5. Etica credinței.

Clifford și James

A) William James (1842 - 1910). Voința de a crede

Unul dintre cele mai cunoscute eseuri ale filosofului pragmatist William
James este cel intitulat Voința de a crede. La origine, a fost o prelegere
ținută în fața studenților de la Universitățile Brown și Yale (1896).

1. Definiții:

William James discută despre opțiunile autentice, despre opțiunea /

voința de a crede Pentru a fi autentică o opțiune trebuie să
îndeplinească trei criterii:

i) să fie vitală
ii) inevitabilă
iii) crucială / importantă

Opțiunile autentice sunt puține. Cele mai multe alegeri sunt de

fapt moarte, lipsite de consecințe.
Opțiunile autentice au un aspect pasional, emotiv.
Nu țin de partea rațională a omului.
Opțiunile autentice implică situații de tipul: ori - ori.
Ori crezi în Dumnezeu - ori nu.

William James nu explică foarte limpede în ce chip decide

o persoană că o opțiune este crucială pentru ea (sau, dimpotrivă) trivială.
Se subînțelege că opțiunea în favoarea credinței este una vitală.
Poți decide să crezi ceva doar pentru că opțiunea pentru credință
este vitală, inevitabilă și importantă?
William James pare să creadă că da.
Unele alegeri sunt dictate de pasiune și nu de logică.
Nu decidem în urma unor argumente. În domeniul credinței
argumentele nu sunt de folos.

2. Teza lui James

Când ne confruntăm cu o opțiune veritabilă / necesară, care nu

poate fi justificată numai pe temeiuri intelectuale, putem să ne
lăsăm în voia naturii noastre pasionale. Pasiunea, voința vor

1
justfica opțiunea.
Așadar, alegem pentru că simțim că această opțiune e vitală
pentru noi și nu pentru că am avea vreun motiv / temei logic.
Adeseori pasiunea e mai constrângătoare decât rațiunea.

Voința joacă un rol decisiv în formarea credințelor noastre

îndeosebi în domeniul moralei și religiei.

William James afirmă că și scepticismul (suspendarea alegerii între

două opinii / judecăți opuse) este o formă de opțiune. A nu alege
înseamnă în multe cazuri a alege. Jean-Paul Sartre va sublinia și el
paradoxul non-opțiunii (ca formă de opțiune).

3. Concluzie

Avem dreptul de a crede pe propriul nostru risc ori de câte ori o ipoteză
este vitală. Libertatea de a alege funcționează numai acolo unde opțiunile
sunt vitale și nu pot fi justificate într-un mod logic.

B) Extrase:

William James, „Voința de a crede”, in Andrei Marga (ed.),

Filosofia americană, Volumul 1, traducere de Ovidiu Ursa,
București: Editura ALL, 2000, pp.190-2014.

[190] [am redactat] un eseu întru justificarea

credinţei, vreau să spun, o apărare a dreptului nostru de a adopta o
atitudine credincioasă în chestiunile religioase, în ciuda faptului că
intelectul nostru logic s-ar putea să nu fi fost constrâns în acest sens.

[191] În continuare, să numim opţiune decizia luată între două ipoteze.

Opţiunile pot fi de câteva feluri. Ele pot f: 1) vii sau moarte; 2)
inevitabile sau evitabile; 3) cruciale sau triviale; şi, pentru scopurile
noastre, putem considera o opţiune ca fiind autentică atunci când este
inevitabilă, vie şi crucială...

[193] În "Cugetări", Pascal are un pasaj celebru, cunoscut în literatură

drept pariul lui Pascal. În acesta, el încearcă să ne impună să acceptăm
creştinismul prin raţionament, ca şi cum preocuparea noastră pentru
adevăr ar semăna cu cea pentru mizele dintr-un joc al şansei. Traduse

2
liber, cuvintele lui sunt acestea: trebuie fie să crezi fie să nu crezi că
Dumnezeu există - ce vei alege? Raţiunea ta umană nu poate să se
pronunţe. Între tine şi natura lucrurilor se desfăşoară un joc asemeni
datului cu banul din care, în ziua judecăţii, va ieşi fie cap fie pajură.
Cântăreşte ce ai câştiga şi ce ai pierde dacă ai miza totul pe cap, adică
pe existenţa lui Dumnezeu: câştigând, vei obţine etena beatitudine;
pierzând, nu vei pierde absolut nimic. Chiar dacă ar exista în acest
rămăşag o infinitate de alte şanse, dar numai una în favoarea existenţei
lui Dumnezeu, tu totuşi eşti dator să mizezi pe Dumnezeu; deoarece,
cu toate că rişti, cu siguranţă, o pierdere infită prin această procedură,
orice pierdere infită este rezonabilă, chiar şi una singură este rezonabilă,
dacă există fie şi numai posibilitatea unui câştig ininit. Du-te, deci, ia
apa sfinţită şi te împărtăşeşte; credinţa va veni şi îţi va spulbera
scrupulele, - Cela vous fera croire el vous abetira. De ce n-ai face-o?
La urma-urmelor, ce ai de pierdut?

