A.

TRAUMATISMELE ARTICULARE

Cînd traumatismul acţionează asupra unei articulaţii, aceasta este supusă unor forţe
care tind să deplaseze epifizele dincolo de limitele lor de mişcare fiziologică, producînd,
în acest mod, leziuni ale aparatului capsulo-ligamentar. Aceste leziuni reprezintă
substratul anatomic al entorselor, atunci când nu îngăduie deplasarea permanentă a
epifizelor osoase; iar când conduc la pierderea permanentă a contactului suprafeţelor
articulare, produc luxaţia

A1. ENTORSELE

Entorsa este o leziune traumatică la nivel articular, apare ca expresie a unei distorsiuni
articulare mecanice (mergând de la alungirea pînă la ruptura formaţiunilor ligamentare,
cu tulburări funcţionale determinate de traumatizarea aparatului nervos) fără pierderea
contactului permanent între suprafeţele articulare.
Etiologie.
 Factori favorizanţi:
 Vîrsta: adulţi
 Sexul: masculin
 Practicarea sporturilor.
Este rară la bătrîni (la care epifizele sunt fragile şi expuse mai curînd la fracturi)
precum şi la copii (care au ligamentele elastice).
Localizarea:
 articulaţia gleznei cea mai des întîlnită
 genunchiul pe locul 2,
 articulaţia mediotarsiană, radiocarpiană, articulaţiile degetelor, -mai rar.
Anatomie patologică:
1. Leziuni ligamentare: (caracteristice):
 alungirea, datorită relaxării şi extensibilităţii crescute a ligamentului lezat.
 ruptura sau dezinserţia -totale sau parţiale.
2. Leziunile articulare asociate:
 alterări ale capsulei articulare (deşirată?), la nivelul la care ligamentul rupt aderă la
aceasta.
 ruperea sinovialei,
 lezarea meniscurilor (entorsele genunchiului).
3. Leziunile periarticulare:
 echimoze superficiale şi edem,
 deşirări sau rupturi ale muşchilor şi tendoanelor cu producerea de hematoame
interstiţiale.
 atrofia musculară, instalată la 48 de ore după traumatism (constantă).
Simptomatologie.
a. în primele ore după traumatism:

1
 articulaţia nu se apără
 durerea este puţin importantă, încît mulţi sportivi îşi continuă jocul.
b. examinarea imediată
 mişcările anormale- amplitudinea lor sugerând în mod real întinderea leziunilor
ligamentare.
c. examinarea precoce
 tumefacţia,
 apare în primele ore, uneori atât de intensă şi extinsă, încât maschează reliefurile
articulare şi face dificilă explorarea.
 dacă e dată de o hemartroză, ne sugerează o leziune intraarticulcră (fie o leziune
sinovia1ă, ligamentară internă, o smulgere osoasă sau o leziune meniscală).
 hipertermia este totdeauna prezentă (traduce reacţia vasomotorie);
 punctele dureroase sînt căutate în locuri specifice pentru fiecare articulaţie.
 în entorsa gleznei ligamentul peroneoastragalian este dureros la presiune;
 în entorsa genunchiului se cercetează durerea la inserţia femurală sau tibială a
ligamentelor colaterale, de-a lungul interliniei articulare, precum şi durerea
provocată prin cercetarea mişcărilor anormale;
 mişcările anormale trebuie cercetate cu mare atenţie şi cu multă blândeţe. Se poate
aprecia importanţa mişcării anormale, precum şi poziţia articulară în care ea se
produce. Existenţa unei mobilităţi anormale mari traduce o entorsă gravă;
d. examinarea tardivă
 amiotrofia (se constată la palpare iar mai tardiv la inspecţie).
Examenul radiografic
1. fără substanţă de contrast evidenţiază:
 o eventuală subluxaţie,
 o fractură asociată sau a o smulgere osoasă,
 deplasarea anormală a suprafeţelor articulare – (necesită folosirea unor poziţii
forţate)
2. artrografia cu substanţă de contrast
 poate să pună în evidenţă rupturile capsulo-ligamentare din cadrul entorselor grave
sau dezinserţia capsulo-meniscală (genunchi).
Examenul artroscopic poate evidenţia leziuni intraarticulare, în special la genunchi.
Evoluţie:
 entorsele simple, fără ruptură ligamentară completă, se vindecă în 3 săptămîni cu
recuperare funcţională totală.
 entorsele grave‚ ncu rupturi capsuloligamentare importante, precoce şi corect tratate,
urmate de o bună recuperare funcţională duc la rezultate funcţionale bune.
 când leziunea ligamentară n-a fost corect tratată, evoluţia poate să fie nefavorabilă,
lăsînd o articulaţie dureroasă, cu hidartroze şi entorse repetate cu amiotrofie şi
evoluţie spre artroză.
Tratament

