CURENTE LITERARE

ROMANTISMUL este un curent literar apărut în Europa în prima jumătate a secolului al XIX-
lea, în Germania, Anglia, Franța, Rusia. În literatura română, romantismul cunoaște forma cea mai
profundă prin opera lui Mihai Eminescu, în a doua jumătate a secolului al XIX-lea. Înainte, romantici
sunt, în cultura națională, pașoptiștii: I. H. Rădulescu, G. Alexandrescu, C. Negruzzi, D. Bolintineanu,
V. Alecsandri.
Caracteristici:
1. Sensibilitate, sentiment, pasiune. Omul romantic manifestă un adevărat cult al sentimentelor,
între care iubirea ocupă locul central.
2. Imaginație, fantezie. Scriitorii romantici preferă imaginația deplină, fantezia, libertatea
creației. Eminescu însuși apelează la diverse scenarii vizionare, cum ar fi spațiul cosmic sau cel
acvatic.
3. Cultul naturii. De multe ori, natura este părtașa trăirilor eului romantic și este percepută ca un
spațiu tainic, protector, care veghează frământările eului îndrăgostit.
4. Explorarea trecutului. Romanticii se întorc în trecut, pe care îl văd ca o vârstă de aur a
umanității. Epocile preferate sunt Antichitatea și Evul Mediu.
5. Reinterpretarea unor mituri. Scriitorii romantici recurg uneori la mituri clasice sau creștine,
cărora le conferă noi semnificații, adaptându-le noului curent literar.
6. Redescoperirea folclorului. Mulți scriitori romantici au fost adevărați culegători de texte
folclorice, utilizând chiar, în opera lor, limbajul popular.
7. Ironia. Aceasta este expresia omului superior, a unui spirit înalt, care se amuză pe seama
propriei condiții precare, nefericite de geniu neînțeles, izolat.
8. Personajul romantic este un erou excepțional care acționează în situații extraordinare.
9. Preferința pentru nocturn, în detrimentul diurnului.
10. Antiteza devine procedeul artistic cel mai des întâlnit.
11. Introducerea de noi categorii estetice, cum ar fi grotescul.
12. Motive romantice: codrul, noaptea, luna, stelele, izvorul, cetatea, ruina, cuplul, visul, marea,
oceanul, timpul, iubirea imposibilă, geniul neînțeles.

REALISMUL este un curent literar apărut în Europa, în secolul al XIX-lea, ca o reacție împotriva
sentimentalismului romantic exagerat și al cărui părinte este considerat prozatorul francez Honoré de
Balzac. În literatura română, realismul se manifestă în a doua jumătate a secolului al XIX-lea, prin N.
Filimon, I. Creangă, I. Slavici, I. L. Caragiale. În secolul al XX-lea, marii reprezentanți ai realismului
românesc sunt L. Rebreanu, G. Călinescu sau M. Preda.
Caracteristici:
1. Realism- realitate. Opera literară realistă este oglinda artistică a realității. Personajele sunt
veridice, asemănătoare unor oameni reali, ca și împrejurările în care apar. Opera realistă ceează
cititorului impresia că are de-a face cu situații și oameni adevărați. Este iluziz vieții creată cu
mijloacele artistice.
2. Imaginarul (lumea imaginată). Realismul este interesat, în special, de viața omului obișnuit și
de modul în care societatea își pune amprenta asupra acesteia. Multe romane realiste creează o
adevărată frescă socială a unei epoci (fresca eeste o pictură de mari dimensiuni). Apar tipuri
umane definite prin ocupația sau profesia lor ca: țăranul, muncitorul, negustorul, funcționarul,
1
 preotul, învățătorul, cârciumarul, avocatul, omul politic etc. Banii, familia, ascensiunea socială
prin mijloace mai mult sau mai puțin oneste (parvenitismul) sunt teme specifice. În plus,
realismul creează impresia vieții complete (în roman mai ales), de aceea nu pot lipsi experiențe
importante ca dragostea, relația dintre părinți și copii, sau relația dintre individ și grupul social
din care face parte.
3. Obiectivitatea. Proza realistă este, de obicei, caracterizată de o perspectivă narativă obiectivă.
Astfel, naratorul prezintă întâmplările, cadrul și personajele fără să se implice, neutru.
4. Omnisciența. Naratorul este omniscient, știe totul despre personaje, prezintă ce fac, ce spun, ce
simt, ce gândesc ele și cum arată lumea în care trăiesc personajele.
5. Stilul banal, anticalofil. Limbajul prozei realiste este, de obicei, simplu, atât la nivelul
vocabularului, cât și al sintaxei, fără prea multe podoabe stilistice.

