http://www.chirurgortoped.

ro/afectiuni-si-
tratamente/afectiuni-ale-genunchiului/

Anatomia genunchiului
Pentru a înţelege mai bine cum apar diversele leziuni în interiorul
genunchiului, este bine să deprindem câteva noţiuni de anatomie.

Articulaţia genunchiului conţine oase, ligamente, tendoane, muşchi,

nervi şi vase de sânge. Este formată din extremitatea inferioară a
femurului (osul coapsei), extremitatea superioară a tibiei (osul mare al
gambei), iar anterior se află un os mobil, palpabil – rotula sau patela.

Articulaţia genunchiului este de tip sinovial, adică este îmbrăcată de o

capsulă ligamentară care produce lichid sinovial, cu rol de lubrifiant.

Suprafeţele osoase care privesc articulaţia sunt tapetate de cartilajul

articular. Acesta are rolul de a absorbi şocuri atunci când două oase vin
în contact, având suprafaţa netedă, lucioasă, de consistenţă elastică,
astfel încât contactul să fie cât mai atraumatic.

Ligamentele sunt benzi dure de ţesut care leagă oasele între ele. Pe
fiecare parte a genunchiului se găseşte ligamentul colateral medial
(LCM) şi ligamentul colateral lateral (LCL).

În interiorul articulaţiei se găsesc două ligamente încrucişate: ligamentul

încrucişat anterior (LIA) şi ligamentul încrucişat posterior (LIP).
Ligamentele colaterale au ca rol stabilizarea genunchiului în plan frontal
(stânga-dreapta), iar cele colaterale în plan anteroposterior (împiedică
genunchiul să fugă în faţă sau în spate).

Pe suprafaţa tibiei sunt aşezate două inele fibroase denumite meniscuri.

Meniscul intern se mai numeşte şi medial, iar cel extern – lateral.
Acestea funcţionează ca două “garnituri” cu rol de absorbţie a şocurilor,
de distribuţie uniformă a presiunilor şi de stabilizator al genunchiului,
împreună cu ligamentele.

Tipuri de afecțiuni
Artroza genunchiului
Artroza genunchiului (gonartroza) este o afecţiune cronică degenerativă
a articulaţiilor. În mare parte, există 3 situaţii frecvente în care artroza
poate apărea:

 Osteoartrita de genunchi (OA): este forma cea mai frecventă,

fiind un proces degenerativ lent de distrucţie a cartilajului articular.
Afectează frecvent adulţii de vârstă mijlocie şi bătrânii.
 Artrita reumatoidă (AR): este o artrită inflamatorie, poate apărea
la orice vârstă şi afectarea este comună la ambii genunchi.
 Artroza post-traumatică: apare în timp (ani de zile) după fracturi,
leziuni ligamentare sau meniscale, care au fost fie ignorate sau
neglijate de pacient, fie tratate necorespunzător.

Simptome

Durerea asociată artrozei apare gradual, deşi există şi situaţii în care

poate fi bruscă. Genunchiul devine rigid şi edematiat, ceea ce face ca
mobilitatea să fie redusă (la îndoire sau îndreptare). Apare aşa-zisa
“redoare matinală”: simptomele sunt atroce dimineaţa sau după o lipsă
de activitate (când stăm mult în repaus) şi se calmează odată cu
activităţile fizice cotidiene. Ele se pot agrava, însă în urma activităţilor
intense sau după mers prelungit, urcat şi coborât trepte sau la
îngenunchiere. De asemenea, durerile sunt meteorosensibile (se
agravează cu schimbarea vremii).

Tratament conservator (non-chirurgical)

Antiinflamatorii nesteroidiene (AINS)

Sunt folosite uzual în durerile de tip artrozic datorită modului de

procurare din farmacii (eliberate fără reţetă). Sub diverse denumiri
comerciale, ele conţin ibuprofen, ketoprofen, dexketoprofen, piroxicam,
diclofenac şi au efect antiinflamator şi analgezic care calmează pe o
perioadă limitată durerile. Folosite în mod repetat, unele dezvoltă
toleranţă sau pot apărea efecte adverse (iritaţii ale mucoasei
gastrointestinale).

O generaţie mai nouă de antiinflamatorii este reprezentată de AINS

selective (inhibitoarele de ciclooxigenaza 2 – COX 2). Au ca principal
avantaj efectul ţintit asupra procesului antiinflamator, cu minimizarea
reacţiilor adverse gastrointestinale.Din această categorie enumerăm
coxibii: Celecoxib, Etoricoxib, Parecoxib.