2
a. Conduita de urgenţă:
 combaterea durerii cu antialgice uzuale
 imobilizarea articulaţiei
 cu atele
 eşarfă, bandaj Dessault
 aşezarea articulaţiei într-o poziţie proclivă
 repaus total imediat al membrului, întreruperea activităţii în care s-a produs entorsa,
chiar dacă durerea dă semne de atenuare .
 transportare la spital
 -! transportul se va face cu membrul în repaus, imobilizat şi în poziţie proclivă.
b. La spital:
 examinarea clinică şi radiologică,
 punerea diagnosticului,
 instituirea tratamentului de urgenţă:
 blocajul reacţiilor vasomotorii,
 tratament antiinflamator şi antialgic,
 imobilizarea articulaţiei în aparate gipsate,
 precizarea:
 perioadei de interzicere a sprijinului,
 de păstrare a imobilizării,
 momentului revenirii la control (în general nu este necesară internarea),
 exerciţiilor de prevenire a amiotrofiei.
 în unele entorse uşoare nu este necesară imobilizarea, câteva zile de repaus şi un
tratament regional fiind suficiente,
 evacuarea hidrartrozelor importante,
 internarea în spital în cazul entorselor grave, invalidante, în vederea sancţiunii
chirurgicale.
 SE VA EVITA:
 masajul regiunii,
 mobilizarea forţată “tragerea la loc a articulaţiei, tendoanelor, etc.!”,
 reluarea mobilizării sau a sprijinului înaintea consultului de specialitate,
 administrarea de antialgice puternice înaintea consultului de specialitate.

A2. LUXATIILE

Deplasarea extremităţilor osoase ale unei articulaţii, antrenînd o modificare

permanentă a raporturilor lor, constituie luxaţia. Când pierderea raportului este tota1ă,
luxaţia este completă, iar dacă extremităţile articulare rămân parţial în contact, luxaţia
este denumită incompletă sau subluxaţie.

A2.1. LUXAŢIILE RECENTE

3
Frecvenţă:
 luxaţiilor sunt mai rare decât fracturile,
 luxaţiile membrului superior sunt mai frecvente decât acelea ale membrului inferior.
 sunt rare la copil, din cauza supleţii ligamentare (decolările epifizare sint mai
frecvente); de asemenea sînt rare şi la bătrâni, la care, din cauza osteoporozei senile,
oasele se fracturează mai uşor.
 mai frecvente la sexul masculin decât la cel feminin.
Anatomie patologică.
 sunt lezate capsulele şi ligamentele, mai rar scheletul şi părţile moi din jur.
 leziunile capsulare se produc sub forma unei deşirări care - are forma unei
butoniere, totdeauna situată în punctul slab al articulaţiei interesate.
 sinoviala se rupe în acelaşi timp cu capsula, producând o hemartroză,
 ligamentele sunt dezinserate, rupte, dilacerate,
 epifizele, în. luxaţia pură, nu prezintă modificări esenţiale. Se pot întâlni leziuni minore,
sub formă de fisuri oste-cartilaginoase, smulgeri parţiale epifizare sau tasări trabeculare,
 leziunile părţilor moi pot să fie întâlnite în cursul luxaţiilor sub forma contuziilor sau
a dilacerărilor.
Simptomatologie.
 durerea:
 variabilă ca intensitate: acută în momentul luxaţiei, ea devine treptat mai atenuată şi
mai difuză, dacă se menţine articulaţia imobilizată în poziţia caracteristică antalgică
 se poate exacerba cu ocazia oricărei mişcări.
 impotenţa funcţională:
 este completă de la început, apoi diminuă puţin.
 când contractura musculară nu blochează articulaţia în totalitate, se pot întâlni
mişcări anormale, în vreme ce mişcările fiziologice sunt abolite.
 deformarea regiunii articulare:
 fiecărei articulaţii îi corespunde o morfologie proprie care în caz de luxaţie apare
modificată, chiar la simpla inspecţie, cu condiţia ca examinarea să se facă mai
înainte de apariţia tumefacţiei articulare şi periarticulare.
 această modificare a formei articulaţiei poate să fie dată de:
 proeminenţe osoase anormale,
 depresiune în locul unei proeminenţe articulare,
 modificarea lungimii membrului,
 atitudinea vicioasă:
 este permanentă
 se reproduce cu regularitate dacă se încearcă modificarea poziţiei membrului, atâta
vreme cât luxaţia nu a fost redusă.
 scurtarea, şi numai excepţional alungirea membrului (luxaţia incompletă anterioară a
cotului).
Examenul radiologic

