Biletul 6

1.Fracturile . Simptomatologie ,principii de tratament

Fractură se numeşte dereglarea continuităţii osului, care sur- vine după o acţiune asupra lui a
factorilor traumatizanţi cu o ener- gie ce-i depăşeşte rezistenţa.

Manifestările clinice - pot fi de ordin general şi local. În focarele izolate, simptomatologia generală se
manifestă mai puţin. Ea devine mai evidentă, iar în unele situaţii chiar periculoasă, în politraumatisme
(fracturi multiple, asociate cu leziuni viscerale) fiind o parte componentă a maladiei traumatice.
Manifestările locale se bazează pe datele subiective prezentate de traumatizat şi pe cele obiective
depistate la examenul clinic loccal.

Simptomele fracturilor se clasifică în două grupe:

1) de probabilitate (sunt prezente şi în alte traumatisme mecanice):

a) durere în focarul fracturii; b) echimoză, uneori tardivă;

c) edemaţierea ţesuturilor sectorului traumatizat; d) dereglarea funcţiei segmentului traumatizat;

2) de certitudine (siguranţă):

a) mişcări anormale (patologice); b) crepitaţie osoasă în focarul fracturii;

c) deformarea, dezaxarea, scurtarea anatomică a segmentului;

d) lipsa mişcărilor active şi pasive, palparea, în unele situaţii, a întreruperii osoase

e) prezenţa fracturilor pe radiogramele segmentului traumatizat, efectuate obligatoriu în 2 incidenţe

(anteroposterilor şi în profil) împreună cu articulaţiile învecinate, cu stabilirea sediului fracturii, tipului
ei, formei de deplasare şi altele

Principiile de tratament al fracturilor

1. Tratamentul fracturilor trebuie început chiar la locul traumatizării, prin acordarea corectă a primului
ajutor, care include:

a) administrarea analgezicelor (enteral, subcutanat, intramus- cular);

b) imobilizarea traumatizatului pentru transportarea lui la spital – cu mijloace standard (atele Kramer,
pneumatice etc.) sau improvizate

c) în fracturile deschise, la indicaţie, se efectuează hemostaza cu garou, pansamentul compresiv şi

pansamentul aseptic

d) în traumatismele grave, cu decompensarea funcţiei organelor vitale: respiraţie artificială, masaj extern
de cord, se urgentează transportarea la instituţia medicală specializată (în traumatologie)

2. Tratamentul fracturilor se organizează pe principiul chirurgiei de urgenţă, principalul scop fiind

salvarea vieţii bolnavului (deşocarea, hemostaza definitivă, refacerea respiraţiei, rezolvarea compresiunii
cerebrale) şi profilaxia complicaţiilor grave ce pot ameninţa viaţa
. 3. În politraumatisme, una din componentele cărora sunt şi fracturile, asistenţa chirurgicală se efectuează
pe principiul leziunii dominante, care la moment prezintă pericol pentru viaţa bolnavului sau îi poate
cauza grave complicaţii.

4. Metodele de tratament al fracturilor vor fi alese în funcţie de starea şi vârsta pacientului, numărul
fracturilor, înzestrarea instituţiei cu utilaj, instrumentar, gradul de pregătire al cadrului medical etc.

5. Profilaxia complicaţiilor infecţioase în fracturile deschise se face prin: toaleta chirurgicală a focarului
fracturii, rezolvarea problemei de stabilizare a fragmentelor, asigurarea concentraţiei optime în focar a
preparatelor antibacteriene, corectarea şi ameliorarea stării imunologice etc.

6. Reducerea fragmentelor deplasate, alte manipulaţii pentru diagnostic şi tratament trebuie asigurate cu
anestezie adecvată: a) anestezia focarului de fractură; b) anestezie regională (trunculară, rahidiană); c)
anestezie generală.

7. Reducerea fragmentelor deplasate, care necesită intervenţie ortopedică sau chirurgicală, trebuie
asigurată cu anestezie adecvată (locală – în focar, regională sau generală). În tratamentul ortopedic,
reducerea fragmentelor se realizează prin mijloace nesângerânde:

a) manuală – cu mâinile, ortopedul reduce segmentul distal la cel proximal, verificându-şi acţiunile prin
Rx-tv sau radiograme;

b) reducerea prin tracţiune transcheletică.

