The Waste Land

T.S. Eliot

Sectiunea I: Inmormantarea mortilor

Prima secțiune din The Waste Land își ia titlul dintr-o linie în serviciul de îngropare
anglicană. Este alcătuit din patru viniete, fiecare aparent din perspectiva unui difuzor
diferit. Primul este un fragment autobiografic din copilăria unei femei aristocrate, în care
își amintește săniușul și susține că este germană, nu rusă (acest lucru ar fi important dacă
femeia ar fi destinată să facă parte din familia imperială austriacă recent învinsă) . Femeia
amestecă o meditație pe anotimpuri cu observații asupra stării sterile a existenței sale
actuale („Am citit, o mare parte din noapte și merg spre sud, iarna”). Cea de-a doua
secțiune este o invitație profetică, apocaliptică, de a călători într-un deșert deșertat, unde
vorbitorul va arăta cititorului „ceva diferit de / Umbra ta de dimineață călcând în spatele
tău / Sau umbra ta seara răsărind pentru a te întâlni; / [El] îți va arăta frica într-o mână de
praf ”(Evelyn Waugh a luat titlul pentru unul dintre cele mai cunoscute romane din aceste
rânduri). Tonul profetic aproape amenințător este amestecat cu reminiscențe din copilărie
despre o „fată de zambile” și o epifanie nihilistă pe care vorbitorul o are după o întâlnire cu
ea. Aceste amintiri sunt filtrate prin citate din versiunea operațională a lui Wagner a lui
Tristan und Isolde, o poveste artiană despre adulter și pierderi. Al treilea episod din
această secțiune descrie o lectură imaginativă a tarotului, în care unele dintre cărțile pe
care Eliot le include în lectură nu fac parte dintr-o punte de tarot. Ultimul episod al
secțiunii este cel mai suprarealist. Vorbitorul se plimbă printr-o Londra populată de
fantome ale morților. Se confruntă cu o figură cu care a luptat cândva într-o bătălie care
pare să confere confruntările din primul război mondial cu războaiele punică dintre Roma
și Cartagine (atât războaie inutile, cât și excesiv de distructive). Vorbitorul îl întreabă pe
figura fantomatică, Stetson, despre soarta unui cadavru plantat în grădina sa. Episodul se
încheie cu o linie faimoasă din prefața lui Fleurs du Mal (o colecție importantă de poezie
simbolistă) de la Baudelaire, acuzând cititorul că a împărtășit păcatele poetului.

Sectiunea II: Un joc de sah

Această secțiune își ia titlul din două piese ale dramaturgului Thomas Middleton de la
începutul secolului al XVII-lea, în care mișcările într-un joc de șah denotă etape dintr-o
seducție. Această secțiune se concentrează pe două scene opuse, una de înaltă societate și
una de clase inferioare. Prima jumătate a secțiunii prezintă o femeie bogată, foarte
îngrijită, înconjurată de mobilier rafinat. În timp ce așteaptă un iubit, gândurile ei nevrotice
devin strigăte frenetice și lipsite de sens. Ziua ei culminează cu planuri pentru o excursie și
un joc de șah. Cea de-a doua parte a acestei secțiuni se îndreaptă către un bar de la
Londra, unde două femei discută despre o a treia femeie. Între apelurile repetate ale
barmanului de „HURRY UP PLEASE IT’S TIME” (bara se închide noaptea), una dintre femei
povestește o conversație cu prietena lor Lil, al cărei soț tocmai a fost externat din armată.
Ea a învrednicit-o pe Lil să nu-și obțină niște dinți falsi, spunându-i că soțul ei va căuta
compania altor femei dacă nu își va îmbunătăți aspectul. Lil susține că cauza aspectului ei
răvășit este medicația pe care a luat-o pentru a induce un avort; după ce a murit aproape
nașterea celui de-al cincilea copil, ea a refuzat să mai aibă un altul, dar soțul ei „nu a lăsat-
o în pace”. Femeile părăsesc barul pentru un cor de „noapte bună (noapte)” care
amintește de discursul de adio al lui Ophelia din Hamlet.

