Valeriu Gherghel, Note de lectură (1)

Tatiana Tolstaia, Zâtul, traducere de Luana Schidu,

Vreți o carte de un umor total, nebun? Vreți fantezie, ingeniozitate și inteligență? Într-un
cuvînt, vreți să citiți o capodoperă? Atunci cumpărați negreșit Zâtul Tatianei Tolstaia (n.
1951), stră-stră-strănepoata lui Lev Nikolaevici Tolstoi și a lui Aleksei Tolstoi, fiul fiului
lui Lev Nikolaevici.

Nu știu cum aș putea caracteriza mai bine acest roman. Este o distopie blîndă, o distopie-
vodevil, în opinia criticilor anglo-saxoni, un basm grotesc.

Universul din Zâtul se reduce la o așezare de izbe mizeroase, cu cîteva mii de locuitori
extrem de săraci, nu mai mare decît un cătun, numită Fiodor Kuzminsk, după numele
Mîrzacului Suprem, Fiodor Kuzmici. Ocupațiile Marelui Mîrzac, slăvit fie numele lui,
sînt două: compune decrete (de pildă, legiferează în ce zi începe Anul Nou, poate fi și în
1 martie, nu contează decît ceea ce-i trece prin minte, bunul lui plac complet arbitrar,
adică oficial) și plagiază la întîmplare (fără să priceapă el însuși nimic) poeții, prozatorii
și filosofii de dinainte de Prăpăd. Un atelier de scribi reproduce aceste broșuri.
Protagonistul cărții, Benedikt, este unul dintre scribi.

Fiodor Kuzmici, slăvit fie numele lui, a inventat totul, așa se spune: roata de lemn, focul,
blidele de piatră, sania, supa de șoareci etc. Iată ce cred supușii despre Marele Mîrzac:
„Zi și noapte, Fiodor Kuzmici nu doarme, tot merge încolo și-ncoace, mîngîindu-și barba
stufoasă, făcîndu-și griji pentru noi, guguștiucii: sîntem mîncați, sîntem băuți, avem
vreun necaz, vreo durere?” (18). Sună destul de familiar acest pasaj...

Societatea din Fiodor Kuzminsk s-a diferențiat de la sine: cei mulți (guguștiucii) muncesc
fără să se întrebe de ce, abrutizați și pasivi. Bucuriile lor sînt minore, plate: să mănînce o
supă de șoareci sau un foculeandru dulce și zemos, de ți se topește în gură. Dacă am
înțeles bine, foculeandrul este o varietate de curmală radioactivă. Cîțiva, mîrzacii, îi
strunesc pe cei mulți, împart salariile și ridică impozitele. Ei au privilegiul de a umbla în
trăsuri și sănii trase de Degenerați, au robi și posedă case cu foișor. Există și o duzină de
Foști: indivizi care au prins lumea de dinainte de Prăpăd, precum Fochistul Șef, Nikita
Ivanîci, singurul individ care gîndește liber în această post-societate neolitică. Cuțitele
sînt de piatră, ca și vasele. În Fiodor Kuzminsk, bineînțeles, gîndirea personală este un
delict, o fărădelege.

Oamenii sînt inculți, naivi, rudimentari, superstițioși. Medicina se rezumă la cîteva

descîntece. Toți cred în legende. La sud, trăiesc temuții ceceni. În pădurile din nordul
așezării, s-ar ascunde făpturi malefice și viclene, precum Zâtul. E foarte periculos să fii în
preajma lui. Nimeni nu l-a văzut vreodată aievea, dar lumea vorbește înfricoșată despre
el. Iată două descrieri ale acestei făpturi obsedante:

a) „La nord sînt păduri dese, cu arbori doborîți de furtună, cu ramurile atît de împletite
între ele, că n-ai cum să treci: tufele spinoase ți se agață de haine, ramurile copacilor îți
smulg căciula de pe cap. În aceste păduri, spun bătrînii, trăiește Zâtul. El stă pe ramurile
întunecate și țipă sălbatic, jalnic: Zî-hîîîî! Zî-hî-hîîîîî! Nu-l poate vedea nimeni. Trece
omul prin pădure și el hop! în ceafa lui. Și îl apucă de șira spinării cu dinții - hîrști! - și
prinde cu ghearele vena cea mare și o sfîșie, și iese toată mintea din el. Și cînd se întoarce
nu mai e același, nici ochii nu-i mai sînt la fel și merge la întîmplare, fără să știe încotro,
de exemplu, ca somnambulii care merg în somn la lumina lunii” (7).

b) „Benedikt aprinde o lumînare..., se așază la masă și își sprijină capul în mînă...;

deasupra capului bîrne întunecate, dincolo de pereți vuietul pustietății de zăpadă, vuietul
zâtului pe crengile întunecate ale desișului nordic: Zî-hîîîî! Zî-hî-hîîîîî! Se vaietă ca și
cum ceva nu i-ar ajunge, ca și cum n-ar putea trăi dacă n-ar bea suflet de ființă vie, ca și
cum n-ar avea liniște și foamea i-ar răsuci măruntaiele, și dă din capul lui invizibil, își
întinde ghearele nevăzute, zgîriind cu ele aerul nopții, și plescăie din buzele flămînde,
căutînd o ceafă caldă de om s-o sfîșie, să-i bea conținutul, să înghită ceva viu... Dă din
cap și adulmecă, simte mirosul, sare de pe crengi și pornește, plîngînd și jeluindu-se: Zî-
hîîîî! Zî-hî-hîîîîî!” (150). Cînd cineva simte un gol în suflet, o sfîrșiere în măruntaie, se
spune că i-a sărit Zâtul în ceafă. În realitate, îl chinuie „felosofia”...

Acțiunea romanului se petrece la 200 de ani de la Prăpăd. Aluzia este, desigur, la

catastrofa nucleară de la Cernobîl, din 1986. Oamenii sînt niște mutanți, toți au urmări,
consecințe, o anatomie stricată: unul își poartă urechile subsuoară, alții au nasuri pînă la
pămînt, creste de cocoș, picioarele viitoarei soții a lui Benedikt, Olenka, fiica Sanitarului
General, se termină cu gheare. Protagonistul însuși are coadă.

O minoritate citește cărți adevărate, nu se mulțumește cu broșurile Mîrzacului Suprem,

copiate de scribi pe coajă de mesteacăn și schimbate la piață pe șoareci. De la pasiunea
oarbă pentru cărțile „arhetipărite” pornește totul. Benedikt își descoperă patima pentru
lectură, devine un bibliomaniac și vrea să-și procure tot mai multe cărți vechi. Are loc o
lovitură de palat. Fiodor Kuzmici, slăvit fie numele lui, este ucis de Benedikt și înlocuit
cu Sanitarul General.

Nu vă spun mai mult.

În limba engleză, titlul romanului este The Slynx. Publicația Times Literary Supplement
a comparat-o pe Tatiana Tolstaia cu clasicii ruși și a văzut în Zâtul un roman de forța și
energia „poemului” scris de Gogol, dar neterminat, Suflete moarte. Ca să fiu franc, nu mi
s-a părut deloc o exagerare.