Valeriu Gherghel, Note de lectură (1)

Umberto Eco, Vertigo. Lista infinită, București: RAO, 2009, 410p.

„Minunile cele mai venerate ale tezaurelor medievale erau relicvele... Vechile cronici
menționează că, în secolul XII, într-o catedrală germană se păstra craniul sfîntului Ioan
Botezătorul la vîrsta de 12 ani... Și aceasta mai înainte ca sf. Ioan Botezătorul să crească
și sub spada necruțătorului despot să-și piardă celălalt craniu, care acum se păstrează în
biserica San Silvestro in Capite de la Roma, deși, conform unei tradiții precedente, el s-ar
afla în catedrala din Amiens...” (pp.173-177).

O carte foarte frumoasă (îndeosebi ca obiect) despre procedeul retoric al enumerării și

despre folosul listelor. La originea culturii - spune Umberto Eco- stau listele. La originea
lecturii stă tot o listă: aceea a profesorului de Română. Sau mai multe. Goodreads este, în
difinitiv, un loc al listelor și, uneori, al ierarhiilor (întotdeauna) precare. Nici o ierarhie nu
e definitivă cu excepția aceleia (despre care nu știm încă nimic) din mintea lui
Dumnezeu.

Mai mult: o listă oferă măcar un început de ordine (sau o sugestie de ordine) acolo unde,
la prima vedere, domnesc doar haosul și întunericul. Umberto Eco afirmă: „Lista oferă o
versiune a infinitului pe înțelesul nostru”. Așadar, ea are o certă finalitate anxiolitică.

Autorul împarte listele în

- practice și/sau poetice,
- ordonate și/sau haotice,
- finite și/sau indefinite.

Preferința lui Eco e limpede: îi plac înșiruirile care nu urmează nici un criteriu, listele
amorfe, dominate de hazard, celălalt nume al Providenței. Mi-aș fi dorit să scrie mai mult
despre listele ierarhice (de care timpul nostru e obsedat) și despre modul de a obține o
ierarhie. Publicațiile ne oferă topuri care mai de care mai constrîngătoare: topuri de cărți
(cele mai bine 10 romane cu șoricei din secolul XXI), de filme, de hituri muzicale. Dacă
lui Umberto Eco îi plac listele dezordonate și fără un sfîrșit previzibil, omul contemporan
preferă ierarhiile simplificatoare oferite de „experți”.

Într-o recenzie publicată în The Guardian (12 decembrie 2009), Mary Beard găsește că
Umberto Eco a scris această carte-antologie dintr-un impuls mai degrabă ironic. Umberto
Eco pare a neglijat rolul decisiv al listelor în istorie. Recensămîntul conduce la o listă. În
definitiv, un stat nu poate exista dacă nu-și recenzează periodic atît regii, cît și supușii...

P. S. Am înlocuit o recenzie mai veche. Mi s-a părut prea sumară. Am redactat una nouă.
Sper să vă trezească interesul...
Graham Greene, Puterea și gloria,

„Moartea începea să-l atragă prin felul în care simplifica lucrurile... Cei opt ani grei și
fără de folos i se păreau a fi fost o caricatură a slujirii, cîteva împărtășanii, cîteva
spovedanii și un nesfîrșit exemplu rău”.

Mulți cititori au respins acest roman pentru că protagonistul, preotul nenumit, nu are
noblețea unui „adevărat” sacerdot. În mintea lor, un preot trebuie să aibă toate virtuțile
posibile și imposibile, să locuiască în preajma serafimilor și heruvimilor, nepămîntesc,
intangibil, imaterial.

Pînă și un cardinal s-a trezit să-i reproșeze autorului modul „inadmisibil” de a descrie un
preot de țară: „În rîndurile noastre, n-a existat, nu există și nu va exista nicicînd un astfel
de individ respingător. Romanul e o caricatură infamă și o impertinență la adresa Bisericii
catolice”.

Precizez urbi et orbi că o astfel de viziune (inclusiv și îndeosebi cea a cardinalului) este o

erezie curată, respinsă încă de sfîntul Augustin pe la anul 400. Se numește donatism. Cei
care vorbesc despre „preoți cu har” și „preoți fără har” ilustrează exact această erezie.

Firește, preotul din Puterea și gloria are toate păcatele (e alcoolic, are și o fiică, Brigitta).
Dar e singurul preot care a ales să rămînă într-un ținut din Mexic stăpînit de revoluționari
atei. Ceilalți prelați ori au renunțat să administreze tainele (precum padre Jose, renegatul),
ori au fost uciși. A rezistat doar el.

