Leziunea de menisc

Genunchiul, cea mai mare articulatie a corpului, este deosebit de predispus si vulnerabil
atat la traumatismele directe cat si la cele indirecte atat datorita rolului sau in biomecanica
statica si dinamica a membrului inferior cat si datorita slabei sale acoperiri cu tesuturile moi.
Meniscurile, denumite după echivalentul grec al cuvântului „semicerc”, sunt doua
structuri fibrocartilaje intraarticulare semilunare ca forma situate intre capatul distal al
femurului si capatul proximal al tibiei. Meniscul lateral este mai mobil si mai rezistent decat cel
medial, astfel se explica de ce rupturile meniscului medial sunt mult mai frecvente decat cele ale
meniscului lateral.

Meniscurile sunt vascularizate din plexul capilar perimeniscal in treimea lor periferica
numita si zona rosie; restul, zona de tranzitie si zona alba hranindu-se direct din lichidul articular
si avand un potential scazut de vindecare spontana. Gradul de vascularizatie este direct
proportional cu potentialul de vindecare al meniscului.

1
 Principalele roluri ale meniscurilor sunt:
-de ameliorare a congruentei dintre condilii femurali si tibiali, permitand alunecarea acestora
la nivel intraarticular ;
-de stabilizare a genunchiului, centrand sprijinul femurului pe tibie;
-de amortizare a socurilor, reducand incarcarea exercitata asupra cartilajelor articulare in
timpul miscarilor.
Leziunile meniscurilor pot fi clasificate in functie de cauza leziunii in:
-traumatice (traumatism direct sau indirect, de regula la tineri\adulti cu menisc sanatos
anatomopatologic);
-degenerative (miscare uzuala sau obisnuita, de regula la supraponderali \vartnici\sportivi
suprasolicitati cu menisc uzat\subtiat).
Leziunile meniscale pot fi evaluate cu ajutorul rezonantei magnetice – RMN utilizand
clasificarea Stoller care descrie leziuni gradul 1, 2 şi 3; meniscul normal este considerat ca si
leziunea de gradul 0. Astfel conform Stoller:
-leziunile gradul 1 (modificari punctiforme de semnal, intrameniscale, fara extensie la suprafata
articulara) sunt leziuni degenerative;
-leziunile gradul 2 (modificari liniare de semnal, intrameniscale, fara continuitate la suprafata
articulara) pot fi degenerative sau traumatice;
-leziunile gradul 3 (modificari liniare de semnal, intrameniscale, cu lezarea suprafei articulare a
meniscului) semnifica ruptura de menisc.
In functie de directia rupturii meniscului exista mai multe tipuri de leziuni de menisc:
toarta de cos, longitudinala, oblica sau in „cioc de papagal” si radiara.

2
 Sportivii cei mai expusi la aparitia leziunilor de menisc sunt cei care pot efectua miscari
gresite ale genunchiului (in special miscarea de torsiune sau rotatie asociata cu flexia
genuchiului si cu tibia fixata prin intermediul piciorului in sprijin pe toata talpa la sol) in timpul
activitatii sportive (practica fotbal, baschet, tenis, schi).
Un alt mecanism de producere este cel de compresie sau de strivire a genunchiului
(traumatismul genunchiului); se poate realiza in cadrul sporturile de contact (judo, karate-
traumatisme ale genunchiului) sau cei care suprasolicita genuchiul (haltere, sarituri in lugime ).
Leziunile de menisc legate de sport apar adesea impreuna cu alte leziuni ale
genunchiului, cum ar fi: leziunile de ligament incrucisat anterior, ligament colateral medial si
lateral.
Simptomatologia rupturii de menisc variaza in functie de gravitate, ruptura completa
sau nu (ciupitura de menisc) si de existenta leziunilor colaterale. Caracteristic la nivelul
meniscului nu exista terminatii nervoase astfel ca durerea (principalul simptom) este datorata
tumefierii si leziunii tesuturilor inconjuratoare. Simptomatologia clinica este progresiva si
influentata si de atitudinea terapeutica; astfel in leziunile mai grave, dupa cateva zile (mai ales
daca nu se face repaus), genunchiul devine treptat mai rigid, mai tumefiat si mai dureros.
In momentul traumatismului pacientul percepe un zgomot sau un cracment (un click),
specific uneori (in ciupiturile de menisc) durerea poate sa apara mai tarziu. Tabloul clinic mai
cuprinde:
-limitarea mobilitatii pana la blocare;
-tumefiere;
-senzatia de instabilitate a genunchiului;
In functie de tipul de ruptura, marimea acesteia si localizare, exista doua tipuri de
tratamente : conservator sau non-chirurgical si chirurgical.
Tratamentul chirurgical cuprinde:
-artroscopia in cazul unei rupturi majore a meniscului;
-meniscectomie (extragerea portiunii rupte din menisc si regularizarea meniscului restant);
-sutura (reparatia) meniscului rupt.