Glucozamina şi Condroitin Sulfatul

Sunt considerate suplimente alimentare şi pot avea efect de regenerare
cartilaginoasă, însă într-o măsură redusă. Cele două substanţe se află în
mod natural în compoziţia cartilajului nostru articular, însă procesul de
încorporare al moleculelor în cartilaj este foarte complex, depinzând de
mulţi factori. Efectele pot fi benefice în stadiile incipiente ale bolii. Ca
orice medicament, combinaţia nu este scutită de posibile efecte adverse:
dureri de cap, dureri de stomac, greaţă, vomă, reacţii cutanate alergice.
De aceea, este preferabil să nu se abuzeze de consumul lor, iar
recomandarea să fie dată strict de către medic.

Corticosteroizi

Sunt antiinflamatorii puternice care se injectează intraarticular, efectul

fiind favorabil în special dacă durerea de genunchi este asociată cu
edemul important. Dacă artroza afectează mecanic genunchiul, infiltraţia
cu corticosteroid este inutilă. În general, corticosteroizii nu sunt
recomandaţi, deoarece antrenează în timp distrucţia de cartilaj. E bine
să nu se depăşească 3-4 injecţii pe an.

Vascosuplimentarea cu Acid Hialuronic (VHA)

Acidul Hialuronic este un component natural al lichidului sinovial din

genunchi (lichidul care lubrifiază articulaţia). Tehnica presupune
injectarea unor preparate sintetice de acid hialuronic care tind să
substituie lichidul articular. În formele avansate de artroză, acesta se
găseşte în volum redus. Efectul VHA este pe termen lung, ducând la
remedierea durerilor şi edemului, dar şi la refacerea lichidului sinovial,
stimulând producţia proprie de acid hialuronic.

În general, atunci când toate metodele conservatoare nu dau răspuns,

se recomandă intervenţia chirurgicală.

Nu uitaţi că artroza este o afecţiune cronică, degenerativă, care

NICIODATĂ nu se vindecă de la sine. Trebuie intervenit în stadii cât mai
timpurii pentru rezultate favorabile şi complicaţii minime.

Tratamentul chirurgical al osteoartritei de genunchi (OA)

Prima opţiune terapeutică în OA genunchiului este cea conservatoare,

nechirurgicală. Însă, dacă aceasta este ineficientă în controlul durerii şi
îmbunătăţirii funcţiei, se va recurge la tratament chirurgical. Scopul
intervenţiei chirurgicale este remiterea durerii, restaurarea funcţiei
genunchiului şi îmbunătăţirea calităţii vieţii.
Artroscopia de genunchi

Artroscopia este o intervenţie chirurgicală miniinvazivă, cu incizii mai

mici de 1 cm, prin care putem vizualiza suprafaţa articulară a
genunchiului cu ajutorul unui telescop, imaginea fiind transmisă pe un
monitor. În acest mod, chirurgul poate evalua extensia şi gravitatea
leziunilor din interiorul genunchiului dumneavoastră. În aceeaşi şedinţă
se pot practica diverse tehnici artroscopice, precum meniscectomii şi
regularizări de meniscuri, eliminarea resturilor de cartilaj degenerat,
ablaţia de corpi liberi intraarticulari, sinovectomii. În artrozele medii spre
avansate, se poate astfel remedia simptomatologia genunchiului, ceea
ce duce la o amânare a unei eventuale protezări de genunchi. În stadiile
avansate artroscopia poate fi inutilă, iar singura soluţie rămâne
artroplastia.

Osteotomia

Osteotomia poate fi o soluţie dacă defectul articular este

unicompartimental (într-o singură latură a genunchiului). De obicei,
compartimentul medial (interiorul genunchiului) este cel mai frecvent
afectat.Aceasta presupune tehnici de rezecţie osoasă (femur/tibie)
pentru a restabili axa normală a genunchiului. Astfel, axa mecanică de
sprijin este îndepărtată din zona afectată şi repoziţionată spre centrul
genunchiului, unde calitatea cartilajului este mai bună. Osteotomia este
o procedură expectativă, se practică în cazuri selecţionate, iar
prognosticul în timp este nefavorabil, pacientul ajungând în cele din
urmă la proteză.

Artroplastia totală

Rămâne procedura de ultimă instanţă, fiind indicată în cazurile avansate

ale OA când tratamentul conservativ sau tehnicile chirurgicale
enumerate mai sus nu dau rezultat.

