Imagistica prin rezonanță magnetică

Ultrasonografia
Medicina nucleară

Prelegere an III
Ion Codreanu, d.h.ș.m., conf. univ.
 Sefii de grupe:
după prelegere de trimis prezența la adresa
ion.codreanu@usmf.md

Toți studenții vă rog să scrieți în chat

Numele, Prenumele, numărul grupei
pentru a vă înregistra prezența
PĂRȚILE COMPONENTE ALE IMAGISTICII MEDICALE
Imagistica prin rezonanță magnetică (IRM)
• Imagistica prin rezonanță magnetică (IRM) este în prezent una dintre
cele mai moderne și sofisticate tehnologii, utilizând campuri
magnetice, unde radio și un computer pentru a produce imagini de
înaltă rezuloție ale structurilor corpului;
• Aparatul de Rezonanță Magnetică produce un camp magnetic care
împreună cu aplicarea unor unde cu o anumită radiofrecvență
modifica temporar alinierea protonilor de hidrogen din corp;
• Fiecare țesut are propria componență și
procentul de apă / protoni variază, iar zonele
afectate de diverse procese patologice își
schimba structura în comparatie cu țesutul
adiacent.
 Sala de examinare și echipamente pentru efectuarea investigației IRM. Pe masa de
investigație sunt plasate câteva antene pentru diferite compartimente ale corpului uman.
• Particulele subatomice au proprietatea cuantică a învârti, efectuând o mișcare de
rotație (mișcare de precesie);
• Când se află în câmpul magnetic a scanerului, momente magnetice ale protonilor
se aliniază pentru a fi fie paralel, fie anti-paralel cu direcția câmpului;
• Majoritatea protonilor se aliniază paralel cu câmpul magnetic deoarece aceasta
este o stare de energie mai mică. Excesul de protoni cu aliniere paralelă cu câmpul
extern oferă o polarizare netă, numită magnetizare longitudinală;
• Protonii sunt capabili să absoarbă și să emită unde cu frecvență radio atunci când
sunt plasați într-un câmp magnetic exterior. Semnalele de frecvență radio emise
(returnate) de către protonii excitați sunt recepționate de antene speciale plasate în
imediata apropiere a regiunii investigate.
https://gfycat.com/discover/mri-physics-gifs
 Aplicarea unui impuls de unde radio transmite energia undelor
radio către protoni. Ca urmare:

 Unii protoni trec de la alinierea paralelă la cea anti-paralelă datorită excesului de energie
=> scade magnetizarea longitudinală (sau chiar se inversează);

 Apare o concordanță (sincronizare) a mișcării de rotație a protonilor în plan transversal

=> apare magnetizarea transversală;
https://gfycat.com/discover/mri-physics-gifs
 Când pulsul de frecvență radio este oprit:

 Are loc recuperarea magnetizării longitudinale, care se numește relaxare longitudinală

sau relaxare T1 cu o constantă de timp (T1) ce variază în diverse țesuturi. În cadrul acestui
fenomen protonii excitați cedează excesul de energie, procesul fiind înregistrat de antene.

 Concomitent are loc pierderea coerenței fazei în plan transversal sau fenomenul de defazaj
(pierderea magnetizării transversale), care se numește relaxare transversală sau
relaxare T2 cu o constantă de timp (T2), care de asemenea variază în diverse țesuturi.
https://gfycat.com/discover/mri-physics-gifs
 Imagini T1 ponderate
• Timpul T1 caracterizează magnetizarea longitudinală a unui țesut (corespunde unei
recuperări a magnetizării longitudinale de 63%). Cu cât T1 al unui țesut va fi mai
scurt, cu atât magnetizarea sa longitudinală se va recupera mai rapid. Ordinul de
mărime pentru țesuturile biologice este de 500 – 1000 ms;
• T1 variază atât cu structura moleculară, cât și cu starea
solidă sau lichidă (fiind mai lung pentru lichide în raport cu
solidele);
• Aceste caracteristici sunt scoase în evidență cu ajutorul
secvențelor T1-ponderate.
 Imagini T2 ponderate
• Timpul T2 caracterizează relaxarea transversală a unui țesut (unei reduceri de 63%
a magnetizării transversale). Cu cât T2 al unui țesut este mai lung, cu atât
magnetizarea sa transversală va persista mai mult. Ordinul de mărime pentru
țesuturile biologice este de 50 – 100 ms;
• T2 variază atât cu structura moleculară, cât și cu starea
solidă sau lichidă (fiind mai lung pentru lichide în raport cu
solidele);
• Aceste caracteristici sunt scoase în evidență cu ajutorul
secvențelor T2-ponderate.
 TR și TE
• Timpul dintre 2 cicluri succesive de excitare cu ajutorul impulsului de radiofrecvență
este denumit timp de repetiție (TR);

