Valeriu Gherghel, Note de lectură, recenzii (7)

● Ismail Kadare, Generalul armatei moarte, traducere de Marius Dobrescu, Iași:

Polirom, 2011, 224p.

Neîndoielnic, ideea cărții este ingenioasă, frapantă. Un general străin (niciodată numit),
însoțit de un preot, vine în Albania pentru a-și dezgropa armata.

Războiul s-a sfîrșit cu douăzeci de ani în urmă, armata lui e sub pămînt, oale și ulcele.
Timp de doi ani, vizitează cimitirele și dezgroapă oasele celor căzuți; adună o armată de
oase, o oștire „calcifiată” (p.10). Vremea este veșnic malignă, generalul umblă prin
noroaie și pe drumuri desfundate, prin ploi și ninsori, doarme în cort, stă de vorbă cu
groparii (deși groparii sînt taciturni), se apucă de băut, are insomnii, coșmaruri.

Crezuse, săracul, la început că misiunea lui este una „sfîntă, înălțătoare, nobilă, sublimă”
(pp.10, 12, 71), fusese plin de rîvnă și de entuziasm. Cu vremea, i se urăște și este apucat
de depresie. Înțelege că are de îndeplinit un lucru „mizerabil” (p.114).

În definitiv, la ce bun să dezgropi morții? Dacă ostașii au luptat și au murit împreună, de

ce să-i aduni din fundul gropilor, să-i aduci în țara ta (în pungi de plastic) și să-i împarți
pe la rude și urmași? Nu este vorba de o impietate? Metamorfoza generalului (de la
euforie la deprimare nu-i decît un pas) este pricinuită nu numai de ceea ce trebuie să facă,
dar, mai ales, de ostilitatea oamenilor și a țării.

Pentru domnul general (și pentru orice cititor străin), Albania este un ținut aspru,
dușmănos, arid, cu o climă atroce: ploile nu mai contenesc, drumurile sînt grele, aproape
impracticabile, munții, inabordabili, plini de prăpăstii, șesurile gloduroase. În acest ținut,
nu poți răzbi prea ușor. Dar nu e numai atât.

Albanezii sînt oameni aspri, urmează cutume străvechi: țăranii se îmbracă în sumane și își
aprind luleaua cu cremenea și amnarul. Limba lor este „de rău augur” (p.27), cuvintele au
o rezonanță „neobișnuită și teribilă” (p.32). Sînt scumpi la vorbă, cînd au timp liber
preferă să cînte balade monotone, despre eroi tragici, căzuți în războaie. Albanezii au
instincte cumplite, sînt mereu gata de luptă, răzbunători, aprigi la mînie. Au un suflet
închis, elementar, neguros.

Soarta lor a fost mereu injustă. Albanezii sînt un popor damnat. Dar este periculos să-i
stîrnești, sînt irascibili, au războiul în sînge. Au preferat mereu să se izoleze de vecini, nu
au cerut niciodată ajutorul nimănui, nu au avut nevoie de el: „cu cît sînt mai izolați, cu
atît mai onorați se simt” (p.132). La ei, curajul în luptă este la mare preț (p.89). Sînt
necruțători cu dușmanii. Ucid fără să stea mult pe gînduri. E mai bine să te ferești de ei...

Prima traducere românească a romanului a apărut în 1973. Occidentalii l-au descoperit

ceva mai tîrziu. „Generalul armatei moarte” a creat o reputație. Ismail Kadare este pe
„lista scurtă” a Premiului Nobel. Nu-i exclus să-l ia...

● J.M. Coetzee, Scene de viață provincială, traducere de Irina Horea, București:

Humanitas Fiction, 2018, 520p.

Să spunem că este vorba de o autobiografie. Dar portretul e peste tot indirect, chipul
întrevăzut și pierdut în oglinda unei oglinzi. În primele două cărți („Copilărie” și
„Tinerețe”), autorul vorbește despre un „el”. În ultima carte („Miezul verii”), găsim un
„jurnal” și cîteva interviuri fictive cu privire la „el”, John C., eroul primelor două cărți.