Tipuri de implanturi

Implanturile sunt realizate din aliaje metalice, materiale ceramice sau

plastice, fiind fixate de suprafaţa osoasă cu ajutorul unui ciment acrilic.
Implantul potrivit pentru pacient este propus de către medic. Dacă există
mai multe variante, acestea vor fi expuse amănunţit pacientului, cu
avantajele şi dezavantajele fiecărui tip.

Design-ul protezei
Din punct de vedere funcţional, articulaţia genunchiului este considerată
în mod clasic o articulaţie “balama”, în care se exercită mişcări de flexie
şi extensie, fiind securizată medio-lateral de structuri capsuloligamentare
puternice. În realitate, genunchiul este mult mai complex, între
suprafeţele articulare existând mişcări de rulare şi rotaţie odată cu flexia
şi extensia.

Proteze fixe vs proteze mobile

Majoritatea implanturilor sunt considerate “fixe”, adică insertul de

polietilenă este ataşat rigid de componenta tibială, astfel încât femurul
rulează pe insertul de plastic, fără ca acesta să se deplaseze de pe
componenta tibială. Activitatea fizică intensă sau excesul ponderal pot
însă să ducă la uzura insertului sau la decimentarea componentelor
metalice, fiind nevoie de o revizie a protezei.

Din acest motiv, la pacienţii mai tineri se recomandă o proteză mobilă în

care insertul desfăşoară microrotaţii pe platoul tibial, reducându-se astfel
uzura sa în timp. Această mobilitate a lui este controlată doar dacă
ligamentele genunchiului sunt indemne.

Componentele metalice au în compoziţie aliaje de Co-Cr sau titan,

insertul este din polietilenă, iar greutatea totală a implantului este în
medie de 450-600 gr.Criteriul cel mai important este biocompatibilitatea
(lipsa de respingere a organismului nostru faţă de un corp străin).

Conduită postoperatorie, artroplastie

Chiar dacă o intervenţie de protezare a genunchiului vă poate reda o

viaţă normală, există o serie de interdicţii de care trebuie să ţineţi
seama. Statistic, peste 90% din pacienţii care sunt purtători de proteză
au afirmat o reducere semnificativă a durerilor articulare şi reluarea
activităţilor zilnice de dinainte.Dar asta nu înseamnă că o proteză de
genunchi vă transformă într-un super-atlet. Nu veţi putea realiza ceea ce
nu făceaţi înainte de apariţia artrozei. Mai mult, dacă aţi practicat regulat
activităţi sportive de intensitate înaltă, va trebui să renunţaţi la ele pentru
tot restul vieţii.(continuare vezi recuperare artroplastie)

Leziunea de menisc

Leziunea de menisc este de departe cel mai frecvent tip de traumatism

la nivelul genunchiului. Apare, de obicei, printr-o mişcare bruscă de
răsucire a genunchiului în timpul mişcării, mai ales în cadrul activităţilor
sportive. De obicei, genunchiul se umflă la câteva ore după traumatism.
Toate tipurile de leziuni de menisc se pot trata artroscopic prin excizie
parţială (se scoate porţiunea ruptă de menisc) sau sutură.

Meniscul se poate rupe de mai multe ori!

Simptome

Dacă în urma unei traume suferite la genunchi se dezvoltă gradual (ore-

zile) un edem, probabil avem de-a face cu o entorsă sau cu o leziune de
menisc. Când nu putem relata un traumatism recent, edemul are alte
cauze: artroza (boală degenerativă de cartilaj), guta (acumulare de
depozite cristaline în articulaţie), condrocaalcinoza (depozite de calciu în
articulaţie) sau infecţie (genunchi roşu, dureros la palpare).

În general însă, la ruptura de menisc apare durerea, în special când

piciorul este în extensie. Durerea poate să fie moderată şi să nu
afecteze considerabil activităţile zilnice ale pacientului. Durerea severă
apare atunci când un fragment de menisc rămâne între femur şi tibie.

Tratamentul chirurgical al leziunilor de menisc

Meniscectomia

Meniscurile sunt frecvent afectate în cursul traumatismelor la nivelul

genunchilor. De asemenea, pot suferi modificări degenerative odată cu
înaintarea în vârstă, fiind cauză de disconfort articular. Ambele tipuri de
leziuni necesită tratament chirurgical, atunci când durerea persistă.

O leziune netratată la timp duce la distrugerea cartilajului articular, ceea

ce înseamnă o agravare a simptomelor.