• Timpul dintre excitarea și recepționarea semnalului este denumit timp de ecou (TE);

• Secvențele T1-ponderate sunt

secvențe ”scurte” (un TR scurt
pentru a obține un contrast bun în
T1 și un TE scurt pentu a
minimaliza contrastul în T2);
• Secvențele T2-ponderate sunt
secvențe ”lungi” (un TR lung
pentru a minimaliza contrastul în
T1 și un TE lung pentru a obține
un contrast bun în T2). Țesutul cu
TE cel mai lung apare în
hipersemnal (lichidele).
 Secvențele T1-
ponderate sunt
secvențe ”scurte”
Secvențele T2-
ponderate sunt
secvențe ”lungi”
Imagine T2-ponderată Imagine T1-ponderată
 Substanțe de contrast în IRM
Substanțele de contrast în imagistica prin rezonanță magnetică sunt
utilizate pe scară largă pentru a crește contrastare între diverse
țesuturi sau structuri anatomice. Acestea pot fi clasificate în funcție de
diverse caracteristici, cel mai frecvent după modul de afectare aa
timpului de relaxare T1 sau T2.

•Substanțele de contraast paramagnetice (precum gadoliniu)

scurtează timpul de relaxare T1, cauzând hipersemnal pe imaginile
T1-ponderate;

•Substanțele de contraast feromagnetice și superparamagnetice

(precum cele ce conțin nanoparticule de oxid de fier) scurtează timpul
de relaxare T2, cauzând hiposemnal pe imaginile T2-ponderate;

•Substanțe de contrast IRM speciale au fost de asemenea elaborate

pentru vizualizarea patologiilor hepatice.
 Substanțe de contrast în IRM

Imagine T-1 ponderată (lichidul cefalorahidian este cu hiposemnal) după administrarea

substanței de contrast (Gadoliniu). Se observă multiple leziuni hepatice cu captare
periferică intensă a substanței de contrast.
 Substanțe de contrast în IRM

T2-ponderată T1-ponderată fără T1-ponderată după

substanță de contrast administrarea
substanței de contrast
 Angiografia prin rezonanță magnetică (MRA)
• Angiografia prin rezonanță magnetică (MRA) este utilizata pentru examinarea
vaselor de sânge și patologiilor vasculare de la nivel cerebral, regiune cervicală,
torace și inimă, abdomen, pelvis, orecum si membrele inferioare și superioare.

• O examinare MRA poate fi efectuata cu sau fără substanță de contrast.

 Spectroscopia prin rezonanță magnetică (MRS)
• Spectroscopia prin rezonanță magnetică (MRS) este utilizată pentru a măsura
nivelurile diferitelor metaboliți în țesuturile corpului.

• Metoda este utilizată pentru a diagnostica anumite tulburări metabolice, în special

cele care afectează creierul, precum și pentru a furniza informații referitor la
metabolismul tumoral.
Spectroscopia prin rezonanță magnetică (MRS)

Spectroscopia prin
rezonanță magnetică
(MRS) la un pacient
cu gliom cerebral
 Alte tipuri de secvențe IRM

MRA (Magnetic ADC (Apparent BOLD Blood- FLAIR (Fluid-

Resonance diffusion oxygen-level attenuated inversion
Angiography) coefficient) dependent imaging recovery)

DWI (Diffusion TOF DTI (Diffusion SSFP (Steady-state

weighted imaging) (Time-of-flight) tensor imaging) free precession)
 Dezavantaje
• Costuri de operare ridicate;

• Timp lung de scanare, iar pe toată

durata unvestigației pacientul trebuie
să stea nemișcat;

• Imagini suboptime ale câmpurilor

pulmonare;

• Imposibilitatea de a investiga pacienții

cu corpuri străine metalice (schije,
cleme post-chirurgicale, stimulatoare
cardiace etc);

• Pacienții cu claustrofobie pot necesita

anestezie.
 Ultrasonografia
• Ultrasonografia (ecografia) este ramura imagisticii medicale care se bazează pe
utilizarea undelor acustice mecanice.
• Sunetele perceptibile pentru urechea umană au frecvența de 16 Hz - 20000 Hz
(între circa 2Hz – 20 kHz);
• În ultrasonografie se folosesc unde cu frecvența între 2 - 20 MHz.