4
 este obligator
 permite diagnosticul fracturilor asociate (în luxaţia de şold cu fractura diafizară a
femurului, luxaţia rămâne adesea necunoscută),
 permite evaluarea deplasărilor.
Complicaţii.
 ! înainte de orice încercare de reducere a luxaţiei, examenul clinic trebuie să caute
existenţa eventualelor complicaţii vasculo-nervoase, osoase sau cutanate.
 complicaţiile nervoase:
 sub forma compresiunii sau a unei elongaţii a unui trunchi nervos:
 paralizia trunchiului sciatic în luxaţia posterioară a şoldu1ui,
 paralizia de median şi de cubital în luxaţia cotului.
 ! în aceste cazuri, reducerea de urgenţă a luxaţiei poate face să retrocedeze
manifestările neurologice;
 complicaţiile vasculare:
 sunt mai rare, vasele rezistând mai bine la compresiune.
 complicaţiile osoase- fracturi:
 epifiza luxată, ca în cazul luxaţiei anterioare scapulohumerale asociată cu fractura
colului chirurgical humeral;
 sau segmentul osos rămas pe loc, ca în fractura sprîncenei cotiloidiene, în cazul
luxaţiei posterioare a şoldului.
 ! în aceste cazuri, fractura articulară asociată complică problema reducerii şi,
uneori, a menţinerii reducerii luxaţiei;
 diafiza subiacentă, situaţie în care manevrele externe de reducere a luxaţiei sunt
adesea imposibile.
 complicaţiile cutanate:
 pot să fie:
 primitive, plaga articulară ducând la luxaţia deschisă,
 secundare unei compresiuni tegumentare cu producerea unei escare, care
eliminându-se produce luxaţia deschisă secundar. (mai ales în luxaţiile
articulaţiilor superficiale).
Tratament
Tratament de urgenţă:
 combaterea durerii cu antialgice uzuale,
 imobilizarea articulaţiei,
 ! nu se va încerca reducerea luxaţiei, ci doar găsirea cu blândeţe a poziţiei în care
durerea e minimă,
 repaus total imediat al membrului,
 luxaţiile deschise vor fi pansate, nu şi investigate,
 transportare la spital,
 ! în timpul transportului se va păstra repausul total al membrului.

5
 Tratamentul de urgenţă la spital:
a. reducere
 trebuie făcută în primele ore care urmează luxaţiei, deoarece:
 este mai uşoar de realizat în absenţa tumefacţiei,
 pune la adăpost pe bolnav de complicaţiile imediate de ischemie
 previne complicaţiile secundare invalidante, (paralizia scitică totală şi definitivă
sau necroza ischemică a capului femura1, în luxaţia şoldului).
 ! cu cât reducerea e mai tardivă, cu atât leziunile secundare sunt mai frecvente.
 îşi propune ca extremitatea luxată să parcurgă drumul invers decât cel urmat în
momentul producerii luxaţiei.
 trebuie luptat împotriva contracturii musculare, care fixează luxaţia în poziţia ei definitivă
şi extremitatea articulară manevrată (obligată) să treacă prin breşa capsulosinovială.
 necesită anestezie (generală sau rahianestezie),
 manevrele de reducere trebuie să fie blânde; pentru fiecare articulaţie există una sau
două manevre care trebuie executate cu blândeţe şi relaxare musculară completă.
 dacă reducerea este imposibilă prin manevre externe, trebuie să se recurgă la
reducerea chirurgicală.
b. menţinerea reducerii
 se face de obicei:
 într-un aparat gipsat,
 un bandaj moale (bandajul Desault, în luxaţiile scapulohumerale)
 extensie continuă (în luxaţiile şoldului),
 durata imobilizării variază în raport cu întinderea leziunilor şi cu articulaţia interesată.
c. tratament chirurgical
 dacă reducerea luxaţiei nu se menţine, cum se întâmplă în luxaţiile cu fractura
rebordului glenei scapulare sau a cotilului.
d. tratamentul recuperator
 recuperarea funcţională implică reluarea mişcărilor, active, de îndată ce
imobilizarea a fost înlăturată.
 trebuie evitate manevrele de forţă din mobilizarea pasivă, care antrenează redori
secundare şi masajul articular
e. SE VA EVITA:
 orice manevră de reducere înaintea examenului radiologic
 temporizarea reducerii după stabilirea diagnosticului clinic şi radiologic

A.2.2 LUXAŢIILE VECHI

În luxaţiile vechi, leziunile iniţiale consecutive deplasărilor osoase sunt cicatrizate, cu

persistenţa deplasării. Cicatrizarea împiedică reducerea luxaţiei prin manevre externe.
Anatomie patologică.

