Grosu Maria Magdalena Tap 211

Red.: 02
FE.051.L/M Formular de examinare Data: 30.08.2022

APROBAT:

_________________________
Dr., conf.univ., Dorin VACULOVSCHI
Șef departament „Resurse umane, afaceri publice și comunicare”

BILET DE EXAMINARE nr. 2

Anul universitar 2022 - 2023

Disciplina: FILOSOFIA SOCIALĂ ȘI ECONOMICĂ

Program de studii: CIB
Anul de studii: II Forma de organizare: ÎF

Nr. ord. Subiecte Punctaj

1 Problema fundamentală a filosofiei. 25

2 Noțiune de personalitate. Formarea personalității. 25

3 Esența libertății. 25

4 Comparați metoda dialectică cu cea metafizică. 25

BAREM DE NOTARE:

Punctaj 0-9 10 - 30 31– 49 50– 54 55– 60 61– 70 71- 80 81– 90 91– 100
NOTA 1 2-3 4 5 6 7 8 9 10

Titularul cursului:
Dr., lect. univ.
Galina ȚURCAN ______________
 Rezolvare:
1. Problema fundamentală a filosofiei ține de raportul dintre gândire şi existenţă, conştiinţă şi
materie. Lumea înconjurătoare prezintă o totalitate de procese şi fenomene materiale şi
spirituale. Problema fundamentală a filosofiei este problema priorităţii unei laturi din conexiunea
material şi spiritual. Această problemă este fundamentală fiindcă fără precizarea raportului dintre
material şi spiritual nu poate exista nici un fel de filosofare, nici o filosofie adevărată. Toate
celelalte probleme (ontologice, gnoseologice, etice ş.a.) devin filosofice numai dacă le privim
prin prisma problemei fundamentale.
Problema fundamentală a filosofiei are două laturi - ontologică şi gnoseologică. Prima latură
trebuie să răspundă la întrebarea – ce este primar – materia sau spiritul, conștiința, ideea? În
dependenţă de aceia ce se ia ca factor primordial - materia sau ideea - toate sistemele filosofice
se împart în materialism şi idealism. Materialismul este un curent filozofic care în explicarea
lumii reiese din recunoaşterea existenţei, materiei ca factor prin şi cauză a realităţii, idealismul
afirmă contrariul. Existenţa este primară in acel sens, că natura, materia există real, ca atare şi
nu-s determinate nici de un factor spiritual ori principii nemateriale. Existenţa, lumea sunt
infinite, necreabile şi indestructibile. Materialismul afirmă că conştiinţa este secundară ca produs
al dezvoltării materiale, ca reflectare a lumii materiale.
Idealismul afirmă primordialitatea spiritualului, raţiunii în raport cu materia, că spiritualul există
până la natură, până la lucruri şi este cauza lor. Deosebim două varietăţi a idealismului – obiectiv
şi subiectiv. Idealismul obiectiv (Platon, Hegel) afirmă primordialitatea rațiunii universale, ideii
care există obiectiv (există real şi independent de voinţa omului). Idealismul subiectiv (Berkeley,
Hume, Mach) consideră primar conştiinţa, senzaţiile subiectului, că nu există nici o existenţă,
nici materială, nici spirituală în afară şi independent de conştiinţa umană, independent de
retrăirile subiectului.
Dacă în explicarea lumii se recurge la un început (fie el material ori spiritual), atunci aşa
concepţie se numeşte monism. Iar dacă se reiese din două începuturi – aceasta este dualism.
Reprezentantul dualismului a fost R. Deacartes, care la temelia lumii punea două substanţe –
materială şi spirituală. Pluralismul este concepţia care pune la baza lumii mai multe începuturi
(Empedocle, Pitagora, Anaxagora).
A doua latură a problemei fundamentale se referă la cognoscibilitatea lumii, este problema
identităţii gândirii şi existenţei. De la rezolvarea cărei apar aşa curente ca optimism gnoseologic
(acei care afirmă cognoscibilitatea lumii), scepticism (care pun la îndoială posibilitatea
cunoaşterii) şi agnosticism (acei care neagă cognoscibilitatea lumii).
2. Personalitatea este o totalitate relativ stabilă, dinamică,social-determinată de calităţi
spirituale, social-politice şi moral-volutive a omului, conştiinţa şi comportamentul căruia se
caracterizează prin un anumit grad de maturizare socială şi tendinţa de a se manifesta ca
individualitate. Cu alte cuvinte personalitatea este o însuşire a omului, iar omul este purtătorul
acestei însuşiri, personalitatea este realitatea individului ca fenomen social.
Noţiunea de personalitate are două semnificaţii: a)individul uman ca subiect al relaţiilor sociale
şi activităţii conştiente; b) o sistemă stabilă de trăsături social importante, care caracterizează
individul ca membru al unei sau altei comunităţi. Personalitatea presupune omul socializat, care
se atîrnă conştient către drepturile şi obligaţiile cetăţeanului, posedă sentimentul demnităţii
personale, înţelege măsura responsabilităţii sale faţă de activitatea sa, soarta familiei sale,
