Recuperarea traumatismelor gleznei la sportivi

Performanță în sport

Anul II
 Piciorul are un rol static și un rol dinamic de o importanță aproape egală, fiind pârghia
terminală a locomoției.
Cele mai frecvente traumatisme ale membrelor inferioare au loc la nivelul gleznei, iar cele
mai frecvente dintre aceste traumatisme, sunt entorsele. Frecvența acestora se datoreaza
nevoii crescute de mobilitate la acest nivel, piciorul fiind expus la diferiți factori traumatici
care acționeaza în diferite condiții.
Ligamentele gleznei contribuie la menținerea în poziție corectă a oaselor gleznei și la
stabilitatea articulației. Ele protejează articulația gleznei de mișcările anormale, îndeosebi
împotriva răsucirii piciorului. Ligamentul este o structură elastică. De regulă, ligamentele se
întind în anumite limite, iar apoi revin la dimensiunea inițială. Entorsa intervine atunci când
un ligament este forțat să se întindă dincolo de limitele sale normale. O entorsă severă poate
conduce la ruperea efectivă a fibrelor elastice care compun ligamentele.
Anatomia articulației gleznei.
Articulația gleznei este considerată o balama foarte complexă, aceasta fiind formată din mai
multe structuri importante. Articulația trebuie să fie una foarte stabilă, aceasta fiind nevoită să
sustină greutatea corporală de 1,5 ori atunci când persoana merge și de 8 ori atunci când
aleargă. Stabilitatea gleznei este dată de modelul unic al acesteia. Funcționarea normală a
gleznei este necesară pentru un mers ușor și fără efort. Mușchii, tendoanele și ligamentele
care sprijină articulația gleznei funcționează împreună pentru a propulsa corpul. Afecțiunile
care tulbură funcționarea normală a gleznei pot face dificilă desfășurarea mișcărilor fără
durere sau alte probleme.
La fel ca și la mână, la picior se pot distinge două mari articulații: o articulație superioară,
talocrurală, și una inferioară, talotarsală. Articulația talotarsală este subdivizată în mai multe
articulații secundare, iar articulația talocrurală este formată din conexiunea a următoarelor trei
oase: tibia cu epifiza distală, fibula cu epifiza inferioară și talusul. Articulația formată de
aceste trei oase este una monoaxială, ceea ce înseamnă că se articulează de-a lungul unei
singure axe, formând astfel mișcările de flexie plantară și dorsiflexie.
Privită din spate, se poate observa că există doar o legtură relativ îngustă la nivelul
talusului, acest lucru explicând și tendința crescută a acestuia de a se răsuci.
Suprefețele articulare sunt acoperite de un strat de cartilaj hialin.
Stratul fibros al capsulei articulare este inserat la periferia cartilajului articular, maleolele
rămânând extraarticulare. Capsula este subțire si foarte strânsă pe laturi, fiind mult mai laxă,
dar totodată mai rezistentă în partea posterioară și anterioară. Capsula este ferită de a fi prinsă
între oase în timpul mișcării datorită tendoanelor mușchilor extensori care aderă de aceasta.
Capsula articulară fibroasă este întărită de două ligamente colaterale, și anume: ligamentul
colateral medial sau deltoid, și ligamentul colateral lateral.
 Glezna împreună cu piciorul reprezintă un adevărat complex anatomo-funcțional cu rol atât
static cât și dinamic, deoarece asigură susținerea greutății organismului propriu cât și mersul,
cu ajutorul mai multor componente biomecanice precum: mobilitatea, stabilitatea, echilibrul,
accelerarea, decelerarea și oscilarea.
Articulația gleznei formează legătura dintre scheletul gambei și piciorul devenit o platformă
orizontală, adaptabilă la neregularitățile suportului.
Entorsa reprezintă o leziune a ligamentelor care consolidează o articulație, cauzată de
întinderea peste limita lor normala din punct de vedere anatomic. Practic, forțele mecanice
care depășesc limitele capsulei articulare și ale ligamentelor de susținere determină entorsele.
Este confundata adesea cu luxația, însă este important să se facă diferență între cele doua
tipuri de leziuni. Dacă entorsa este întinderea ligamentelor peste limita lor normala, luxația
înseamnă în primul rand ruperea ligamentelor ce înconjoară articulația și deplasarea unui os
din articulație, se produce în urma unor traumatisme.