8. Fragmentele reduse se stabilizează prin diverse metode, până la consolidare

.a. După o reducere ortopedică reuşită, fragmentele se stabilizează prin aplicarea pansamentului ghipsat în
formă de atele, circulare, în funcţie de segmentul traumatizat, cu respectarea principiului de imobilizare a
2 articulaţii adiacente segmentului diafizar fracturat.

b. După obţinerea reducerii fragmentelor (confirmată radiolo- gic) prin tracţiune scheletică, ea va
continua încă 3–4 săptămâni, până la formarea între fragmente a calusului osos primar, apoi se efectuează
imobilizarea ghipsată, până la consolidarea definitivă.

c. După reducerea sângerândă a fragmentelor, se efectuează stabilizarea lor prin utilizarea unor fixatori.
Acest procedeu poartă denumirea de osteosinteză a fragmentelor.

Există două metode de osteosinteză: internă şi externă.

Osteosinteză internă – amplasarea fixatoarelor sub tegumente, cu suturarea completă a plăgii.

Osteosinteză externă – utilizarea aparatelor de fixare externă, cu care e posibilă reducerea, apoi şi
stabilizarea fragmentelor.

9. Utilizarea pe larg a factorilor fizici (gimnastică curativă, tratament balneoclimateric) contribuie la

recuperarea deplină a funcţiei segmentului traumatizat.

10. Concomitent, trebuie tratate şi alte maladii, stări patologice, care au fost diagnosticate la traumatizat.

2.Luxatiile antebratului . Clasificare, simptomatologie,

diagnostic,principia de tratament.
Clasic se consideră că luxaţia cotului se produce prin căderea pe mână şi antebraţul în hiperextensie.
Exagerarea valgusului rupe ligamentul colateral intern şi capsula adiacentă sau cauzează smulgerea
epitrohleei.

Clasificarea:

I. Luxaţii convergente, în care scheletul antebrahial rămâne întreg şi se deplasează în bloc faţă de paleta
humerală posterior. Variantele luxaţiilor: cu deplasare posterioară, anterioară, posteriomedială şi
posteriolaterală.

A. Luxaţia cu deplasare posterioară este cea mai frecventă. Relieful cotului este mult schimbat, tumefacţia
globală, olecranul proeminent posterior, antebraţul se află în semiflexie (60) şi este susţinut de mâna
oprită în poziţie „de umilinţă”. Antebraţul se blochează în flexie şi extensie şi apar mişcări anormale de
lateralizare.La palpare, olecranul este proeminent posterior şi situat deasupra liniei epitrohleo-
epicondiliene, iar paleta humerală se palpează înainte. Mobilitatea cotului lipseşte şi orice tentativă de
mişcare pasivă este foarte dureroasă. Examenul radiografic obligatoriu confirma deducţia
clinică .Tratamentul este cel ortopedic. Regula generală: toate luxaţiile cotului trebuie reduse de urgenţă
şi sub anestezie generală. Bolnavul este aşezat în decubit dorsal. Metoda de reducere: chirurgul ţine braţul
cu ambele mâini: cu policele aşezate pe olecran, iar celelalte degete înaintea braţului; asistentul trage de
antebraţ, care este treptat flexat şi în supinaţie, iar chirurgul apasă pe olecran în anterior, pe când paleta
humerală o trage în posterior. Controlul reducerii se face prin mişcări pasive în articulaţie şi radiografic.
Imobilizarea se face în atelă ghipsată posterioară cu antebraţul în flexie de 90 pentru 2 săptămâni, după
care imediat începe un curs de gimnastică curativă, proceduri fizioterapeutice.

B. Luxaţia cu deplasare anterioară se întâlneşte mai rar şi, de obicei, este însoţită de fractura olecranului,
capului radiusului sau a coronoidei. Toate ligamentele sunt rupte şi se pot asocia cu leziuni ale vaselor
humerale şi elongaţii ale nervilor median şi ulnar.Diagnosticul clinic: antebraţul este în extensie şi, la
privire, alongat. Deformaţia este accentuată, nu se palpează capul olecranului; în schimb, se palpează
extremitatea inferioară a humerusului şi coronoida. Diagnosticul se confirmă prin radiografia de profil.
Tratamentul este ortopedic. Sub anestezie generală de scurtă durată, un asistent fixează braţul, iar altul
face tracţiune de antebraţul bolnavului. Chirurgul apasă cotul în jos şi înapoi, antebraţul fiind încet flexat
la 120–130. Imobilizarea se aplică ca şi în luxaţia cu deplasare posterioară. În caz de fractură a
olecranului, este indicată reducerea deschi- să şi osteosinteza cu şurub sau hoban.