6
 leziunile părţilor moi capsuloligarnentare în luxaţia veche se caracterizează printr-o
degenerescenţă fibroasă.
 capsula îşi pierde elasticitatea şi se aplică pe cavitatea articulară goală.
 ligamentele se retractă iar muşchii periarticulari se atrofiază şi se sclerozează.
 extremităţile articulare se atrofiază, îşi pierd conturul normal, se deformează, iar
cartilajul articular dispare. La noul contact între cele două oase se formează cu timpul
o schiţă de neoarticulaţie, care este cu atât mai perfectă cu cât bolnavul şi-a mişcat mai
repede membrul, şi aceasta mai ales la tineri.
Simptomatologia.
 în luxaţia veche, tabloul clinic se caracterizează printr-un oarecare grad de adaptare
a bolnavului la infirmitatea sa.
 durerile sînt mai moderate,
 mişcările de compensare au căpătat o oarecare amplitudine,
 impotenţa funcţională este mai puţin jenantă.
 deformarea este mai evidentă din cauza atrofiilor musculare.
Examenul radiologic
 precizează diagnosticul,
 este important să fie cunoscută semiologia luxaţiilor vechi, atât clinică cât şi
radiologică pentru a nu se insista inutil şi traumatizant asupra mijloacelor ortopedice
de reducere.
Tratament
 ! trebuie ştiut că:
 nu toate luxaţiile vechi sunt ireductibile,
 nu toate luxaţiile vechi trebuie reduse.
 în unele situaţii, mai ales la bătrîni, adaptarea la luxaţie poate să fie suficient de bună,
pentru a folosi membrul, iar durerea‚ este mult atenuată.
 reducerea ortopedică se poate indica:
 în situaţiile în care se apreciază că leziunile nu sunt prea organizate, recurgînd la
manevrele clasice, dar evitând orice manipulare forţată,
 când nu se reuşeşte se intervine chirurgical.

A.2.3 LUXAŢIILE RECIDIVANTE

Se caracterizează prin reproducerea lor cu mare uşurinţă, din ce în ce mai des, după
traumatisme minime. Ele sunt consecinţa unor modificări articulare şi periarticulare
dobândite cu ocazia luxaţiilor anterioare şi se întâlnesc mai ales la nivelul articulaţiilor
laxe: umăr, femuro-patelară, temporo-mandibulară.
Anatomie patologică
a) Leziunile aparatului capsulo-ligameutar:
 constau din dezinserţii, deşirări sau elongări capsulere.
b) Leziuniie osoase

7
 Simptomatologie
 nu are nimic deosebit faţă de luxaţia recentă, cu excepţia durerii mai atenuate şi a
traumatismului mai puţin violent care a produs-o.
Tratament
 Reducerea va fi efectuată tot după examenul radiologic,
 tratamantul curativ este chirurgical.

B. FRACTURILE

Frecvenţă.
 deosebit de mare, mai ales în condiţiile vieţii moderne.
 reprezintă l00/o din totalul traumatismelor
 de 10 ori mai frecvente decât luxaţiile.
 frecvenţa cea mai mare se situează între 20-40 de ani.
 la copil frecvenţa lor este mai mică, dacă le raportăm la numărul mare de
traumatisme pe care aceştia le suferă. Aceasta se explică prin elasticitatea mai mare
a oaselor, prin greutatea mai mică a corpului şi prin masa musculară mai redusă.
 în schimb decolarea epifizară este mai obişnuită.
 la bătrâni, fractura se produce şi după un traumatism mai puţin violent, din cauza,
fragilităţii particulare a osului prin osteoporoză.
Clasificare:
după mecanism 1. directe.
 indirecte - produse prin:
- flexiune
- tracţiune
- torsiune
2. compresiune
după numărul de fragmente 1. simple- 2 fragmente
2. cominutivă- mai multe fragmente
d.p.d.v. anatomo-patologic 1.incomplete
-rupere incompletă (în lemn verde)
-înfundarea la oasele late ale craniului
-fisurile
2. complete
după modul de deplasare a fragmentelor 1. prin translaţie
2. prin ascensiune, încălecare
3. prin rotaţie
4. prinunghiulare
după traiectul de fractură -transversal
-oblic
-spiroid
după interesarea tegumentului -fracturi închise:
-fără leziuni tegumentare

