Domnica

Filimon
tînărul
MAIORESCU
 D om n ica
F iiim o n

tînărul
MAIORESGU
COPERTA:
GH. MARINESCU

EDITURA ALBATROS • 1974

 „Tinereţea e totdeauna o enigmă,
vîrsta matură e deslegarea enigmei
TITU MAJORESCU
( 1888)
 I
1856: „Starea sufletească tulbure din
•vremea aceea a fost condiţia preliminară
necesară liniştii mele de acum, a fost
perioada de Sturm und Drang a vieţii
mele spirituale’ .

T IT U MAIORESCU
către R1CHARD CAPELLM ANN — 18 mai 1857

T J egenda olimpianului este as­

tăzi anulată de însuşi creatorul ei.
După ce o viaţă întreagă se străduise, aproape dure­
ros, pentru menţinerea aurei unei impersonalizări sim­
bolice, la o sută de ani de la naşterea lui, solemn mo­
ment de omagiu, cînd de obicei urmaşii îşi venerează
premergătorii, conferindu-le un nume etern prin bustul
depus sub cupola Pantheonului, Titu Maiorescu îşi re­
trăgea discret statuia cu sclipiri marmoreene, prin care
impusese contemporanilor, dăruind posterităţii, în mod
paradoxal, omul.
Odată cu ieşirea în lumină a primelor caiete ale jur­
nalului intim (1937—1943), olimpianul cobora printre
semeni, prilej de gîlceavă între înţelepţi, pentru ca
atunci cînd furtunoasele confruntări se vor fi liniştit,
să se integreze la locul cuvenit în trezoreria culturală
a neamului său.
Nu-şi căpătase acest loc oricum. îl obţinuse.
„Cea mai însemnată operă a lui este el însuşi" 1 — a
observat în 1940 Lovinescu, obligîndu-ne să recunoa­
ştem că Titu Maiorescu şi-a subsumat existenţa unei
etici a personalităţii, formulată de sine şi aplicată sieşi,
idee reliefată de către subtilul critic Pompiliu Constan-
tinescu pînă la ultimele ei consecinţe privind stilul for- 7
 mal al personalităţii maioresciene de tip goethean 2. Dar
de îndată ce conceptul de personalitate devine pentru
Maiorescu un ideal eudemonologic, păzit cu sfinţenie,
opera şi biografia fac un tot greu de disociat, tînărul
transformîndu-şi conştient anii formaţiei spirituale în-
tr-o etapă de prefigurare, deopotrivă a personalităţii,
dar şi a întregii activităţi viitoare, împlinită în epoca
de mari transformări pe plan istoric şi ştiinţific a Ro­
mâniei moderne.
Arcul desăvîrşirii sale ţîşneşte spectaculos din haosul
lăuntric al adolescenţei, trecut prin succesiunea stărilor
urmărite cu un patos de grec al secolului al V-lea î.e.n.,
stăpîn al măsurii, pentru a sfîrşi în strălucirea tăioasă a
deplinei lucidităţi.
„Eram fericit să ştiu că sînt nefericit, sînt nefericit
să ştiu că sînt fericit"3... — „...cu toate că nu-mi
prea place jocul în genere, totuşi, cînd văd jucînd, cînd
aud muzica, cînd ştiu că după dansul acesta n-am de
a aştepta lucruri rele — atunci simt o fericire astfel de
tristă, o tristeţe astfel de fericită."4 — „Afară hăue
furtuna şi clocoteşte şi şueră şi ţiue şi vîjîie. Aşa de
splendid, cum nu cred să mai fi auzit vreodată — şi
în această tăcere în jurul meu, în această furtună în
mine ! O, încîntător ! Plîng de entuziasm ! — Da, cel
mai fericit este acela care simte că e nefericit! —O,
ce ciudat de fericit-neţericit mâ simt /" 5
Deşi obsedantul leit-motiv aparţine unui jurnal-intim
— ceea ce nu exclude deloc transfigurarea — este
greu de convenit că tînărul bîntuit de demonul neli­
niştii, proiectîndu-şi fiinţa rebelă pe fundalul unei na­
turi dezlănţuite şi făcîndu-şi din suferinţă un ideal de
fericire este unul şi acelaşi cu cel care, tot în 1856 (la
24 ianuarie) se dorea „doctor de două grade : filosofia
şi iura“ 6, ţel care (chiar dacă îi va fi fost insuflat de
tatăl său) va fi urmărit cu realism şi încununat, într-un
8 timp record, printr-un studiu perseverent şi sistematic,
de un doctorat în filosofie la Giessen (26 iulie 1859),
de o licenţă ks lettres la Sorbona (17 decembrie 1860)
şi de o diplomă de licenţiat în drept la Paris (28 no­
iembrie 1861). Acelaşi tînăr care, încă din 31 ianuarie
1856, se arăta preocupat de „literatura noastră de
acum" propunîndu-şi o serie de articole pentru Gazeta
Transilvaniei, îngrijorat fiind de „lipsa de spirit critic
din cîmpul literelor româneşti" 7.
Greu de convenit şi totuşi acesta este adevăratul elev
al Academiei Theresiaene din Viena, Titus Livius Maio-
rescu, născut la 15 februarie 1840 aus Krajowa in der
Walachei, 17 Jahre alt, griech-unirt Zogling bei K. K.
Theres. Academie, cum este înmatriculat în Anuarul
şcolii pe 1856/1857 premiantul I al clasei a Vil-a.
„Mă aflam încă sub influenţa gîndurilor din timpul
nopţii, mai cu seamă că vreme de o lună întreagă m-a
dominat acel spirit care se împotrivea la orice ; mă
bucuram de orice rău mi-ar fi fost făcut" — îşi descrie
el, în aceeaşi notă, chinuitoarea stare de tînăr neînţeles
şi inadaptabil, sorei sale Emilia în decembrie 1856 ;
„aproape căutam să mi se facă vreunul, numai pentru
ca eu să pot rîde la masa mea în timp ce în altă odaie
urlau la mine ; voiam într-adevăr să sleiesc nefericirea.
Şi totuşi asta a fost cea mai fericită perioadă a vieţii
mele ; căci atunci ştiam şi astăzi îmi dau seama : Cel
fericit este acela în aparenţă n e fe r ic it8
Tîrziu, la revederea manuscriselor, Titu Maiorescu
precizează cu creion roşu : schopenhauerian.
Desigur nu se poate vorbi acum despre o influenţă
a lui Schopenhauer asupra gîndirii filosofice a lui Maio­
rescu, nici măcar în sensul afinităţii discutate de Pom-
piliu Constantinescu, care se referă la traducerea A fo­
rismelor.
însuşi Maiorescu în 1906, evocînd atmosfera filoso­
fică din Germania anilor săi de studii, fixează înce- 9
 putui preocupărilor sale sistematice pentru filosofia
lui Schopenhauer către 1861, anul întoarcerii acasă.
Abia în 1865 avem o, relaţie în acest sens, cînd în
lista conferinţelor publice ale Junimii, este înscris Titu
Maiorescu cu Pesimismul ideal (Schopenhauer). în
1870—1871 va publica apoi în Convorbiri literare:
Despre filosofia la Universitate (O prescurtare din
Arthur Schopenhauer), studiu urmat de Aforisme în
1872, 1876—1877 şi de capitole din Lumea ca voinţa
şi reprezentare, în 1885, traduse desigur cu un scop
didactic.
Este aproape sigur deci că în 1856, Titu Maio­
rescu nu putea avea cunoştinţă despre accepţia spe­
cială, subiectivă, dată de Schopenhauer voinţei ca fac­
tor primordial în determinarea existenţei, şi nici despre
perspectivele pesimiste ale acestei concepţii.
La această epocă, Maiorescu este de bună seamă tri­
butar mai mult schopenhauerianismului la modă, apă­
rut ca urmare a marelui răsunet înregistrat de Aforis­
mele publicate în 1851, răsunet care a atras după sine
reactualizarea operei fundamentale a filosofului, Lu­
mea ca voinţă şi reprezentare9, reeditată în 1854 ;
redescoperirea acestui „filosof al răului* fiind perfect
motivată, dacă ne gîndim că Schopenhauer se afirmă
în plin romantism, într-o societate zguduită de cioc­
nirea forţelor liberale cu un reacţionarism puternic.
Este de reţinut însă juvenila ostentaţie a lui Titu
Maiorescu în afişarea schopenhauerianismului în spiritul
de Weltschmerz, acest „mal de siecle" care bîntuia
Germania acelor ani.
Asocierea fericirii (izvorîtă din suferinţă) de stările
romantice, funcţia de catharsis atribuită muzicii, asce­
tismul, dovedesc că adolescentul avea idee de schopen-
hauerianism ca despre un curent al epocii în care era
convins că a descoperit corespondentul propriei sale
10 stări de spirit.
 Tema anului 1856 nu este doar o simplă etichetă,
ea uneşte poza cu vocea sinceră a unei conştiinţe în­
volburate în care se răsfrînge situaţia nesigură a fa­
miliei sale aflată peste graniţele ţării, sentimentul
însingurării într-un mediu social de altă limbă, de altă
mentalitate ; este momentul prăbuşirii în forul său
interior al idolilor transmişi de generaţii, punctul acut
al crizei religioase, încheiată peste cîţiva ani cu tre­
cerea la ateism.
Sînt momente de răscruce, pe care „zmintitul de
străin", atît de bizar în ochii colegilor săi neştiutori
de vitregia vieţii, le evocă crispat într-o scrisoare din
20 aprilie 1857 amicului său de la Theresianum,
baronului Kutschera, în speranţa că se va face înţeles
în sfârşit: „De ziua numelui meu, într-o vreme cînd
vă scriam că orele petrecute împreună sînt amintirile
mele cele mai plăcute din Academie, într-o vreme
cînd ai mei, familia mea, ca refugiaţi politici, trebuiau
să părăsească Austria, într-o vreme cînd chiar asupra
mea planau percheziţiile poliţieneşti, cînd, pe dea­
supra, nu aveam măcar un minut de mulţumire fizică,
ceea ce mă împiedica şi de a studia cu plăcere" 10...
Sînt momente care rup cu brutalitate firele unei
copilării, aflată şi ea undeva, în ceaţa unor vremuri
tulburi.
Căci Titu Maiorescu — singurul băiat al lui Ioan
Maiorescu, importantă personalitate a culturii româ­
neşti a mijlocului de veac al XlX-lea, a cărui faimă
şi-a restrîns mult aria, datorită, nu în mică măsură,
carierei antume, dar mai ales postume a fiului — a
avut o copilărie ieşită din comun, nu lipsită de dina­
mică şi tensiune, de poezia şi tragismul marilor mo­
mente istorice.
Primele scene menite să se încrusteze în memoria
lui, copilul le trăieşte odată cu Anul 1848. Astfel, nu
va uita clipa de entuziasm a declanşării revoluţiei, 11
 cînd în curtea Colegiului din Craiova, tatăl său, urcat
într-un pom, citeşte proclamaţia de la Islaz în pre­
zenţa lui Gh. Magheru „călare pe un cal alb, cu o
pălărie rotundă cu trei pene tricolore", pe cînd mama,
împreună cu alte prietene ale casei, coseau cocarde
pentru participanţi. Nu va uita nici zilele care au
urmat, cînd Ioan Maiorescu, aflat în misiune la Franck-
furt pe Main, mama, Maria Maiorescu, cu cei doi
copii, este nevoită să ia calea exilului, alături de alte
familii ale revoluţionarilor români, primind protecţia
generalului Bem în ceasurile sîngeroase ale revoluţiei,
la Sibiu, apoi protectoratul „regelui Munţilor Apu­
seni" Avram Iancu, care îi conduce la Blaj, apoi la
Vingard la o rudă, Vasile Maiorescu. De aici, se vor
înapoia la Braşov. Din aceiaşi ani fragezi vor stărui
în memoria lui personalităţi, ale căror dimensiuni nu
le bănuia : Anton Pann, Avram Iancu, pictorul Const.
Lecca, ori rude mai apropiate ori mai depărtate ca
Timotei Cipariu sau protopopul oraşului Braşov, Ioan
Popasu, fratele mamei n .
încolo, o copilărie impusă de mediu familial, popu­
lată de eroii numeroaselor lecturi din biblioteca un­
chiului, Ioan Popasu. Lecturi dintre care nu lipsesc
nici corsarul Lara, nici Gulliver, nici Don Quijote,
nici chiar tînărul Werther cu suferinţele lui. Trebuie
să amintim de asemenea vizionarea unor spectacole
de teatru şi să nu uităm nici primii ani de la şcoala
primară din Braşov a lui Iosif Barac, învăţămînt con­
siderat de E. Lovinescu a nu se fi deosebit prea mult
de cel cunoscut de Ion Creangă la Humuleşti, şi să
nu trecem cu vederea nici fireştile escapade de patinaj
la poalele Tîmpei, în compania colegilor de o vîrstă.
Frumoasele zile de la Braşov sînt curmate însă
destul de curînd de hotărîrea tatălui de a-şi aduce fa­
12 milia (soţia şi pe cei doi copii, Emilia — în vîrstă de
13 ani, şi Titu — de 11 ani) în capitala imperiului
austro-ungar, unde revoluţionarul pribeag, în imposi­
bilitate de a se întoarce acasă, obţinuse în fine un post
la Ministerul Justiţiei, ca translator pentru legile pro­
mulgate în limba români în Transilvania12.
Incidentul petrecut abia după o zi de la sosirea
familiei lui Ioan Maiorescu la Viena în octombrie
1851 — cînd poliţia face o descindere în locuinţa
acestui „funcţionar imperial" care, încâlcind îngădu­
inţa autorităţilor, publică în taină articole nesemnate
despre starea Principatelor Române în ziarele locale
Ost-Deutsche-Post şi Wanderer — va fi strecurat
spaima în sufletul copiilor. Scena se va mai repeta
peste un an, ca apoi în 1856 însuşi Titu să fie obiec­
tul unor atare urmăriri.
Dintru bun început chiar şi întîlnirea cu noul me­
diu şcolar se soldează cu o vexare... Aşa se şi explică
faptul că Titu Maiorescu, atît de puţin dispus a-şi
îm'părtlşi amintirile, îi transmite biografului său o
scenă din copilărie, adînc imprimată în memoria cri­
ticului, dat fiind relatarea ei, în succintul studiu al
lui Simion Mehedinţi.
Necunoaşterea limbii germane îi d l un exasperant
sentiment al inferiorităţii.
„întrebat la o lecţie de zoologie despre lăcuste şi
neputînd să răspundă nemţeşte, dar pricepînd între­
bările, în desperarea sa, micul şcolar a întins mîna la
cretă şi a început să deseneze ceea ce putea însemna
un răspuns. Profesorul, cu intuiţia fină a pedagogului,
apropiindu-se, l-a bătut pe umăr, adăugind : «Sie sind
ein fleissiger braver Junge» 13.“ Atitudinea înţelegătoare
a profesorului, precum şi atributul de „sîrguincios" nu
au fost desigur în stare să anuleze ofensa adusă de
hohotele de rîs ale colegilor, ofensă care îl va urmări
încă mulţi ani şi cu multe prilejuri între zidurile The-
resianum-ului pe micul valah lipsit de titlu nobiliar, şi, 13
 pe deasupra, fiu al unei naţiuni fără un statut privi­
legiat în imperiu.
Lovitura va fi însă parată de acest „braver Junge“,
pe care obstacolul îl ambiţionează şi îl căleşte.
Astfel copilul care pricinuia griji părintelui său
la terminarea cursului primar, încît tatăl era hotărît,
de nu va face progrese la învăţătură, să-l dea la o
„meserie de mînă“, reuşeşte să se încadreze programei
gimnaziului german, încît, doar după o lună este tre­
cut în clasa a Il-a (ţinîndu-se seama de clasa a I-a
absolvită la Braşov). Acest pas marchează angajarea
lui Titu Maiorescu pe calea studiului susţinut şi siste­
matic al cărui prim obiectiv este de bună seamă în­
văţarea limbii germane.
Despre perioada şcolară a anilor 1851—1855 avem
prea puţine informaţii, dar pe cea mai demnă de reţi­
nut ne-o dă însuşi Titu Maiorescu în scrisoarea către
Richard Capellmann din 17—18 mai 1857 14 :
„înainte de a vă fi cunoscut mai îndeaproape (în
clasa a 6-a), nu aveam încă nici o idee despre «priete­
nie», mă atrăgeau pur şi simplu oamenii cu care sau
la care puteam sta de vorbă : «Chiesa ş.a.» Pe scu rt:
a trăi în mod egoist de azi pe mîine. Era în decembrie
1854, cînd, într-o noapte, în mintea mea au răsărit
primele îndoieli cu privire la religia catolică, devenite,
încă în februarie 1855, convingerile negative pe care
le mai am şi astăzi. Căutam acordul în această pri­
vinţă ; la toţi mă ciocneam însă de o respingere bigotă
a unor asemenea «idei deloc mîntuitoare». Aceasta
m-a determinat mai întîi să mă izolez. De aici a re­
zultat certificatul nedrept şi jignitor pe primul semes­
tru din clasa a 5-a (subl. n.), care m-a umplut de o
ură de nestăpînit împotriva profesorilor. Tata s-a vă­
zut silit să mă trimită să frecventez cursurile gimna­
ziului academic.
14 V-am întîlnit iarăşi.
 în acel semestru din clasa a 5-a am învăţat ce în­
seamnă vulgaritatea, grosolănia, obişnuită în acel gim­
naziu şi care pe mine, cu toată lipsa mea de însemnă­
tate, mă scîrbea, după aceea mi-am pierdut ce e drept
busola, dar am început să gîndesc ceva mai mult şi
să devin mai serios ; în vacanţa următoare am fost cu
ai mei la ţară. Acolo, sub influenţa surorii mele, cres­
cută în cercul unor doamne foarte instruite, m-am