SIMBOLISMUL este curentul literar de circulaţie universală, care a apărut în a doua jumătate a
secolului al XIX-lea, ca reacţie împotriva parnasianismului. (Parnasianismul= curent literar, apărut în
Franţa, care acorda o atenţie deosebită virtuozităţilor stilistice şi era împotriva sentimentalismului,
retorismului, abuzurilor fanteziei. Reprezentanţi: Th. Gautier, Th. De Banville, Leconte de Lisle).
Cel care a dat numele curentului a fost poetul francez Jean Moréas (de la gr. symbolon= semn), care
a publicat şi un manifest literar, intitulat Simbolismul (1886). Simbolismul impunea o nouă expresie
lirică, aspirând să ocolească sentimentalismul, retorismul şi patetismul romantic. Arta poetică
simbolistă promovează conceptual modern de poezie.
Caracteristici:
1. respingerea prozaismului (adică a ceea ce este comun, plat, banal) şi a expresiei discursive
(dezlânate), poezia fiind definită ca arta de a simţi;
2. cultivarea simbolului (înţeles ca imagine expresivă), care să exprime corespondenţele,
afinităţile invizibile între diferitele elemente ale universului (natură-om). De exemplu, în poezia
lui George Bacovia, cuvântul plumb simbolizează sentimental apăsător al izolării, iar ploaia e
simbolul descompunerii materiei;
3. folosirea sugestiei drept cale poetică de exprimare a corespondenţelor, a legăturilor ascunse
dintre lucruri, prin cultivarea senzaţiilor coloristice, musicale, olfactive. (În acest sens,
Mallarme spunea: A numi un obiect este a suprima trei din patru părţi din plăcerea poemei,
făcută din fericirea de a ghici încetul cu încetul. Să-l sugerezi este visul, să-l evoci încetul cu
încetul pentru a crea o stare sufletească);
4. înclinaţia spre stările sufleteşti nedefinite, predispoziţia pentru reverie, pentru proiecţia
diafană, nedefinită în timp şi spaţiu;
5. muzicalitatea interiorizată, înţeleasă ca senzaţie interioară, care poate fi exprimată prin
folosirea refrenului, a laitmotivului sau a anumitor sunete (acelaşi Mallarme spunea că poezia
nu e decât muzică prin excelenţă, iar poetul Al. Macedonski preciza: arta versurilor nu este,
nici mai mult, nici mai puţin decât arta muzicii);
6. preferinţa pentru anumite teme şi motive: iubirea-motiv de reverie, nevroza, târgul
provincial ca element al izolării, natura-loc al corespondenţelor;
7. deschiderea faţă de inovaţiile verbale (folosirea versului liber).
8. Instrumente ale tehnicii simboliste:
- Simbolul
- Sugestia
- Corespondenţele (Ch. Baudelaire)
- Muzica: muzica înainte de toate (P. Verlaine)
2
 - Prozodia: introducerea versului liber
- Teme şi motive: -condiţia poetului şi a poeziei
-motivul singurătăţii
-melancoia, spleen-ul
-misterul, evadarea, marea plecare
-natura: motivul toamnei, motivul ploii
-iubirea, starea de nevroză
-culorile şi muzica
-poezia oraşului
-poezia obiectelor etc.
În literaturaromână, primele elemente ale simbolismului apar în ultimele decenii ale secolului al
XIX-lea şi se dezvoltă ulterior, în funcţie de condiţiile naţionale specifice. Simbolismul românesc nu
este un fenomen de imitaţie, un împrumut, ci o atitudine literară modernă, constituită şi manifestată
paralel cu alte literaturi şi, progresiv, autohtonizat, potrivit sensibilităţii româneşti.
Simbolismul autentic, bacovian. George Bacovia (1881-1957) este cel mai mare poet simbolist
român. Creaţia lui este reprezentată de volumele: Plumb (1916), Scântei galbene (1926), Cu voi...
(1930), Comedii în fond (1936), Stanţe burgheze (1946). Poezia sa are mai toate trăsăturile esenţiale
specifice simbolismului. Inadaptat la societatea burgheză, Bacovia dă expresie unui simbolism
depresiv, izvorât din situaţia precară a proletarului intelectual, care a corespuns structurii sale sufleteşti
ultrasensibile (Serenada muncitorului). Poetul cultivă frecvent simbolul, ca modalitate de surprindere a
corespondenţelor eului cu lumea, natura, universul (Plumb). Poetul evocă idei, sentimente, senzaţii pe
calea sugestiei (Amurg de iarnă). Preferinţa merge îndeosebi spre culorile întunecate, Bacovia
explicând chiar, într-una din mărturisirile sale literare, ce este audiţia colorată (adică principiul după
care senzaţii diverse, coloristice şi muzicale, îşi corespund, în plan afectiv, ceea ce se mai numeşte şi
sinestezie). Poezia lui Bacovia implică sugestivitate melodică interiorizată, ca şi la alţi simbolişti
autentici. Cadenţele sunt de marş funebru (Marş funebru). Se întâlnesc apoi teme şi motive tipic
simboliste: târgul provincial, element al claustrării, nevroza, peisajul interiorizat, descompunerea
materiei.
Critica literară subliniază, ca dominantă a liricii bacoviene, neliniştea continuă, prin aceasta poezia
lui Bacovia înscriindu-se într-o zonă mai largă a sensibilităţii moderne, depăşind, în unele privinţe,
simbolismul.
Simbolisul reprezintă o treaptă firească în desfăşurarea literaturii române. El aduce o nouă
concepţie despre poezie şi o tehnică poetică înnoitoare, precedând tendinţele moderne, manifestate în
literatura noastră în perioada interbelică.