E greu de spus cît adevăr și cîtă invenție conțin aceste „scene provinciale”. Dacă vom
confrunta biografia „reală” a prozatorului J.M. Coetzee cu această relatare, e posibil să
identificăm unele afinități. Și chiar găsim cîteva. Nu le enumăr, nu are rost. Mă grăbesc
să spun că portretul eroului nu este deloc măgulitor. Autorul nu se idealizează. Se
privește cu un ochi foarte critic, foarte ironic, se ia adesea peste picior (a se vedea citatul
de mai jos!). Întîlnim, astfel, un personaj cam rigid (refuză ținutele tinerilor din anii 60,
nu-și lasă plete romantice, nu bea, nu fumează etc.), mai degrabă retras, taciturn,
introvert. Într-un cuvînt, nesociabil. E stîngaci și mefient cu femeile, uneori dur cu ele. Se
teme că iubirea pentru o femeie (oricare ar fi) i-ar amîna destinul glorios. În mintea lui,
iubirea duce în mod necesar la eșec (sic!). De asta e foarte convins.

Protagonistul a nutrit dintotdeauna ideea că are un scop sublim de realizat în viață (va
realiza Ceva Mare, Ceva Grandios), deși multă vreme nu este în stare să-i dea un conținut
concret. Ar vrea, de pildă, să fie poet. Sau, mai exact, Poet, Poetul prin definiție. Toți
tinerii vor asta. I-a studiat pe Ezra Pound și pe T. S. Eliot, dar nu are siguranța că scrie la
fel de bine ca ei (chiar nu scrie) și, în plus, nu are nici timpul necesar versificărilor.
Trebuie să-și plătească șederea (uneori, ilegală) în Anglia. Pentru asta e constrîns să
lucreze ca programator lipsit de vocație și entuziasm la o filială a IBM. Timpul necesar
scrisului va veni cîndva, după ce va împlini 30 de ani. Va redacta cu un roman...

Nu știm, nu vom ști niciodată dacă opiniile personajului de 20 de ani sînt chiar acelea ale
tînărului de atunci, dacă nu cumva autorul de 60 de ani îi atribuie tînărului păreri pe are
acesta nu le-a avut niciodată. Înclin să cred că multe dintre ele aparțin „bătrînului” JMC.
De altfel, e întru totul firesc. Nu putem reconstitui din amintire ceea ce am gîndit cu 30-
40 de ani în urmă, dacă nu ne-am notat reflecțiile. Fantazăm abundent cu privire la
trecutul personal, îl rescriem.

Cartea lui Coetzee m-a cucerit prin franchețe. Aș transcrie în încheierea acestei note
sumare un pasaj util oricărui aspirant la nemurire:

„El omoară vremea... Tot ce a făcut de cînd a pășit pe uscat la Southampton a fost să
omoare vremea în timp ce-și așteaptă destinul. Destinul n-avea cum să-i vină în Africa de
Sud, își spunea el; o să vină (așa cum ar veni o mireasă!) doar la Londra sau la Pars, sau
poate la Viena, întrucît numai în marile orașe ale Europei sălășluiește destinul. Timp de
aproape doi ani, a așteptat și a suferit la Londra, dar destinul nu s-a ivit. Acum, neavînd
destulă putere să mai suporte Londra, s-a retras în provincie, o retragere strategică. Nu e
sigur dacă destinul vizitează și provincia...

Bineînțeles că, în sufletul lui, știe că destinul n-o să-l viziteze dacă el nu-l provoacă.
Singura modalitate e să se pună pe scris. Dar nu poate să scrie pînă cînd nu se ivește
momentul oportun, și cu oricîtă scrupulozitate s-ar pregăti..., cuvintele refuză să vină.
Sau, mai corect, cuvintele dau năvală, dar nu cele care trebuie... Pînă nu va avea el voința
să acționeze, nimic nu se va întîmpla, nici în iubire, nici în artă. Dar el nu are încredere în
voință...” (pp.303-304). Aș fi eliminat pronumele personal de-a treia (el, el, el), normal în
engleză, nefiresc în română.