Omul „sărman, rău îmbrăcat, uscățiv”, care cerșește brandy cu o „umilință ostilă”,
continuă în pofida amenințărilor să-i împărtășeașcă pe oameni, să-i asculte, să-i boteze, să
spună o rugăciune la căpătîiul defuncților, să-i urmeze la cimitir. Trăiește o viață de
pribeag. Nu are un acoperiș. Doarme pe unde apucă. E hăituit de poliție. Suferă adesea de
foame și sete. Poate fugi din țară (și chiar o face pentru cîteva zile), dar se întoarce
tocmai pentru a-și urma soarta de preot mărunt, mult îndurător, cu greșeli strigătoare la
cer și cu momente de vădită sfințenie. Ceea ce nu uită el niciodată e umilința.

Un roman care se cuvine citit îndeosebi de „rigoriști” :)

● Herman Melville, Moby-Dick, traducere de Petre Solomon, București: Editura

Minerva, 1973.

#bibliotecaafectivă
„Clătinîndu-și în chip ciudat capul fatidic, Moby-Dick înainta spre corabie printr-un brîu
lat de spumă... Prin întreaga ei înfățișare, își trăda firea aprigă, răzbunătoare, dorința de a
pedepsi, răutatea veșnică”.

Un roman pe care l-am citit pentru prima dată cu mult, mult timp în urmă. Probabil că
sînt la a treia sau la a patra lectură. Nu mai contează. Mulți critici pretind că romanul e
ilizibil și că nu poate fi dus pînă la capăt. John Sutherland, printre ei, ca să dau numai un
singur exemplu. S. publică destul de des în The Guardian, e o somitate ironică, a scris o
carte despre Bestsellers...

În treacăt fie spus, a citi un roman de 4 ori nu este o ispravă nemaivăzută în univers, unii
au citit Război și pace de 12 ori și tot nu s-au săturat. De vreme ce am ajuns cu lecturile
atît de departe, înseamnă că Moby-Dick nu mi s-a părut nici ilizibil și nici imposibil de
dus pînă la capăt. Vă mai amintiți cum se termină? Da, cu moartea căpitanului Ahab (care
e obsedat de balena albă pînă la cea mai pură demență) și cu salvarea bietului Ishmael,
singurul supraviețuitor de pe baleniera Pequod. În definitiv, dacă și Ishmael ar fi murit,
nu ar mai fi fost nimeni care să ne relateze ce s-a întîmplat cu Pequod :)

Unii spun că singura semnificație a cărții e cea literală: „Moby-Dick se referă - nici mai
mult, dar nici mai puțin - la vînătoarea unei balene. Punct” (E.M. Forster). Cei mai mulți
au căutat, în schimb, simbolismul. Nu poate fi vorba doar de o vînătoare dramatică. Și au
propus cele mai bizare interpretări. Iată una teologică: Moby-Dick ilustrează „inscrutabila
tăcere” cu care Dumnezeu răspunde tuturor celor care Îl caută” (James Wood). Alții
propun o interpretare mai laică: Moby-Dick e o exemplificare a căutării unui adevăr de
neatins, a unui adevăr care se retrage mereu din fața minții noastre. Această căutare
sfîrșește în umilință și uluială (James McIntosh). Jorge Luis Borges a găsit în romanul lui
Melville o „coborîre în infern”, o nekya. Mă opresc aici.

Adaug doar că primii critici (cei din 1851) au văzut în Moby-Dick un roman încîlcit,
obscur și lipsit de valoare.

Marģeris Zariņš, Fals Faust sau Rețetar Revăzut și Reîntregit, traducere de Denisa

Fejes, București: Editura Univers, 1988,editura Univers, 1988

Iată o înțelepciune care vine de demult: vinul nu se bea oriunde, oricînd, oricît, de
oricine. Iată ce spune, în Fals Faust sau Rețetar Revăzut și Reîntregit, compozitorul și
prozatorul leton Marģeris Zariņš (1910 - 1993):