prietenilor şi poporului său
Personalitatea este expresia esenţei omului. Noţiunile de om şi personalitate coincid în sensul că
toate personalităţile sunt oameni. Dar după conţinut aceste noţiuni se deosebesc: a) omul este o
integritate, iar personalitatea este o parte, un atribul al omului; b)omul este o fiinţă biosocială,
personalitatea este latura socială a omului; c)omul este purtătorul material al personalităţii, iar
personalitatea exprimă însuşirea socială a omului. Cu alte cuvinte omul este unitatea dialectică a
generalului (trăsăturile general-umane), particularului (însuşirile formaţionale, clasiale) şi
singularului (modul de existenţă individual). Această unitate a generalului, particularului şi
singularului formează o problemă metodologică foarte importantă care se manifestă concret ca
raportul dintre general-uman şi concret-istoric, dintre esenţa şi existenţă, determinism şi libertate,
finalitate şi infinitate a omului ş.a. Aici nu trebuie să supraapreciem atît natura omului “în
genere”, cît şi particularităţile concret-istorice. Personalitatea omului de afaceri
Performantele unei afaceri depind in masura considerabila de personalitatea indivizilor angajati
in realizarea ei. Personalitatea umana isi pune amprenta pe orice fapt, eveniment, actiune in care
sunt implicati indivizi. Un om de afaceri trebuie sa dispuna de foarte multe calitati care il vor
ajuta sa obtina succesul atat de mult dorit. Aceasta presupune o serie de atitudini si aptitudini
care, atunci cand sunt pozitive, duc la realizarea obiectivului propus de la inceput, iar atunci cand
sunt negative determina esecul intreprinzatorului. Una din cauzele care impiedica rezolvarea a
numeroase aspecte legate de perfectionarea activitatii este tocmai abordarea nepotrivita a
problemelor privitoare la personalitatea omului de afaceri.
Aptitudinile omului de afaceri sunt preponderent intelectuale. Ele cuprind inteligenta, intuitia,
spiritul analitic, capacitatea de selectie si sinteza, luciditate, previziune etc.
Unii autori afirma ca “termenul de “personalitate“ este utilizat cu nuante semantice diferite in
filozofie, etica, sociologie, istorie, pedagogie, psihologie. Insa, acceptiunea cea mai larga i-o da
psihologia. Ca atribute fundamentale ale personalitatii se consemneaza : unitatea, integrarea
ierarhica a functiilor, proceselor, starilor si conduitelor, dinamismul, orientarea si finalitatea
actiunilor.“
Personalitatea inseamna ceea ce este propriu unei persoane. Ea cuprinde o serie de trasaturi
morale si intelectuale prin care se remarca o persoana, felul de a fi al cuiva. Felul de a fi al unei
persoane o defineste pe aceasta.
Aceasta personalitate se dobandeste, in mare parte, pe masura desfasurarii activitatii. Un om de
afaceri se presupune a fi un om cu experienta in acest domeniu, cel al afacerilor, insa aceasta
experienta a capatat-o in timp, si nu deodata. La fel se intampla si cu personalitatea. O parte din
calitatile unui om de afaceri, unui conducator mai bine zis, apar si se dezvolta in procesul de
conducere a firmei sale. Activitatea de conducere necesita munca intensa, incordata. Incordarea
si simtul raspunderii influenteaza asupra personalitatii conducatorului.
Autori ai unor lucrari de referinta despre afaceri pun in evidenta “calitatile unui bun conducator“
care include totalitatea insusirilor ce trebuie sa caracterizeze pe orice om de afaceri:
punctualitate, harnicie, stapanire de sine, bunul gust, deschiderea spre alte opinii, aptitudini
pentru conversatie etc.
3. Libertatea este un concept filosofic, a cărui semnificație ar putea fi rezumată prin sintagma
„lipsa constrângerilor”.
Valorile politice (libertatea, democraţia, statul de drept, pluralismul etc.) vizează raporturile
omului, ale individului cu statul, cu partidele, cu instituţiile şi ideologiile politice; exprimă
finalităţile sistemului social-politic, tipurile de raporturi sociale fundamentale dominante în
societate, conţinutul şi structura puterii, mecanismele exercitării conducerii politice, drepturile,
libertăţile, obligaţiile politice ale cetăţenilor, ideologiile politice.
Valorile juridice (dreptatea, justiţia, legalitatea, constituţionalitatea, independenţa, egalitatea
în drepturi, conştiinţa civică, drepturile, libertăţile şi îndatoririle cetăţeneşti etc.) reglementează
relaţia individului cu ordinea de drept, cu instituţiile juridice.
Pentru J.S. Mill, libertatea este determinată de raporturile dintre individ și societate. Astfel, sfera
libertății umane cuprinde următoarele[1]:

libertatea lăuntrică (libertatea de conștiință);

libertatea de exprimare;
libertatea alegerii unui stil de viață;
libertatea de asociere liber consimțită.
Mill consideră că, în afara unor situații excepționale (ex: scurte perioade de criză ale
comunității), societatea nu se poate amesteca în mod legitim în sfera privată a individului.

Filosoful precizează că orice imixtiune a societății în sfera libertății individuale are 2 efecte
indezirabile (din punct de vedere utilitarist) :

uniformizarea;
oprirea dezvoltării individului.
Poziția lui Isaiah Berlin
Pentru Isaiah Berlin există 2 sensuri (politice) ale conceptului de libertate[2]:

libertatea negativă;
libertatea pozitivă.
Libertatea negativă precizează care este limita independenței comportamentului individual, fiind
astfel identificabilă cu lipsa constrângerilor din partea altor persoane asupra activității mele. În
privința acestei folosiri a conceptului de libertate Isaiah Berlin face următoarele precizări :

constrângerea este distinctă de incapacitate (care ține de natură);

libertatea nu are valoare fără condiții adecvate pentru folosirea ei;
nu se poate vorbi despre o libertate (ex: "libertatea socială") ci doar despre libertate individuală;
libertatea nu este unicul scop al oamenilor, fiind uneori acceptabil să se renunțe la libertate in
favoarea altor valori;
Libertatea pozitivă privește sursa comportamentului, utilizarea derivând din dorința individului
de a fi propriul său stăpân. Libertatea concepută ca libertate pozitivă este corelată în mod direct
cu opiniile despre ceea ce constituie "un eu, o persoană, un om"

Libertatea voinței
Problema libertății de voință se înscrie în disputa dintre cei ce susțin liberul arbitru și cei cu
vederi deterministe.

Poziția lui Spinoza

În discursul lui Spinoza, această problemă filosofică se pune pe două planuri: cel divin si cel
uman, iar libertatea la cele două niveluri este subsumată unor seturi diferite de condiții.

Afirmația lui Spinoza că „totul este determinat de necesitatea naturii divine”[3] pare să nu mai
lase loc pentru a mai vorbi despre libertate. Însă tot conform lui, „un lucru este liber când acesta
există prin simpla necesitate a naturii sale și nu este determinat de forțe externe să acționeze”[4].
Spinoza nu opune libertății necesitatea, ci constrângerea, căci numai dacă un lucru este constrâns
să acționeze după o lege impusă, atunci acela nu este liber[5].

Din acest punct de vedere, Dumnezeu este absolut liber deoarece se autodetermină în totalitate.

Omul lui Spinoza este într-o stare de servitute în măsura în care este determinat de
circumstanțele externe. Acesta, pentru a fi liber, trebuie să acționeze în baza emoțiilor active,
care își au sursa în rațiune și nu în baza celor pasive, care au cauze externe[6]. Divinitatea se
reflectă în această utilizare a rațiunii[7].

Perspectiva existențialistă asupra libertății

Poziția lui Sartre
Existențialismul ateu, reprezentat în principal de J.-P. Sartre, privește individul ca fiind prin
excelență liber. Prin această libertate consubstanțială se înțelege permanenta existență a cel puțin
două opțiuni suplimentare aflate oricând la îndemâna noastră, în orice alegere aparent supusă
constrângerilor definitive. Nimic nu este impus, deoarece mai există în ultimă instanță,
întotdeauna, soluția alternativă a abandonului sau cea a sinuciderii. (Sartre exemplifică, în Ființa
și neantul, prin cazul unui recrut care ar fi mobilizat în război, fiind deci obligat să ucidă: de fapt,
obligația este doar una aparentă, deoarece în realitate el mai are la îndemână cel puțin două
opțiuni: dezertarea sau sinuciderea. Prin urmare, dacă cineva a ucis în război, este pentru că a
ales să ucidă. Suntem, ca atare, perfect responsabili pentru fiecare din alegerile vieții noastre,
având totdeauna posibilitatea alegerii, iar punctul de vedere contrar, al permanentelor justificări
și contextualizări, este punctul de vedere al relei-credințe.)
Din noțiunile de libertate și responsabilitate (condiții necesare în viziunea lui J. P. Sartre pentru
ceea ce el numește, în "Existentialismul este un umanism" [8], „o existență autentică”) decurg
unele directive morale. Însă conștiința unei vieți autentice este posibilă pe măsură ce ne detașăm
de definirea noastră ca identitate prin ochii celorlalți. Astfel se ajunge la un paradox: „privirea”
celorlalți ne reifică, ne transformă în obiect al reprezentării, o reprezentare de care depindem și
de care suntem rareori responsabili ("Infernul sunt ceilalți" - J.-P. Sartre, Cu usile inchise).
Soluția dată de Sartre acestei probleme constă în asumarea libertății, în respingerea naturii
(physis) și a punctului de vedere esențialist care definește indivizii ca esențe imuabile. Individul
trebuie definit existențial și istoric, în raport cu devenirea sa și cu totalitatea actelor și a alegerilor
sale.