Leziunile ligamentelor variază de la simple întinderi/ destinderi sau răsuciri minere, către
răsuciri severe de ligamente. În urma unei stadializări făcute de medicul specialist, acestea se
împart în felul următor:
gradul I, reprezintă o întindere sau o ușoară ruptură a ligamentelor, manifestându-se
printr-o ușoară sensibilitate, edem și rigiditate, iar mersul este posibil cu o mică
durere;
gradul II, reprezintă o ruptură mai întinsă a ligamentelor, dar nu totală. Acestea se
manifestă prin durere, edem și echimoză moderată, zonele lezate fiind sensibile la
palpare, iar în timpul mersului există durere;
gradul III, reprezintă ruperea totală a ligamentului afectat, însoțită de edem și
echimoze severe. În majoritatea cazurilor, mersul este imposibil, deoarece, glezna se
poate deplasa în exterior, plus că există o durere puternică.
Din punct de vedere clinic și terapeutic, deosebim în cadrul entorselor două grade de lezări:
entorsele ușoare stabile, la care doar o parte din fibrele ligamentului interesat sunt
întinse sau deșirate, la care, de asemenea, stabilitatea articulara este păstrată, iar
funcția articulară este normală, la fel și radiografia;
entorsele grave instabile, reprezintă entorse cu rupturi sau smulgeri osoase ale
inserțiilor ligamentare. Acestea sunt mult mai grave, cu semne de instabilitate
articulară și cu mișcări anormale în sensul impus de leziunea capsulo-ligamentară.
Datorită afectării integritații ligamentului, acestea pot fii însoțite și de luxații, iar
instabilitatea articulară este evidentă atât clinic, cât și radiologic.
 Din punct de vedere clinc, în mișcarea de aducție a piciorului, marginea externă a talusului se
detașează de maleola fibulară, iar între acestea apare un spațiu apreciabil la palpare. Aceste
deosebiri ale entorselor din punct de vedere al leziunilor ligamentare sunt importante,
deoarece, în practică, fiecare comportă atitudini terapeutice diferite.
Cel mai frecvent, în cazul entorselor de gleznă, este afectat ligamentul anterior talofibular,
acesta făcând legătura între porțiunea anterioară a fibulei și talus, situat în zona antero-
exterioară a gleznei.
În momentul producerii accidentului, apare o impotența funcțională, unori totală, la nivelul
piciorului, sportivul simte o durere vie, urmată de tumefiere locală a regiunii prin hematom
sau chiar hemartroză. După câteva ore de la producerea accidentului, durerea se mai
diminuează în intensitate, dar în schimb, impotența funcțională și tumefacția se accentuează,
ligamentele afectate fiind vizibil umflate. De obicei, cu cât durerea este mai intensă, cu atât
este mai severă și entorsa.
În entorsa prin inversiunea forțată a piciorului, ligamentul afectat este cel lateral extern,
fiind evidențiată la acest nivel o tumefiere importantă și o echimoză care se întinde înainte si
sub maleola fibulară. Punctele dureroase se găsesc la palpare în dreptul articulației tibio-
fibulare inferioare și pe marginea anterioară și vârful maleolei externe, asociindu-se și cu o
hipertermie locală. Mișcarile în adducție sau inversie determină durere la nivelul maleolei
externe.
Entorsa prin eversie este una mult mai rară, aceasta interesând ligamentul lateral intern,
acesta fiind mai puternic decat cel extern. Semnele sunt aceleși ca și mai sus, doar că partea
internă a gleznei. În mișcările de abducție și de eversie intensifică durerea dedesupt și înapoia
maleolei, zone sensibile și la presiune. Entorsele prin eversie sunt deseori însoițite de
complicații mult mai grave precum subluxația externă a talusului, sau chiar fracturi.
În entorsele subtalare, semnele clinice precum durerea și tumefierea sunt situate inferior
sub-maleolar, iar mișcarea de supinație a piciorului este dureroasă.
În entorsele mediotarsiene, tumefacția și durerea la presiune se evidențiază pe fața dorsală a
piciorului, în dreptul interliniei articulare. Mișcarea antepiciorului este dureroasă.
În recuperarea entorselor de gleznă urmărim atingerea următoarelor obiective: dispariția
sau ameliorarea durerii, prevenirea, dispariția sau ameliorarea inflamației, menținerea sau
ameliorarea forței și rezistenței musculare, menținerea sau ameliorarea stabilității și
mobilității articulare, ameliorarea calității vieții.