Leziunile meniscale se rezolvă în acelaşi timp operator cu efectuarea

artroscopiei. După operaţie, pacientul rămâne internat pe secţie sub
supraveghere atentă, pentru a nu exista complicaţii medicale anestezice.
Externarea se face a doua zi, pacientul plecând pe picioarele lui.

Meniscectomia este o procedură chirurgicală prin care se scoate o parte

din menisc în scopul rezolvării unei leziuni a acestuia. Decizia este luată
în momentul efectuării artroscopiei, în funcţie de diverşi factori:
localizarea leziunii, aspect, extensie şi vechime. Aspectele intraoperatorii
se corelează cu statusul morfofuncţional al pacientului: vârsta, nivel de
activitate şi afecţiuni colaterale.
Dacă leziunea de menisc provoacă durere sau edem (acumulare de
lichid), atunci aceasta trebuie înlăturată, iar marginile libere ale
meniscului restant regularizate, pentru a reda conturul anatomic nativ al
meniscului. Porţiunile de menisc restante care sunt stabile se păstrează,
pentru a preveni astfel apariţia artrozei.

De asemenea, localizarea leziunii, cât şi tipul leziunii pot influenţa

atitudinea terapeutică. Astfel, leziunile periferice din zona vascularizată a
meniscului („red zone”) care sunt stabile au prognostic bun de
regenerare şi, de obicei, asupra lor nu se intervine.

În schimb, leziunile din zona avasculară a meniscului („white zone”),

care sunt instabile, cauzează durere sau blocaj mecanic al genunchiului
şi se pretează la ablaţia chirurgicală a fragmentelor. Leziunile cele mai
comune ale meniscului, care pot fi tratate prin meniscectomie parţială,
sunt: longitudinală, oblică sau în „cioc de papagal” şi radiară.

Există şi situaţii particulare în care se poate prezerva meniscul lezat de

la excizie, practicându-se o sutură meniscală. În general, leziunile de tip
longitudinal care sunt recente (până în 4-6 săptămâni), situate în zone
vascularizate, la pacienţi tineri (<40 ani) pot fi suturate, scăzând astfel
avansarea către artroză. Dacă există posibilitatea efectuării unei suturi,
veţi fi anunţat înainte de operaţie. Trebuie să reţineţi însă că decizia
finală se va lua strict în momentul efectuării artroscopiei, când ortopedul
va evalua toate aspectele leziunii, cât şi gradul de calitate al
genunchiului dumneavoastră.

Conduită postoperatorie, artroscopie

Artroscopia este intervenţia în urma căreia timpul de recuperare este cel

mai scurt. Externarea se face după ce a trecut efectul anesteziei (câteva
ore), pacientul plecând „pe picioarele lui” (uneori pot fi necesare cârje),
dar fără a avea voie să conducă maşina. (continuare vezi recuperare
artroscopie)

Corpi liberi articulari

Un traumatism la nivelul genunchiului poate determina desprinderea

unui fragment de cartilaj care să plutească liber în articulaţie generând
durere.

Simptome
Genunchiul “în blocaj”: limitarea flexiei/extensiei genunchiului poate avea
o cauză mecanică reală (fragmente cartilaginoase sau alţi corpi liberi
articulari) sau de ordin subiectiv, durerea fiind cea care reduce
mobilitatea (blocajul algic). Ambele situaţii trebuie diagnosticate şi
tratate.

Tratament chirurgical

Constă în excizie artroscopică. Astfel, se vor scoate bucăţile desprinse

de cartilaj prin procedura miniinvazivă - artroscopia.

Conduită postoperatorie, artroscopie

Artroscopia este intervenţia în urma căreia timpul de recuperare este cel

mai scurt. Externarea se face după ce a trecut efectul anesteziei (câteva
ore), pacientul plecând „pe picioarele lui” (uneori pot fi necesare cârje),
dar fără a avea voie să conducă maşina. (continuare vezi recuperare
artroscopie)

Condromalacia patelei

Condromalacia patelei constă în măcinarea cartilajului dintre rotulă şi

femur. Tradusă prin durere în porţiunea din faţă a genunchiului mai ales
la urcatul şi coborâtul scărilor.

Simptome

Dacă genunchiul doare când urcăm şi coborâm scări, cel mai probabil
avem condromalacie femuropatelară (artroză sub rotulă). Durerea
matinală, care apare la primii paşi şi se remite în cursul zilei, se asociază
frecvent artrozei timpurii.