Conceptul de libertate a avut de-a lungul istoriei utilizări multiple (uneori contradictorii). Pentru
o înțelegere corectă a semnificației acestui concept este nevoie să se cunoască contextul
(filosofic) în care a fost folosit.
4. Metoda dialectică contribuie la descoperirea cauzelor şi consecinţelor dezvoltării vieţii
economice. Ea reflectă examinarea fenomenelor, categoriilor şi legilor economice în procesul
apariţiei, dezvoltării, modificării şi dispariţiei lor istorice.
Concepţia dialectică confirmă dezvoltarea naturii, societăţii şi gândirii în baza legilor şi
legităţilor de genul: "nimic nu este veşnic pe pământ". Potrivit dialecticii, procesele şi
fenomenele sociale sunt în permanentă mişcare: apar, se dezvoltă, se perimează, se înlocuiesc cu
altele ş.a.m.d. plare vie Gândirea abstractă Practică economică Această abordare permite a
descoperi esenţa proceselor, legităţile dezvoltării, de a examina interacţiunea „cauză-efect” în
cazul fenomenelor sociale.
Concepţia pozitivistă a apărut din filosofia pozitivismului, care studiază cunoştinţele autentice
(pozitive) ca rezultat al ştiinţelor empirice concrete (bazate pe experienţă), ignorând filosofia lor
– baza metodologică. În cazul unei astfel de abordări, se utilizează metodele specifice "proprii"
de cercetare:
• analiza situaţională (studierea unor situaţii concrete);
• explicarea (descrierea fenomenelor economice cu ajutorul metodelor şi modelelor
matematice).
Punct de vedere istoric, că în filozofie sunt două domenii de cunoaștere, este metafizică și
dialectica. Metafizic tip de cunoștințe se află în centrul raționamentului filosofic și completată
prin intermediul dialecticii.

Metoda dialectică - este o modalitate de a învăța despre lumea în care baza fenomenelor luate
contradicție internă a lucrurilor. De asemenea, să ia în considerare faptul că lucrurile sunt
interconectate și sunt în mod constant în procesul de dezvoltare și schimbare. Dialectica este
baza naturii și a societății, și teoria dialecticii reflectă cel mai fidel esența lucrurilor.
teoria corespondenţei, formulată de Aristotel în lucrarea "Metafizica", defineşte adevărul prin
acordul cunoştinţelor cu realitatea, cu obiectul lor. "A enunţa că ceea ce este nu este sau că ceea
ce nu este constituie o poziţie falsă; dimpotrivă un enunţ adevărat este acela prin care spui că
ceea ce este este şi că nu este ceea ce nu este''. Această teorie se bucură de o largă susţinere în
rândul epistemologilor, logicienilor şi filosofilor.
Metafizică la etapa actuală, În prezent, tipul de cunoaștere metafizică, bun numai în timp ce se
pregătesc pentru examene, și alte lucruri similare. În ceea ce privește cele mai bune rezultate în
timpul studiului ar trebui să fie captată de tot ce este asociat cu ea nu este, adică, taie toate
inutile.

Ceea ce ne aduce la concluzia că în acest moment special, în timpul în timpul vieții întotdeauna,
materialul de studiu este constantă, iar relația cu tot ceea ce ar putea împiedica, absolut exclusă.
Că acesta este exemplul cel mai precisă și corectă a cunoașterii metafizice în lumea modernă.

Și totuși, este recunoscut faptul că baza pentru dezvoltarea științei ca atare, și filosofice judecăți,
în special, sunt metode de cunoaștere descrise. Ca metodă metafizică cu specificul său și
generalizarea dialectică.