C. Luxaţiile cu deplasare posteriomedială a oaselor antebraţului sunt incomplete, cu o deformaţie

neînsemnată, şi se pot com- plica cu leziunea nervului ulnar. Reducerea este ortopedică fără dificultăţi,
sub o anestezie generală de scurtă durată.

D. Luxaţiile cu deplasare posteriolaterală sunt rare; ele apar în urma acţiunii directe a unui mecanism.
Clinic se manifestă printr-o deformaţie în linie transversală, proeminentă înăuntrul paletei humerale.
Dereglarea funcţională e totală. Nervul radial poate fi elongat, cu tulburări de sensibilitate. Tratamentul
este ortopedic, cu imobilizare ghipsată pe 10–12 zile.

II. Luxaţii divergente, în care un os al antebraţului se depla- sează într-o parte, iar celălalt os – în altă
parte. Ele se întâlnesc rar . Când se produc, ligamentele radioulnare superioare se rup şi, prin înfundarea
humerusului, cele două oase se deplasează divergent. Clinic, cotul este mărit în volum anteroposterior,
mişcă- rile sunt imposibile şi dureroase. Reducerea se efectuează sub anestezie generală, prin manevre
inverse deplasării. În cazurile ireductibile, este necesară interven- ţia chirurgicală cu plastia ligamentului
inelar. Imobilizarea ghipsată – 3 săptămâni, cu continuarea tratamentului de recuperare a funcţiei
articulaţiei cotului.
3.Leziunile capsuloligamentare ale articulatiei genunchiului, leziunile de
menisc. Clasificare,simptomatologie,diagnostic,principii de tratament.
Articulaţia genunchiului este formată din suprafeţele articulare ale condililor femurali, platoului tibial
şi rotulei; ea este cea mai mare şi mai complexă articulaţie din corpul uman. Stabilitatea componentelor
osoase în această articulaţie este asigurată de capsula articulară întărită de 6 ligamente:

 ligamentul rotulian plasat anterior;  ligamentul posterior (ligamentul Winslow);

 ligamentul lateral extern (colateral fibular);  ligamentul lateral intern (colateral tibial);

 ligamentul încrucişat anterior;  ligamentul încrucişat posterior.

Ruptura unuia sau a mai multor ligamente provoacă instabilitate articulară. Sunt cunoscute instabilităţi
articulare de genunchi: mediale, laterale, anterioare, posterioare şi rotaţionale.

SImptomatologie Bolnavii acuză dureri în genunchi, impotenţă funcţională, iar uneori pot resimţi o
senzaţie de scăpare a gambei. La examinare de obicei se constată o poziţie de semiflexie în genunchi,
aceasta fiind starea de repaus articular. Articulaţia este deformată, mărită în volum din cauza revărsatului
articular.

Clinic constatăm:

1. „Şoc rotulian” – se determină prin următoarea manevră. Cu policisul şi mediusul comprimăm

concomitent recesurile sinoviale ale articulaţiei, pentru a mări volumul lichidului în spaţiul subpatelar, iar
cu indexul apăsăm rotula. Balotajul acesteia indică prezenţa revărsatului articular, fără a putea determina
natura lui.

2. Hemartroza articulaţiei genunchiului – se stabileşte prin puncţie. Sângele depistat în conţinutul

articular indică asupra unei leziuni recente intraarticulare. Prezenţa unor pete de grăsime pe suprafaţa
revărsatului sanguinolent extras demască coexistenţa unei fracturi articulare.

3. Instabilitate medială – se determină în leziuni ale ligamentelor colateral medial şi încrucişat anterior.
Verificarea acestui semn se face cu pacientul în decubit dorsal. Medicul sprijină cu o mână spaţiul
popliteu, iar cu cealaltă apucă glezna şi o forţează în valgus. Mărirea amplitudinii în valgus faţă de
genunchiul sănătos se consideră drept un semn pozitiv în favoarea leziunii.

4. Instabilitate laterală – se determină prin tehnica descrisă anterior, forţând însă gamba în varus.
Creşterea amplitudinii faţă de genunchiul sănătos semnifică ruptura ligamentului colateral lateral.