Tratament chirurgical

Constă în debridarea („curăţirea”) zonei afectate. Acest procedeu

chirurgical curpinde toaletarea suprafeţelor articulare, meniscectomia
parţială sau totală, sinovectomia, îndepărtarea osteofitelor marginale etc.

Conduită postoperatorie, artroscopie

Artroscopia este intervenţia în urma căreia timpul de recuperare este cel

mai scurt. Externarea se face după ce a trecut efectul anesteziei (câteva
ore), pacientul plecând „pe picioarele lui” (uneori pot fi necesare cârje),
dar fără a avea voie să conducă maşina. (continuare vezi recuperare
artroscopie)
Leziunea ligamentelor încrucişate anterior

Ce este ligamentul încrucişat anterior?

Ligamentul încrucişat anterior (LIA) este unul din cele 4 ligamente mari
ale genunchiului, alături de ligamentul încrucişat posterior (LIP),
ligamentul colateral medial (LCM) şi colateral lateral (LCL).

Rolul său principal este de stabilizator al genunchiului, atât în plan

anteroposterior cât şi rotaţional.

La traume severe ligamentul este forţat, suferind întinderi până la rupturi

parţiale şi complete.

Care sunt cauzele rupturii?

Majoritatea traumatismelor de genunchi care implică ruptură LIA sunt de

naturăsportivă, atât la nivel de performanţă cât şi recreaţional.

 Mecanismul cel mai frecvent este non-contact (70%), cu

genunchiul în hiperextensie (întindere forţată) şi mişcări de
pivotare bruscă.
 Schimbările rapide de direcţie, pivotarea excesivă, decelerarea
bruscă sunt frecvent asociate leziuni de ligament încrucişat.
 Aproximativ 40% din cazuri sunt asociate cu senzaţia de “pocnire”
resimţită în momentul ruperii fibrelor.
 Datorită violenţei traumatismului, pe lângă ruptura de LIA, se pot
leza meniscurile, ligamentele colaterale, ligamentul încrucişat
posterior sau cartilajul articular. Cu cât leziunea este mai
complexă, cu atât recuperarea pacientului este mai dificilă.
 Cele mai frecvente activităţi sportive în care ne putem rupe
ligamentul anterior sunt fotbal, ski, basket, tenis şi lupte de
contact.

Când e indicată operaţia?

Tratamentul leziunilor este individualizat, în funcţie de vârstă, nivel de

activitate, gradul de instabilitate şi prezenţa artrozei.

Reconstrucţia chirurgicală nu este o urgenţă. Decizia poate fi

temporizată în funcţie de rezultatul tratamentului funcţional şi de
recuperarea fizică. De asemenea, intervenţia chirurgicală trebuie
corelată cu statusul fizic al pacientului, nivelul de antrenament, locul de
muncă şi capacitatea de a face kinetoterapia post-intervenţie. Rezultatul
intervenţiei este pozitiv doar dacă pacientul este dispus să facă
recuperare intensă în fiecare zi pentru 6 luni. La pacienţii sedentari
refacerea ligamentului nu este o opţiune, deoarece instabilitatea
genunchiului apare rar. Mai mult, motivaţia recuperării fizice este
absentă, iar rezultatul operaţiei ar fi asemănător cu tratamentul
funcţional.

La sportivii de performanţă refacerea ligamentului este obligatorie. Dacă

practicaţi însă sport la nivel recreaţional dar constant, cel mai probabil
refacerea chirurgicală va fi necesară.

Tratament chirurgical

În momentul de faţă există mai multe tehnici de reconstrucţie. Se vor

explica pacientului avantajele şi dezavantajele fiecărei tehnici în parte,
urmând ca decizia să se ia împreună.

Ligamentoplastia – Un ligament care este rupt nu poate fi reparat prin

simpla sutură a capetelor, deoarece are în compoziţia sa mii de fibre de
colagen, care după leziune se retrag şi se fibrozează. De aceea, se
înlocuieşte în totalitate cu un nou ligament creat din structurile proprii
organismului (autogrefa), care imită proprietăţile native ale LIA,
preluându-i funcţia.

Tendonul rotulian – numită şi tehnica os-tendon-os (BTB), prin care

recoltăm 1/3 din tendonul rotulian, împreună cu inserţiile osoase de pe
femur şi tibie şi care se fixează cu două şuruburi.