Undele care au frecvența mai mică de 16 Hz se numesc infrasunete, cele care au frecvența între circa 16 și
20 000 Hz reprezintă undele sonore, iar cele cu frecvența mai mare de 20 000 Hz se numesc ultrasunete.
 În ultrasonografie se
folosesc unde cu frecvența
între 2 - 20 MHz.
 Ultrasonografia

• Avantaje:
• nu folosește radiații ionizante
• este relativ puțin costisitoare (cu mult mai ieftină decât tomografia
computerizată și investigația IRM)
• accesibilă pentru orice pacient, nedureroasă și neinvazivă
• poate fi repetată de atâtea ori de cât este nevoie,
• poate fi efectuată în orice condiții (la patul bolnavului, în sala de operație),
interpretarea rezultatelor se face imediat, chiar pe parcursul investigației.

• Toate acestea fac investigația ultrasonografică de primă intenție în majoritatea

patologiilor; în multe cazuri ea este suficientă pentru a formula diagnosticul
definitiv și pentru a supraveghea și a aprecia rezultatele tratamentului indicat.
 Ultrasonografia
• Dezavantaje:
• Dependentă de operator.
• Propagarea slabă a undelor ultrasonore în mediul gazos sau osos cauzează
vizualizarea nesatisfăcătoare a structurilor subiacente.
• Propagarea nesatisfăcătoaare a undelor ultrasonore prin grăsime poate
degrada calitatea imaginii în obezitate.
 Ultrasonografia
• Pentru obținerea undelor ultrasonore se folosește cristalul piezoelectric.
Proprietatea principală a acestuia este de a transforma oscilațiile mecanice în cele
electrice și invers.
• Cristalul piezoelectric este plasat în interiorul transductorului (sondei) și funcționează
pulsatil: un timp mai scurt pentru emisia semnalului ultrasonor și un timp mai
îndelungat pentru recepționarea ecourilor.
• Sondele contemporane sunt dotate nu cu un cristal, ci cu o matrice de cristale
piezoelectrice).
• Transductorul astfel funcționează și pentru emiterea, și pentru recepționarea
semnalului.
• Echipamente pentru ultrasonografie: a) aparat de ultrasonografie, aspect general;
b) sonde (transductori) pentru investigația ultrasonografică: A – transductor lineal, se
folosește pentru examinarea structurilor situate superficial, articulațiilor mici, vaselor
sangvine; B – transductor convex, permite examinarea structurilor situate mai
adânc, se folosește pentru evaluarea organelor cavității abdominale, aparatului
urinar etc.; C – transductor sectorial, domeniul de bază al utilizării – ecocardiografia.
 Ultrasonografia
• Forma transductorului poate fi variată, în funcție de obiectul și scopul investigației.
 Ultrasonografia
• La baza obținerii imaginii stă proprietatea untrasunetului de a traversa un mediu și
de a fi parțial reflectat de la interfață între două medii cu densitate diferită (mai corect
spus, cu impedanță acustică diferită).

Principiul ultrasonografiei (schemă).

Ultrasunetele emise din transductor (săgeți verzi) se propagă în mediu; cu mărirea
profunzimii (distanței de la transductor), are loc atenuarea lor. La fiecare interfață
între două medii cu impedanță acustică diferită are lor reflecția ultrasunetului (săgeți
albastre): se produce un ecou, care este apoi recepționat de către transductorul care
servește și ca emițător, și ca receptor al ecourilor (ultrasunetelor).
 Ultrasonografia
• Fiecare punct are un corespondent în structurile anatomice examinate, strălucirea
acestuia fiind în relatie directă cu impedanța acustică a elementului reflectant.

• În general, cu anumite exceptii, structurile reflectante au culoare albă și corespund

țesuturilor ferme, în timp ce structurile non reflectante apar de culoare neagră și
corespund lichidelor.

• Elementele refletante se numesc in terminologia ecografica “ecogene” sau

“reflectogene” iar cele non reflectante se numesc ”anecogene” sau “transsonice”.