MODERNISMUL este, în plan universal, un curent cultural ce se manifestă la sfârșitul secolului al

XIX-lea până în anii '60 ai secolului al XX-lea, fiind o formă de manifestare a modernității și însumând
cele mai recente forme de expresie ale spiritului novator în planul creației artistice. Este considerat
antonim al tradiționalismului, manifestându-se ca un fenomen de ruptură, diferență față de vechile
formule estetice și însumează toate curentele post-romantice: simbolism, expresionism, imagism,
dadaism, suprarealism, futurism, neomodernism etc.
Există trei termeni:
 modernitate, care desemnează perioada culturală;
 modernismul- curentul literar și artistic dezvoltat în modernitate;
 modern (adjectiv) – tot ceea ce este actual, contemporan, nou.
Modernismul se definește în opoziție cu tradiția. Artistul modern caută frumosul actual, tocmai de
aceea accentul cade pe originalitate.
3
 În spațiul românesc, începuturile ideologiei moderniste se datorează criticului și istoricului literar
interbelic Eugen Lovinescu, cel care a condus cenaclul literar și revista Sburătorul. La început, revista
își propune să descopere noi autori, scriitori tineri, debutanți. Cu timpul, Lovinescu a devenit un mentor
și un conducător cultural, un amfitrion care conducea ședințele cenaclului literar în propria casă.
În Istoria civilizației române moderne (1924-1926), Lovinescu prezintă evoluția societății
românești pe drumul spre modernitate, subliniind că nu influențele orientale sunt importante din acest
punct de vedere: orice progres al culturii române e un produs al contactului cu apusul. Efortul de
sincronizare a civilizației românești cu modernitatea apuseană a însemnat mai întâi o imitație care
pornește de sus în jos, și care apoi a dus la adaptarea și asimilarea formelor de cultură occidentale,
instituționale sau spirituale.
În Istoria literaturii române contemporane (1925-1929), Lovinescu tratează direcțiile de
modernizare ale literaturii române și sincronizarea ei cu literatura europeană. Prin modernizare,
Lovinescu înțelege depășirea unui spirit provincial, deci nu opoziție față de tradiție, de specificul
național.
În consecință, pentru sincronizarea literaturii cu spiritul veacului, deci cu ritmul de dezvoltare a
societății, cu ideile, forțele și problemele ei, sunt necesare:
 trecerea de la o literatură cu tematică preponderent rurală la o literatură de inspirație urbană;
 cultivarea prozei obiective;
 protagonistul devine intelectualul care își pune probleme de conștiință.
 evoluția poeziei de la epic la liric;
 spargerea tiparelorpoeziei (de structură sau prozodice);
 intelectualizarea prozei și a poeziei;
 dezvoltarea romanului de analiză psihologică.
Cei mai importanți reprezentanți ai modernismului românesc sunt: prozatorul Camil Petrescu și poeții
Tudor Arghezi, Lucian Blaga, Ion Barbu.