simţit la început groaznic de banal. Aţîţat de înăbuşi-
toarea, insuportabila conştiinţă a acestui lucru, m-am
izolat cu desăvîrşire, m-am azvîrlit cu o pripită lăco­
mie asupra studiului, am studiat pe ascuns nopţi în­
tregi literatura germană, filosofie şi istorie, am conti­
nuat să fac asta la începutul primului semestru din
clasa a 6-a, pînă cînd nervii mei au ajuns atît de
istoviţi, încît, după patru luni, durerile de cap şi
congestiile m-au făcut incapabil să citesc măcar o literă
timp de trei săptămîni.“
în momentul gravelor solicitări, al anxietăţilor, al
dezechilibrului care ameninţa să-l acapareze, robusteţea
spirituală primită de la moşii săi transilvăneni îşi spune
cuvîntul, dîndu-i tăria eroului antic în căutarea cunoaş­
terii de sine pentru a-şi lua în stăpînire destinul.
Soluţia este rodul unei experienţe livreşti ? Tînărul
Maiorescu nu se sfieşte să o recunoască. Povaţa unor
autentici cugetători era singura în stare de a-1 scoate
din impas, atîta vreme cît la cei din jur nu găsea sal­
varea.
Drumul nu era nici lesnicios, nici scurt, dar ispiti­
tor, avea în faţă o enigmă, o enigmă aflată în puterea
lui omenească :
Birui-va gîndul ?
Prima lui ieşire în spaţiul infinit şi etern al spiritului
uman părea să abată asupra-i urgia titanilor cărora nă­
bădăiosul ucenic le tulburase liniştea cu setea şi foamea
lui de a cunoaşte, de a şti. El însă avea conştiinţa visu- 15
 luî izbîndit: reuşise să se desprindă din cenuşiul zilelor
de pînă acum, să se pună la adăpost de mediocritate,
faţetă inacceptabilă pentru el a condiţiei umane.
Se putea trăi altfel, visul îi dădea aripi miraculoase
deşi zborul nu era sinonim cu albastrul văzduhului.
Exista un univers al oamenilor, al omului mai bine-
zis. Şi cele mai cutezătoare minţi aice se opriseră, asupra
cunoscutelor şi mai ales a necunoscutelor acestui univers.
Cîmpul de acţiune deschis acum în faţa lui era imens
şi totuşi...
,.Cel ce gîndeşte nu-i nicicînd fericit: mărginită e
sfera gîndirii. Nicicînd nefericit să nu fie : îi rămîne
fără de margini speranţa.a
Cu acest aforism în nemţeşte, a cărui tălmăcire ro­
mânească o datorăm poetului Ştefan Augustin Doinaş15,
se adresa Titu Maiorescu la 27 octombrie 1856 Emiliei.
Adolescentul descoperise puterea conştiinţei menită ca
în decurs de alte cîteva luni de dezbateri în forul său
interior să transforme dictonul cartezian într-un prin­
cipiu convenabil lui care atestă primatul acestui for
faţă de gîndire : „cuget, deci pot deveni."
în febra întrebărilor neliniştitoare cînd nu primise
răspunsuri de la cei cărora le ceruse, citise enorm, iar
selecţia o făcuse, deocamdată, structura sa temperamen­
tală şi gustul estetic intuitiv, nedezminţit ulterior.
Jurnalul debutează în 1855 cu un motto schopenhaue-
rian (reluat adesea sub alte forme, cu alte nuanţe, dar
acelaşi în esenţă) ceea ce nu surprinde, dacă ţinem
seama că filosoful la modă era şi autorul poveţei des­
pre utilitatea unor Tagebiicher16, şi că scrierile sale
emanau un aer persuasiv deosebit, datorită în mare
parte frumuseţii stilistice :
„Fericiţi nu sînt nicicînd gînditorii plini de simţire.
Totuşi dintre ei, cel mai fericit este cel în aparenţă ne­
16 fericit*. 17
 Este cert că a se considera în rîndul gînditorilor plini
de simţire, aceasta măgulea orgoliul băiatului, şi nici
nu era prea departe de adevăr, sensibilitatea fiind una
din permanenţele sale.
Dar drumurile spre fericire ale celor doi erau să se
despartă curînd, depăşirea fazei schopenhaueriene fiind
pentru adolescent prima probă de foc a raţiunii :
„Mi-am pierdut busola, va spune el, dar am început
să gîndesc mai serios", deschizînd astfel calea naturii
sale active.
Nu avea de ce să regrete, faza traversată, cu tot dra­
matismul ei dur resimţit, îl dusese la cunoaşterea pri­
mului adevăr despre sine.
Idolul adolescenţei sale — nu al tinereţii — nu avea
să fie nici Schopenhauer şi nici autorul lui Werther, ci
dimpotrivă adversarul declarat al acestuia din urmă,
„Jean Paul" cel repudiat de Goethe şi Schiller, cărora,
la rîndul lui, le declarase război deschis (ceea ce poate
constitui şi o explicaţie a adversităţii iniţiale a lui Maio-
rescu împotriva titanului de la Weimar, devenit apoi
modelul său decisiv).
„Ultimul motiv, însă, pentru care trebuie să te îngri­
jeşti mai mult sînt eu" — îi scria el din Viena Emiliei,
aflată la Braşov, la 16 iunie 1857, pradă obsesiilor bolii,
năluciri frecvente ale fraţilor Maiorescu, chiar în anii
deplinei maturităţi ; „vezi tu, eu sînt egoist. Nu tre­
buie să-mi strici bucuria, pe care o simt de pe acum, de
a fi şase săptămîni împreună, cînd în fiecare dimi­
neaţă ne vom plimba în stejăriş : vom citi şi vom în­
văţa, iar după-amiezele ne vom uita la provinciali pen­
tru ca seara să ne batem joc de ei (...). Nu mă pot
abţine, Emilia, de a-ţi scrie un pasaj dintr-un scriitor al
cărui nume îl vei ghici îndată : «în om e o mare do­
rinţă care nu e împlinită niciodată ; ea îşi caută obiec­
tul ; dar tot ce i-ai numi tu, şi toate plăcerile nu sînt
ceea ce caută ea ; dar ea vine iarăşi, cînd tu, într-o 17
 noapte de vara, priveşti spre miază-noapte, sau spre
munţi depărtaţi, sau cînd pe pămînt e lumină de lună,
sau cînd cerul e înstelat sau cînd eşti foarte fericit.
Această imensă dorinţă ne înalţă spiritul, dar cu dureri.
Insă această dorinţă, care nu poate fi definită cu nici
un nume, coardele şi tonurile noastre sînt în stare să
o facă înţeleasă spiritului omenesc. Spiritul plin de dor
plînge atunci mai tare, şi nu se mai poate linişti şi strigă
într-un extaz jeluitor printre tonurile (muzicei) : Da,
tot ce voi mi-aţi numi, aceea îmi lipseşte !» — Jean
Paul, eşti divin !“ 18
Luat de sine stătător, fragmentul din Jean Paul citat
de Titu Maiorescu este dovada unei sentimentalităţi
captată de o altă sentimentalitate, la fel de tulbure şi
de exaltată.
Şi totuşi mai puţin cunoscutul Jean Paul (pseudoni­
mul literar al lui Johann Paul Friedrich Richter, 1763—
1825) este unul dintre cei mai interesanţi scriitori ger­
mani, situat de gustul contemporan nouă, alături de
Holderlin şi Kleist, la confluenţa dintre clasicism şi ro­
mantism, avînd puncte convergente şi cu un curent li­
terar şi cu celălalt, nerecunoscut nici de unul, nici de
celălalt.
Reflexivul Jean Paul este unul dintre subtilii umo­
rişti, critic al filistinismului şi apropiat al celor săr­
mani, omagiind în romanele sale valoarea omului de
acţiune, dar şi pe a visătorului, tinzînd să ridice într-un
prim-plan „personalitatea armonioasă, ce trăieşte prin
prisma simţirii autentice, naturale şi urmăreşte un ideal
social bazat pe raţiune şi pe acţiuni umaniste".19
în 1901 Maiorescu numea în capul listei cărţilor care
au avut cea mai mare influenţă asupra sa pe Jean Paul
cu Die unsichtbare Loge (Loja invizibila). 20
Să fi citit oare şi manualul său educativ Levana (1807)
dedicat psihologiei copilului şi necesităţii educaţiei mul­
18 tilaterale a omului ?
 Poate că da, poate că nu.
Dar generoasa temă a „îmbinării culturii cu activi­
tatea socială într-un ideal umanist, în care libertatea se
identifică cu abnegaţia şi cu jertfa pentru colectivitate",
temă care cucerise înaltele spirite ale secolelor XVII-
XIX, întrucît în epocă era un bun comun, o aspiraţie
a omenirii întru înnoire, devine program pentru inteli­
gentul, sensibilul şi lucidul elev Maiorescu.
Anii formaţiei sale spirituale se desfăşoară în cea mai
strălucitoare fază a culturii germane cînd autenticele va­
lori îşi impuneau perenitatea, venite deopotrivă dinspre
clasicismul şi romantismul spectaculos conjugate pentru
moment în acel unic fenomen artistic al Sturm und
Drang-ului.
Odată depăşit A.B.C.-ul culturii germane, însuşit pe
nerăsuflate, Titu Maiorescu îşi va da curînd seama că
în mic, acelaşi dualism sălăşluia nativ în forul său inte­
rior, că aici în structura sa psihică se afla germenele
inchietudinii sale, care îl făcea la un moment dat sa
reducă totul la criza de vîrstă, dar şi puterea de a-şi
ridica fruntea către în a lt: „Aşa am lipsă de ceva —
notează el în mai 1856. Se vede că acum e timpul unde
se luptă flăcăul cu bărbatul ; ori, ce alt ceva e-n mine ?
Cînd sînt transportat în alte sfere, auzind o muzică de
Mozart sau măcar gîndindu-mă singur noaptea ; cînd
disper cu totul de a-mi face un nume etern ; cînd plîng
la tonul cel mai simplu al unei muzici clasice, cînd rîd
de certele altora în contra mea, ce să fac ? Trebuie sa
am numai contraste ; eu n-am pe nimeni ; n-am nici o
plăcere ce o au alţii, n-am amic sincer. “ 21
în singurătatea la care era constrîns de împrejurări
şi de caracterul său dificil, căutînd puntea spre lume
menită să-l ducă spre un nume etern, Titu Maiorescu
devine conştient de propriile-i contraste.
Chiar dacă anul 1856 nu poate fi considerat pe de­
plin „anul de formare şi de dezvoltare", cum îl defi­ la
 neşte T. Maiorescu în jurnal, el este însă, aşa cum o
spune lui Richard Capellmann, perioada sa de Sturm
imd Drang cînd are revelaţia dublului său, al acelui
dublu ferment al ordinei şi al răzvrătirii, al temeinicului
şi al labilului, al sociabilităţii şi al nevoii retragerii în
sine, al raţionalului şi al afectivităţii în ultimă in­
stanţă, care îl face să se regăsească în „divinul" şi
contradictoriul Jean Paul, — expresia atît de fidelă
a înseşi ridicatei tensiuni, în care literatura germană
îşi făurea glorioasa epocă de aur.
Oaza refugiului momentan este lectura, lectura me­
nită să-i deschidă orizonturile spirituale dorite, aici
integrîndu-se în mod firesc şi studiul propriu-zis, in­
dispensabil de asemeni şi în adjudecarea recunoaşterii
superiorităţii sale de către colegii şi profesorii lui de la
Theresianum, singurul mijloc pentru susceptibilitatea sa
prea adesea rănită, de a-şi lua revanşa.
în litera cărţilor aflase nestemata umanului pur.
„în timpul acestor săptămîni în care n-am găsit nici
un sprijin în jurul meu am înţeles întreaga necesitate
a extragerii din păienjenişul haotic al celor citite, fi­
rul roşu al umanului pur care trebuie urmat, de aceea
am conceput un jurnal, mi-am propus să reflectez tot­
deauna, totdeauna, să nu mă las niciodată scos din
sărite, să nu mă înfurii şi să fiu cît se poate de în­
datoritor şi de amabil faţă de toţi. Ceva mi-a scăpat
însă din vedere şi acest ceva este greşeala pe care o
ispăşesc acum cînd am îndreptat-o. Pe atunci nu
ştiam să păstrez măsura medie, exageram atît fizic cît
şi intelectual." 22
Este aici, în final, idealul de armonie clasică, de
echilibru, steaua polară spre care va mai călători încă
şase decenii, pînă la 1 iulie 1917, ultima lui zi.
Şi tot aici aflăm geneza jurnalului maiorescian, actul
20 normativ al ţelului său eudemonologic revelat de
zbuciumata şi decisiva lui perioadă de Sturm und
Drang : realizarea personalităţii devenită certitudine a
valorii sale, a menirii de a juca un rol în viaţa obştei.
Spirit metodic, tînărul Maiorescu este încredinţat că
prin „cartea asta" în care avea să-şi însemne toate
erorile şi toate bunătăţile de peste zi, putea să capete
ştiinţa exactă a naturii sale umane, a temperamentului,
a aptitudinilor şi înclinaţiilor, a defectelor.
Retragerea în acest alter-ego, căruia i se putea măr­
turisi fără reticenţe, îi dădea prilejul să mediteze asu­
pra condiţiei sale umane, „să se observe filosofic",
avea să-i înscrie într-o diagramă mutaţiile unei con­
ştiinţe tulburi :
„Mă cuprinse iarăşi acel sentiment de a voi să
străbat, ce-1 am atît de des — va nota el la 15 noiem­
brie 1856 —, acea desperare că sînt încă necunoscut,
acea voinţă de a sparge barierele — mă apucai cu
mîinile de păr — şi mă gîndii la «jurnalul meu» şi
scrisei într-însul — dar ce rece, ce rece !“23
Foarte tînărul Maiorescu cutropit de tragica voinţă
de personalitate nu se va pierde însă în crize de con­
ştiinţă şi căutări sterile. Subsumînd afinităţile lui Ma­
iorescu cu Schopenhauer „egoismului unui ideal eude-
monologic" aflat pe linia personalităţii, Pompiliu Con-
stantinescu preciza de altfel că „eudemonologia schopen-
haueriană duce la ataraxie", pe cînd „a lui Maiorescu
duce la activitate, la plenitudine a sentimentului, la
conştiinţa de sine a individualităţii".
Dintru bun început în avida sa voinţă de individua­
lizare Titu Maiorescu îşi impune ca şi Kleist un pro­
gram ambiţios, de disciplină intelectuală care includea
deopotrivă arta, dar şi ştiinţa24, menit să-l conducă
spre desăvîrşire şi să îndreptăţească aforismul său tîr-
ziu : „Treapta dintîi pe care ne înălţăm, e un altar de
iertfă". 21
 însăşi mărturisirea lui că ideea jurnalului — ale
cărui funcţii normative erau menite să-l ducă la depă­
şirea crizei sufleteşti şi, în ultimă instanţă, să con­
cureze la desăvîrşirea de sine —, a avut-o ca pe o ilu­
minare la sfîrşitul unei epuizante etape de studiu a
„literaturii germane, filosofiei şi istoriei", conduce către
modelele tînărului.
Intr-o perioadă dominată de romantism, într-o at­
mosferă populată de spirite răvăşite, pentru care auto-
căutarea era un far, jurnalul devenea sonda de foraj
în tenebrele vieţii lăuntrice. Această literatură a măr­
turisirilor directe, nude, care obliga la autenticitate, dar
nu cerea elaborarea artistică a memoriilor, notînd stări
şi fapte imediate, dar şi reflecţii şi meditaţii, alimen-
tînd chiar prin discontinuitatea notaţiilor un flux al
conştiinţei, era imperios reclamată de cei angajaţi pe
drumul de meandre al cunoaşterii de sine. Jurnalelor
vieţii interioare li se adaugă jurnalele vieţii exterioare,
ale unor spirite disciplinate, raţionaliste şi exacte. De
cele mai multe ori însă în paginile jurnalului coexistau
chiar notaţiile de observare cu cele de autoobservare,
ele concurînd întotdeauna la titlul de document psi­
hologic definitoriu pentru personalitatea autorului. în
acest sens, în umbra îndemnurilor lui Schopenhauer şi
a confesiunilor marelui Goethe şi avînd la îndemînă
experienţa de circulaţie europeană la acea dată a lui
Jean Jacques Rousseau ori Vittorio Alfieri, a prozato­
rilor germani Heinrich von Kleist, Friederich Hebbel,
Gottfried Keller, August von Platen, ori a austriacului
Franz Grillparzer, Titu Maiorescu se lasă condus către
jurnalul intim.
Chiar dacă Maiorescu a avut revelaţia marelui Om
cu care îşi va descoperi afinităţi elective25 abia în 1858,
cînd avea perfect trasată traiectoria personală a deve­
nirii de sine, astfel încît sinceritatea concluziilor sale
22 în urma lecturii cărţii lui Lewes dedicată lui Goethe se
ridică deasupra oricărui dubiu, nu înseamnă că nu
putuse lua cunoştinţă de jurnalul goethean în faza
lecturilor frenetice.
„Am găsit la Goethe în istoria evoluţiei lui sufleteşti
unele trăsături care coincideau foarte mult cu mine,
care uneori erau scoase din sufletul meu" — notează
el în Însemnările zilnice la 18 aprilie 1858, — uimire
deplin justificată dacă ne-am gîndi doar la elementarele
însuşiri ale lui Goethe, la importanţa absolută pe care
Goethe o dădea autoobservării ca principiu modelator
al devenirii, la tiranicul lui impuls pedagogic, la pu­