8
 -contuzie tegumentară localizată
 decolare tegumentară localizată
 decolare tegumentară întinsă
 necroză cutanată prin contuzie cu
risc de deschidere secundară.
-fracturi deschise

Anatomie patologică:
 pielea poate să fie contuzionată sau secţionată prin acţiunea agentului traumatic sau
poate să fie înţepată de vîrful ascuţit al unui fragment osos
 muşchii sunt frecvent lezaţi prin contuzie sau deşirare de către fragmentele fracturate.
 periostul este de obicei rupt, decolat pe diafiză şi, uneori se interpun lambouri
periostice între fragmentele osoase, ducând la întârzieri în consolidare.
 vasele mici sau mari pot să fie contuzionate înţepate sau sfîşiate de către fragmentele
osoase. Nervii pot să fie şi ei lezaţi prin contuzionare, înţepare sau rupere.
 articulaţia poate să fie lezată direct prin traiectul de fractură ce se prelungeşte spre
nivelul său .
Simptomatologie.
 Semneie de probabilitate:
 durerea:
 vie,
 într-un punct fix,
 exacerbată prin mobilizarea fragmentelor,
 echimoza:
 când segmentul osos este acoperit de mase musculare, apare tardiv
 uneori la distanţă, prin difuzarea sîngelui de-a lungu1 tecilor musculare.
 deformarea regiunii
 datorită deplasării fragmentelor.
 element de diagnostic diferenţial când deformarea este situată la o articulaţie
luxată sau este datorată unui hematom mare.
 scurtarea regiunii-sau atitudinea vicioasă-
 valoare diagnostică mare dacă se produce între cele două extremităţi articulare;
 e înşelătoare dacă se produce în vecinătatea unei articulaţii care poate să fie luxată.
 impotenţa functională
 întâ1nită în fracturi, dar şi în contuzii sau în luxaţii.
 Semnele de siguranţă :
 mobilitatea anormală,
 poate să lipsească în fracturile incomplete.
 crepitaţia osoasă
 ! nu trebuie confundată cu crepitaţia fină a cheagurilor hematomului.
 întreruperea continuităţii osoase,
 apreciată prin palpare,

9
  vizibilă mai ales în cazul oaselor superficiale -fractura transversală a rotulei sau
fractura olecranului cu deplasare,
 netransmiterea mişcării de-a lungu1 unui os -semn de fractură completă.
Examenul radiografic:
 mijlocul cel mai sigur pentru a pune în evidenţă o fractură, cu condiţia unei bune
execuţii tehnice.
 trebuie făcut sistematic,
 înaintea tentativelor de reducere
 cel puţin în două incidenţe.
Tratamentul de urgenţă a fracturilor:
a. primul ajutor:
 administrarea de analgetice uzuale,
 îndepărtarea îmbrăcăminţii prin tăiere,
 repunerea membrului cu prudenţă în ax, în cazul deplasărilor importante, exercitând o
tracţiune pe extremitatea distală.
 imobilizarea membrului fracturat (cu mijloace specifice), iar în lipsa lor, membrul
toracic va fi imobilizat pe o eşarfă iar membrul pelvin fracturat la membrul indemn.
 mijloace specifice:
 atela Cramer -arată ca un grilaj metalic – din aluminiu lat de 10-15 cm şi cu
lungime variabilă
 atela Thomas este o atelă sub formă de cadru în “U” legată cu benzi adezive de
coapsă şi la capătul dinspre planta bolnavului este ţinută în tracţiune.
 atele gonflabile
 atele din carton expandat, etc.
 fracturile deschise se pansează cu cel mai curat material textil avut la dispoziţie;
 ! nu se investighează plaga.
 prevenirea şocului hemoragic prin aplicarea de garou, sau pansament compresiv, după
caz, şi cu respectarea regulilor de aplicare.
 în fracturile de bazin sau femur, care sunt însoţite de o hemoragie de1-1,5 litri, se va
monta o linie venoasă continuă, cu un aport de 500-1000 ml (soluţii macromoleculare).
 la nevoie resuscitare cardio-respiratorie
 transportul urgent, în cele mai bune condiţii la un centru traumatologic.
 se va supraveghea în timpul transportului:
 starea de conştienţă,
 coloraţia tegumentelor,
 auscultaţie cardio-pulmonară,
 tensiune arterială, frecvenţă cardiacă, monitorizare,
 frecvenţă respiratorie, puls-oximetrie,
 menţinerea imobilizării.
b. la spital, după examenul clinic şi radiologic se decide conduita terapeutică:
 ortopedică,adică:

10
  reducere, imobilizare gipsată,
 reducere progresivă prin extensie continuă, urmată de imobilizare gipsată,
 chirurgicală, iar în acest caz:
 se intervine de urgenţă,
 se reduce şi se imobilizează temporar (preoperator) în atelă gipsată,
 se instituie tracţiune continuă preoperator.