3
 Postoperator timp de aproximativ 10 zile, genunchiul operat este protejat intr-o atela
sau un bandaj compresiv, ambulatia se face cu ajutorul unei carje, se evita total sprijinul pe
membrul afectat. Incepand cu a 2 zi dupa operatie se initiaza kinetoterapia specifica, exercitii
izometrice ale musculaturii care inlacateaza genunchiul, mobilizari pasivo-active ale gleznei si
soldului cu genunchiul intins. Dupa scoaterea firelor se trece la remobilizarea treptata a
genunchiului, mersul se face cu sprijin partial pe membrul afectat, folosindu-se bastonul sau
carja; la aproximativ 3-4 saptamani se renunta la acestea iar urcatul si coborarea scarilor se face
doar dupa 4 saptamani. Treptat se va executa un program de kinetoterapie adaptat si
individualizat pentru fiecare pacient in parte (principiile detailate la metode de recuperare la
tratamentul conservator).
Tratamentul conservator curinde: tratament igieno-dietetic si profilactic, medicamentos
si de recuperare.
Tramentul igieno-dietetic si profilactic in cadrul rupturii de menisc cuprinde reguli
generale aplicabile si in alte patologii:
-aplicarea cat mai rapida a protocolului PRICE (protectie, repaus functional a membrului
respectiv, gheata local, bandaje compresive si mentinerea membrului inferior in elevatie);
-evitarea eforturilor fizice intense si a pozitiile vicioase prelungite pe parcursul intregii perioade
de recuperare;
-obtinerea unui indice de masa corporala corespunzator fiecarui pacient;
-reluarea progresiva a efortului fizic, folosirea bandajelor elastice (genunchiere) si a pantofilor
cu talpa moale pentru protectie dupa reluarea activitatii sportive.
Tratamentul medicamentos se poate administra topic local (unguente cu
antiinflamatoare sau infiltratii intraarticulare cu xilina) si general cu AINS si antialgice.
Obiectivele tratamentului de recuperare sunt:
a) reducerea durerii;
b) cresterea stabilitatii;
c) imbunatatirea mobilitatii;
d) coordonarea miscarii membrului inferior.

4
 Metodele de recuperare utilizate sunt: electroterapie, kinetoterapia,
hidrokinetoterapia, hidrotermoterapia, masaj, tratament balneologic.
Pe masura de durerile si inflamatia dispar, se recomanda efectuarea unui program
individualizat de exercitii de kinetoterapie, respectand principiul progresivitatii si sindoloritatii,
pentru redobandirea stabilitatii si a controlului dinamic pentru mers si alegare. Programul de
kinetoterapie trebuie monitorizat si defalcat pe obiective clare si graduale, astfel se va urmari
cresterea mobilitatii genunchiului, fortificarea musculaturii care inlacateaza genunchiul si
recastigarea coordonarii si echilibrului in ortostatism, mers si in cadrul activitatilor specifice
sportului desfasurat.