[195] Iar [William Kingdon] Clifford, acest încântător enfant terrible, scrie:
"Credinţa este pângărită atunci când ea este lăsată pradă afirmaţiilor
nedovedite şi neverificate de dragul mângâierii şi plăcerii personale a
credinciosului . . . Cel ce merită lauda semenilor săi în această situaţie
va păzi puritatea credinţei sale cu adevăratul fanatism al grijii geloase,
ca nu cumva aceasta să se oprească asupra vreunui obiect nedemn şi să
se aleagă cu o pată ce nu va mai putea fi ştearsă vreodată . . . Dacă [o]
credinţă a fost acceptată pe baza unor dovezi insuficiente [chiar dacă
credinţa ar fi adevărată, cum explica Clifford pe aceeaşi pagină]
plăcerea este una furată . . . Ea este cu păcat fiindcă este furată sfidând
datoria noastră faţă de omenire. Aceasta este datoria de a ne păzi de
astfel de credinţe ca de o molimă care în scurt timp ar putea pune
stăpânire pe propriul nostru trup ca apoi să se întindă în tot restul
oraşului . . . Este greşit întotdeauna, oriunde şi din partea oricui, să
creadă ceva pe baza unor dovezi insuficiente. "

[197] pura intuiţie şi logica nu sunt, orice ar putea ele realiza la

modul ideal, singurele lucruri care, într-adevăr, determină
credinţele noastre.

[198] Teza pe care o susţin este, pe scurt, următoarea: Natura noastră

pasională nu numai că ar putea, ci chiar ar trebui să decidă în privinţa
unei opţiuni între propoziţii, ori de câte ori aceasta este o opţiune
veritabila care, prin natura ei, nu poate fi făcută pe considerente
intelectuale; căci a spune, în asemenea împrejurări,
"Nu hotărî, ci lasă chestiunea deschisă!" este în sine o decizie
pasională - asemenea deciziei de a spune da sau nu - şi este luată în
considerare cu acelaşi risc de a pierde adevărul. Teza astfel exprimată
în mod abstract va deveni, cred, curând foarte clară.

3
[203] Clifford ne sfătuieşte să urmăm a doua cale. Să nu crezi nimic,
ne spune el, menţine-ţi mintea de-a pururi în suspensie, mai degrabă
decât să te expui îngrozitorului risc de a crede în minciuni, bazându-te
pe nişte dovezi insuficiente.

[203] Mie însumi îmi este imposibil să fiu de acord cu Clifford.

Trebuie să ne amintim că aceste sentimente ale datoriei noastre
fie faţă de adevăr fie față de eroare sunt, în orice caz, doar expresii
ale vieţii noastre pasionale.

[205] în problemele umane în general, nevoia de a acţiona este,

adeseori, atât de urgentă încât o credinţă falsă pe baza căreia să
acţionezi este mai bună decât nici una.

[209-210] religia ni se oferă drept o opţiune crucială. Suntem sortiţi, /

chiar în momentul acesta, să câştigăm prin credinţa noastră, sau să
pierdem, prin necredinţă, un anumit bun vital.

Scepticismul, prin urmare, nu înseamnă evitarea

opţiunii; este opţiunea pentru un anumit gen de risc. Mai bine să rişti
pierderea adevărului decât posibilitatea erorii - aceasta este poziţia
exactă a celui care pronunţă un veto asupra credinţei
[poziția lui Clifford].

[În schimb, William James afirmă: este mai bine să riști mizând pe o
credință îndoielnică, decât să aștepți la infinit să obții o dovadă
indiscutabilă în favoarea ei. Cine alege să aștepte, nu va realiza
niciodată nimic și va fi condamnat la o pasivitate vinovată.]

C) Voința de a pune la îndoială

Bertrand Russell a comentat astfel poziția lui William James:

„James obișnuia să predice voința de a crede. În ceea ce mă privește

voi predica voința de a te îndoi [Will to doubt]. Nici una dintre credințele
(beliefs)
noastre nu este în întregime adevărată. Toate au cel puțin o penumbră
de vag și eroare. Modalitățile de a spori adevărul credințelor sunt
bine cunoscute. Ele constă în a asculta toate părțile, în a admite
toate faptele relevante [pentru stabilirea adevărului], în a ne controla
prejudecățile / înclinațiile prin discuții cu cei care au înclinații opuse,
în cultivarea dispoziției de a renunța la orice ipoteză care s-a dovedit
inadecvată”.