5. Instabilităţi anteroposterioare – se determină prin testul sertarului: bolnavul este plasat în decubit
dorsal, cu genunchii la 90 şi picioarele sub coapsa examinatorului, care trage anterior sau împinge spre
posterior gamba. Deplasarea gambei cu mai mult de 1 cm faţă de condilii femurali spre anterior şi mai
mult faţă de ge- nunchiul controlateral denotă o ruptură a ligamentului încrucişat anterior. Pentru
depistarea instabilităţii posterioare se procedează ca mai sus, cu diferenţa că extremitatea proximală a
gambei este împinsă spre posterior.

6. Instabilităţi rotaţionale – se determină prin mişcări de rotaţie a gambei spre extern şi intern cu
genunchiul flectat între 30 şi 80.

Leziunile meniscale Sunt cele mai frecvente leziuni ale genunchiului. Sunt cunoscute 5
tipuri de leziuni meniscale:
 1) leziunea nedislocată a meniscului – cel mai des situată la nivelul cornului posterior, pe porţiunea
avasculară, dar care se poate extinde şi pe alte suprafeţe ale lui;

2) leziunea dislocată a meniscului (în „toartă de coş”);

3) leziunea în „cioc de papagal” – o combinaţie de două le- ziuni: radială şi longitudinală;

4) leziunea radială – caracteristică meniscului extern; afectează mai frecvent treimea mijlocie;

5) leziunile orizontale – acompaniază un proces degenerativ şi au drept sediu de preferinţă cornul

posterior.

Simptomatologie Bolnavii se prezintă la medic acuzând dureri la nivelul genun- chiului, hidrartroză,
senzaţie că se deplasează ceva în genunchi la anumite mişcări, iar uneori pentru blocajul repetat al
genunchiului. Examinarea articulaţiei denotă durere la palparea interliniei articulare pe partea afectată.

Examinări paraclinice Cea mai pe larg răspândită investigaţie rămâne a fi ultrasono-grafia. Deşi nu
acoperă întregul spectru de leziuni meniscale şi ligamentare, ea poate diagnostica afecţiunea. Artrografia
cu substanţă de contrast se utilizeză din ce în ce mai puţin. Rezonanţa magnetică nucleară tinde să
înlocuiască, în ţările dezvoltate, artrografia şi investigaţia artroscopică diagnostică (nu cea terapeutică). În
cazul leziunilor meniscale, indicaţiile radiografiei sunt evidente în cazul în care s-a produs şi o smulgere
osteocartilaginoasă sau când meniscul este calcificat. La ora actuală investigaţia de bază în diagnosticul
leziunilor de menisc, ale ligamentelor, rupturilor capsulare, leziunilor cartilajului este considerată
artroscopia.

Tratament Este obligatorie efectuarea puncţiilor articulare repetate, cu evacuarea lichidului hemoragic
acumulat în urma traumatismului şi introducerea articulară a anestezicelor; se aplică imobilizarea
articulaţiei genunchiului. Ulterior se efectuează manevrele diagnostice pentru determinarea instabilităţii
articulaţiei. Astfel, cel mai indicat este tratamentul chirurgical: cele mai clare avantaje le prezintă
meniscectomia artroscopică, care poate rezolva o largă varietate de leziuni – începând cu cele ale
meniscului şi până la tehnicile complicate de reconstrucţie a ligamentelor. Utilizarea artroscopiei în
defavoarea artrotomiei clasice se datorează traumatismului minim pe care îl provoacă, perioadei scurte de
recuperare, riscului minim de infecţie, posibilităţii de a efectua intervenţia atât pe compartimentul extern,
cât şi pe cel intern.

4.Coxartroza. Definitie, clasificare, simptomatologie,

tratamentul conservator si chirurgical .
ARTROZA DEFORMANTĂ A ARTICULAŢIEI ŞOLDULUI (COXARTROZA)- Este o maladie
generativ-distrofică a articulaţiei şoldului, care se caracterizează prin destrucţia cartilajului articular al
capului femural şi al acetabulumului, cauzată de mai mulţi factori.Cauze ale declanşării sunt un şir de
patologii, iar în multe cazuri, cauza rămâne necunoscută.

Din aceste considerente, coxartrozele sunt clasificate în primare şi secundare.