Tendonul ischiogambierilor – sau tehnica “soft tissue”, în care recoltăm

tendoanele mușchilor semitendinos şi gracillis şi le fixăm la tibie cu
şurub resorbabil, iar pe femur cu endobutton.

Există două tehnici prin care prelevăm autogrefa de la pacient (vezi mai
jos).

În afară de autogrefe, se mai pot folosi allogrefe (de la cadavru) sau

ligamente sintetice. Allogrefele sunt de preferat în cazul leziunilor
complexe, multiligamentare ale genunchiului, situaţie în care organismul
nostru nu ne poate oferi suficient material.

În plus, sunt eliminate complicaţiile la locul donor (de unde se

recoltează). Ca dezavantaje, deşi allogrefele sunt supuse procedeelor
moderne de sterilizare şi procesare, riscul de transmisie a infecţiilor
virale (HIV, hepatită) este posibil într-o rată foarte scăzută. În plus,
procesarea complexă modifică structura nativă a tendonului slăbind
fibrele din compoziţia sa, ceea ce duce la o laxitate a grefei.

Ligamentele sintetice sunt folosite încă din anii ’70, dar cu rezultate mai
slabe. În momentul actual, nu există niciun ligament aprobat în SUA de
FDA (Food and Drug Administration).

Intervenţia chirurgicală se practică doar artroscopic, cu excepţia

momentului recoltării grefei, unde se face o incizie la piele (4-10 cm), cu
dimensiunea şi localizarea în funcţie de tipul grefei.

În ambele tehnici există o etapă suplimentară de prelevare şi pregătire a

autogrefei, care de obicei este mai complexă în cadrul tehnicii “soft
tissue”. Pentru a scurta durata intervenţiei, pregătirea grefei este
realizată de un ajutor, timp în care operatorul principal va pregăti cele
două tunele osoase. Grefa va fi tracţionată pe cele două tunele şi fixată
cu materiale biocompatibile.

Dispozitivele de fixare pot fi bioresorbabile (se “dizolvă” în timp, după 2-3

ani) sau metalice. Calitatea fixării este aceeaşi, cele resorbabile având
dezavantajul unui cost suplimentar.

În timp, începe integrarea biologică a grefei în tunel, după aproximativ 6-

8 săptămâni. Ea este mai rapidă în cazul grefei de tendon rotulian,
datorită celor două capete osoase care permit fixarea os pe os. Acesta
poate fi un avantaj pentru sportivii de performanţă, unde perioada de
recuperare poate fi scurtată şi revenirea pe teren mai rapidă. Principalul
dezavantaj constă în durerea la locul donor (când ne sprijinim în
genunchiul operat) care poate fi o problemă dacă pacientul practică o
meserie ce presupune sprijin des pe genunchi (ex: parchetar, mecanic)
sau anumite sporturi de performanţă (judo, rugby, sprinteri). În plus, deşi
tendonul rotulian se regenerează în timp, prin prelevarea grefei se
afectează mecanismul extensor, ceea ce poate îngreuna recuperarea.

În ceea ce priveşte reconstrucţia cu tendoane de ischiogambieri există

de asemenea o serie de avantaje şi dezavantaje. Principalul avantaj
constă în păstrarea intactă a mecanismului extensor al genunchiului
(forţa muşchiului cvadriceps, principalul extensor al gambei, este
păstrată). De asemenea, durerea în compartimentul anterior al
genunchiului nu apare. În schimb, integrarea grefei în tunel este mai
lentă (întârziată cu 4 săptămâni, în medie), ceea ce poate prelungi
perioada de recuperare. În ceea ce priveşte regenerarea tendoanelor
recoltate, părerile sunt împărţite. Chiar şi aşa, absenţa tendoanelor duce
la o scădere de ~10% din forţa ischiogambierilor, valoare insesizabilă de
către pacient.

Conduită postoperatorie, ligamentoplastie

Recuperarea se poate face acasă, după programe individualizate care

vor fi înmânate de către medicul curant sau într-un centru specializat,
sub supravegherea kinetoterapeuţilor. Activităţi precum ciclismul sau
joggingul pot fi reluate la aproximativ 3-4 luni, iar reintegrarea totală în
sport apare cam la 6 luni. Sportivii de performanţă se recuperează în
general mai repede decât cei recreaţionali, datorită nivelului de
antrenament. (continuarea vezi recuperare ligamentoplastie)

Leziuni ale cartilajului

Pentru mai multe detalii vă rugăm să accesaţi linkul de mai jos.

Mozaicplastie