Formațiune “non reflectantă” (chist hepatic)

dispusă în contact direct cu alta intens
reflectanta (diafragmul).
 Ultrasonografia

• Ecourile reflectate de la diferite structuri vor produce o imagine în diferite nuanțe

de gri.
• Dacă diferența de impedanță acustică și, respectiv, reflecția ultrasunetului va fi
mai mare, imaginea va avea culoarea de la gri-deschis până la albă și va fi
numită hiperecogenă.
• Și invers, dacă reflecția va fi mai mică, imaginea va avea culoare gri-întunecat și
se va numi hipoecogenă

• Reflectare puternică = > puncte albe

(diafragmul, tendoanele, oasele sunt
„hiperecogene”)
• Dacă ultrasunetul traversează un mediu lichidian omogen (un chist lichidian,
cavitatea cordului, vezica urinară etc.), el nu este nici reflectat, nici atenuat.
• Lichidul traversat pe ecran va arăta ca o imagine de culoare neagră, numită
anecogenă sau transonică.
• La ieșire din structura lichidiană partea respectivă a fasciculului de ultrasunete va
avea mai multă energie decât restul fasciculului, trecut prin zonele adiacente. Astfel,
interfața dintre structura lichidiană și cea care o urmează va fi mai accentuată și mai
evidentă, ceea ce a fost numit ”fenomenul de întărire posterioară”.

• Lipsa reflectării = puncte negre

Lichidul din chist, urina, sângele
reprezintă structuri fără ecou chist

(anecogene sau transonice) sau

cu ecou diminiat (hipoecogene)
întarire
acustică
Formațiune chistică la nivelul ficatului cu posterioară
fenomen de “întarire acustică posterioară”
=>
• Umbra acustică, din contra, rezultă din atenuarea parțială sau totală a
ultrasunetelor. Poate fi cauzată de un singur focar (în cazul calculilor) sau cumulată
(în cazul parenchimelor voluminoase, transformate structural cum este cazul cirozei,
sau bogate în grasime cum este cazul steatozei hepatice).

Ecografia organelor cavității abdominale. Se vizualizează vezica biliară (structura de formă ovală cu
pereții bine delimitați și conținut anecogen (negru)), care conține calculi (structuri hiperecogene (săgeți
albe)), ceea ce se confirmă prin detectarea conului de umbră (săgeata albastră).
 • Reflecții mai slabe = > puncte gri

• Examinarea ecografică “în scara gri” nu beneficiaza de posibilitatea de măsurare a

ecourilor, de aceea terminologia folosită în descriere se bazează pe consemnarea
ecogenității structurii patologice raportat la o structura de referință considerată
normală, situată în vecinatate.
• Astfel, o tumora hepatică poate avea aspect “hipoecogen” prin raportare la
parenchimul hepatic învecinat, considerat normal. Pancreasul este “hiperecogen”
raportat la lobul stang al ficatului.
• Aprecierea unei anumite structuri ca fiind hipo- sau hiperecogenă se efectuează și în
comparație cu ecogenitatea ei în normă și este într-un fel subiectivă.
 Modul A
• Actualmente există mai multe modalități (tipuri) de investigație ultrasonografică, care
includ: ecografia în modul A (de la cuvântul ”amplitudine”), B (” brigthness), M
(”motion”), 3D, 4D, Doppler etc.
• Modul A (”Amplitudine”) reprezintă explorarea țesuturilor pe o singură direcție. Pe
ecran vizualizăm o serie de vârfuri, care apar pe o linie dreaptă. Amplitudinea
vârfului caracterizează densitatea țesutului, iar distanța dintre ele – adâncimea la
care aceste structuri sunt situate.
• În prezent metoda se folosește relativ rar, ultimul domeniu de aplicație fiind
oftalmologia.
 Modul B
• Modul B de la cuvântul englez ”brigthness”, strălucire), altfel zis ecografia
bidimensională (2D), este modalitatea ecografică cea mai frecvent utilizată atât
pentru obținerea directă a informației, cât și pentru ghidarea altor modalități (modul
M, Doppler).
• Imaginea bidimensională se compune din mulțimea de ecouri reflectate de la
structurile situate într-un plan de secțiune. Fiecărui ecou îi corespunde un punct
colorat într-o nuanță de gri (de la alb la negru), în funcție de densitatea structurii de
la care a fost reflectat.
 Modul M
• Modul M (de la cuvântul ”motion”, mișcare) se utilizează pentru evaluarea
structurilor în mișcare, în special în ecocardiografie. Ecourile de la pereții cordului se
înregistrează pe monitor sub forma unor curbe. A fost prima modalitate folosită
pentru explorarea cordului și până în prezent își păstrează valoarea (chiar rămâne
necesară) pentru efectuarea unor măsurători.