TRADIŢIONALISMUL este un curent cultural care preţuieşte, apără şi promovează tradiţia,

percepută ca o însumare a valorilor arhaice, tradiţionale ale spiritualităţii şi expuse pericolului
degradării.
O încercare notabilă de conservare a valorilor tradiţiei româneşti se regăseşte în activitatea
poporanismului şi sămănătorismului, a căror reacţie a avut şi un aspect negativ, deoarece adepţii
acestor curente au respins cu fermitate orice tendinţă a civilizaţiei moderne.
În perioada interbelică, direcţia tradiţionalistă s-a regăsit, la nivel ideatic, în programul
promovat, în principal, de reviste cu orientări distincte: Gândirea, Viaţa românească şi Sămănătorul.
Gândirea apare la Cluj, în 1921, sub direcţia lui Cezar Petrescu şi D. I. Cucu, drept revistă
literară, artistică, socială. În 1922 se mută la Bucureşti, iar în 1944 îşi încetează activitatea.
Colaboratori: Lucian Blaga, Adrian Maniu, Ion Pillat, Vasile Voiculescu, Cezar Petrescu, Tudor Vianu,
Mateiu Caragiale, Gib Mihăescu ş.a.
Gândirea se situează la început pe o linie tradiţională. Cezar Petrescu afirma în primul număr
că în faţa spiritului internaţionalist, revista avea să apere românismul, adică ceea ce e specific
sufletului naţional, vieţii autohtone. Poziţia este mai veche în cultura noastră, dar ideologii gândirişti,
accentuând ideea rupturii dintre civilaţie şi cultură, socoteau că între formulele de viaţă, împrumutate
din Apus, şi sufletul poporului român, caracterizat de o simţire fragedă, aproape copilărească, de o
tinereţe primitivă, există o incompatibilitate de sens.
Din vechile curente tradiţionaliste, mai ales din sămănătorism, se preluase ideea că istoria şi
folclorul sunt domeniile relevante ale specificului unui popor, dar gândiriştii considerau viziunea prea
strâmtă, preponderent materială: "Sămănătorul" a avut viziunea magnifică a pământului românesc, dar
4
n-a văzut cerul spiritualităţii româneşti, susţinea Nichifor Crainic (Sensul tradiţiei, în revista Gândirea,
1929). Vechilor factori ai specificităţii noastre naţionale li se adaugă unul nou, de factură spirituală,
credinţa religioasă ortodoxă, care ar fi, după părerea lor, element esenţial de structură a sufletului
ţărănesc. Consecinţa acestei teze era că opera de cultură cu adevărat românească, ce ar exprima în
modul cel mai înalt specificul naţional, ethosul, trebuia să includă neapărat ideea de religiozitate.
Poezia publicată în paginile Gândirii a mers pe o linie puternică de spiritualizare a existenţei,
căutând să surprindă particularităţile sufletului naţional prin valorificarea miturilor autohtone, a
riturilor şi credinţelor străvechi (Lucian Blaga, Ion Pillat, Adrian Maniu, Vasile Voiculescu). În
acelaşi timp s-a dezvoltat o lirică a teluricului, care elogia elementarul, exploziile vitale, sevele
pământului, vigoarea şi expansiunea existenţei (Aron Cotruş).
Viaţa românească, revistă apărută în două serii, la Iaşi, a avut în prima perioadă (1906-1916) o
orientare poporanistă, adică o simpatie exagerată pentru ţăranul obidit şi asuprit. În 1920, revista şi-a
reluat apariţia tot la Iaşi, sub conducerea lui Garabet Ibrăileanu, schimbându-şi atitudinea: după Primul
Război Mondial, ţăranii au primit pământ şi drept de vot, de aceea în noua concepţie va rămânea
sentimentul de simpatie şi solidaritate faţă de ţărănime, dar nu mila, nu vina, nu datoria. Orientarea
generală a revistei va continua să fie în spiritul unei democraţii rurale. Colectivul redacţional: Mihail
Sadoveanu, Gala Galaction, Ionel Teodoreanu, Alexandru Philippide, George Călinescu. Ei au atras
nume mari ale literaturii române: Liviu Rebreanu, Octavian Goga, Tudor Arghezi, Lucian Blaga, Ion
Pillat, Ion Barbu, Hortensia Papadat-Bengescu etc.
Sămănătorul este o revistă de cultură şi literatură, apărută la Bucureşti între 2 decembrie 1901
şi 27 iunie 1910, condusă pe rând de Alexandru Vlahuţă şi George Coşbuc (1901-1902), Nicolae Iorga
(1905-1906) şi A. C. Popovici (1909). Articolul-program intitulat Primele vorbe reactualizează
direcţiile Daciei literare (1840) şi cheamă scriitorii în jurul aceluiaşi stindard pentru binele şi
înălţarea neamului românesc. Sămănătoriştii se opuneau influenţelor străine, considerate primejdioase
pentru cultura naţională, Coşbuc susţinând necesitatea unui ideal, a unei literaturi care să lumineze
poporul. Nicolae Iorga susţinea ideea intrării în universalitate prin naţionalism, integrând esteticul în
etnic. Cei mai reprezentativi poeţi au fost: G. Coşbuc, Al. Vlahuţă şi Şt. O. Iosif.
Trăsăturile tradiţionalismului:
 întoarcerea la originile literaturii;
 ideea că mediul citadin este periculos pentru puritatea sufletelor;
 problematica ţăranului;
 accent pe etic, etnic, social;
 universul patriarhal al satului;
 proză realistă de reconstituire socială;
 istoria şi folclorul sunt principalele izvoare de inspiraţie, dar într-un mod exaltat;
 ilustrarea specificului naţional, în spirit exagerat.