Coxartrozele primare se mai numesc şi idiopatice; cauza lor pot fi unii factori de ordin general sau
constituţional, care pe la vârsta de 40 ani şi mai târziu conduc la dereglări metabolice ale cartilajului
formaţiunilor osoase ce formează articulaţia şoldului şi apoi la destrucţia lui.

Coxartrozele secundare sunt consecinţe ale unor patologii, traumatisme locale ale articulaţiei şoldului.
Coxartroza secundară, de asemenea, poate fi consecinţă a proceselor infecţioase-purulente, specifice (tbc),
precum şi a artritei reumatoide.
În funcţie de factorii ce pot cauza patologia, coxartrozele pot avea următoarele forme

 involutive;  displazice;  postosteocondrozice  după patologii vasculare

 posttraumatice;  postinfecţioase;  artroză metabolică toxică;  idiopatice.

Clinica

1. Durerea la mers este simptomul principal. Ea apare după o oarecare distanţă şi impune bolnavul să se
oprească pentru câteva minute, după care mersul este mai mult sau mai puţin uşurat. Durerea dispare în
repaus. Din cauza durerii, mersul este şchiopătat, urcarea şi coborârea scărilor sunt deosebit de dureroase.
„Durerile de start” sunt pronunţate, iar pe parcursul mersului se micşorează, apoi, după un repaus, apar
din nou. Durerile din regiunea şoldului iradiază în articulaţia genunchiului, altă dată durerea este numai în
genunchi, fapt ce face dificilă diagnosticarea coxartrozei în debut.

2. Unii bolnavi pot să perceapă uneori, în diferite poziţii sau mişcări ale membrului pelvin, cracmente în
articulaţia şoldului.

3. Unii bolnavi pot avea episoade de blocaj al articulaţiei, cu înteţirea bruscă a durerilor.

4. Atitudinea vicioasă a şoldului apare mai târziu, datorită contractării musculare. Apariţia incongruenţei
articulare agravează durerea, spasmatizarea, contractura musculară. Şoldul se instalează în flexie,
adducţie şi rotaţie externă. Această poziţie vicioasă poate fi compensată, mascată de atitudinea
compensatoare a bazinului şi a coloanei vertebrale. Astfel, flexia coapsei este compensată de o
hiperlordoză lombară, adducţia coapsei – printr-o ridicare a bazinului pe partea bolnavă, iar rotaţia
externă – printr-o rotaţie anterioară a bazinului pe partea bolnavă. În examinarea bolnavului numai după
corecţia acestor atitudini de compensare se poate aprecia exact amplitudinea atitudinii vicioase a şoldului.

5. Limitarea mişcărilor. Primele semne apar la intenţia bolnavului de a-şi încrucişa genunchii, la
imposibilitatea de a se încălţa pe partea bolnavă (semnul pantofului Duverney) – el se încalţă de la spate,
flectând genunchiul. Flexia coapsei poate să fie limitată până la 90 sau chiar şi mai puţin. Abducţia este
limitată considerabil şi destul de precoce în raport direct cu flexia. Rotaţia internă şi ceva mai puţin cea
externă sunt limitate, în comparaţie cu şoldul sănătos.

6. Hipotrofia coapsei şi a fesei apare mai târziu.

Examenul radiografic Radiograma pune în evidenţă: pensarea (micşorarea) spaţiului articular, alterarea
structurilor osoase ale capului femural şi ale cotilului, cu deformarea lor, osteofitoza şi deplasarea capului
în raport cu cotilul.

Conform clasificării N.S. Kosinskaia manifestările radiografice în diferite stadii sunt destul de
caracteristice.

În stadiul I -apare o micşorare moderată a articulaţiei, mici osteofite marginale ale cotilului, mai ales în
sprânceana superioară, fapt ce creează impresia de afundare a cotilului. În regiunea sprâncenei superioare
a cotilului apare osteoscleroza subcondrală, concomitent cu cea din regiunea capului femural. Osteofitoza
cefalică se întâlneşte foarte rar în I stadiu.