11
 APARATUL GIPSAT

A. Principii de bază ale aparatului gipsat:

1. Aparatul gipsat nu trebuie realizat decât pe o fractură redusă, sau după reducerea
acesteia sub anestezie, sau prin tracţiune continuă.
2. Pentru a fi eficient aparatul gipsat trebuie să imobilizeze sistematic o articulaţie
deasupra şi una sub focarul de fractură
 la membrul superior mobilitatea degetelor trebuie să fie întotdeauna menajată,
ceea ce înseamnă că vom imobiliza numai degetele afectate lăsând libere pe
celelalte;
 la membrul inferior vom imobiliza articulaţia tibio-tarsiană printr-o atelă
plantară ce depăşeşte şi susţine piciorul în repaus la un unghi de 90 0 şi totodată
protejează degetele de frecatura cuverturii;
3. Aparatul gipsat trebuie să fie perfect adaptat formei segmentului de membru imobilizat,
fără a lăsa vreo posibilitate de rotaţie sau unghiulare la nivelul focarului de fractură.
Adaptarea se va face prin mularea cu grijă a feşilor gipsate pe membrul respectiv fără
ca acestea să facă compresiune. Riscul de compresiune nervoasă sau vasculară, ale
cărei consecinţe sunt paralizia sau gangrena, vor fi înlăturate dacă supravegherea
strictă va fi de cel puţin 24-48 de ore, în cazul bolnavului internat, sau, dacă bolnavul
este în tratament ambulatoriu, gipsul va fi tăiat pe toată lungimea sa îndată ce s-a
întărit, iar bolnavul va fi revăzut cel mai târziu la 24 de ore.
4. Aparatul gipsat trebuie să imobilizeze segmentul de membru pe care este aplicat, în
poziţie funcţională.
*pentru membrul superior poziţia funcţională presupune:
umărul în abducţie de 60 de grade şi anteducţie 300;
cotul flectat în unghi drept;
pumnul în rectitudine;
degetele libere.
*pentru membrul inferior poziţia funcţională presupune:
şoldul în uşoară flexie, foarte uşoară abducţie, rotaţie indiferentă (rotula la zenit);
genunchiul în uşoară flexie;
piciorul la unghi drept.
5. Aparatul gipsat trebuie să fie cât mai discret posibil şi în acelaşi timp elegant, trebuie
să nu fie capitonat prea gros pentru a lua contact cât mai direct cu membrul şi să nu
facă pliuri care ar putea să determine o jenă dureroasă continuă.
B.Realizarea tehnica a aparatului gipsat:
a. Tricoul:
 ţesătura elastică de bumbac de formă tubulară cu diametrul variabil între 5-30 cm;
prin întindere în toate direcţiile are avantajul că se modelează pe forma membrului
fără să facă cute care să comprime tegumentul;
b. Vata:

12
 se aşează în strat subţire uniform, iar pe proeminenţele osoase acesta se poate dubla
sau tripla;
 se fixează cu o faşă de tifon;
 dacă este aşezată într-un strat prea gros, aparatul gipsat nu se poate modela bine şi va
compromite buna reducere a fragmentelor de fractură.
c. Feşile gipsate
 sunt feşi de tifon de lungimi şi lăţimi variabile, la care se adaugă gips sub formă de
pulbere;
 lăţimea lor variază:
-10 cm -pentru confecţionarea atelelor posterioare, mai puţin cele pentru
coapsă;
-pentru confecţionarea aparatelor gipsate la copii şi membrul superior la
adulţi), la 15 cm şi la
-15 cm pentru confecţionarea aparatelor gipsate ale membrului inferior
-20-25 cm pentru confecţionarea corsetelor gipsate.