terea spiritual-universală atribuită iubirii, la perceperea
idealului sub o formă feminină, nostalgia după eternul
feminin, şi chiar la simple similitudini ca înnăscutul
simţ pentru frumos ori vanitatea ş.a.m.d.
Treptat Maiorescu va transforma experienţa goet-
heană a personalităţii în propriul său catehism, dar
deocamdată în 1855, nimic mai plausibil, ţinînd seama
de spiritul lui iscoditor avid de lectură şi teatru, ca în
urma unui contact cu jurnalul goethean să-i adopte
stilul formal pornind chiar de la titlul — Epheme-
rides26 la Goethe, Ephemeris la Maiorescu.
Dar să nu ignorăm nici faptul că, natură impresio­
nabilă, de o sensibilitate exacerbată, trăind într-un cli­
mat în care mitul Werther-ului goethean iradia încă
puterea-i malefică, adolescentul Titu Maiorescu se lasă
adesea pradă ideii existenţei tragice, purtat de valul
disperării, gata să-l rostogolească în abis.
Modelul tragic nu trebuie, nici de data aceasta,
căutat prea departe.
La 24 noiembrie 1855, chiar în primele pagini ale
jurnalului aflat încă în faza simplelor consemnări,
Titu Maiorescu notează ca pe un fapt divers sinu­
ciderea studentului român Moroianu. Ştirea este com­
pletată la 28 ianuarie 1856 cu un am ănunt: vîlva pe
care a trezit-o printre români ştirea că sinucigaşul a 23
 fost înmormîntat cu slujba religioasă, „Impietate" de
care mitropolitul Şaguna, învederat duşman al lui Ioan
Maiorescu, îl acuză pe acesta din urmă : „într-un loc
zice: astea vin toate din convorbirile cu blestemaţii
şi nereligioşii români din Viena. Tata vrea să ceară
voie de la ministeriu să-i răspundă public". *
Cazul a afectat familia Maiorescu, ca probă că Ioan
Maiorescu îl va relata pe larg prietenului său irftim,
George Bariţ, într-o scrisoare din 16 decembrie 1855,
cu unele informaţii de reţinut pentru influenţa pe care
gestul disperat al sinucigaşului o va fi avut asupra
tînărului Maiorescu : „La înturnarea din Cracovia am
aflat pe bietul Moroianu mort. înainte de purcederea
mea, şi luni şi marţi (19 şi 20 noiembrie), a fost la
mine în cancelarie şi mai voios decît totdeauna. I-am
dat tutun şi am glumit mult cu el. Altădată îl purtam
cam aspru, de ce nu lucră cu condeiul, că avea cap bun
şi era român înfocat. (...) De la moartea tată-său s-a
făcut mai melancolic, nu-i ieşea din cap mîhnirea că
cei mai de aproape au putut să-l înşele şi să-l nedrep­
tăţească în privinţa rămasului (moştenirii). Mie nu mi
s-a plîns despre aceasta, dar s-a plîns către colegi. în
iarna trecută a început a ţine jurnalul (subl. n.) despre
toate cîţe i se întîmplau peste zi. L-a continuat cîteva
zile. Intr-o zi se afla adnotat (în februarie 1855) :
«Sunt cu totul desperat, Dumnezeule, dacă nici în cei
mai de aproape ai tăi, nici în amici nu te poţi încrede ?!
Apoi, cum să mai trăieşti ? Mi s-a urît a mai trăi»." 27
Strigătul exasperat al lui Moroianu va îmbrăca
numeroase şi foarte apropiate variante în jurnalul ado­
lescentului Maiorescu, împovărat adesea de coşmarul si­
nuciderii în cazul unui eşec, făcîndu-ne să asociem
ideea modelelor sale livreşti de aceea a tragicului do­
24 cument uman prezent în casa părintească.
 Dar de fiecare dată Maiorescu transformă clipele
■de cumpănă în actul voinţei de a trăi, de a risipi te­
nebrele prin acţiune.
Teama de singurătate, care îl încolţeşte nu o dată pe
înstrăinat, este contracarată de momentele în care tînă-
Tul simte nevoia de a se retrage în sine pentru a ri­
posta.
Căci jurnalul maiorescian este o cartă, dată şi accep­
tată de acel ce se ştie suveran pe propria-i fiinţă, con­
vins că dacă nu s-ar supraveghea continuu s-ar „face
un mişel şi jumătate”, pe cînd deviza lui supremă este
şi trebuie să rămînă de a fi „om tare şi bun“ — „curat
şi curat din punct de vedere m o ral!“
Conştient de haosul lăuntric, care ameninţa să-l do­
mine, încă din 1856, anul marilor răvăşiri, Titu Ma­
iorescu îşi face un imperativ din autoanaliza lucidă.
Pentru a se înţelege deplin, el alege atît calea măr­
turisirilor prin intermediul jurnalului, dar şi prin co­
respondenţă, ceea ce presupunea un susţinut dialog.
Modelele sale, oricare ar fi, rămîn exterioare, ele for­
mează doar cadrul de înscriere a unei experienţe pro­
prii, care în ciuda influenţelor se constituie în singu­
laritatea ei de operă morală.
Acceptînd că Titu Maiorescu capătă interes pentru
jurnal datorită ambianţei în care trăia, valoarea de do­
cument psihologic a însemnărilor şi a scrisorilor pro­
bează cît de propriu fiinţei sale era imboldul de a se
confesa cu scopul cunoaşterii de sine, al disciplinării
caracterului şi, în final, al definirii personalităţii. Ori
personalitatea a fost constanta şi obsesia vieţii sale.
„Din corespondenţa lui Goethe (comunicată în voi.
III din «cartea de literatură» a lui Vernaleken)", nota
el la 21 mai 1858, „trebuie să-mi transcriu următoarele
pasagii, ca aderente de mine şi asupra mea : «Un lemn
arde, fiindcă are în sine stofă pentru aceasta, iar un 25
 om ajunge celebru, fiindcă stofa pentru aceasta se
află în el. Celebritatea nu poate fi căutată, şi orice
goană după ea e zadarnică»." 28
Referirea la Goethe, ca model, Titu Maiorescu o face
la 18 ani, cînd putem afirma că avea perfecta intuiţie
a ceea ce reprezintă, cînd individualitatea sa era per­
fect trasată, cerîndu-se în continuare imperios şlefuită
şi armată pentru viaţa activă prin studiu.
La capătul altor trei ani, la 19 mai 1861, proaspătul
membru corespondent al „Societăţii filosofice din Berlin"
îi scria tatălui său : „Peste 4 luni am toate diplomele
cerute. Cu învăţaţii Germaniei şi Franţei stau în rela-
ţiuni convenabile ; mi-am cîştigat ipso facto o stimă
socială: de acum înainte încep studiul cel adevărat,
studiul de viaţă. M-am săturat de propedeutica splen­
didă. Florile trebuie să cadă, sămînţa e coaptă şi vrea
să se ivească în fruct". 29
Drumul parcurs de cel care la 21 de ani era doctor
în filosofie, şi de două ori licenţiat, în litere şi drept,
a părut lesnicios multor biografi (favorizat de o anu­
mită conjunctură a fost, dar lesnicios, nu), iar realizarea
unei personalităţi — luată chiar ca act în sine, — con-
stitue oricînd o temă demnă de un colocviu despre
adolescenţă, ca despre o opţiune supremă pentru viaţă.
Stăruind asupra punctelor cardinale ale biografiei ma-
ioresciene E. Lovinescu distinge maturitatea (o maturi­
tate anticipată dacă ne putem exprima astfel despre o
perioadă înscrisă între 21 şi 32 de ani), definind ulti­
mele patru decenii de viaţă ca pe o febrilă existenţă de
parlamentar, ministru, profesor, lipsită însă de împli­
nirea actului creator. El numeşte întîia perioadă men­
ţionată „cariera excepţională a unui tînăr cu merite
excepţionale, dar şi în timpuri excepţionale", regre-
tînd faptul de a nu fi avut acces şi la documentele bio­
26 grafice dintre august 1859 — decembrie 1865 (în pri-
mul rînd la Epistolarium, considerat pe atunci pierdut),
presupuse ca salutare în luminarea perioadei formaţiei
spirituale a biografiei maioresciene, anunţată de „în­
semnările zilnice" ca extrem de interesantă.
Vorbind despre importanţa începuturilor filosofice
ale lui Titu Maiorescu ca despre o cheie a viitoarei ac­
tivităţi maioresciene în acest domeniu, Mircea Florian
la rîndul său era tentat să sublinieze sensul plenar al
unei tinereţi mai puţin obişnuite :
„Primul zbor în feeria viselor tinereşti şi anticipa­
ţiilor a unei gîndiri de uimitor răsunet mai tîrziu,
opreşte pe istoric şi atrage pe psiholog. Opreşte pe
istoric, nu atît prin descoperirea, călăuzită de adul­
mecarea detectivului spiritual, a influenţelor secundare,
a înrudirilor de tente prizărite, ci prin revelarea orien­
tării generale, a polarizării hotărîtoare, în sfîrşit a
ideii superioare ce stăpîneşte şi totalizează manifestările
unei inteligenţe în formaţie. Atrage pe psiholog, fiindcă
prilejuieşte acestuia îndestularea unei îndreptăţite cu­
riozităţi : se constată nemijlocit ritmul unei respiraţii
morale şi mai ales puterea de înţelegere şi de iubire faţă
de acea idee întregitoare. în amîndouă privinţele în­
ceputurile filosofice ale lui Maiorescu sînt o mărturie
fără de preţ." 30
Sînt aici consemnate repere ale operei de mai tîrziu,
dar şi sensurile majore ale unei tinereţi. Acum, în anii
formaţiei spirituale (1855—1861), Maiorescu îşi afirmă
coordonatele viitoarei activităţi: în critică şi estetică,
filosofie, lingvistică, învăţămînt, politică, schiţîndu-şi
şi fundamentîndu-şi opera.
Prefigurarea personalităţii maioresciene nu se poate
însă trasa cu linia şi echerul, şi niciodată compasul nu
o va putea cuprinde într-o circumscriere rotundă.
Toate documentele autobiografice ale anilor 1855—
1861 respiră mai întîi credinţa precoce a adolescen- 27
 tului, apoi certitudinea tînărului în ceea ce este el, dar
şi luciditatea cu care îşi propune ca scop bătălia pentru
ceea ce poate deveni.
Epistolarium-ul şi Jurnalul de tinereţe sînt mărturie
că acum îşi face apariţia acel spiritus rector maiorescian,
atît de caracteristic operei, dispus însă ca, înainte de a
se pronunţa în cîmpul realităţilor înconjurătoare, să
pună ordine în propriul for interior, unde descoperise
prezenţa contrariilor.
Pornit pe calea căutării de sine, el îşi va urmări atent
posibilităţile şi limitele supraveghindu-şi cerebral deve­
nirea.
Anul 1856, an crucial al devenirii lui, este şi momen­
tul acut al întrebărilor, al viitorilor ce vor continua,
din ce în ce mai bine mascate de olimpian.
Caracter puternic, convins de propria-i sănătate sufle­
tească, el nu se teme ca doctorul său consultat că desgus-
tul l-ar putea face ipohondru : „asta nu mă fac, în
înţelesul care se ia, adică unul care-şi tot face închipuiri,
ba, din contra, nu-mi pot închipui nemica, ci văd numai
o realitate goală şi rece. Dar mă tem că cu indolenţa
asta de desperat o să-mi pierd tot focul vieţii şi al sti­
lului ; toată Empfanglichkeit (receptivitatea), suscepti­
bilitatea pentru ce e frumos. Şi totuşi îmi pot imagina
cîte o plăcere foarte mare, p.e. într-o societate unde e
şi O. (Olga Coronini), vro convorbire spirituală etc.,
pe scu rt: un alt cerc al ideilor şi al împrejurărilor. De
aş absolvi numai gimnaziul." 31
Propria-i biografie confirmă aceste spuse din 2/14
aprilie 1857. Titu Maiorescu nu era un anxios, în sensul
ultim al noţiunii, ci un temperament dificil, ambiţios,
voluntar, orgolios şi nu lipsit de violenţe, care declanşa
conflicte, chiar împotriva unor bune intenţii. Stările sale
de nelinişte, de îndoieli coincid unor asemenea stări
28 conflictuale, ivite în perioada Theresianum-ului, a dra-
gostei refulate pentru Olga Coronini, a crizei familiale
care a dus tîrziu la divorţul de Clara Maiorescu-Krem-
nitz ş.a.m.d.
H otărît să-şi zăgăzuiască instinctele şi pasiunile,
Maiorescu va descoperi în sine acel sîmbure de preţ la
care nu pare însă dispus să renunţe : sensibilitatea.
De aci şi deşertul sufletesc în care îl proiectează
trista revelaţie a lipsei de înzestrare artistică, revelaţie
posibilă numai datorită conştiinţei sale critice: „în
timpul din urmă, mulţi m-au considerat rece ; conside­
raţie poate nu lipsită de adevăr — se confesa el Olgăi
Coronini, la 8 mai 1858, într-una din scrisorile Frag­
mentului din tinereţea mea. Sigur este că cel puţin de
vreo 14—15 luni încoace n-am rimat nici cel puţin 2
versuri, deşi faptul din urmă mi se pare un progres
deoarece pentru mine nu-i nimic mai mizer decît un
mizer poet, această creatură care doreşte veşnic şi nu
poate ! Dar asta e şi o dovadă că idealurile mele s-au
spulberat. Experienţa este cea mai bună şcoală, aşa se
spune, dar preţul învăţăturii este prea scump, preţul
învăţăturii pe care l-am plătit este sentimentul meu“ 32,
cu sensul de sensibilitatea mea.
în numele ei, Titu Maiorescu este afectivul însetat de
prietenie, de iubire, forţa salvatoare pentru individ şi
purificatoare pentru umanitate.
Omul, existenţa şi condiţia sa vor fi constante ale
gîndirii lui filosofice, încolţite, chiar înainte ca el să se
fi convins că „filosofia e o ştiinţă divină“, reflecţii
pornite din experienţa propriului său eu, ridicate apoi
spre general prin concepţia de antropologie filosofică,
încununată de finalitate pragmatică din Einiges philoso-
phische in gemeinfasslicher Form (1860) şi menţinute,
sub alte aspecte (limitate de agnosticismul kantian şi de
naturalismul scientist) în faza a doua.
Dar încă din 1856—1857 el va fi atras de acea ra­
mură a filosofiei imperios cerută de conştiinţa sa încol- 29
 ţită de incertitudini, psihologia, substanţa multor şi
foarte interesantelor scrisori din aceşti ani, unele numite
de însuşi Maiorescu „expuneri psihologice", în fond utile
încercări de configurare a unei etici a personalităţii.
Atras veşnic de mirajul psihologiei menită să-i aducă
rezolvarea marei necunoscute : sufletul, Titu Maiorescu
nota în jurnal la 25 octombrie 1870 „să fi scris o Psi­
hologie aş fi voit mereu. M-a reţinut greutatea firească
de a explica pasiunile ; cred că asta e imposibil în sta­
rea actuală a psihologiei." Comentînd această replică,
profesorul Liviu Rusu vede aici „o critică adusă lui
Herbart, care explica întreaga viaţă emotivă în mod
precis, pe baza intelectualicistă, prin asociaţia reprezen­
tărilor" 33.
Rezerva faţă de psihologia herbartiană probează că
Titu Maiorescu s-a întîlnit cu herbartismul doar în
punctele lui raţionaliste şi realiste, disociindu-se de înţe­
legerea mecanică a desfăşurării vieţii sufleteşti.
La confluenţa dintre psihologie şi etică el îşi înscrie
experimentul filosofic de tinereţe asupra moralei laice,
cheia ieşirii sale din criza sufletească.
Aplicat însă personalităţii maioresciene şi predispozi­
ţiilor sale psihice, herbartianismul convine de minune
spiritului raţionalist al inteligenţei tînărului, dar contra­
vine structurii sale intime, temperamentului pasional,
contrarii psihologice de care Titu Maiorescu este foarte
de timpuriu conştient.
Sînt aici linii directoare coexistente în personalitatea
criticului de-a lungul întregii sale existenţe, este aici
lupta adesea disperată a tînărului de a-şi disciplina for­
maţia în spiritul director al raţionalismului. Dacă ar fi
reuşit pe deplin, şi-ar fi supus însă individualitatea unei
păgubitoare constrîngeri, reducînd-o la imaginea con­
venţională unanim acceptată pînă la apariţia însemnă­
30 rilor zilnice.
 Aventurile unui spirit dotat şi tenace, pe deplin cîşti-
gat de ideea desăvîrşirii, tensiunea căutărilor interioare,
propriile înfrîngeri şi biruinţe pe care are curajul să le
scruteze, pendulările unei inteligenţe în formaţie, de la
naivităţi şi teribilisme ale vîrstei pînă la un acut spirit
critic, prezenţa sensibilităţii, a reflexivităţii şi a lucidi­
tăţii subjugate unui singur imperativ : voinţa de a se
realiza, fac din documentele autobiografice ale tînărului
Maiorescu un act existenţial, uimitor de bogat în plu­
suri şi minusuri, un captivant Bildungsroman. 34
 II
„Dar la toate astea numai Aristotel e de
tună, căci grecul ăsta bătrin cînd l-a nu­
mit pe om un zoon politikon să ştii că
m-a avut pe mine de exemplu“.