”E de știut că din paharele de cristal zvelte, conice și ornamentate se bea vin alb, din
cele șlefuite și pîntecoase - vin roșu, din cele înalte și gingașe - șampania Sparkling
Hak și Sparkling Moselle, iar din cele înalte și netede - Fleur de Sillery, Grand Vin
Brut. Extra Dry Martini se soarbe din mici cupe sferice, nu însă și în cazul în care se
servește combinat cu diverse alte băuturi, mixturile servindu-se în pahare de oranjadă”
(pp.23-24)..
 Marģeris Zariņš rescrie, desigur, povestea lui Faust.
În cazul nostru, Faust este bătrînul magistru apoticar Janis Vridrikis Trampedahs (ce
nume!), iar dracul - nimeni altul decît tînărul Christopher Marlowe. Romanul
lui Marģeris Zariņš este o parodie amuzantă. Naratorul este, bineînțeles, Marlowe. Tot el
- personajul principal. Autorul întoarce tragedia lui Goethe pe dos. ”Totul se petrece de-
a-ndoaselea” (p.256), constată dezolat povestitorul. Margareta Schella este o poetesă
proletară, care compune poezii satirice la adresa Madonei și vrea să se sinucidă. Faust, un
individ penibil și meschin. Mephisto-Marlowe, în schimb, este un seducător. Margareta
Schella se îndrăgostește de el (nu de Faust).
În linii mari, acțiunea se petrece în anii 30. Dar povestitorul sare de la una la alta,
amestecă timpurile, epocile, prescrie deznodămintele, încurcă personajele. Rezultă un
roman mai degrabă hilar, o caricatură a mitului faustic, o parodie.

În încheierea acestei note, ofer încă două pasaje:

”În aerul nopții, plutea o duhoare umanoidă, cumplit de intimă” (60).

”Noaptea, magistrul [Janis Vridrikis] avu un vis urît; se făcea că necuratul nici gînd să-l
ducă la Riga; îl ademenise în spațiul unei șure, într-un hangar, unde se desfășura un bal
straniu - niște domni cu coadă, înveșmîntați în redingote cenușii, cu pulpanele fîlfîind,
învîrteau în dans niște neobrăzate cu aspect obscen. Una din desfrînatele și șturlubaticele
astea, pe nume Holy Red, îl obligase pe vîrstnicul bărbat să țopăie charleston de trei ori la
rînd, răstimp în care dama uzase în așa măsură de mîngîieri perfide, îl ispitise și îl
gîdilase în așa hal, încît după al treilea dans bătrînul căzuse, bătînd în neștire aerul cu
brațele și nemaifiind în stare să-și continuie dănțuiala...” (61).

”Christopher rătăcea fără a-și găsi locul, inutil ca o grivnă tocită” (182).

● Joseph-Maria Bochenski, Manual de înțelepciune, traducere de Mircea Petean, Cluj:

Editura Limes, 2015, 122p.

Ceea ce oferă Bochenski sînt așa-numitele „reguli de viață” din înțelepciunea antică. El i-
a urmat îndeosebi pe filosofii de la sfîrșitul Antichității (Epicur, Seneca, Epictet, Marcus
Aurelius etc.).

Ca alcătuire și finalitate, cartea lui seamănă cu Oracolul manual redactat de Baltasar

Gracián în 1647. Ambele se caracterizează prin laconism. Ambele prescriu prudența,
traiul retras, discreția, moderația, cîntărirea atentă a „certitudinilor” împărtășite de toți
etc. În plus, Bochenski a intenționat să fie sistematic, ca Wittgenstein în Tractatus
logico-philosophicus.

Chiar dacă a ajuns la a V-a ediție, traducerea românească a cărții lui Bochenski (filosof,
teolog și logician polonez) e puțin cunoscută și prețuită dintr-o pricină evidentă: Joseph-
Maria Bochenski oferă un rețetar arid (16 legi și derivatele lor) și foarte puține exemple.
Dacă autorul ar fi avut talent narativ și ar fi optat pentru o formulă eseistică, sînt sigur că
micul lui Manual de înțelepciune (122 de pagini) ar fi fost un bestseller, cum a fost și în
Polonia la apariție.

Ofer, în încheiere, cîteva reguli urmate cu siguranță măcar de Bochenski:

„1. Acționează în așa fel încît să trăiești fericit multă vreme!

2. Nu fi prost, nu te lăsa ucis!

3. Cînd viața îți pare negreșit și iremediabil de nesuportat, ia-ți zilele!

4. Bucură-te de clipă!

5. Învață să trăiești în prezent!

6. Nu te îngrijora degeaba!

7. Nu da nici o importanță onorurilor și insultelor!

8. Învață să savurezi micile bucurii...”.

Unii cititori pot riposta că regulile enunțate de autor sînt bine-cunoscute și că filosoful nu
propune nimic nou. Da, sînt atît de bine-cunoscute, încît toți le ignoră și nimeni nu le
respectă. Și mă întreb, umil, de ce...

P. S. Deși Józef Maria Bocheński (1902 - 1995) a fost călugăr dominican, deci „om de
încredere”, Biserica poloneză nu a primit acest volum cu simpatie. A văzut în autor un
cvasi-eretic :)