NEOMODERNISMUL este un curent literar al perioadei contemporane, în cadrul căruia critica

literară a stabilit trei etape distincte:
 Realismul socialist (proletcultismul), între 1948-1964, care a însemnat o abatere de la rolul şi
rostul poeziei, deoarece ideologia socialistă a impus teme şi modalitaţi de expresie cu totul
nepotrivite exprimării artistice, manifestându-se o obedienţă evidentă faţă de partidul unic şi
promovând aşa-zisă "cultură proletară".
 Neomodernismul poetic sau Generaţia '60 (1960-1980) a constituit o revigorare a poeziei, o
revenire a discursului liric la formulele de expresie metaforice, la imaginile artistice, la reflecţii
5
 filosofice. Poeţii tineri ai vremii au înnoit poezia şi au înălţat-o pe culmi neatinse: Nichita
Stănescu, Marin Sorescu, Ana Blandiana, Ion Alexandru. Acestora li s-au alăturat poeţii
maturi, cu opera cenzurată de factorii politici ai vremii: Emil Botta, Ştefan Augustin Doinaş,
Geo Dumitrescu etc.
 Postmodernismul sau Generaţia '80 se manifestă, aşa cum sugerează şi numele, după anul
1980 până în zilele noastre. În această perioadă lirică se înscriu poeţii: Radu G. Ţeposu, Adrian
Păunescu, Mircea Dinescu, Mircea Cărtărescu, Simona Popescu, Caius Dobrescu, Florin Iaru,
Ion Stratan etc.
Particularităţi neomoderniste în lirica lui NICHITA STĂNESCU:
 poezia contrariază permanent aşteptările cititorului
 o poetică a existenţei şi a cunoaşterii
 lupta sinelui cu sinele
 redefinirea poeticului; lupta cu verbul (necuvintele)
 cunoaşterea deplină numai prin poezie, ca gest de participare la creaţie
 intelectualismul
 reinterpretarea miturilor
 reflecţia filosofică, abordarea marilor teme ale liricii
 ironia, spiritul ludic
 reprezentarea abstracţiilor în formă concretă are ca efect plăsmuirea unui univers poetic
original, cu un imaginar propriu, inedit
 transferul dintre concret şi abstract funcţionează bivalent, punând în discuţie relaţia dintre
conştiinţă şi existenţă
 ambiguitatea limbajului împinsă până la aparenţa de nonsens, de absurd; răsturnarea firescului;
ermetismul expresiei
 subtilitatea metaforei
 insolitul imaginilor artistice.