Ecografia în modul M (partea imaginii din stânga marcată cu bretele). Actualmente se

efectuează sub ghidarea bidimensională (sectorul de mai sus). Secțiunea prin valva aortică și
atriul stâng. Din această secțiune se măsoară diametrul antero-posterior al atriului stâng.
 Modul 3D / 4D

Modul 3D și 4D reprezintă
reconstrucția virtuală
tridimensională (în cazul 4D –
tridimensională + timp) a
structurilor investigate, bazându-
se pe rezultatele scanării reale
bidimensionale, și necesită sonde
și soft-uri speciale. Imaginile
obținute sunt impresionante, însă
necesitatea reală și indicațiile sunt
relativ limitate.
 Ecografia Doppler
• Ecografia Doppler se bazează pe reflecția ultrasunetului de la structurile în mișcare.
Dacă în cazul structurilor nemișcate frecvența ultrasunetului emis și a celui reflectat și
recepționat va fi una și aceeași, în cazul structurilor în mișcare frecvența
ultrasunetului recepționat va fi modificată în funcție de direcția mișcării structurii față
de transductor: va fi mai mare în comparație cu cea inițială, dacă obiectul investigației
se apropie de transductor, și mai mică – dacă se îndepărtează.
• Ecografia Doppler, ca și ecografia ”simplă”, include un șir de modalități: Doppler
spectral (pulsatil și continuu), Doppler color, Doppler tisular etc.
 Doppler pulsatil
• În modalitatea Doppler pulsatil un impuls de ultrasunete este emis periodic de către
transductor, același transductor recepționează ecoul reflectat, dar selectiv, numai pe cel
reflectat de la o anumită distanță, aleasă de către examinator (un loc precis pe linia de
emisie). Astfel, poate fi apreciată velocitatea (viteza) jetului sangvin în orice punct ales.
• Dezavantajul constă în faptul că viteza pe care o putem măsura este limitată, fiind în funcție de
frecvența de repetare a impulsurilor. În cazul vitezelor mari (de ex., stenoza valvulară sau
vasculară), metoda nu va fi informativă.

Doppler pulsatil (semnul de două liniuțe mici care intersectează linia de emisie indică locul exact ales pentru
măsurători): cuantificarea fluxului sangvin la nivelul valvei mitrale; (a) - sub ghidarea ecografiei 2D și la
nivelul vasului sangvin periferic, (b) - sub ghidarea 2D și Doppler color
 Doppler continuu
• Viteze mari ale jetului sangvin pot fi cuantificate cu ajutorul metodei Doppler continuu, cu
emiterea și recepționarea continuă a semnalului. În acest caz poate fi apreciată velocitatea
(viteza) maximă sumară pe toată linia de emisie, oricât de mare ar fi.
• Dezavantajul este că nu poate fi apreciat locul fix pe linia de emisie, unde anume se
accelerează jetul sangvin.

Doppler continuu: aprecierea

vitezei maximale și medii a
fluxului sangvin în ventriculul
drept – artera pulmonară (pe
toată linia de emisie).
 Doppler Color
• Modalitatea Doppler color reprezintă Doppler pulsatil cu codificare în culori. Datorită
posibilității aprecierii vitezei și a direcției jetului sangvin într-un punct concret, această
apreciere se face în mai multe puncte, după ce se efectuează cartografia (în terminologia
engleză se utilizează noțiunea de ”color flow mapping”, ”maparea fluxului de culori”).
• Prin convenție, orice jet sangvin dirijat spre transductor este codificat în culoare roșie, iar cel
dirijat de la transductor – în culoare albastră.

Ecografia Doppler color: a) evaluarea vaselor sangvine ale glandei tiroide (transductor
lineal); b) evaluarea fluxului sangvin la nivelul valvei mitrale (transductor sectorial).
În ambele cazuri localizarea transductorului corespunde cu nivelul superior al imaginii.
 Power Doppler
• Tehnica Power Doppler este mult mai sensibilă în detecția fluxului sangvin decât Doppler
color.
• Se bazează pe energia semnalului doppler colectat și se folosește pentru a detecta fluxul
sangvin în vasele mici situate în interiorul unui organ, cum ar fi un transplant renal.
• Această tehnică nu oferă în mod corespunzător informații privind direcția fluxului.

Vascularizarea placentei Vascularizarea transplantului renal

obținută prin Power Doppler obținută prin Power Doppler
 Doppler tisular
• Doppler tisular permite evaluarea țesuturilor în mișcare în timp real, ceea ce a
contribuit la evaluarea mișcării regionale a pereților miocardului.
 MEDICINA NUCLEARĂ
• Medicina nucleară este o specialitate medicală modernă care folosește substanțe
radioactive pentru diagnosticul și tratamentul unor afecțiuni din sfera oncologică,
endocrinologică și nu numai.