Protocol de recuperare
Faza I: Săptămânile 1 – 4 (Fară exerciții de mobilizare a gleznei în primele 4
săptămâni.)

Exerciții izometrice ale gleznei, sub imobilizare, imediat post-operator.

Executați cate 5 contracții de 5 secunde, de 5 ori pe zi.
Exerciții de mers cu cârje pentru a minimaliza compensarea

Exerciții
Mișcări active ale degetelor
Mișcări de ridicare a membrului inferior cu genunchiul în extensie
Exerciții ale mușchilor cvadriceps/gluteali
Mers pe bicicleta (folosindu-vă doar de piciorul sănătos)

Faza II: Săptămânile 4 - 6

Control radiologic la 4 săptămâni pentru a monitoriza vindecarea
 În funcție de controlul radiologic, este permisa încărcarea parțial progresiva, cu
ajutorul cârjelor, piciorul fiind în continuare imobilizat în atela gambiero-podala
Începeți exerciții ușoare de mobilizare a gleznei și exerciții izotonice ale gleznei
fară/cu încărcare parțială
Tratamente ale țesuturilor moi pentru controlul tumefacției locale, pentru mobilitate și
pentru vindecarea acestora

Faza III: Săptămânile 6 - 8

Control radiologic la 6 săptămâni
În funcție de controlul radiologic, puteți progresa gradul de încărcare, renunțând și la o
cârjă
Puteți renunță la imobilizare, trecând la o orteză de glezna în schimb
Exerciții de mers pentru a normaliza modelul de mișcare
Căutați să realizați o anvergura completa a mișcărilor
Începeți exerciții de întărire și exerciții de echilibru

Faza IV: Săptămânile 8 - 12

Progresați exercițiile și activitățile funcționale, cu încărcarea completa a membrului
operat. Evitați activitățile de impact până la săptămână 12.
Pacientul poate renunță la orteză de glezna daca prezinta un control dinamic și o
stabilitate satisfăcătoare a gleznei
Scopul este reprezentat de anvergura completa a mișcărilor la 12 săptămâni post-
operator

Faza V: După săptămână 12

Începeți exercițiile specifice sportului practicat de dumneavoastră
Creșteți intensitatea exercițiilor de întărire, de echilibru, de coordonare pentru
revenirea graduala la activitățile sportive
După o evaluare atenta a kinetoterapeutului, puteți reveni la sportul practicat de
dumneavoastră

Exerciții ușoare, pentru mobilitatea gleznei și tonizarea musculaturii:

 din șezut, se execută circumducția gleznei în ambele direcții;

 din șezut pe scaun, se apropie halucele unul de celălalt și se presează linia interioară a
acestora;
 tot din șezut pe scaun, se execută alternativ flexia plantară a piciorului
 din decubit dorsal, cu genunchii complet extinși, se efectuează alternativ flexii
plantare și dorsale ale piciorului;
 pedalare la bicicleta timp de 5 minute;
 din sezând, se execută cu piciorul pe placa de propriocepție mișcări de flexie, extensie,
abducție, adducție și circumducție;
 cu piciorul pe skate-board, se execută mișcări înainte și înapoi;
 flexie plantară și dorsală cu banda elastic
Creșterea progresivă a complexității exercițiilor:

 cu sprijin de spătarul unui scaun, se execută contracții izometrice, cu conștientizarea

tensiunii musculo-tendinoase prin control vizual și prin palpare;
 stânde pe un picior, cu sprijin de spalier, iar când echilibrul se înbunătățește fără nici
un sprijin;
 din decubit dorsal, cu coxofemurala întinsă și genunchiul foarte ușor flectat, prin
presiune asupra calcaneului, asistentul se opune atat flexiei plantare a piciorului cât și
extensiei genunchiului;
 din șezând, pacientul încercă să adune un prosop care este întins pe jos, doar cu
ajutorul degetelor de la picior;
 din șezând pe podea, cu o bandă elastică prinsă în jurul piciorului, se trage spre
exterior împotriva rezistenței, și se menține timp de 3-4 secunde;

Exerciții pentru echilibru, din poziție încărcată:

 mers pe plan înclinat, cu ridicarea alternativă a genunchilor la piept și cu executarea

flexiei dorsale maximă a piciorului;
 mersul pe teren variabil (cel mai fiziologic exercițiu activ);
 din ortostatism în sprijin unipodal pe piciorul afectat, cu ochii închiși;
 din ortostatism în sprijin unipodal pe piciorul afectat și cu celalalt picior ținut la spate
în mână, se execută dezechilibrarea pacientului de către asistent cu împingeri ușoare
de la sopate, în toate direcțiile;
 mersul pe vârfuri, pe călcâie, pe marginea externă și internă a piciorului, pentru
antrenarea selectivă a musculaturii dorite;
 în ortostatism pe placa mobilă, cu sprijin unipodal pe piciorul afectat;
 BIBLIOGRAFIE

1. Victor Papilian, Anatomia omului, Volumul I Aparatul locomotor, pag 142, 242-251, Ed.
Didactică şi pedagogică – Bucureşti, 1982.
2. Tomoaia Gheorghe, Traumatologie osteo-articulară, pg 379-382, Ed. Medicală
Universitară “I. Haţieganu” Cluj-Napoca, 2004
3. László Irsay, Popa Alina, Anatomia aplicată a aparatului locomotor, pag 157-175, Editura
Medicală Universitară ”Iuliu Hațieganu” Cluj, 2015.

REFERINȚE
1. ”Articulația Gleznei”,
http://solutions.3m.com/3MContentRetrievalAPI/BlobServlet?
lmd=1424179474000&locale=ro_RO&assetType=MMM_Image&assetId=1361841763647&
blobAttribute=ImageFile
(ACCESAT LA DATA DE 28.01.2024, ORA 18)

2. ”Biomecanica membrului inferior”,

http://solutions.3m.com/3MContentRetrievalAPI/BlobServlet?
lmd=1424179474000&locale=ro_RO&assetType=MMM_Image&assetId=136184176
3647&blobAttribute=ImageFile
(ACCESAT LA DATA DE 28.01.2024, ORA 18)