În stadiul II al coxartrozei, concomitent cu avansarea sindromului algic şi limitarea mişcărilor,

radiograma se constată o pensare evidentă a spaţiului articular, creşterea osteofitozei cotiloidiene şi
cefalice femurale, care măresc suprafaţa articulară a acestor elemente. Osteofitele de pe sprânceana
inferioară a cotilului treptat împing cranial capul femural, subluxându-l. Osteofitul masiv al sprâncenei
superioare a cotilului şi capul femural deformat subluxat formează împreună o neoartroză.
 În stadiul III manifestările clinice sunt foarte expresive; radiografic, predomină manifestările de
destrucţie: distanţa articulară treptat dispare, suprafeţele osoase lipsite de stratul cartilaginos sunt divizate
de o interlinie neuniformă, subţire. Capul fe-mural şi fosa cotiloidă sunt puternic deformate. Se schimbă
şi structura osoasă: unele sectoare – de osteoporoză, chisturi; altele – de scleroză. Masa substanţei osoase
creşte pe contul osteofitozei; în comparaţie cu norma.

Tratamentul Conform datelor de ultimă oră, coxartroza este o boală ce ţine de domeniul chirurgiei
ortopedice.

Terapia conservatoare trebuie să se bazeze pe utilizarea preparatelor care vor ameliora microcirculaţia,
vor stimula metabolismul şi regenerarea în cartilajul articular.

1. Dintre acţiunile nemedicamentoase cele mai importante sunt masajul şi gimnastica curativă, care
trebuie efectuate conştient şi pe o lungă durată.

2. Fizioterapia – fonoforeză cu hydrocortizon, electroforeză cu litiu, fototerapie cu raze laser, băi cu apă
ce conţine sulf (Ca- hul) şi radon (Hmelnik), aplicaţii de ozocherită, parafină, nămol.

3. Dintre preparatele medicamentoase la etapele iniţiale I–II – contrical (inhibitor al proteazelor): –

artreparon (mulcatrun) – are tropism la cartilajul distrofic al articulaţiei, ameliorează metabolismul
articular, favorizează reparaţia cartilajului; – antiinflamatoarele nesteroide (diclofenac, naprosin, piroxi-
cam ş.a.); – analgezice (dexalgin ş.a).

4. Despovărarea articulaţiei prin cârje, baston, tracţie prin manşon.

Tratamentul chirurgical Numai tratamentul chirurgical îl poate salva pe bolnav de dureri pe un termen
îndelungat. Sunt 2 grupe de operaţii, în funcţie de scop.

1. Operaţiile curativ-profilactice – se efectuează până la dezvoltarea clinică a artrozei sau în stadiul

iniţial, când încă se poate restabili biomecanica articulaţiei în displazia ei, se poate ameliora
microcirculaţia, se poate lichida deplasarea fragmentelor şi restabili axa în consolidarea incorectă a
fracturilor:  osteotomiile extraarticulare de corecţie în displaziile evidente;
 osteotomiile subtrohanteriene de valgizare, varizare, de derotaţie;
-operaţiile supraacetabulare de reconstrucţie;
 operaţiile de lichidare a hiperpresiunii în articulaţie  ablaţia din capul femural a
ţesutului necrotizat osos prin rezecţie segmentară sau din canalul format extraarticular prin col,
trohanter şi completarea defectelor cu transplant osos sau cu implanturi din ceramică.

2. Operaţiile curative pot fi clasificate în 2 grupe: paliative şi patogenetice. Ele au de rezolvat trei
scopuri: reducerea durerilor, majorarea amplitudinii de mişcări şi stoparea procesului degenerativ în
articulaţie.
a.Operaţia Voss de detenţă musculară prin secţionarea marelui trohanter, tractului ilios tibial şi a
muşchilor adductori sau varianta Cordier, care le asociază cu secţionarea muşchiului iliopsoas.
b. Osteotomia intertrohanteriană, argumentată biomecanic de Pawwels. El a demonstrat posibilitatea
optimizării corelaţiei capului femural şi cotilului, schimbarea zonelor supraîmpovărate, scoaterea de
sub povară a zonei deteriorate
c. Osteotomie subtrohanteriană McMurray de varizare, valgizare, detorsie, flexo-extensorie, de
medializare, scurtare. Fixarea cu plăci speciale evită imobilizarea ghipsată, cu începerea precoce a
mişcărilor.
d. Artroplastia şoldului este o intervenţie chirurgicală radicală, care constă în înlocuirea articulaţiei
bolnave cu o endoproteză totală de şold.
e. Artrodeza articulaţiei şoldului poate fi efectuată la persoanele tinere, adultul tânăr, în coxartroze
unilaterale, cu articulaţia genunchiului la acelaşi membru şi a coloanei lombare normale etc.