• Principiul de bază al explorărilor de medicină nucleară constă în introducerea în

organismul pacientului (per os sau de obicei intravenos) a unei substanțe
radioactive. Astfel, pacientul devine un emițător de radiații.

• Aceste radiații sunt captate de un detector (gamma cameră, detector de scintilație

sau camera Anger), în timp ce un calculator prelucrează informațiile obținute, iar pe
un monitor este afișată o imagine care indică distribuția substanței radioactive în
corp.

• În acest fel ne putem face o idee despre anatomia unui organ, dar cel mai
important, putem afla cu o mare precizie informații despre funcția acelui organ.
 MEDICINA NUCLEARĂ
• În medicina nucleară pacientul este sursa de radiații, pe când în radiologie
pacientul este „bombardat” cu radiații de la o sursă externă;

• Explorările medicinei nucleare oferă imagini care arată cum funcționează un

organ, oferă detalii despre funcția și patologia acelui organ cu mult înainte să
apară modificări anatomice;

• Sursa propriu-zisă a razelor gamma este radionuclidul – izotopul radioactiv,

introdus pacientului;

• În funcție de substratul patologic și mecanismul de acumulare a preparatului

radiofarmaceutic în diverse țesuturi, regiunile cu radioactivitate anormal crescută
sunt adesea numite zone de hiperfixare, noduli calzi, focare hipermetabolice,
iar regiunile cu radioactivitate anormal redusă sau absentă sunt adesea numite
zone de hipofixare, noduli reci sau focare/regiuni fotopenice.
MEDICINA NUCLEARĂ
 MEDICINA NUCLEARĂ
• Pentru a înregistra razele gama, emise dintr-un organ concret, radionuclidul se introduce
pacientului nu sub forma izolată, dar într-un complex cu o substanță biologică, pentru
acumularea selectivă în organul vizat sau regiunea de interes.

• Spre exemplu, Technețiu 99m (99mTc) fixat de un difosfonat ce este utilizat în procesele
metabolice ale țesutului osos stă la baza producerii radiotrasorului osos 99mTc-MDP (99mTc-
methylene diphosphonate). După injectarea în organism, acesta va fi incorporat în schelet,
reflectând intensitatea metabolismului osos și reperarea zonelor cu metabolism anormal.

• Tc-99m fixat de substanțe ce sunt eliminate din organism prin filtrare glomerulară precum
acidul diethylenetriaminepentaacetic (DTPA) oferă informații relevante despre rata de filtrare
glomerulară, în timp ce Tc-99m fixat de substanțe eliminate preponderent prin secreție
tubulară precum mercaptoacetyltriglycina (MAG-3) se utilizează pentru cuantificarea
debitului plasmatic renal.

• Dimpotrivă, Tc-99m fixat de anumiți compuşi liposolubili precum acidul iminodiacetic (Tc-
99m HIDA), ce sunt preluați din circulație de hepatocite și eliminați în căile biliare, se
utilizează pe larg în scintigrafia dinamică hepato-biliară pentru vizualizarea ficatului, căilor
biliare și colecistului.
 MEDICINA NUCLEARĂ
Pentru a putea utiliza un izotop radioactiv în diagnosticul medical, acesta trebuie să
îndeplinească anumite cerințe:

•Să se dezintegreze cu emiterea doar razelor gama;

•Să fie pur, adică să nu conțină alți izotopi radioactivi;

•Să fie stabil, fiind fixat în componența preparatului radiofarmaceutic, pentru a putea
urmări acumularea acesuia în organul sau țesutul respectiv;

•Să fie eliminat din organism cât mai rapid și complet, însă suficient pentru a permite
efectuarea investigației. De asemenea este preferabil ca spre sfârșitul investigației
doza de radiații emise din organism să scadă considerabil: însuși pacientul
reprezintă sursa de radiații ionizante și, respectiv, poate prezenta pericol pentru
persoanele din jur. În acest scop se utilizează izotopi cu timpul de înjumătățire scurt.
 Scintigrafia
• Imaginile obținute cu camera de scintilație în poziție statică sunt bidimensionale,
iar metoda este numită scintigrafie.