TITU MAIORESCU
către praf, Ş T E F A N TOSFF — 21 noiembrie 1859-

A
X A . nul 1856 se apropie de sfârşit.
Aprecierea pe care i-o dă eroul jurnalului pornit în
marea aventură a devenirii de sine este dintre cele mai
promiţătoare : „Am devenit cu un an mai în vîrstă, cu
doi ani mai deştept, cu zece ani mai cu experienţă. Stră-
bătînd acum cu gîndul anul, de la început, trebuie să
caracterizez acest an ca anul meu de formare şi de dez­
voltare. Mai întîi, cunoştinţa intimă cu Richard Capel-
Imann, acest suflet frumos, plin de simţire ; el cel dintîi
mi-a dat impulsul de a fi poet (subl. n.). Tot în
acest timp şi corespondenţa mea cu Capellmann, care
corespondenţă mi-a format mai întîi proza (subl. n.)
şi care m-a condus să strîng vederile mele într-un sistem,
în martie şi aprilie am făcut mai multe traduceri; din
aprilie pînă în iulie e importantul episod care e descris
cu de-amănuntul în Fragment din tinereţea mea. în
sept. am început şi în oct. am terminat Comedia fără
nume, această reuşită şi spirituală contopire de scene,
în noemvrie, traduceri din nemţeşte în româneşte. în
decemvrie cunoştinţa mai de aproape pe de o parte cu
Adela, pe de alta cu Kutschera, Unger şi Tegetthoff, un
studiu psihologic, la care se referă toate poeziile respec­
32 tive. Foarte mult mă bucură că între mine şi soru-mea
s-au dezvoltat foarte strînse relaţii sufleteşti. în şcoala
sînt pretutindeni stimat şi lăudat de profesori, de conşco-
lari absolut stimat, pe lîngă asta însă de către doi din
ei iubit, dar de cei mai mulţi urît. — De vulgarităţi în
vorbă m-am ferit constant şi în mod absolut. — De
necăjit, nu m-am necăjit deloc în ultimele 7 luni.“ 1
De bună seamă pentru un bilanţ, evenimentele au
fost atent cernute, reţinute fiind doar cele care îl încre­
dinţau că se află pe drumul dinainte chibzuit.
Reuşise să fie iubit de doi dintre colegi — astăzi ştim
că obiectul atenţiei lui erau Capellmann şi Kutschera,
faptul că reuşise să aducă alături de sine trei colegi,
ale căror glasuri reunite pot consuna în viitor.
Marile modele prind din nou viaţa : Heinrich von
Kleist — Ludwig Brockes, Ludwig Tieck — Wilhelm
Wackenroder.
în văzduh pluteau acorduri beethoveniene, iar marele
Schiller îşi clama bucuria : într-o zi Iubirea va triumfa,
iar pămîntul va fi în sfîrşit altul.
Da, aşa va fi într-o zi, aşa trebuie să fie ! Şi atunci
şi El, necunoscutul, straniul ori batjocoritul Socrate,
Hans Sachs ori Isus, ori cum vor fi vrînd să-l mai po­
reclească „nulele acelea" de copilandri care adastă un
atestat de absolvire şi se amăgesc cu escapade dumini­
cale, visînd pe băncile Theresianum-ului la epoca de aur
a studenţilor vaganţi, atunci şi El va dobîndi un nume
etern. Pentru asta va jertfi totul, va da celor care îl vor
urma ce are mai bun în el, se va crea pe Sine prin
Ceilalţi şi pe Ceilalţi prin Sine — cum perfect intuieşte
unul dintre exegeţii maiorescieni2 atotcuprinzătoarea
şi desigur contradictoria, egoista lui tendinţă formativă.
Dar deocamdată idealul ce părea că prinde contururi
se destramă pînă în zorii următori.
„în ceea ce priveşte gîndurile nocturne — îi scrie el
Emiliei în decembrie 1856 — însăşi germenele acestora 33
 se află în fiecare om : am încercat să înfăţişez în linii
întunecate adînca confuzie a acestora într-o scrisoare
către Richard Capellmann, acum s-a precizat în mod
firesc, iar ceea ce în manuscrisul meu este încă alandala
şi nelămurit, acum s-a stratificat. Să mă îndoiesc de
Dumnezeu nu mai îndrăznesc ; mă feresc de acest
punct, însă mi se pare că încep să cred în El, şi la asta
mă duce conştiinţa, dovada cea mai puternică a divini­
tăţii existente şi existenţa lumii. Mă feresc de asemeni
să mă bizui pe un prieten (subl. n.), nu-mi rămîne deci
decît desăvîrşirea ca scop în viaţă.
în momentele în care văd însă că trebuie să-mi las Ist
o parte întregul eu, pentru a mă îndrepta către general,,
că pentru mine nu există nimic decît în afară, că eu
nu cunosc acum nici o altă bucurie decît speranţa în
atingerea ţelului, în timp ce-mi imaginez desfătarea unei
conlucrări cu cineva, că cea mai neînsemnată tulburare
a funcţiunilor corporale mă poate nimici, atunci mă
cuprinde iarăşi acea suferinţă fericită în care sînt
concentrate şi îşi află expresia cele mai bune simţiri ale
mele.“ 3
Negăsind nicăieri căldura tămăduitoare sufletului
adînc rănit, cuprins de teama primejdiei ce se putea
abate oricînd asupra-i de la divinitate ori de Ia oameni,
singurătatea îl cotropise dîndu-i precocele sentiment al
nimicniciei şi atunci buimăcit se afundase ca un pescuitor
de perle, în lumea mişcătoare a lecturilor, în căutarea,
adevărului.
în aceste clipe cînd se lăsa lipsit de vlagă pe apele
învolburate şi negre ale Weltschmerz-u\m, simţurile îi
erau îmbătate de prietenie, sentiment empiric de- fericire
dat de nostalgia după oamenii care nu puteau- să mu.
răspundă mîinilor întinse către ei.
Aceste irezistibile porniri ale adolescentului Maioreseur
vorbesc, mai mult decît orice concepte, despre prietenii
34 minuţios gîndite, despre un caracter sociabil. Lumeat
cărţilor nu îl izolase, ci dimpotrivă îi luminase idealul
stenic al prieteniei exemplare.
Dar dacă experienţa livrescă îi deschisese un elevat
orizont spiritual, îmbietor pentru un cititor cu disponi­
bilităţile sale intelectuale, în acelaşi timp ameninţa să-i
altereze prospeţimea, fondul primar, sinceritatea : aici
stă eşecul prieteniei cu Richard Capellmann, pe care
Maiorescu îl va înţelege perfect peste un an, în 1857,
refăcîndu-i meandrele cu curaj, luciditate şi necruţare
faţă de propria-i eroare.
Faptul însuşi că prietenia devine una dintre temele
spirituale ale formaţiei lui, chiar obiect de speculaţie
filosofică, subiect în cîteva rînduri de „studiu" ca acel
Bestimmung des Begriffs der Freunschaft (Determinarea
noţiunii de prietenie), dedicat lui Johann von Kutschera
în noiembrie 1856 4 îl anunţă pe mentor, revelat odată
cu conştiinţa adolescentului, că va deveni cineva.
Căpătase o seriozitate şi o profunzime care îl fă­
ceau să nu mai ţină cadenţa cu cei de o vîrstă.
Astfel lui Iosif Kărnbach (numit uneori şi Cornea,
tatăl scriitorului Gheorghe din Moldova — Gh. Kern-
bach), student „în tehnică" vreo cîţiva ani la Viena, îi
trimite în 1856—1857 epistole cuceritoare prin tonul
lor ştrengăresc, dar în acelaşi timp notează în Episto-
larium : „lui Iosif Kărnbach, unui senii-amic."
Deslegarea acestei rezerve ne-o dă însuşi Titu Maio-
rescu într-o însemnare din jurnal la 13 mai 1856 :
„Acasă, aşa-aşa. Cu mama, ca totdeauna, binişor, cu
soTu-mea nu vorbesc decît ce e chiar de trebuinţă ; cu
tata încă nimica, dacă-mi dă ceva de lucru, îl fac ;
finis ; dacă mă ceartă, tac şi nu-mi pasă ; dacă am
făcut rău, îmi pare mie destul de rău ; da vezi că de
regulă mă ceartă cînd e în toane rele şi nu ştie unde
să-şi verse necazul. — Nu mă cunosc oamenii iştia !
i&Kmem nu mă cunoaşte ! Numai bietul Cornea ceva ! 35
 Un om aşa de bun, sincer şi veridic non plus ultra,
prea cu minte nu e, dar tot are ; multă subiectivitate
(personalitate, n.n.) nu are ; dar pentru veri-ce lucru
bun de afară este primitor ; cu el vorbesc mai mult
şi mai liber ; adecă cu el vorbesc exclusiv ; cu toate
aceste nu mi-i amic în înţelegerea cea frumoasă, strictă,
a vorbei. Nu-i spun toate lucrurile. — Aşa, am lipsă de
ceva ! (...) Cornea mi-e amic, mi-e un amic pe care
alţii, după convorbirile noastre, l-ar numai cel adevărat,
dar alţii iştia sînt aceia, cari n-au nici un gînd decît
de fete şi de mîncări ; de cît iştia — vezi bine că vor­
besc mai mult cu Cornea ; dar tot nu tot ! Tot ! Şi aş
avea atît de mult ! Nu joc, nu mă mai joc ; nu mă duc
la fete ; nu vin în societate cu fete ; şed toată ziua
peste cărţi şi cînd îmi rămîne mie vrun timp liber, mă
încui în odaia mea, mă apuc să cînt flaut şi — plîng ! —
Ce-mi pasă însă de externi ! (de cei din jur — n.n.).
în mine să fiu ce să fiu ! Cum o să se mire ceilalţi cînd
or vedea ce are să iese din Titu ista !“ 5
Setea de prietenie dobîndise astfel pentru el miracu­
loase însuşiri tămăduitoare.
Conştiinţa superiorităţii faţă de semeni o dată cîşti-
gată îl duce însă către o altfel de prietenie, către prie­
tenia ideală.
Ori, în această relaţie ideala, avea nevoie de un inter­
locutor ales, receptiv la împlinirea unui ideal de eude-
monism.
Şi e clar că Iosif Cornea cu toată sinceritatea lui, cu
toată bunătatea, nu era cel aşteptat.
Odată cu vremea, comuniunea de idei, de aspiraţii,
revendicarea aceleiaşi familii spirituale devine pentru
el o imperioasă necesitate.
Frecventează în aceşti ani pe cei trei prinţi Sturza
(George, Matei şi Dumitru) aflaţi la studii la Viena,
apoi la Berlin şi Paris, legăturile sînt apropiate, dat
36 fiind că preceptorul lor, dr. Petre Cîmpeanu, se va
ocupa la un moment dat şi de el, atunci cînd familia
Maiorescu se va întoarce în ţară.
între băieţii de aceeaşi vîrstă au existat bune, sincere
relaţii camaradereşti, dar... nici un ţel comun.
„Sturzeştii sînt înscrişi acum la Naturrecht — îi va
scrie tatălui său din Berlin, la 30 noiembrie 1858 — to­
tuşi povestiră la masă cu oarecare mîndrie că din filo-
sofie nu pricep nici o boabă" — iar — „cînd auziră ca
eu mă ocup de doi ani cu filosofia propedeutică, se
uitară la mine ca la o minune." 6
Ceea ce nu îl împiedica să continue cu ei o corespon­
denţă susţinută.
Dealtfel, lăsîndu-se prins de aventura „marii priete­
nii", nu se va retrage în sine, va fi la fel de sociabil,
de afabil, căutînd de fiecare dată limbajul comun cu
cei din jur. Aşa ne vom explica tonul glumeţ ori uşor
ironic din scrisorile către Cornea, tonul de glumă cazonă,
de-a dreptul licenţios, din scrisoarea trimisă de Anul
nou 1857 „prietenilor" Alcaz, Iacovache şi Racoviţă,
de bună seamă pe atunci nişte gălăgioşi puşi pe şotii.
Sentimentul sublim se cerea însă omagiat, îndoielile,
suferinţele, dulcele chin erau atît de poetice...
Es scbien als solit es anders sein 7 / „Părea că va fi
altfel"... îşi spune dezamăgit poetul :

Părea că altfel ar putea să fie :

Că s-ar lega cu mine cineva
Părere ? Adevăr ? Au cine ştie ?
Dar simţămintu-acest mă fermeca.

