – un număr de 5 serii aşezate
în paralel realizează microfibra tendonului sau
ligamentului. Microfibrele sunt menţinute strâns
unite prin punţi transversale pentru a forma
fibrilele.
 Rezistenţa tendonului şi ligamentului depinde de
numărul şi calitatea punţilor transversale care
unesc între ele microfibrele.
 Calitatea punţilor transversale depinde de vârstă,
sănătate, sex, exerciţii fizice.
 La persoanele antrenate numărul de punţi
transversale şi rezistenţa ligamentelor şi
tendoanelor este mai mare.
 Structurile tendinoase şi ligamentare
conţin pe lângă colagen şi elastină,
proteoglicani care formează o masă
gelatinoasă cu o vâscozitate variabilă,
dependentă de activitatea fizică.
 Proprietatea ţesuturilor de a-şi modifica
vâscozitatea în relaţie cu mişcarea =
tixotropie.
 Mobilizarea structurilor tendo-ligamentare
blândă, fără încărcare creşte flexibilitatea
şi evită riscul rupturilor microfibrilare
 Dacă ţesuturile pe care acţionăm nu sunt
pregătite prin creşterea flexibilităţii,
refacerea amplitudinii de mişcare nu se
realizează corespunzător → accidente în
timpul mobilizării.
 Pentru unele tendoane există teacă sinovială,
formată dintr-o membrană externă şi una
internă ce aderă de tendon, are structura
similară sinovialei şi capacitate de secreţie.
 Suprasolicitarea sau bolile inflamatorii determină
sinteza în exces a lichidului din teaca sinovială
care în stadiu acut provoacă durere şi impotenţă
funcţională, iar cronic prin organizarea fibroasă
şi apariţia aderenţelor → determină limitări de
mobilitate articulară.
 Foiţa fibroasă a tecii tendinoase aderă de
canalele osoase
 Împiedicarea apariţiei aderenţelor se face prin
mobilizare blândă, susţinută, asociată cu masaj
de tip Cyriax (atât în stadiu acut cât şi cronic) şi
proceduri de electro-, hidro –, termo- terapie cu
efect antiinflamator (stadiu acut) şi efect trofic,
rezorbtiv (stadiu cronic).
 Repararea tendoanelor şi
ligamentelor după leziuni
 Tendoanele şi ligamentele se vindecă în general
prin ţesut fibros cicatriceal, care nu regenerează
structura normală fibroelastică.
 Cicatricile fibroase sunt rigide, mai puţin
rezistente la întindere şi cu risc de rupere mai
mare.
 În procesul de cicatrizare fibroasă ţesutul de
înlocuire se poate extinde în afara tendonului
sau ligmantului şi creează aderenţe faţă de
structurile din jur.
 Există unele excepţii de evoluţie pentru
tendoanele mari, cu circulaţie bogată ( tendonul
ahilian) care pot regenera prin înmugurire şi
repararea unor rupturi se poate realiza cu
material tendinos.
 Suturile/grefele de tendon refac continuitatea
tendonului dacă actul chirurgical este corect
efectuat, dar nu exclud apariţia aderenţelor şi
riscurile funcţionale.
 Ligamentele se vindecă întotdeauna în mod
spontan prin cicatrici conjunctive, dar există o
reprezentare mai bogată în ţesutul elastic.
 În funcţie de localizarea ligamentului şi mărimea
leziunii intervenţia chirurgicală poate fi absolut
necesară sau nu. Exemplu: ligamentul colateral
intern al genunchiului care în rupturile
incomplete nu necesită intervenţie chirurgicală.
 Refacerea structurii normale şi a rezistenţei
ligamentelor se realizează prin kinetoterapie
solicitând progresiv articulaţia pe toate direcţiile
de mişcare fiziologică.
 În leziunile de tendoane şi ligamente primele
mişcări care se efectuează sunt cele care nu
pun în tensiune structura lezată. Dacă este
vorba de un ligament situat pe faţa flexoare a
unei articulaţii primele mişcări sunt de flexie.
 În cazul tendoanelor mobilizările în direcţia de
acţiune a tendonului se realizează iniţial pasiv,
ulterior activ liber şi abia în stadii finale activ cu
rezistenţă.
Raportul dintre patologia tendoanelor,
ligamentelor şi kinetoterapie
 Retracţiile de tendon şi ligament limitează mobilitatea
articulară şi necesită întinderea prin streching cu
respectarea regulilor de aplicare pentru ţesuturi
conjunctive (durată de peste 30 minute).
 Pentru consolidarea rezultatelor frecvent este necesară
utilizarea ortezelor seriate.
 Creşterea rezistenţei tendoanelor şi ligamentelor poate fi
făcută profilactic prin exerciţii fizice, care trebuie
începute din copilărie şi continuate tot restul vieţii.
 Creşterea rezistenţei tendoanelor şi ligamentelor după
leziune este un obiectiv dorit, dar de obicei incomplet
realizat.
 Pentru reducerea vâscozităţii ţesuturilor conjunctive şi
pentru prevenirea riscurilor de accidentare încălzirea
este obligatorie înaintea fiecărui program de
kinetoterapie.

 Suplinirea instabilităţii pasive articulare (hiperlaxitate şi

rupturp ligamentară) se realizează prin creşterea
stabilităţii active prin tonizarea musculaturii
periarticulare.