Efectuarea scintigrafiei osoase. A – detectoarele (camerele cu scintilație) situate în poziție statică permit obținerea
simultană a imaginilor în proiecție anterioară și posterioară. B – imaginile scintigrafice obținute relevă o regiune
de acumulare mai intensă a preparatului radiofarmaceutic în regiunea toracelui (indicată cu săgeată).
 Scintigrafia
• Pentru reducerea iradierii pacientului este administrată o doza cât mai mică a
preparatului radiofarmaceutic care permite obținerea unor imagini adecvate,
deaceea formarea imaginilor scintigrafice durează o perioada mai îndelungată
comparativ cu formarea imaginilor radiografice, care este practic instantanee.

• În majoritatea investigațiilor scintigrafice sunt utilizate 2 detectoare (gamma-

camere), ce permit achiziționarea simultană a imagilor în 2 proiecții diferite.

• Sistemele de achiziție a imaginilor scintigrafice ce incorporează două sau mai

multe gamma camere mai sunt numite camere cu cap dublu / multiplu.
Scintigrafii osoase
Scintigrafie hepatobiliară
Scintigrafia glandei tiroide
Scintigrafie renală
Scintigrafie pulmonara (de ventilatie)
Scintigrafie pulmonara (de perfuzie)
 SPECT (Tomoscintigrafia)
• Rotirea detectoarelor permite obținerea unor imagini tridimensionale cu
vizualizarea pe secțiuni a regiunii scanate, iar metoda poartă denumirea de
tomoscintigrafie sau tomografie de emisie cu foton unic (mai frecvent se
folosește abrevierea din limba engleză SPECT - Single Photon Emission
Computer Tomography).

• Avantajul major al tomoscintigrafiei comparativ cu scintigrafia plană este legat de

îmbunătățirea contrastului și obținerea unor date suplimentare cu posibilitatea
vizualizării pe secțiuni a regiunii de interes, iar dezavantajul este legat de
creșterea semnificativă a timpului de scanare.

• De notat necesită de asemenea faptul că în medicina nucleară, doza de iradiere

a pacientului nu depinde de numărul imaginilor obținute, ci de doza preparatului
radiofarmaceutic administrată pacientului la începutul investigației.
SPECT =>

Tomografia de emisie cu foton unic (SPECT) permite localizarea zonei de

acumulare intensă a preparatului radiofarmaceutic în regiunea sternului.
A – rotirea detectoarelor în jurul pacientului (zonei anatomice de interes);
Scintigrafie B – imagine tridimensională de ansamblu a regiunii scanate;
C – vizualizare pe secțiuni a regiunii scanate în plan transversal, sagital și coronal.
 SPECT / CT

• Rotirea gamma camerelor în jurul pacientului permite evaluarea tridimensională și

vizualizarea pe secțiuni a distribuției preparatului radiofarmaceutic în regiunea scanată
(obținerea imaginilor funcționale SPECT).
• Efectuarea tomografiei computerizate permite vizualizarea pe secțiuni a țesuturilor și
structurilor anatomice în regiunea respectivă (obținerea imaginilor structurale CT).
• Suprapunerea acestora rezultă în imagini hibrid SPECT/CT, ce permit vizualizarea
radiofarmaceuticului administrat în diverse țesuturi și structuri anatomice.
 CT SPECT/CT

SPECT

Scintigrafie
 SPECT / CT
• Imaginile obținute prin scintigrafie sau tomoscintigrafie (SPECT) reprezintă
imagini funcționale ce reflectă distribuția preparatului radiofarmaceutic în
regiunea scanată.

• În cazurile necesare, corelarea cu structurile anatomice este posibilă prin

efectuarea unei tomografii computerizate (CT), care este efectuată în cadrul
aceleiași investigații fără a modifica poziția pacientului.

• În acest scop sunt folosite aparate hibrid ce includ una sau câteva (cel mai
frecvent două) gamma camere cuplate cu un aparat de tomografie computerizată.
Astfel, după efectuarea tomoscintigrafiei (SPECT), masa dispozitivului este
deplasată în interiorul aparatului de tomografie computerizată (CT), investigația
hibrid fiind numită SPECT/CT.