Simţeam aceleaşi corzi vibrînd în mine,

In dorul meu, în visul meu curat;
Şi-am îndrăznit mai mult să fac, mai bine,
Şi pîn'la Ea să urc am cutezat. 37
 Un gînd frumos atunci mă legănase —
Cu nici un chip nu-l mai puteam struni;
In inimă o rază-mi luminase
Şi haru-i îndoiala-mi risipi.

Simţeam cum mă înalţ, cum deodată

Sub soare parcă prind un alt tem ei;
Iar raza-i mă. cuprinde, mă desfată,
Croindu-mi alt chip, nou, cu vraja ei.

Priveam uimit cum creşte-n devenire,

Cuvîntul, pentru doi prea măsurat
Spre-a se-avînta apoi către-omenire,
In cit mai larg cuprins, purificat.

Strădania, în mine răzvrătită,

Vlăstarele-i atunci şi le-a întins,
Şi pătrunzînd în mintea-mi risipită
Fu pom, crescînd în strîmbul meu cuprins.

Ademenit de frunzele-i, în minte

Doi oameni am văzut, care-nfrăţiţi,
Erau doar unul singur şi, cuminte,
Păşeau mereu alăturea uniţi,

Ferind tot ce-i urît, cît mai departe,

De-un sentiment înalt mereu minaţi,
Dispreţuind plăcerile deşarte,
Şi-n strînsă armonie alăturaţi.

A fost un vis frumos cum nu se poate

Pe cei care-l trăiră fericind.
Cît a ţinut ? O zi, mai multe poate,
38 Dar crudul adevăr în noi trezind.
 A revederii floare scumpă, rară,
S-a stins cu visul nostru prea duios
Prietenia a z i: un nume doară
Un ireal cuvînt, sunînd frumos.