Sectiunea III: Predica de foc

Titlul acesa, cea mai lungă secțiune din Țara deșeurilor, este preluat dintr-o predică dată de
Buddha în care își încurajează adepții să renunțe la pasiunea pământească (simbolizată de
foc) și să caute libertatea de lucrurile pământești. O întoarcere de la pământești are loc
într-adevăr în această secțiune, deoarece o serie de întâlniri sexuale din ce în ce mai
decăzute se încheie cu un cântec de râu și o incantație religioasă. Secțiunea se deschide cu
o scenă dezolantă de pe malul râului: șobolani și gunoaie înconjoară vorbitorul, care
pescuiește și „țâșnește la epava fratelui meu”. Cântarea râului începe în această secțiune,
cu abținerea de la Prothalamion a lui Spenser: „Sweet Thames, aleargă încet până când
închei cântecul meu.” Urmează un fragment din balada unui soldat vulgar, apoi o trimitere
înapoi la Philomela (vezi secțiunea anterioară). Vorbitorul este propus de domnul
Eugenides, comerciantul cu ochi al pachetului de tarot al Madamei Sosostris. Eugenides îl
invită pe vorbitor să meargă cu el la un hotel cunoscut drept loc de întâlnire pentru
încercatori homosexuali.
Vorbitorul se proclamă a fi Tiresias, o figură din mitologia clasică, care are atât trăsături
masculine cât și feminine („Bătrân cu sânii încrețiți de sex feminin”) și este orb, dar poate
„vedea” în viitor. Tiresias / vorbitorul observă un tipograf tânăr, acasă la ceai, care își
așteaptă iubitul, un funcționar plictisitor și ușor arogant. Femeia permite funcționarului să-
și facă drumul cu ea, iar el pleacă învingător. Tiresias, care a „prevestit totul”, urmărește
totul. După plecarea iubitului ei, dactilograma crede doar că se bucură că întâlnirea a fost
terminată.
Un scurt interludiu începe râul cântec. Mai întâi este descris barul unui pescar, apoi un
interior frumos al bisericii, apoi Tamisa în sine. Acestea sunt printre puținele momente de
liniște din poem și par să reprezinte un fel de alternativă mai simplă. Fiicele lui Thames,
împrumutate din poezia lui Spenser, se îmbracă cu un cor nonsens („Weialala leia / Wallala
leialala”). Scena se schimbă din nou, spre regina Elisabeta I într-o întâlnire amoroasă cu
contele de Leicester. Regina pare neîmblânzită de declarațiile iubitei sale și se gândește
doar la „oamenii săi umili care se așteaptă / Nimic”. Secțiunea ajunge apoi la un sfârșit
abrupt cu câteva rânduri din Confesiunile Sfântului Augustin și o referire vagă la Predica de
Foc a lui Buddha („ardere”).

Sectiunea IV: Moartea prin apa

Cea mai scurtă secțiune a poemului, „Moarte prin apă” descrie un bărbat, Phlebas
Fenicianul, care a murit, aparent prin înec. În moarte, și-a uitat grijile lumești, în timp ce
făpturile mării și-au distrus corpul. Naratorul îi cere cititorului său să il ia în considerare pe
Phlebas și să-și amintească propria mortalitate.
Sectiunea V: Ce a spus tunetul

Secțiunea finală a The Waste Land este dramatică atât în imagini, cât și în evenimentele
sale. Prima jumătate a secțiunii se construiește într-un punct culminant apocaliptic,
deoarece oamenii suferinzi devin „hoarde cu glugă”, iar orașele „ireale” din Ierusalim,
Atena, Alexandria, Viena și Londra sunt distruse, reconstruite și distruse din nou. Este
descrisă o capelă în descompunere, ceea ce sugerează capela în legenda Sfântului Graal. În
jurul capelei, un cocoș canta și vin ploile, ușurând seceta și readucând viața în țară. Curios,
nu a apărut nicio figură eroică care să pretindă Graalul; reînnoirea a devenit aparent la
întâmplare, gratuit.
Scena se mută apoi în Ganges, la o jumătate de lume distanță de Europa, unde zburlă
tunetul. Eliot se bazează pe interpretarea tradițională a „ceea ce spune tunetul”, preluat
din Upanishads (fabule hinduse). Conform acestor fabule, tunetul „dă”, „simpatizează” și
„controlează” prin „vorbirea”; Eliot se lansează într-o meditație asupra fiecăruia dintre
aceste aspecte ale puterii tunetului. Meditațiile par să aducă un fel de reconciliere, întrucât
o figură de tip King King se arată așezată pe țărm pregătindu-și să-și pună pământurile în
ordine, semn al morții sale iminente sau cel puțin a abdicării. Poezia se încheie cu o serie
de fragmente disparate din cântecul copiilor, din Dante și din drama elisabetană, ducând
până la un cântec final al „Shantih shantih shantih” - sfârșitul tradițional al unui Upanishad.
Eliot, în notele sale la poezie, traduce acest cântec drept „pacea care trece înțelegerea”,
expresia resemnării finale.