• Deoarece pacientul rămâne nemișcat ca parte a unei singure investigații,

rezultatele pot fi procesate automat cu suprapunerea distribuției radiofarmaceu-
ticului în diverse structuri anatomice și obținerea imaginilor hybrid SPECT/CT
 SPECT / CT
Scintigrafia plană
relevă o zonă de
hiperfixare intensă a
99mTcMDP în 1/3

distală a gambei
stângi (indicată cu
săgeată).
Efectuarea SPECT
permite obținerea
imaginilor funcționale
și vizualizarea pe
secțiuni a distribuției
radiofarmaceuticului,
iar efectuarea CT
permite vizualizarea
structurilor
anatomice.
Suprapunerea
imaginilor SPECT și
CT rezultă în imagini
hybrid SPECT/CT.
Scintigrafie hepatică cu 99mTc-sulfocoloid
Imagini SPECT / CT obținute ca continuare a scintigrafiei pentru clarificarea diagnosticului
 Tomografia cu emisie de pozitroni
• Tomografia cu Emisie de Pozitroni (frecvent se folosește abrevierea din limba engleză PET -
Positron Emission Tomography) este o metodă imagistică modernă de medicină nucleară ce
utilizează preparate radiofarmaceutice care emit pozitroni din nucleu în timpul dezintegrării.
• Un pozitron emis din nucleu se va cupla cu un electron din țesutul adiacent datorită sarcinilor
opuse și atracției reciproce, distanța parcursă de pozitron după emitere fiind relativ scurtă
(până la câțiva milimetri în țesuturile corpului uman).
• Procesul este urmat de anihilarea reciprocă a celor două particule, cu emiterea a două cuante
gamma de anihilare cu energia de 511 keV, care se deplaseaza în sensuri opuse de la locul
anihilării sub un unghi de 180 grade. Acești fotoni mai poartă numele de radiație de anihilare.
Scanarea pacientului în aparatul de tomografie cu emisie de pozitroni (PET). Principiul funcționării aparatului
este bazat pe detectarea simultană a fotonilor cu energia de 511 keV emiși în direcții diametral opuse în
urma anihilării perechii pozitron-electron și localizarea ulterioară a originii fotonilor emiși în corpul pacientului.
 Tomografia cu emisie de pozitroni
• Unul dintre cei mai frecvent utilizați izotopi emițători
de pozitroni în practica medicală este un izotop al
fluorului - 18F (timp de injumătățire fizic T1/2 = 110
minute), datorită posibilității atașării acestuia de
molecula de glucoză.

• Preparatul radiofarmaceutic rezultat este 2-18-F-

deoxi-D-glucoza (18F-FDG) și permite evaluarea
proceselor metabolice în diverse țesuturi și organe.

• Utilizarea 18F-FDG a căpătat o amploare deosebită

în oncologie, permițând diagnosticul și evaluarea
detaliată a extensiei proceselor neoplazice datorită
metabolismului crescut al țesuturilor tumorale și
implicit acumularea unei cantități mai mari de
glucoza radiomarcată (18F-FDG).
 PET
A – distribuție fiziologică.
Se observă activitate
fiziologică a 18F-FDG în
structurile cerebrale,
precum și eliminarea
preparatului în rinichi și
vezica urinară.
B – pacient cu cancer
pulmonar. Se observă
acumulare crescută a
18F-FDG în tumora

primară (T) din plămânul

stâng, precum și în
metastazele indicate cu
săgeți din plămânul
drept, ficat, splină și
scheletul osos.
Imagini de ansamblu obținute prin tomografia de emisie cu
pozitroni (PET) cu 2-18-F-deoxi-D-glucoză (18F-FDG).
 PET / CT

• Reprezentare schematică a investigației PET/CT. Tomografia cu emisie de pozitroni

(PET) permite evaluarea tridimensională și în diverse secțiuni a distribuției
radiofarmaceuticului în regiunea scanată (obținerea imaginilor funcționale PET).
• Tomografia computerizată (CT) permite vizualizarea pe secțiuni a țesuturilor și
structurilor anatomice în regiunea respectivă (obținerea imaginilor structurale CT).
• Suprapunerea acestora rezultă în imagini hibrid PET/CT, ce permit vizualizarea
radiofarmaceuticului acumulat în diverse țesuturi și structuri anatomice.
 PET / CT

• Secțiune transversală a unui examen hibrid prin tomografia cu emisie de pozitroni

(PET) combinată cu tomografia computerizată standard (CT).
• A – imagine PET reflectând distribuția 18F-FDG;
• B – imagine CT cu vizualizarea structurilor anatomice obținută cu pacientul în
aceeași poziție;
• C – imagine hibrid PET/CT ce reflectă distribuția 18F-FDG suprapusă
structurilor anatomice. Săgeata indică prezența unei metastaze hepatice.
All clear now?
 Sefii de grupe:
după prelegere de trimis prezența la adresa
ion.codreanu@usmf.md

Toți studenții vă rog să scrieți în chat

Numele, Prenumele, numărul grupei
pentru a vă înregistra prezența