Poezia, în nemţeşte, citată în tălmăcirea poetului

Lazăr Uiescu, este datată noiembrie 1856 şi consemnează
amurgul prieteniei cu Richard Capellmann, acel amic
literar, acel „tînăr cît se poate de aproape unui Ideal
de amic", avînd „aceleaşi idei de nedreptatea monar­
hilor, absurditatea religiunei şi ridiculitatea aşa numitu­
lui bon-ton".
Fire sensibilă, deşi la început refuză rolul de reson-
neur oferit de Titu Maiorescu, Capellmann se prinde
totuşi în joc, îi răspunde secondîndu-1, se pare uneori
mai entuziast, alteori mai puţin.
Dar flacăra în eprubetă a prieteniei lor era menită
doar experimentului.
înstrăinarea se instalează definitiv. Pe firmamentul
sentimental al celui însetat de iubire apare o nouă
stea: baronul Johann von Kutschera: „acest delicat,
blînd, atît de simţitor, de poetic, suflet de fată în necur­
mata sa năzuinţă după prietenie şi prieten". 8
Că lui Capellmann şi nu altuia îi era adresată poezia
Părea că va fi altfel ne-o spune însuşi Maiorescu, la
16 iulie 1857, în evocarea prieteniei lor : „M-a cuprins
un simţămînt de tristeţe atît de ciudat cînd în noaptea
aceea mi s-a perindat pe dinaintea ochilor anul care a
trecut. Era linişte desăvîrşită, eu — departe de orice
mişcare, liniştit, inaccesibil oricărui gînd mărunt. Atunci
mi s-au înfăţişat două suflete care armonizau întru
totul, ale căror fibre se reuneau din toate părţile şi apoi,
crescînd laolaltă, îmbrăţişau un copac mare : revărsarea
spiritului, ştiinţa şi umanitatea, un copac din ce în ce
mai înalt. Totuşi un gînd se aşeză duşmănos între ele,
numai Unul, Unul neînsemnat care se smuceşte în toate 39
 părţile, care rupe toate firele crescute laolaltă — legă­
tura este desfăcută. Un an trece ; gîndul distrugător este
îndepărtat, dar iţele odată rupte : suspiciunea îşi face
apariţia, această otravă care sapă umanitatea şi iubirea
— Suspiciunea ! Şi astfel aţi putut crede că Titus, care
mai înainte era cu atîta căldură deschis spre tot binele
şi care caută să vă entuziasmeze şi pe dvs. pentru tot
ceea ce lui i se părea bun, ar fi devenit un zmintit, care
pentru a-şi satisface vanitatea vă scrie, cerşindu-vă
prietenia."
Deci, fusese din nou prost înţeles — nu justificarea
l-a făcut să-i scrie lui Richard, ci dorinţa de a-şi explica
sieşi cum de a fost posibil să ajungă aici.
Richard Capellmann, desigur un spirit modest, care
se lăsase sincer antrenat, cucerit de frenezia, de inteli­
genţa şi farmecul intelectual al mai puţin obişnuitului
său coleg, nu este cel chemat să înţeleagă resorturile
absconse ale unei firi sensibile pînă la maladiv, lucide
pînă la cinism, pendulînd continuu între generozitate
şi egoism.
Capellmann se simţea ultragiat şi nu putea decît să
repete cu încăpăţînare : „Că dvs. Maiorescu, aţi rupt
atît de nemotivat prietenia după atîtea asigurări, a fost
josnic din partea dvs“.
„Josnic ? — va riposta Maiorescu. E prea aspru, n-a
fost aşa, Richard ! — pardon, pardon ! — domnule
Capellmann, sau orice alt afurisit titlu convenţional
doriţi.
N -a fost deloc aşa, era atît de firesc motivat în în­
treaga mea fiinţă din acel timp, încît astăzi nu mi se
poate părea altfel decît ca o consecinţă necesară, nemij­
locită a opiniei mele de atunci, ba chiar că poate fi
scuzată în parte.
Totuşi pentru împrejurările actuale, acest lucru este,
Ia urma urmelor, indiferent, întrucît eu nu mai sînt în
40 cele mai multe privinţe Maiorescu de atunci. Păreri,
formaţie, cunoştinţe, însăşi înfăţişarea, scrisul etc. au
devenit între timp altele, am ajuns atît de departe încît
nu mai înţeleg cum am putut fi astfel atunci. începutul
regenerării mele îl indica schimbul meu de scrisori cu
dv. aşadar luna februarie 1856. Sfîrşitul, intrarea mea
în Academie, luna octombrie 1856. Pentru mine era
atît de apăsător să trebuiască să mă gîndesc numai cu
repulsie şi nu cu deosebită plăcere la începutul unei
transformări, care pentru mine devenea definitivă, care
mă învăţa respectul de sine, căreia mai presus de orice,
îi datoram întregul meu „eu“. Asta trebuia s-o schimb.
Slăbiciunea de a nu vrea să recunoşti o greşeală din
trecut n-o mai cunosc, cu atît mai puţin faţă de dvs.
a cărui dragoste faţă de mine din acea vreme mi-a
inspirat cea dintîi dorinţă de a mă perfecţiona continuu,
pentru a putea spune în deplină libertate : merit să fiu
iubit."
Neclintit şi rece ca un Hyperion, Maiorescu îşi asuma
din înălţimi vina pentru patetica ruptură într-unul din­
tre cele mai interesante şi mai subtile documente umane
ale literaturii române : epistola din 7 mai — 16 iunie
1857 către Richard Capellmann. 9 La o distanţare în
timp de cîteva luni, Capellmann cu tînguielile lui copi­
lăreşti îi dă posibilitatea unei adînci şi impresionante
autoanalize asupra căreia va medita două luni şi jumă­
tate. Este preţiosul act psihologic al propriei sale pe­
rioade de Sturm und Drang, perioada marilor viitori
intime în care „va birui gîndul", va birui natura sa
activă, raţională, dinamică, care îl va face să arunce
pentru totdeauna peste bord weltschmerz-ul schopenhau-
erian păstrîndu-1 în sinea sa doar pe filosof, ca pe pre­
zenţă a filosofiei, înţeleasă ca disciplină ştiinţifică.
Ce a dus la ruperea legăturilor dintre Capellmann
şi Maiorescu ?
„Orbirea mea“, va răspunde acesta din urmă fără nici
o ezitare. 41
 Străin de ideea salvatoare a tăriei morale, va spune
el, dintr-o exaltare copilărească, subsumase pe atunci
tăria morală — ascezei, reprimîndu-şi micile bucurii,
renunţînd la dans, rîzînd doar arareori, încercînd să-şi
înăbuşe cu un ochi critic orice simţire, orice sentiment,
şi alte asemenea copilării. „O exaltare trufaşă şi totuşi
rece" pusese stăpînire pe el, nefastă consecinţă a ora-
jului intelectual, a lecturilor nenumărate care îl aruncase
vieţii cu nervii sleiţi.
„Am început să vă dau lecţii (uneori caraghioase)
despre reprimarea «mizerabilii bucăţi de carne», despre
seriozitate şi năzuinţe serioase, despre alungarea oricărei
copilării şi altele de felul acesta — eram atît de vani­
tos încît aşteptam ca să urmaţi toate acestea fiindcă eu
le credeam bune. (...) La acestea se mai adaugă un lu­
cru ; în orgoliul meu credeam că şi simţămîntul de
iubire trebuie reprim at; mi se părea atît de fermecător
poetic să umblu prin lume «singur şi părăsit» şi alte
asemenea fantasmagorii. M-am oprit cînd s-a petrecut
acest lucru, trebuia să se petreacă cu o grabă sau mai
curînd un calm care să se înşele pe sine însuşi : contra­
dicţia unei mari iubiri este mare. — Asta a fo s t! Nu
aveam pe nimeni care să-mi atragă atenţia asupra ade­
văratei greşeli, asupra vanităţii exaltate (dvs. m-aţi
călăuzit în mod pasiv ; niciodată activ)."
Dar, conchide Titu Maiorescu, „pentru liniştea mea
de acum" starea sufletească tulbure din vremea aceea a
fost o condiţie predominant necesară.
Ce îl atrăsese către Capellmann ? Acum din perspec­
tiva timpului trecut faptele şi-au recăpătat înţelesul...
în clasa de elevi ostilă lui : „nu era decît Unul sin­
gur care contrasta cu nulitatea, grosolănia celorlalţi,
printr-o fire într-adevăr cuviincioasă, simplă ; acest
Unul mă atrăgea cel mai mult, în mod straniu, chiar
din clipa în care l-am cunoscut acum, cînd îmi forma­
42 sem din lectură o idee, fireşte incompletă, despre prie-
tenie, el mă captiva pînă într-atît încît l-am rugat să
fim prieteni, pentru prima oară rugam pe cineva. Pen­
tru o adevărată prietenie eram prea nepriceput şi ne­
pregătit ; dar dacă cel pe care îl rugam mi-ar fi acor­
dat-o, aş fi fost fericit, nu mi-aş mai fi încăput în piele
de bucurie, pe legea mea, Richard, pe atunci te iubeam
atît de mult şi eram atît de fericit din pricina asta !
Dragostea dv. mă făcea să năzuiesc spre autoînnobilare,
dragostea dvs. — spre primele mele încercări literare.
Şi totuşi această atît de frumoasă relaţie nu era prie­
tenie. Prietenia este o relaţie între sentimente, bazată pe
raporturile, înclinaţia şi stima cele mai alese cu putinţă“
(subl. n.).
Romanticul Maiorescu sucombase. Se năştea teoreticia­
nul, dar vorba lui „ce rece, ce rece !“
Alături de Richard Capellmann, tînărul Maiorescu
trăise o experienţă. Involuntar bietul băiat contribuise
la elaborarea acelui studiu didactic, Determinarea noţi­
unii de prietenie.
Biografia maioresciană risipeşte astfel negurile din
jurul ciudatului catehism al prieteniei din noiembrie
1856, dezvăluindu-ne gîndul adolescentului în deplina
lui complexitate.
în octombrie 1856, amiciţia lui Titu Maiorescu cu
Richard Capellmann încetase ; conştient şi neînduplecat,
Maiorescu sacrificase prietenul-prieteniei.
Titus Livius Maiorescu păşea acum ca intern în Aca­
demia Theresiană. (Semestrul al II al clasei a V, pre­
cum şi clasa a VI — 1855/1856 — le urmase la Gim­
naziul aceleiaşi Academii, considerat o anexă pentru
externi.)
Fusese primit cu jignitoare ostentaţie din primele
zile : „astăzi la 11 a fost dans ; se adună acolo în acelaşi
timp cîţiva camarazi ; eu a trebuit întîi să învăţ a face 43
 paşii şi să execut ridiculele învîrteli şi complimente,
lucru la care însă ceilalţi domni ironici priveau şi rîdeau
de ceea ce era de rîs, dar şi de ceea ce nu era de rîs.
încolo pentru mine o bună şcoală."
Retras pe o bancă cu o carte în mînă, el este din nou
obiectul ironiei lor : „Uite, Maiorescu ; ia priviţi-mi-1 ;
ăla citeşte într-una". „O ! răspunde un altul — o să vă
explic eu noima întregii istorii, noima e că el caută să
cîştige îndărăt cît mai curînd cei 500 de fiorini ce i-a
plătit". „Ridiculi nătărăi."
Incidentul — dincolo de intenţiile colegilor gata să
pună la colţ un tocilar — este în măsură să-i măgu­
lească orgoliul.
Aluzia lor era clară, Maiorescu urmărea ca prin note
bune să obţină înapoi taxele depuse la înscriere. Deci, el,
elevul solvent, avea superioritatea, faţă de aceste odrasle
de nobili scăpătaţi care „cu toată fala lor boierească
erau întreţinuţi aici numai graţie stipendiilor şi în afară
de asta nu au ca avere decît o vanitate de Don Ramuno
de Colibrado".10
Cît erau de departe de el aceste nimicuri : „Sînt mul­
ţumit, cum am şi fost totdeauna, însă mai fericit decît
am fost de altfel totdeauna", nota în jurnal la 12 octom­
brie 1856.
Pînza ceţurilor se risipea : în faţa ochilor se deschidea
spaţiul împlinirilor sale, această Academie Theresiană
va fi curînd Agora sa.
Va cumpăni atent firea şi caracterul acestor băieţan-
dri, dintre ei îşi va alege discipolii şi împreună vor porni
la acţiune.
Vocaţia mentorului ieşise în lumină.
Va proceda metodic, va elabora întîi un program al
prieteniei, ideea fundamentală a Idealului umanitarist
al gîndirii sale juvenile, — apoi, va lansa manifestul.
Studiul-program, Determinarea noţiunii de prietenie,
44 îmbracă forma unui articol de dicţionar etic şi se dis-
tinge prin expunerea logică şi sistematică, anunţîndu-1
într-adevăr pe teoreticianul ce nu va întîrzia să se
afirme peste 2—3 ani.
Pornind de la simpla constatare că prietenia apare în
primul rînd ca o relaţie între doi factori, doi indivizi
care se cunosc şi se frecventează reciproc, Maiorescu
stabileşte cele două componente spirituale ale acestui
sentiment superior : stima şi afecţiunea.
Descoperirea afectivităţii ne apare însă drept singura
expunere mai personală din această seacă lecţie de
morală practică.
„Ne descoperim însă, paralel cu stima — spune Titu
Maiorescu — un ciudat sentiment de atracţie, fără voie,
faţă de cineva, un sentiment care nu se leagă obligatoriu
de stimă, şi iniţial nici nu poate fi legat de ea, dar care
nu rezistă însoţindu-se cu dispreţul, este afecţiunea, acea
stare a cugeţului în care nu se mai ţine seama de obiect,
ci de persoană, nu contează «ce», ci tocmai «de la cine»,
încît fapte, în sine de o valoare redusă, se transformă
într-o flacără ce vine către noi de la o persoană pentru
care simţim o înclinaţie.
Aflăm de obicei chiar în fizionomia cuiva ceva care
ne inspiră la prima vedere, fără vreo cunoaştere ante­
rioară, o anumită chemare. De aici străduinţa frecven­
tării reciproce."
Dar — spune el mai departe — undeva pîndeşte obiş­
nuinţa, chiar plictiseala, mai ales cînd nu vom şti să ne
dozăm afecţiunea; „căci dînd curs simţămîntului de
afecţiune, cultivînd cît mai numeroase întrevederi cu
putinţă, nestăpînindu-ne exteriorizările sentimentale faţă
de partener, riscăm ca acestea toate să nu dureze m u lt;
cu egală intensitate şi cu regret observăm treptata scă­
dere a efuziunilor afectuoase" ş.a.m.d.
O dată cu adîncirea crizei, prietenia se stinge.
Ce lipseşte prieteniei pentru a căpăta statornicia ?
Titu Maiorescu nu o spune încă. Deocamdată se mulţu- 45
 meşte să determine părţile componente ale noţiunii de
prietenie : relaţia, stima, afecţiunea.
Desigur că această schiţă etică trădează într-o măsură,
în scepticismul ei, regretul pentru falimentul prieteniei
cu Richard Capellmann, colegul pe care îl iubise totuşi,
în prezenţa căruia simţise aprig pentru prima oară
dorinţa de perfecţionare morală şi intelectuală : „pentru
a putea spune în deplină libertate : merit să fiu iubit".
Dar Maiorescu se îndreaptă acum spre alte zări.
Odată entuziasmul afectiv intrat în penumbră ruptura
pare iminentă.
Ce poate duce totuşi la coeziune sufletească dacă
relaţia, stima şi afecţiunea nu sînt de ajuns ?
Răspunsul îl dă tot el : ţelul comun în studiu, pe
plan social, politic — acesta este manifestul prieteniei.
Academia Theresiană cu tradiţiile ei de cultură, cu
cîteva somităţi printre profesori, era mediul adecvat
unor cercuri de studiu.
„Crezi că pentru mine n-ar fi fost cel mai important
lucru, pentru mine care n-am sperat decît uneori, n-am
aşteptat decît foarte rar şi n-am aflat niciodată o re­
ciprocitate de simţire, să realizez o legătură de solidari­
tate prin înalta năzuinţă comună întru un ţel uman ?
— îi va scrie el baronului J. Kutschera în decembrie
1856. N -ar fi fost cel mai important lucru pentru mine
dacă tu şi von Tegetthof şi, poate, chiar şi T.M. laolaltă
prin perfecţionare şi completare reciprocă în oricare
ramură umanistă, fie el un studiu rece al limbii, fie el
un studiu al literaturii, fie ea observarea practică-psiho-
logică a tuturor impulsiunilor şi simţirilor inimii ome­
neşti, fie ea stăpînirea simţămintelor prin raţiune, dacă
noi, zic, prin străduinţa către cea mai înaltă desăvîrşire
spirituală cu putinţă (ca noţiune a raţiunii şi inimii)
ne-am fi înnobilat şi înălţat într-atît, în scurtul răstimp