De te fabula narratur... Citiți cartea cu luare aminte...

● Jun'ichirō Tanizaki, Istoria secretă a seniorului din Musashi, traducere de Magda

Ciubancan, Iași: Polirom, 2019, 200p.

E de 3, 5, cred. Dar este sub Însemnările unui bătrîn nebun - care ar fi, în opinia mea, de
4 stele sau chiar de 5.

Voi începe cu un citat pentru iubitorii de înțelepciune:

„Judecînd după purtarea seniorului din Musashi, am înțeles că în lumea aceasta oamenii
nu sînt nici buni, nici răi, nici măreți și nici neînsemnați. Cei mari sînt cîteodată
nenorociți, iar cei viteji pot fi uneori slabi. Cel care ieri a ucis o sută de dușmani pe
cîmpul de luptă trăiește azi în casa lui, biciuit de diavolii iadului; cea mai fermecătoare
femeie poate deveni un demon mîncător de oameni...” (pp.5-6).

Seniorul se numește Terukatsu, femeia-demon e doamna Kikyō. Sînt din clanuri adverse.
Se iubesc o vreme (îi unește interesul), după care se despart definitiv, din pricina unui
Nas. Acțiunea se petrece pe la 1550, să zicem, cînd clanurile se luptă între ele pentru
pămînturi și prestigiu. Totul se învîrtește, în realitate, în jurul unui nas (tăiat). Asta mi-a
amintit de povestirea lui Gogol.

Naratorul spune mereu că seniorul Terukatsu e un psihopat odios (cam toți samuraii
aveau nervii slabi în Japonia medievală), dar portretul „nebunului” nu este întru totul
convingător. Au fost în literatură nebuni cu mult mai nebuni decît Terukatsu. Totul
rămîne la aluziile cronicarului (care se sfiește să povestească direct), aluzii din care nu
putem decide adevărata stare mintală a protagonistului. Curajul nesăbuit și istețimea lui
ni-l fac mai degrabă simpatic. În fine, Terukatsu nu e, totuși, Ivan cel Groaznic.

Probabil că prozatorul nu este întru totul serios, bănuiesc că pasajul următor e ironic. Dar
cine poate ști cînd e serios un prozator japonez și cînd nu? Deci:
„[Prințesa Kikyō] spunea că la vederea nasurilor pline de satisfacție de pe fața socrului și
a soțului său inima i se umplea de milă pentru tatăl ei. Probabil că se înfuria dacă vedea
un nas pe orice față. Chiar faptul că ea însăși avea nas trebuie să-i fi zgîndărit rana
încontinuu. Se prea poate să fi crezut că nefericirea tatălui ei putea fi alinată numai dacă
nici un om de pe pămînt n-ar mai fi avut nas” (p.117). Ce pățise tatăl ei? Fusese ucis și
criminalul (de 13 ani) îi tăiase nasul ca trofeu. În consecință, prințesa își propune să-l lase
fără nas pe însuși soțul și stăpînul ei, numitul Norishige, un bărbat iubitor de poezie și
cam apatic.

V-am spus că totul se petrece în jurul unui nas (nu la fel de ascuțit ca al detectivilor),
toată lumea pare obsedată de prezența / absența lui.

Pentru cititorii europeni, romanele autorilor niponi au părut aproape întrotdeauna stranii
și greu de priceput. Și totuși: Istoria secretă a seniorului din Musashi nu este un roman
suficient de straniu (măcar pentru românii care știu poveștile autohtone despre voievozii
„însemnați”, „cîrni”), și nici suficient de abscons. Narațiunea e limpede, liniară, fără
salturi cronologice.

În pofida celor scrise mai sus, pentru cei pasionați de ciudățeniile culturii japoneze,
romanul lui Junichirō Tanizaki rămîne un bun prilej pentru a a-și spori erudiția...