C.Tehnica realizarii aparatului gipsat circular

Aparatul gipsat circular e cel care ne dă cea mai bună imobilizare deoarece el se
adaptează formei membrului pe care este aplicat.
Practic, după obţinerea reducerii fracturii, membrul este menţinut în poziţie
functională, fie pe masa ortopedică (exclusiv în cazul aparatului gipsat pelvi-podal), fie
de una sau două ajutoare, iar peste segmentul de membru respectiv este trecut tricoul care
acoperă pielea, sau, în lipsa acestuia, stratul de vată susţinută cu o faşa uscată de tifon. Se
poate mări grosimea stratului de vată peste proeminenţele osoase. În paralel, al treilea
ajutor pune la înmuiat într-un vas cu apă la temperatura camerei, feşile gipsate cu
dimensiunile corespunzătoare regiunii de imobilizat. Sunt menţinute în apă până când nu
mai apar bule de aer la suprafaţă şi aceasta ne indică că apa a pătruns în toată grosimea
feşei. Feşile nu vor fi mişcate sau apăsate cu scopul de a evacua aerul mai repede din ele
şi se vor afla scufundate în apă. În ordinea în care au fost puse la înmuiat vor fi date pe
rând celui care aplică aparatul gipsat.
Înainte de intrebuinţare apa în exces din faşa gipsată va fi evacuată prin stoarcere.
Această operaţiune se face prinzând faşa de capete cu ambele mâini, pe care apoi le
apropiem prin mişcări uşoare de rotaţie.
Trebuie lăsată să se scurgă numai apa în exces păstrând forma faşei nemodificată.
Comprimarea excesivă ar putea transforma faşa într-un bloc dur care s-ar derula cu
dificultate.
Pentru a creşte rezistenţa aparatului gipsat, fără a-i creşte corespunzător greutatea,
obişnuim să aplicăm atele gipsate pe direcţia liniilor de forţă principale. Aceste atele sunt în
general posterioare atât pentru membrul superior cât şi pentru cel inferior. Pentru membrul
inferior atela o vom prelungi pe faţa plantară a piciorului, până la vârful degetelor. Atela se
va confecţiona pe o masă sau pe o scândură dintr-o faşă gipsată ce se derulează pe o

13
lungime corespunzătoare segmentului de imobilizat şi având ân grosimea ei 5-8 straturi de
faţă bine netezite. Adaptarea la forma regiunii se va face prin tăieturi pe marginile atelei
(regiunea maleolară, pumnului, cotului, etc.), apoi se completează prin feşi gipsate care se
trag circular pe deasupra. Pliurile care devin necesare pentru adaptarea feşei gipsate la
regiunea de imobilizat, se vor realiza strict numai peste atela întărita.
Pe membrul menţinut în poziţie funcţională, de către ajutoare, şi acoperit de vată şi
tifon vom aplica faşa gipsată începând de la extremităţi. Vom avea grijă ca circularele să
nu fie strânse dar nici largi. Pentru a obţine o adaptare perfectă, trebuie să ţinem seama de
o regulă simplă: rularea şi derularea să se facă fără tracţiune. În acest mod faşa se aplică
în jurul membrului cu exactitate şi fără să strâng. Aceasta presupune o prindere corectă a
faşei care trebuie ţinută întotdeauna cu ruloul în sus. O dificultate în rularea faşei este
faptul că membrul e conic şi nu cilindric, de aceea uneori sunt necesare manevre de
adaptare a faşei, sau de înlocuire a faşei cu una de dimensiuni mai mici. În anumite
regiuni marginile fesei gipsate pot să realizeze o coardă peste regiunea anatomică
respectivă care se va soluţiona printr-o secţiune parţială cu foarfeca, perpendicular pe
lungimea feşei şi apoi aceasta se va modela şi adapta formei membrului.
După fiecare strat de faşă circulară vom netezi gipsul prin trecere cu mâna pe toată
lungimea sa, pentru a evita să se întărească în lamele stratificate şi să nu constituie un
singur bloc.
Când e realizată grosimea necesară pe toată lungimea aparatului (8-12 straturi), vom
încheia cu fasonarea gipsului pentru a-i da o suprafaţă netedă, exercitând o compresiune
uniformă cu palma mâinii. Modelarea aparatului gipsat o vom face înconjurând cu
marginea cubitală a mâinii proeminenţele osoase, înainte de a se întări.
După confecţionare membrul trebuie să rămână imobilizat în poziţia indicată până la
uscarea sa completă, pentru a evita pliurile sau crăpăturile, iar modelarea va fi continuă
până când gipsul se întăreşte.
Ajutorul va susţine aparatul gipsat numai cu palma şi nu cu degetele care pot înfunda
porţiunea de gips din zona susţinută şi aceasta să constituie un element agresiv care să
producă dereri şi leziuni tegumentare. Degetele membrului imobilizat vor fi lăsate libere
pentru controlul circulaţiei.
Gipsul odată terminat este bine să fie tăiat pe toată lungimea lui de jos în sus, tricoul şi
eventual pansamentul, ori de câte ori este vorba de o leziune traumatică recentă sau de o
intervenţie chirurgicală, adică ori de câte ori e posibilă apariţia edemului sub aparatul
gipsat. Numai gipsurile schimbate la distanţă de ziua intervenţiei chirurgicale sau a
momentului fracturii vor putea fi lăsate circular- nesecţionate. Dar chiar şi ele vor fi
supravegheate strict cel puţin 24 ore.
Când gipsul s-a întărit, pot fi scoase potcoavele de extensie, broşele K, sau alte
accesorii ce au servit la menţinerea membrului în poziţie de reducere. Uscarea necesită
mai multe ore şi membrul va rămâne descoperit, cu extremitatea distală mai ridicată
pentru a uşura circulaţia de întoarcere şi a evita edemul, iar când este cazul nu vom
permite efortul de mers pe aparatul gipsat decât după 24 de ore.
Dacă un aparat gipsat a fost de la început prea strâns sau a devenit ulterior compresiv,
fenomenele de compresiune se traduc prin:

14
 durere răcirea si cianoza extremitatilor,
 edem şi parestezii ale degetelor mâinii sau picioarelor.
Durerile de regulă sunt spontane, vii, tulbură somnul bolnavului. De aceea avem
întotdeauna obligaţia ca în primele 6 ore să controlăm pe de o parte căldura, culoarea
tegumentelor extremităţii membrului, pe de altă parte sensibilitatea şi mobilitatea activă a
degetelor. Apariţia unuia din semnele de mai sus, impun lărgirea imediată a gipsului şi
dacă semnele nu dispar, va fi schimbat. Supravegherea va fi mai severă dacă aparatul
gipsat a fost pus sub anestezie.
Durerile suportabile, uneori pot fi datorate la o compresiune, printr-o circulară de faşă
gipsată, fară pericol însă de ischemie. Aceste dureri va trebui să le distingem de durerile
focarului de fractură sau ale unei plagi operatorii, pe care bolnavul le consideră foarte
adesea ca normale şi ar fi posibil să nu ni le semnaleze. Până la proba contrarie, ele vor fi
socotite ca semne ale unui gips compresiv şi la cea mai mică îndoială a noastră vom tăia
o fereastră în gips, în dreptul unde bolnavul localizează durerea.
După trecerea primelor zile de la aplicarea aparatului gipsat, riscul de edem scade,
însă, din contră, gipsul aplicat pe un membru edemaţiat, prin retragerea edemului se
lărgeşte, contenţia fermă slăbeşte. Pentru acest motiv este foarte important să efectuăm
controlul radiografic al menţinerii reducerii fracturii la intervale de 3-7-14 şi 21 de zile,
dacă bănuim că o instabilitate a focarului de fractură ar fi posibilă. În acest caz gipsul va
fi schimbat.
Gipsotomiile: corectarea unei angulaţii restante a focarului de fractură după aplicarea
aparatului circular gipsat este uneori necesară. Obţinem din nou axarea fragmentelor prin
gipsotomie. Pentru aceasta, vom calcula mai întâi ungiul axelor anatomice ale
fragmentelor de fractură, atât pe radiografia de faţă, cât şi pe cea de profil. Transcriem
aceste unghiuri cu rigla şi rapororul pe faţa anterioară şi laterală a aparatului gipsat, având
grijă ca vârful unghiului să corespundă cu nivelul focarului de fractură. La acest nivel
vom practica o gipsotomie, de închidere sau de deschidere, printr-o secţiune circulară, cu
scoaterea unei porţiuni semilunare din partea convexă. Prin tracţiune uşoară se va axa
segmentul distal al aparatului gipsat în aşa fel ca: laturile unghiului să ajungă în
continuare la 1800. Axarea focarului va fi controlată radiografic. Aparatul gipsat se va
reface apoi printr-o circulară de faşă gipsată.

Atela gipsată:

-este necesară adesea confecţionarea ei în serviciul de ortopedie şi traumatologie;

-este indicată în special pentru imobilizările provizorii ale fracturilor, a cazurilor în care
este de aşteptat apariţia unui edem, de exemplu regiunile traumatice ale regiunii cotului şi
ale antebratului, în imobilizările post operatorii.

CONCLUZIE : Imobilizarea gipsată de principiu, poate fi aplicată nu numai pentru

fracturi, dar şi în situaţiile când dorim anularea mişcărilor într-o articulaţie aşa cum este
necesar în vindecarea unei osteoartrite acute sau a unei tuberculoze osteoarticulare.

15
Câştigul pentru bolnav este realizat prin suprimarea durerilor şi evitarea anchilozelor în
poziţie vicioasă.

16