Valeriu Gherghel, Note de lectură.

Recenzii (2)

● Gonçalo M. Tavares, Cinci plimbări prin cartier (vol. I), traducere de Corina Nuțu,
București: ALLFA, 2014, 248p.

Prietenii mi-au atras atenția asupra acestui scriitor inventiv și silitor, profesor de
epistemologie (sic!) la o universitate din Lisabona, doctor în Arte & Litere și master în
educație fizică.

Dacă vreți să vă faceți o idee cu privire la volumele de mai sus (fără să le deschideți),
închipuiți-vă „Caracterele” lui Theophrast, ori „Martorul auditiv” al lui Elias Canetti (din
care am tradus cîndva), ori parabolele lui Kafka, ori prozele lui Urmuz (da, Urmuz,
contemporanul nostru, nimeni altul!). Dar, mai ales, gîndiți-vă intens la „Povestirile
despre domnul Keuner”, compuse cîndva de domnul Bertolt Brecht.

Același umor sec, negru chiar, aceleași personaje un pic caraghioase, infantile, lipsite de
orice substanță ontologică, dar purtate mereu de impulsul cogitației pînă în pînzele
absurdului absolut. Și, dacă e cazul, dincolo de ele. E vorba de un proiect „grafico-
literar”, a spus Tavares, într-un interviu, un „omagiu” indirect adus unor scriitori preferați
(și cam bizari).

Tavares a realizat / construit și o localitate utopică pentru aceste caractere buclucașe, o

mahala a Lisabonei, „O Bairro” (așa se numește proiectul său). Cu excepția lui Robert
Walser (care locuiește într-o pădure, probabil într-un azil) și a lui Rimbaud (imposibil de
localizat pe harta literaturii, îl găsiți la dreapta sus), toți indivizii cartierului beneficiază
de edificii spațioase, etajate, cu multe ferestre și oglinzi. E o lume masculină de becheri și
burlaci, de filosofi solemni, cu o singură excepție (pe care nu am dreptul s-o divulg aici).
Un club foarte exclusivist de Domni ciudați, s-ar putea zice, o Elită precum aceea a
poeților din Nobilul Castel al lui Dante. O singură doamnă își face apariția pe neașteptate,
exact cînd te aștepți mai puțin, trîntind cu zgomot ușa de la intrarea unui imobil: „delicata
doamnă Woolf”. Iată cum arată așezarea după un plan provizoriu, fiindcă Tavares vrea să
urce numărul locuitorilor la peste 50 și va redacta portrete anecdotice (nu a scris încă
despre Proust sau Borges) cît îl vor ține cheful și inspirația (harta localității poate fi
inspetată pe blog)

Tavares și-a realizat portretele pe rînd (un caracter, și apoi încă unul, și încă unul, și apoi
încă două, și tot așa), a început în 2002 (primul chemat / ales a fost O Senhor Valéry) și
s-a oprit (temporar, probabil) în 2010, cu portretul lui T. S. Eliot, după ce îl prezentase pe
Emanuel Swedenborg, misticul suedez care convorbea cu îngerii. Traducerea românească
cuprinde toate „caracterele” și sînt fix zece în total:

1. O Senhor Valéry,2002, 88p

2. O Senhor Henri, 2003, 96p.

3. O Senhor Brecht, 2004, 72p.

4. O Senhor Juarroz, 2004, 64p.

5. O Senhor Kraus, 2005, 120p.

6. O Senhor Calvino, 2005, 72p.

7. O Senhor Walser, 2006, 48p.

8. O Senhor Breton, 2008, 56p.

9. O Senhor Swedenborg, 2009, 112p.

10. O Senhor Eliot, 2010, 80p.

Nu e vorba de biografii și nici de eseuri, deși autointerviul lui Breton poate fi privit ca un
eseu despre rostul precar al poeziei:

„Cînd femeile cu gene lungi şi bărbaţii cu inima fremătîndă spun că poezia este hrana lor,
se vede bine că n-au suferit niciodată de foame”.

Tavares a folosit o mulțime de procedee narative și de genuri literare. Predomină fabula

insolubilă, cvasifilosofică, în care găsim o înțelepciune aiurită și perfect nefolositoare. Nu
știu care a fost miza lui Gonçalo M. Tavares, cînd s-a apucat de lucru, și nici nu mă
interesează în chip deosebit. A vrut pesemne să se / ne distreze. Eu unul m-am amuzat
copios.

Am citit pînă acum:

Gonçalo M. Tavares, Cinci plimbări prin cartier, traducere de Corina Nuțu, București:
Editura ALLFA, 2014, 243p.
Gonçalo M. Tavares, Alte cinci plimbări prin cartier, traducere de Corina Nuțu,
București: Editura ALLFA, 2015, 328p.

● Olga Tokarczuk, Ultimele povestiri, traducere din lb. polonă şi note de Cristina Godun,
Iaşi: Polirom, 2018

Un roman cu o construcție interesantă, cu pagini memorabile, care nu trezește prea mult

interes / entuziasm, pentru că nu are invenție epică. Nimic nu te motivează să-ți grăbești
lectura. L-am străbătut, deci, apatic, în trei etape a cîte 100 de pagini, după un model
filosofic ilustru.

Romanul m-a constrîns să fiu mai atent la construcție decît la ceea ce li se întîmplă
personajelor. Prima femeie are un accident de mașină și își rememorează viața. A doua își
veghează bărbatul - care tocmai i-a murit - și își rememorează viața. A treia petrece cîteva
zile pe o insulă din Marea Chinei de Sud, se întîlnește cu un magician muribund și își
rememorează viața. Mai mult nu vă spun.

Dar dacă doriți „viziuni”, imagini exuberante, digresiuni cvasi-filosofice (despre privit și
privitor, despre multiplicitatea eului, despre soarta femeii în război și în general), puteți
deschide cartea. În concluzie: un text foarte potrivit pentru un curs de Creative writing.

Neîndoios, singura modalitate de a vă îndemna / de a vă ispiti să răsfoiți Ultimele

povestiri ar fi să transcriu o frază prilejuită de vizita unor turiști buimaci într-un muzeu de
artă medievală și care exprimă plastic spusa latinească Omnia mutantur, totul e trecător:

„Stăpînii fețelor portretizate s-au descompus de mult în pămînt, dizolvîndu-se, nu mai

există copacii de pe marginea drumului, nici cățelandrul care se ițea curios din colțul
tabloului. Materialele mătăsoase regale s-au descompus, mîinile mărunte au dispărut, au
alunecat de pe degetele lor inelele, florile reci, înmiresmate de bujor nu mai există, nu a
mai rămas nimic din ele, s-au preschimbat în particule de praf, apa s-a evaporat, culoarea
s-a desfăcut în compuși de fier și în oxizi, mirosul a plutit în văzduh sub forma unor
particule lung-pedunculate, care s-au agățat apoi de picăturile de apă formînd împreună
un pîrîu, iar apa s-a preschimbat în cîteva generații de insecte mîncate de pești...” (p.75).