în care ne-a fost dat să rămînem împreună, încît după
46 trecerea anilor de gimnaziu am fi putut păşi, ca oameni,
în sensul cel mai înalt al cuvîntului în marele cerc al
lumii, şi anume în cel atît de însufleţit şi de sensibil al
femeilor ?“ 11
Să fi fost această ultimă parte a frazei o copilărească
momeală pentru a-şi face colegii să-l urmeze ? Mai de­
grabă credem că aici îi surîde îmbietor triumful lui
Jean Paul, favoritul saloanelor şi mai ales al femeilor,
în urma celebrităţii cîştigate cu romanele Die unsicht-
bare Loge şi Hesperus. Şi apoi, în acest răstimp apare
şi Olga Coronini, frumoasa, inteligenta, emancipata
eroină a Fragmentului din tinereţea mea cu gestul ei
de suprem rafinament, propunîndu-i un schimb de scri­
sori intelectuale. Ea, ori Adela Reihardt va fi cea me­
nită a-i dezvălui supleţea şi fineţea sufletului feminin ?
Deocamdată în jurnal apare şi una şi alta, ba uneori
numele Adelei este şters şi înlocuit cu al Olgăi. „îl iubea
întîmplătoarea copie sau îl părăsea, tot copie rămînea,
şi el, cu melancolia impersonală, îşi căuta refugiul în-
tr-o lume mai potrivită cu el, în lumea cugetării şi a
poeziei". — Sînt cuvintele lui dar... despre Eminescu !
îşi făurise un ideal pe care îl vroia trăit. Idealul lui
era al şefului de şcoală, al conducătorului spiritual al
unei Academii în genul clasicei şcoli eline. Propovăduia
iubirea, iubirea era aceea care înmănunchia sufletele în
marele, înaltul pom al umanităţii.
„Iubirea lui nu o merită oricine, ci numai acela care
se face vrednic de ea prin însuşirile minţii şi ale inimii,
va spune Tudor Vianu, olimpianul generaţiei postmaio-
resciene, structură intimă ruptă din aceeaşi plămadă.
Ca în cea mai curată dialectică platonică, iubirea este
un drum către o valoare mai înaltă, un act de fecun­
dare spirituală între un maestru şi un discipol. Tînărul
atinge astfel, fără să-şi dea seama, fundamentul oricărei
psihologii, al asociaţiei în iubirea curată, ca formă a
iubirii pentru marile valori ale spiritului : o temelie 47
 în care maestrul atîtor generaţii, prietenul de totdeauna
al tineretului, va dezvolta marea lui vocaţie profeso­
rală". 12
Templul lui era templul spiritelor perfecte, scoase din
apatie prin învăţătură, prin studiu perseverent şi enci­
clopedic, ştiinţa, filosofia, artele şi educaţia fizică 13 erau
deopotrivă chemate să conlucreze întru desăvîrşirea
Operei.
De aceea pentru el şcoala încetase de mult de a fi o
obligativitate. „Testemoniul" trebuia să capteze califica­
tive optime — aceasta era altceva.
Pentru a-i învăţa pe alţii, trebuia însă ca el să ştie.
Misionarul îşi prevedea destinul, drumul era de-acum
bătătorit. Ca să ajungă la cununa de lauri, trebuia să
treacă prin ploaia de pietre, ca să extragă umanul pur
trebuia să spargă blocul amorf ; puţini aveau să-l ur­
meze, dar aceia vor fi cei aleşi.
Calea pe care îi chema îndrumătorul cerea muncă
pînă la istovire, renunţări, sacrificiu. Cei din neamul lui
o cunoşteau şi i se dăruiau fără şovăire. Pe calea lui
Gheorghe Lazăr pornise cîndva şi Ioan Maiorescu, atunci
cînd trecuse munţii.
Dar ei erau alţi oameni, rădăcinile lor erau adînc în­
fipte într-un altfel de pămînt.
în ce-1 priveşte este gata să nu precupeţească nimic ;
religia lui, o crede sincer — este departe de egoism ; cere
şi dă sentimentul cel mai c u ra t: prietenia, sentimentul
pentru care în sfîrşit se simţea pregătit. Experienţa
amiciţiei cu Capellmann îl dusese doar la înţelegerea
„deplină" a noţiunii !
Este hotărît să facă totul pentru a-şi ridica semenii
pînă la sine. Delicatului conte von Welsersheim, „un
copil care face onoare nobilimei germane", îi va jertfi
ore nenumărate şi nepreţuite pentru ambiţiile lui cărtu­
răreşti, întocmindu-i un arbore genealogic, iar el, nere­
48 cunoscătorul, îi va înapoia albumul fără sa-i scrie măcar
un rînd. „Da — va fi rostit încă o dată desnădăjduit
Maiorescu — contradicţia unei mari iubiri este mare !“
îşi propusese ţeluri măreţe, dar nu le putea duce la
îndeplinire, cu toată strădania lui de a-şi cunoaşte colegii,
caracterizîndu-i şi dîndu-le note, aşa cum odinioară îi
notase pe actorii vienezi după talentul lor.
Colegii lui, nobili, ori nobili scăpătaţi, întreţinuţi prin
stipendii, erau la urma urmei o apă şi-un pămînt.
îndurerat îi împărtăşeşte Emiliei la 1 martie 1857
una dintre permanentele scene, repetate la fiecare întoar­
cere în internat:
„...Seara mă aflam iarăşi singur în camera mea.
Cîţiva dintre domnişorii noştri se plimbau încoace şi
încolo :
— Tu, asta era viaţă, zice unul.
— Aş fi vrut să nu mai dau ochii cu şcoala, zice altul.
— Ce viaţă plicticoasă e iarăşi aici, regretă al treilea.
— Ia spune, tu cum ai petrecut ?
— O, straşnic ! Fumat ţigări : delicieuse, fiindcă era o
Gust o !
— Dar tu ?
— Eu am dansat seară de seară ; la N. N. la X.X.
unde erau cîteva elefăntoaice de 17 ani, tu, ce să-ţi mai
spun, ş.a.m.d.
— Dar eu. Am fost la Zacherl (un negustor de deli­
catese) şi acolo am băut Marasquino şi punci şi am mîn-
cat la gogoşi de carnaval, pînă cînd abia mă mai puteam
ţine pe picioare.
— O ! Mie mi-a plăcut mai mult berea ministerială.
— Eu — încheie în fine unul, eu am fost la balet şi
de două ori la Pepita. N-am citit o literă pentru şcoală,
pe ochii mei.
— Păi sigur, întrerup alţii în cor, cine ar fi fost
prostul care să înveţe ceva în vacanţă ?
Şi eu, eu, ce am făcut din toate acestea ?“ 14 4»
 Aceştia erau colegii lui, lăudăroşi şi superficiali, lip­
siţi de ambiţii, de personalitate, acceptînd ca pe un dat
filistinismul, complăcîndu-se în atmosfera convenţională
a Theresianum-ului, pentru el înbăbuşitoare.
E dezgustat de fariseismul preoţilor care îi duceau ca
pe o turmă la slujba duminicală :
„Unde 15 spioni ai profesorilor pîndesc privirile învă­
ţăceilor, pentru a putea să refere asupra religiozităţii lor
în conferinţă ; eu încep să-mi bat pieptul fără sens şi
nepăsător, lucru care le aduce inima la loc. Mă duc apoi
la ora de religie, îl ascult pe preot debitînd inepţii cri­
minale despre veacul al XVIII-lea, şi atunci îndoin-
du-mă de propria mea putere de înţelegere, îl privesc
ţintă în ochi, doar-doar voi da de o urmă de omenie în
ei, doar-doar îl voi vedea prăbuşindu-se la pămînt de
ticăloşia cu care îşi prosteşte sistematic şcolarii.
Pe urmă mă uit la şcolarii aceştia, cum îl ascultă cu
gura căscată, încrezători şi într-o stare de adoraţie — da,
Emilia, şi atunci îmi stă mintea-n loc ; nu pot, nu pot
pricepe cum de se lasă prostănacii ăştia de copii duşi de
nas în halul ăsta — îşi strigă el revolta la 12 iulie 1857.
Aici intră la strîmtoare şi ideea mea despre divinitate,
oare acestea sînt făpturile, spiritele libere create după
chipul şi asemănarea Domnului ? întreaga societate în
care mă aflu rămîne de neînţeles pentru mine, profe­
sorii aceştia închistaţi în obscurantismul lor sever, cere­
monios, tru faş; directorul cu comportarea lui cu toane,
înjositoarea fericire a internilor cînd acest director le
leapădă cîte un bună-ziua urlat, această ridicul-riguroasă
păpuşă care îngăduie totul elevului intern, îndaui ce i
se înfăţişează, în uniformă şi cu mănuşi albe, cu o rugă­
minte ! Asta mă omoară ; aş vrea să mă duc la el şi să-i
trag una peste cap : «Trezeşte-te odată, ţînc bătrîn, aeri-
seşte-ţi căpăţîna asta putredă şi prăfuită şi lasă să pă­
50 trundă în tine o seînteie, un gînd omenesc !»
 Adesea stau noaptea treaz, deschid fereastra şi, în li­
niştea deplină, mă uit la cer şi la steluţele care îmi cli­
pesc cu înţelegere — mă uit iarăşi la oameni — şi mă
zăpăcesc de-a binelea, îmi pierd orice iluzie despre ome­
nire şi omenie, şi mă strecor mut şi temător printre
aceşti copii, fără a putea pricepe ceva.
Cu puţin mai înainte a trebuit să citesc (...) divinele
cuvinte : «Dacă aş fi mîndru, aş putea spune că este un
chin să fii unicul om mare». îmi tremura glasul în timp
ce citeam, vezi, surioară... sînt vanitos. Şi ce dacă sînt
vanitos ! Dar să nu fiu pus pe aceeaşi treaptă cu oamenii
din jurul meu. Mai curînd m-aş azvîrli pe fereastră.
Şi cu toate acestea, Emilia, eu continui să cred că tre­
buie să existe clipe, în care orice om, în măsura în care
el este în stare să se priceapă, se înalţă în zbor liber dea­
supra relaţiilor pămînteşti, unde nu poate exista nici o
piedică între două spirite ; trebuie să existe asemenea
clipe ale divinităţii, în care omul prin dragoste, poate
fi adus înapoi la Om, din rătăcirea lui gravă !“ 15
Dorise o înfrăţire ideală şi totală şi se trezise într-un
divorţ cu semenii din aceeaşi generaţie. De voie — de
nevoie colegii săi acceptau disciplina impusă de direcţia
Academiei. Pentru ce ar mai fi suportat cicălelile acestui
dascăl ce se autoimpunea ?
De unde mai apăruse şi acest bîzîitor Socrate, acest
Platon cu pretenţiile lui filosofice ?
De la luarea peste picior a acestui Adonis — în sufle­
tul căruia reuşesc să trezească complexe, smulgîndu-i
acel : „Doamne, de ce nu sînt frumos", făcîndu-1 pe cel
îndrăgostit de idealul clasic al perfecţiunii să plîngă umi­
lit în faţa fiinţei frumoase a lui Kutschera, — de la per­
siflarea lui şi a „apostolilor" care îl urmează, ei trec la
calomnia împinsă pînă la acuzaţia de furt şi la dela­
ţiune, colportînd despre existenţa unui „clyb" subversiv
al cărui cap ar fi fost Maiorescu. 51
 Exultase umanul pur şi culesese micimea omenească ;
şi în acest sens destinul i se anunţa prin prolog.
în stările extatice lăudase imaginarele virtuţi ale lui
Kutschera, ale baronului acesta capricios, care nu numai
că nu-1 lua în serios, dar îşi permitea să caşte cînd el îi
citea din clasici ori din poezia lu i: „Cînd mi-ar arăta
cineva scrisorile lui, ce bucuros mi-aş cumineca eu şi
părerile mele, aş vorbi cu el despre stil, despre desenul
simţirei, despre păreri religionare etc. O, ideal frumos !
Poate nu te realizez. Aşa stau singur, fără spirit egal,
dezolat," — notează în jurnal la 19—20 aprilie 1857.
Trezit din visul copilăresc îi va rezuma lui Kutschera
povestea lor :
„A se întîlneşte cu B ; B este un om de treabă, însă
încă slab şi puţin ambiţios. A se ocupă de e l ; îşi pro­
pune să-l înveţe englezeşte, îl pasionează pentru studiu,
îi împărtăşeşte mai ales opiniile cu privire la intelect,
discută cu el poezie şi stil, îi limpezeşte negura religioasă,
îl învaţă flaut şi B în cele din urmă după ce dragostea
lui — cel puţin aşa zicea el — pentru A, care rămîne
acelaşi, creştea mereu...
— Doar — zice prietena dvs. — nu-1 va fi renegat
pe A ?
— Ba da, pînă la urmă nici n-a mai vrut să audă de
A, răspund eu.
— Dar, pentru numele lui Dumnezeu, cum vine
asta ?
— Era foarte frumos din partea lui — trebuie să spu­
neţi dvs. — voia să se transforme pe el însuşi (Maio-
rescu îşi afirmă încă o dată deschis ţelul — n.n.).
— Da, Titus, — îmi va răspunde poimîine Emilia
mea — te-ai înjosit şi de data asta.
— Nu, surioară, dacă a fost cumva o greşeală, atunci
52 a fost una bună".16
 Era momentul marilor clarificări ale anului 1857 —
pe undeva plutea eşecul, din nou aruncase sămînţa în
plm înt sterp.
Kutschera îi opunea copilăreşte desgustul lui de viaţă,
iar ca ideal independenţa totală, turnul de fildeş.
„Vedeţi în fine, K. de ce mă feream mereu de expresia
«prietenie» la noi doi ? Recunoaşteţi măcar că eu sînt
mai chibzuit decît dvs. Daţi-mi voie ca în urma acestui
rău să vă previn că nu drumul pe care aţi crezut că
trebuie să apucaţi spre independenţă era unul greşit!
Idealul dvs. al unui om izolat de lume, care trăieşte
numai pentru sine (egoismul ?) singuratic (frumos ideal,
care vă duce în categoria lui Unger) — «prăpăditul de
Unger», cu care nu vroia să se mai înjosească nimeni, pe
care doar el, Maiorescu, mai încerca să-l aducă pe calea
cea bună — este copilăresc, iar dvs. sînteţi acela care
poate cel mai puţin să-l realizeze. Aceasta este îngăduit,
dar nimeni nu trebuie sfătuit s-o facă, numai dacă dvs.
simţiţi că nu vă satisface nimeni, că oamenii vă perse­
cută, că nu există nimeni care să vă egaleze, pe scurt
— dacă sînteţi mai presus decît toţi din punct de vedere
spiritual. Acesta putea fi cazul în ce-i priveşte pe toţi
cei din camerata dvs., puteaţi spune că Unger, Teget-
thoff nu vă mulţumesc, că toţi ceilalţi sînt nişte măscă­
rici lipsiţi de simţire ; dar vă stătea în cale Unul singur
— acela nu putea fi decît el — n.n. Unul al cărui spirit
trebuie să-l recunoaşteţi, în al cărui sistem spiritual nu
puteaţi afla nici o greşeală. Atunci aţi aşteptat pînă
v-aţi considerat neplăcut atins de el, ca să folosiţi acest
lucru drept pretext pentru a vă despărţi de el foarte
rece şi tăios. Visul era copilăresc — realizarea era mes­
chină şi demnă numai de un Unger. Visul copilăros l-am
avut şi eu cu doi ani mai înainte, dar pînă la meschi­
nării nu m-am coborît.“ 17
Kutschera îi reproşase dădăceala măruntă, ceea ce îl
înfurie la culme, întrucît este drept că în ciuda insisten- 53
 ţei lui socratice, niciodată nu se purtase jignitor cu
cineva, fiind de pe atunci desăvîrşitul om de societate.
Ba dimpotrivă, după o analiză critică a unei poezii
lungi şi sîcîitoare, în concluzii, Maiorescu i se va adresa
lui Kutschera — la 5 ianuarie 1857 — pe un ton care va
anticipa tandreţa şi delicateţea feminină, regăsite peste
ani în clasica scrisoare din 10 februarie 1884, adresată
unui Eminescu reîntors din bezne.
„Aşa ! Cu aceasta critica a luat sfîrşit ! Titus este
foarte bucuros că glacialul critic Maiorescu a isprăvit.
— Vezi tu, dra... nu, asta nu mi-e îngăduit să scriu, —
vezi, tu, Hannsi, cu aceşti ochi trebuie să-ţi priveşti tu
însuţi poeziile, — şi-ţi vor ieşi cu siguranţă mai bine.
Sper că îi ierţi lui Maiorescu că a criticat fără menaja­
mente faţă de Titus, el a vrut să fie serios şi Titus însuşi
trebuie să-i dea dreptate, deoarece, pe lîngă acestea, el
a trecut intenţionat peste multe alte greşeli." 18
Acesta era arogantul, nesuferitul şef de şcoală ; un
copil ca fiecare dintre ei, dar care conştient de sine,
îşi pregătea destinul.
Cum să nu-1 îndrăgească Kutschera, cum putea să
nu-i uite urîciosului şi glacialului mentor păcatele cînd,
pocăit, el îi trimitea în iunie 1857 o cronică rimată a
tristelor zile petrecute în infirmeria Academiei There-
siene din Viena, versuri cărora în tălmăcirea româ­
nească poetul Şt. Aug. Doinaş le-a restituit pe deplin
prospeţimea şi aerul băieţeşte-poznaş:

N u ştiu, zău, ce se petrece,

Orice chef de viaţă-mi trece ;
Chiar umorul mi s-a stins,
El — de obicei — ne-nvins.
De trei zile încheiate
Gust aici nişte bucate
De pe vremea lui Adam ;
54 Poftă — nici de spaimă n-am.
 Zilnic mişcă ceva-n supă,
Ceva mic, văzut prin lupă ;
Insă nu şi de mâncat,
Ah, spitalul blestemat /
După supă vine-o ceaşcă
Cu zeamă de prună ţleaşcă,
Roşie — vînătă de to t :
Zer de apă, zis „compot“ /
Cîteodată-i zarvă mare
Pentru două şvarţuri chioare.
Altceva nu mi s-a dat
Ah, spitalul blestemat l
Cu-atîtea lipsuri şi-amar.
îm i omor timpul măcar.
Ah, nicicînd n-am scris mai prost
Rime-atît de fără rost! 19

Găsise tăria de a fi el — un pedagog înnăscut dar şi

un bun şi apropiat camarad, care nu avea nevoie de
masca răvăşită şi rebelă menită să-l impresioneze cîndva
pe Capellmann. Şi cum puteau băieţii de aceeaşi vîrstă,
revoltaţi împotriva ciudatului lor coleg, care ori îi co­
pleşea cu simpatia şi dragostea sa, ori le cerea o disci­
plină şi muncă pînă la istovire, dovedindu-se şi într-un
caz şi în altul la fel de tiranic, să reziste farmecului
lui, cînd le vorbea aceeaşi limbă ?
Dar, chinurile în care se năştea fiinţa lui viitoare, asta
nu mai era pe măsura înţelegerii lor.
în faţa zidului ridicat între el şi ei, Titu Maiorescu
îmbracă treptat masca indiferenţei.
în realitate era pradă desnădejdii şi agitaţiilor.
De ce nu a găsit calea spre inima oamenilor ? „Poate
eu sînt prea puţin cultivat: sau este egoism, vanitate ?“
— se întreabă el în 1858.
Dacă unii, puţini, îi sînt alături, „dacă unii sînt cu
totul cu mine, asta nu e decît urmarea voinţei mele, a 55
 năzuinţei mele spre acest lucru, a pretenţiei mele de
izbîndă. — Mă tem — că şi pentru Welsersheimb voi
pierde orice sentiment, cum l-am pierdut pentru toţi pînă
acum, afară de — ciudat lucru — pentru unul singur nu,
de care înainte mă preocupam mai puţin decît de oricare
a ltu l: pentru Tegetthoff, acest rece, repulsiv geniu mate­
matic. Sentiment pentru el ? O, nu, sentiment nu, ci infi­
nita prerogativă de atracţie a inteligenţei." 20
Rostise un adevăr.
Avusese el vreodată un sentiment eliberat din schema
rigidă, din graficul impus, unuia dintre cele mai înălţă­
toare sentimente omeneşti ?
Greşise din nou, — mai grav chiar decît în cazul lui
Capellmann. Nu dăduse oamenilor ceea ce crezuse că
le dă. 20
în duelul dintre afectiv şi raţional, din nou raţiunea
ieşise învingătoare.
Mai ridicase o treaptă de jertfă pe altarul cunoaşterii
sale, căpătase noţiunea superiorităţii, a unicităţii lui, a
orgoliului, pe care nu-1 regreta. Pe el nu l-a încercat
niciodată umilinţa creştină şi greşeala şi-o asuma din
înălţimea propriului lui eu, mîndru că a ajuns în stare
de a-şi recunoaşte eroarea, pentru a nu o mai repeta.
N u purta ură nimănui, era mai amabil chiar decît
înainte, cu toţi deopotrivă. în curînd avea să plece din
Academia Theresiană, dar îşi impunea continuarea rela­
ţiilor, a corespondenţei spirituale cu Capellmann, Kuts-
chera şi Tegetthoff, cu colegii mai mici, pe care şi i-ar fi
vrut discipoli devotaţi: Welsersheimb, Rechtenberg, Loh-
ner căruia îi va trimite după absolvire schiţa de logică,
întocmită în vacanţa premergătoare intrării în universi­
tate. Era şi acesta un punct din programele mentorului :
„Pentru acest an — nota el în jurnal la 31 decembrie
1857 — îmi propun, pe lîngă examenul de maturitate,
să termin o sistematizare, ce am început-o, a prelegerilor
56 de logică audiate de mine. Aş dori să las această lucrare
la cîţiva din aşa-numiţii mei «şcolari», la plecarea mea
din Germania, ca amintire, anume, dacă mai trăiesc
atîta ! Cine ştie !“ 21
Ori din partea cui ar fi venit vina îndepărtării de
ceilalţi, şi ea venea din partea lui, dar fără doar şi
poate şi din prostia şi obtuzitatea multor colegi, fuga
lui după prietenie nu fusese simulată.
Era salvarea din însingurare, din spaimele neinventate
la care concurase totul : de la mediul familial ori şcolar
pînă la neputinţa de a pătrunde absolutul. Conştiinţa
mărginirii condiţiei umane, a gîndirii umane îl duseseră
în pragul abisului.
Crezuse sincer că găsise cheia fericirii, dar nu reuşise
decît să se caute pe el prin alţii şi aşa cum spune Tudor
Vianu aici reuşeşte : „se întrezăreşte şi deodată se află“.
De consolat nu se putea consola : „Prietenie, eşti atît
de inacceptabilă ?“ întrebarea va plana asupra între­
gului an 1858, ultimul an de la Theresianum. Acum
că ideea prieteniei exemplare fusese ratată, se retrăsese
momentan în ideea prieteniei adevărate, simple, dintre
doi oameni ale căror spirite să se contopească întru
aceleaşi aspiraţii, întru aceeaşi activitate. Experienţa
tristă, existenţa reală a unor spirite înguste, a mediocri­
tăţii, a trufiei, a invidieî şi a prostiei agresive săpaseră
adînc creînd o distanţă între el şi lume.
„Doamne, Doamne, dacă te uiţi la mine, priveşte-mă
şi mă judecă, şi mă recunoaşte", îşi rostea el ruga su­
premă în clipele de neagră desnădejde. „De cînd sînt,
crezuî în bunătatea oamenilor, dar încep a-mi pierde
toată încrederea. Cînd mi-oi pierde-o şi în naţiunea
mea, atunci m-am dus, m-am prăpădit." 22
Aceasta însă nu avea să se întîmple ; deşi îşi căuta
părinţii spirituali în tomuri, el rămînea, fără să-şi
dea seama, fiul lui Ioan Maiorescu cel legat prin fiecare
fibră a sufletului său cu ţara, era nepotul luminatului 57
 cărturar Ioan Popasu, din biblioteca căruia sorbise
limba Cazaniilor lui Varlaam.
Maturizat, avea să-şi rostească noua credinţă, cu pu­
tere de jurăm înt: „Ii iubesc pe toţi oamenii într-un
anumit sens“. Reuşise deci să depăşească un prim şi
periculos obstacol: mizantropia şi aceasta era o deci­
sivă victorie asupra sinelui.
De cîte ori se simţea un anonim, un străin tolerat
într-una dintre falnicele citadele ale grandiosului im­
periu austro-ungar — Theresianum-ul —, sîngele stră­
moşilor se răzvrătea în el.
„Citeşte cîteva comentarii asupra lui 13 (iunie 1857)
în scrisoarea către mama, poţi să vezi acolo magnifica
capacitate a celebrului popor al Germaniei, care vrea
să aducă civilizaţia în Europa orientală" 23, îi scria el
Emiliei la 16 iunie 1857, ridiculizînd panica creată în
Viena de apropierea unei comete.
De cîte ori se simţea singur şi înstrăinat, din dorinţa
de a dovedi că nu este un oarecine, el îşi striga idealul
menit să-l anuleze pe adversar : „va trebui să veniţi
îndată (înapoi, — îi scria el nestatornicului baron von
Kutschera) la un băiat de 17 ani, la care priveşte cu
speranţă întreaga sa patrie, şi a cărui unică chemare
este s-o reprezinte". 24
Ştia bine că nu era aşa, dar într-o zi aşa trebuia
să fie.
Pornise o ofensivă umanitaristă pentru a cuceri inima
odraslelor nobile care îi fuseseră ostile din prima clipă.
Nu reuşise, dar în schimb se ridicase deasupra lor, im-
punîndu-li-se chiar în palpabilul plan social. La absol­
virea Academiei Theresiene, şeful promoţiei 1858 va fi
Maiorescu Titus, aus Krajowa in der Walachei, 18
Jahre. Premiul I îl va primi din mîinile ministrului
culturii, contele Thun, care la sfîrşitul festivităţilor îi
va adresa cuvinte măgulitoare.
58 Acum se întorcea la ai săi.
 Şi primul dintre ai săi era Emilia. între el şi sora
sa avuseseră loc de asemeni scene penibile, şi ea îl nu­
mise „un rece realist, un sistematic".
în ciuda oricăror aparenţe nu era prin structură un
solitar.
Dar, trăind în mediul de la Theresianum pe care
reuşise să-l cucerească prin voinţă, dar nu să şi-l şi apro­
pie afectiv, veşnic în stare de veghe, fusese nevoit nu
numai să tacă, dar să se şi prefacă, întrucît de cîte ori
căutase să-şi deschidă sufletul cuiva fusese răstălmăcit.
„Totdeauna am crezut că risc mult dacă aştern pe hîrtie
o mărturisire, dar că mă voi alege cu batjocura dacă
mărturisesc plin de încredere cuiva, pe care îl iubeam
atîta, o greşeală, de-ar fi fost ea şi mai mare, nu-mi
venea să cred, dar ar fi trebuit poate să cred. Să iert
o asemenea experienţă o fac pentru prima dată" — îi
spunea el lui Richard Capellmann. la 17 mai 1857.25
Refuzul prieteniei intelectuale oferită din cele mai
umanitare considerente i se părea şi i se va părea toată
viaţa de neconceput. Era idealul făurit în anii puri ai
existenţei, pe care îl va urmări consecvent, fără a ob­
serva însă că noţiunea de prietenie fusese înlocuită cu
formula relaţii omeneşti:
„Oare sînt eu prea dificil sau cei mai mulţi oameni
sînt într-adevăr fără nici o valoare ?“ — se întreba el
în iunie 1876, căutînd o explicaţie convenabilă pentru
incapacitatea sa de a primi căldura sufletului omenesc.
Considerîndu-se neînţeles, fiind adesea de neînţeles,
ori de cîte ori dorise să fie el, cel adevărat, se adresase
Emiliei. Ea era singura fiinţă către care se îndrepta el,
vanitosul, întruchipare a superiorităţii faţă de cei din
jur, atunci cînd simţea nevoia de a fi firesc, de a nu
mai fi calculat, de a nu se mai feri, de a nu se mai
preface.
Emilia primise destule dovezi de acest fel din partea
lui. Cum era posibil ca tocmai ea, din care făcuse un 59
 egal, să nu-1 înţeleagă ? Acel „rece" şi „sistematic" îl
duce către clarificarea dintre frate şi soră, din septem­
brie 1858, o clarificare de o complicată natură psiholo­
gică, pînă la un punct în aparenţă mai de neînţeles
decît explicaţia avută cu un an în urmă cu Richard
Capellmann :
„în sfîrşit, în sfîrşit ! A fost o seară dumnezeiască —
nota el în jurnal la 13 septembrie. Ne-am lămurit în
sfîrşit deplin cu Emilia. Eu am plîns mult, ea şi mai
mult. Erau încă lucruri nelămurite între noi ; de toate
am vorbit. Trebuie să fi fost o fiinţă foarte nenorocită
ca fată mică (...) plîngea adesea din cauza asta şi nu
se destăinuia nimănui. Şi cui oare ? Mie — eram prea
tînăr, prea copilăros, prea egoist. Dar prin cîte n-am
trecut şi eu !... devenit un bisericos, un om care se
teme într-una de moarte, în timpul holerei, pînă la ex­
trem ; apoi un ateist grosolan ; abia acum leapăd înce­
tul cu încetul totul, — abia acum, cu toată punerea în
joc a minţei şi a voinţei. Puteam noi oare mai înainte
să ne lămurim aşa de deplin ? Acum însă ne-am lămu­
rit cu totul, cu totul. — Şi mai ales cînd i-am spus (şi
aşa este într-adevăr), că numai dînsa şi Lohner mă mai
ţin în viaţă." 26
Relativ la memorabila scenă, îşi va propune tălmă­
cirea în româneşte a nuvelei Nachbarskinder de
Goethe27 şi desigur că tot legăturilor lor spirituale va
închina, tîrziu, în 1895, traducerea dramei ibseniene
Copilul Eyolf. 28
Dar în acele clipe de beatitudine din septembrie 1858
îi apare din nou fata morgana a „divinului Jean Paul",
acea imensă şi tulbure dorinţă, care ne înalţă spiritul,
„dar cu dureri", acel nespus dor după fericire, care nu
pare să se fi ostoit vreodată. Cu pacea dureros de dulce
cuibărită în suflete, fratele şi sora au privit atunci, la
60 3 dimineaţa într-o efuziune lirică, care nu excludea in-
teresul pentru studiul de astronomie, drumul stelelor
pe bolta senină a Braşovului, pe bolta copilăriei lor.
Drumul stelelor îl vor urmări împreună o viaţă vene­
rabilul critic şi stimata doamnă a învăţămîntului ieşean,
două dintre cele mai energice personalităţi ale epocii lor.
Alături de Emilia îşi dobîndea încrederea, scăpa de
himera care îl îngrozea : spaima de ridicol strecurată
în suflet de cruzimea, fie şi infantilă, a colegilor de
şcoală.
Confesiunea, imperios necesară lui, îşi aflase matca.
Taina lor adesea iscodită de oameni era însuşi ocea­
nul lor sufletesc bîntuit de himere, de coşmarul sinuci­
derii şi, în ciuda vieţii lor aparent încununată de suc­
ces, neaflarea nici unde a fericirii, înseşi căminele lor
fiind veşnic în bătaia vînturilor puternice.
Atunci cînd, în septembrie 1858, Emilia îi va fi măr­
turisit teama ei de boală, de moarte, chinul ei de a se
simţi mereu stingheră, fratele, care o admirase întot­
deauna fără rezerve, dar o şi acuzase — intimidat de
inteligenţa şi dîrzenia ei, că are un caracter dur, băr­
bătesc, lipsit de dulceaţa feminină, — va fi avut reve­
laţia că ei doi sînt plămădiţi din acelaşi amestec ciudat
de sensibilitate exacerbată şi pozitivism.
Despărţiţi prin spaţiu, stabiliţi la Bucureşti şi Iaşi,
la fiecare lovitură a soartei se vor chema instinctiv,
socotind că alături le va fi mai uşor. Dar acesta era de
asemeni unul dintre visele lor exaltate, din care se
trezeau curînd.
Şi atunci se încredinţau din nou scrisului, fără sorţi
de izbîndă literară, dar spre alinare. Ades citată ca
traducătoare în româneşte a dramei Moartea lui Wallen-
stein de Schiller, Emilia Maiorescu-Humpel va semna
şi versuri în Convorbiri literare. Febra scrisului era
febra sufletului lor...
„Eşti o fiinţă de aur. Ştii de ce. Taci ş.a.m.d. — îi
scria Titu Maiorescu la 21 noiembrie/3 decembrie 1876, 61
 după ce traversase criza conjugală, pricinuită de trece­
rea vijelioasă a Mitei Kremnitz prin viaţa sa sentimen­
tală. Eu totuşi îţi scriu din timp în timp, ca să ştii că
mai trăim. Ne-am aranjat acum, frumos şi familial
chiar, în noua noastră casă. (...) Lucrînd la bibliotecă,
mi-au căzut în mînă două lucruri, pe cari ţi le trimit
alătu rat; întîi o scrisoare veche a d-nei Panaiotescu,
apoi o nouă poezie a mea din luna iunie a acestui an.
Ştii doar că eu încerc din cinci în cinci ani asemenea
curse cu Pegasul. (...) Pornită odată pe scris, poţi să mă
mai informezi (dar atunci, fireşte, vor fi mai multe
rînduri), de ai multe manuscripte de ale tale, „opera
omnia“, romane, nuvele, poezii, pedagogice, fantasii
etc., activitatea scriitoricească fiind singura care rămîne
şi-ţi dă suprema satisfacţie în vîrtejul ameţitor al
vieţii, şi cred că tu ţi-ai rezervat din plin această răs­
plată... a defaut de l’autre." 29
Şi totuşi ei vor înregistra şi perenitatea literară, dar
prin corespondenţa începută în anii adolescenţei şi con­
tinuată pînă în primele decenii ale secolului XX.
Recunoscîndu-i Emiliei o inteligenţă ascuţită şi pregă­
tire intelectuală, fratele va fi de timpuriu tentat să
dezbată împreună cu ea cele mai delicate şi semnifi­
cative probleme care îl preocupau, conferind scrisorilor
un mare interes documentar, slujit de deviza întregii
lui activităţi: adevărul, cu drept de totală autoritate
între ei doi. Dar în acelaşi timp scrise şi cu scopul
declarat de a fi exerciţii prelungite de limbă germană
— scrisorile lui sînt în aceeaşi măsură exerciţii calo-
file, o pagină strălucitoare a genului epistolar.
Este clar că din clipa sosirii la Viena, Emilia a supli­
nit pentru Titu, ca toată viaţa apoi, prietenia sinceră,
neîncorsetată de convenienţe, neviciată de ambiţiile
de superioritate afişate faţă de cei de vîrsta lui, con­
sfinţind apoi solidaritatea celor doi copii în tentativa
62 de emancipare de tutela părintească.
 Conflictul pare să fi fost mai acut între tată şi fiu.
Sever în principiile de educaţie, Ioan Maiorescu disocia
instrucţia Emiliei, elevă de pension, luînd lecţii de
limbi străine şi pian, de a lui Titu, căruia îi hărăzise un
regim de disciplină spartană, cultivîndu-i respectul faţă
de muncă şi ambiţii de tribun, dar considerînd încli­
naţia sa pentru teatru, lecţiile de flaut şi micile coche­
tării, ca o pereche de mănuşi albe, drept risipă şi mij­
loace de moleşire a spiritului bărbătesc.
Ne amuzăm astăzi cînd citim, în scrisoarea lui Titu
Maiorescu din 17 iunie 1857, rugămintea adresată ma­
mei : „Să fii aşa de bună să-mi cumperi pînă atunci
două legături de gît, că aş vrea să umblu şi eu ca copiii
de negustor cu spînzurătură ; să mi le aleagă Emilia :
una sură şi una cu cîmp vînăt şi cu pui mari albi, dacă
se va putea, ca să le pot găsi acolo", 30 dar cîtă repro­
bare va fi întîlnit această cerere la asprul său părinte.
Atunci băiatul sensibilizat de fumurile de nobleţe ce
pluteau în jurul său la Theresianum era înclinat să
vadă în tatăl lui un om lipsit de înţelegere şi de ma­
niere, grobian chiar, tiranic în severitatea lui.
El îmbracă bătăios fronda juvenilă „a generaţiei ne­
înţelese" de bătrîni, ignorînd influenţa covîrşitoare pe
care familia sa, mai ales tatăl, a avut-o asupră-i.
Tînărul în căutare de modele în marile spirite ale
culturii germane, însuşindu-şi pentru întreaga viaţă
masca goetheană, avea în calea sa spre afirmare şi mo­
delul, ignorat dar niciodată trădat, în Ioan Maiorescu.
Conştient oarecum de inteligenţa şi pregătirea inte­
lectuală a severului său părinte, nedispus de a i le re­
cunoaşte- deocamdată, dar neînţelegînd pe deplin tra­
gismul destinului acestuia, care îl făcea de bună seamă
posac, adolescentul scria : „Altceva aştept eu de la un
cap ca al d-lui“.
Este adevărat că în scrisorile din ultimii ani de studii
1860—1861, înregistrînd unele ciocniri, mai ales în 63
 jurul banilor necesari studiilor, întîlnim o atitudine
mult schimbată a fiului faţă de tată.
Scrisorile din această perioadă dovedesc că Titu Ma-
iorescu recunoaşte acum în tatăl său nu numai pe un
pater familias, dar şi pe consilierul erudit, de remarca­
bilă intelectualitate, căruia îi relatează în amănunt
cursul studiilor sale, îi împărtăşeşte planurile de viitor.
Un gest părintesc şi afectuos totodată cum este o
scrisoare a lui Ioan Maiorescu către consilierul Wilhelm
Kremnitz, în fapt o dovadă că accepta logodna fiului
său cu Clara, încă o necunoscută, îl hotărăşte, la 19 de­
cembrie 1860, pentru o nouă clarificare.
Dar spiritul de respect nealterat faţă de părinţi îl
face să anuleze pătrunzătorul pasaj, speriat de prea
marea-i cutezanţă. Epistolarium-ul însă ni l-a păstrat,
fie chiar şi ca pe încă una dintre dovezile că Maio­
rescu avea certe înclinaţii psihologice :
„Despărţirea de la ’48 şi starea neplăcută din Viena,
Te împiedicară a întreţinea un raport călduros cu dez­
voltarea interioară a copiilor D-Tale. D-Ta erai prea
rezervat şi prea tăcut cătră noi la Viena, tocmai în
timpul decisiv al dezvoltării noastre. Ştii, D-Ta, tată,
n-am lipsă să o mai spun eu, că în viaţa oricărei inte­
ligenţe (...), e un moment de supremă importanţă, unde
inteligenţa se desfăşoară din faşele de copil, şi îşi cîş-
tigă conştiinţa de sine însăşi şi claritatea consecutivă.
Ei bine, tată, în acest moment şi eu şi soru-mea am
fost izolaţi, am petrecut astă criză, dacă o pot numi
aşa, fără nici un ajutor, de către nimenea, neobservaţi.
De aci ne cristalizarăm, iar singuri. Emilia foarte de­
mult, căci Emilia e un cap de geniu şi mai energic decît
al meu, eu de 2 ani. Cea dintîi urmă a acestei crista­
lizări fu lupta energică pentru independenţă. Aci vîrfu-
rile cristalelor se frecară pentru prima oară de carac­
64 terul D-Tale ferm. Astă frecare fu dureroasă ; ca toată
lupta de două energii pentru a căror înţelegere lipsesc
premisele la amîndouă părţile.
Premisele mele, active deja de 3 ani în mine, Ţi le
presint pentru prima oară în opul tipărit (Einiges phi-
losophische — n.n.). Acest op are pentru mine o mare
însemnătate, îmi este expresiunea sinceră, şi ici şi colo
entuziastă a unei convingeri ştiinţifice, cîştigată cu rezul­
tatul final a unei meditaţiuni de 3 ani, şi-mi este piatra
fundamentală a unui viitor întreg.
D-Ta mă rog ca din acest op să cunoşti stima clară
şi modestă ce o am pentru realitate. Ideea lui Hegel
„Was wirklich ist, ist verniinftig (Ceea ce este ade­
vărat, este raţional — n.n.) este o lumină care clarifică
şi încălzeşte capul care a pătruns-o odată. Ei bine sub
lumina stimei profunde pentru raţiunea realităţei, înce­
pui a-mi explica şi a înţelege şi poziţiunea mea cătră
D-Ta — ca a unui fiu cătră tată. Fii convins că de
acum, înainte...
Am vrut să ating o dată acest punct, însă o dată
pentru totdeauna. Şi fiindcă este a de pe urmă oară că
vorbesc asemenea, îmi vei ierta cele spuse. M-ar durea
foarte mult cînd nu le-ai considera decît nişte fantas­
magorii subiective şi exagerate. Fantasmagorii nu sînt,
asta o ştiu pozitiv. Sînt cîteva adevăruri pe care nu
numai le cunoaştem, ci le cunoaştem cu conştiinţă că
trebuie să fie reali. Păcat că le exprimai într-un mod
obscur. Sînt încă prea neîndemînatic în româneşte." 31
Explicîndu-şi premisele apăsătoarelor relaţii insta­
late între tată şi fiu, Titu Maiorescu nu înţelegea încă
rolul jucat de Ioan Maiorescu în formarea sa şi chiar
în prefigurarea personalităţii sale.
Cercetătorii operei maioresciene au observat însă
pentru multe din direcţiile activităţii lui, puncte de
plecare în însăşi opera tatălui, atît în domeniul spiri­
tului critic (în chestiunea formelor fără fond), dar şi
în lingvistică şi în preocupările pentru dezvoltarea şcolii 65
 româneşti, ori în politică. Se înscriu printre aceştia
D. Caracostea32, Ion Roman 33, Paul Cornea 34.
Este de reţinut că încă din 1838 Ioan Maiorescu mi­
lita pentru înfiinţarea în Ţara Românească a unei ca­
tedre de Filosofie : „cel puţin de Logică" şi „de Drep­
tul naturei", strădanii pe care le împărtăşeşte priete­
nului lui G. Bariţ în una din scrisorile tainice din 29
august 1838, cu amărăciunea de a nu fi găsit înţelege­
rea la cei aflaţi la cîrma învăţămîntului. Ori filosofia
şi dreptul sînt direcţiile viitoarei realizări a lui Titu
Maiorescu însuşi.
La fel de adevărat este însă că, dincolo chiar şi de
unele drepte paralele în însuşi destinul lor, tatăl şi
fiul aveau un caracter asemănător : aceeaşi dîrzenie şi
simţ al demnităţii şi al datoriei, aceeaşi dragoste pentru
munca în spiritul căreia Ioan Maiorescu îşi educa, cu
grijă şi afecţiune bine ascunsă, singurul băiat, adesea
chiar aceleaşi aspiraţii.
Este interesant de reţinut înnăscuta înclinaţie pentru
corespondenţă a lui Ioan Maiorescu. Grăitoare sînt în
acest sens scrisorile schimbate cu G. Bariţ, concurînd
cu succes, ca şi în cazul fiului, la definirea unui profil
spiritual, extrem de interesant, al lui Ioan Maiorescu,
obligînd totodată, prin complexitatea lor şi chiar prin
unele calităţi literare, la încadrarea lor în genul episto­
lar.
De reţinut tema spirituală a corespondenţei Ioan
Maiorescu—G. Bariţ : idealul prieteniei exemplare.
„Cît de scumpă e petrecerea cu oameni de asemenea
simţiminte cunoaşte acela care se lipseşte de dînsa, îi
scria Ioan Maiorescu lui Bariţ, la 26 august 1838. O
soţie bună, cinstită şi harnică, un trai cumpătat, un în­
ceput de rodul vieţii căsătoreşti, cetania, gîndirile şi
lucrul, în urmă mulţumirea, cu care mă las seara pe
aşternut, că mi-am făcut datoria, sînt izvoarele fericirii
66 mele. La aceste mai vin şi altele : dragostea şi preţul din
partea tutulor orăşenilor cu cari petrec, apoi rodul po-
veţelor mele adaugi la fericire-mi. în cuvîntarea de
la examenul acesta vorbii împotriva învăţătorilor par­
ticulari frînci, cari se aflau în unele case mai însem­
nate : şi astăzi văz că nu mai sînt. Aceste pot să mă
mulţumească destul. — Totuş cumplinirea fericirii mele
lipseşte. N-am un om care s-ar uni cu mine în păre­
rile, pornirile fi lucrările mele. (subl. n.) Tovarăşii şi
subtorînduiţii mei cu nimic nu se îndeletnicesc mai
puţin decît cu cetitul. Crezi că unii n-au mai mult
decît cartea din care îşi fac predania în şcoală ? Să-i
unesc la vreun lucru serios n-am putut... “ ş.a.m.d.
Pentru ca într-o scrisoare din 4 aprilie 1840, tot către
Bariţ să revină cu fundamentarea noţiunii de prietenie :
„Eu am puţini prietini. încă cu nici un prietin, pe
care l-am avut oarecînd, nu m-am stricat (...) — spune
el, pentru ca în continuare să dezvolte principiile etice
care stau la baza acestui sentiment. M-am păzit tot­
deauna de interes particular la întemeierea prietiniei şi
de aceea sînt singur. Eu iubesc, — eu am tragere de
inimă şi cătră aceea carii îmi fac rău, dacă ei, de alt­
mintrelea, ţintesc acolo unde ţintesc eu. Oricine a vrut
să caute în inima mea a putut afla icoana aceasta (...)
Eu te-am cinstit şi te-am iubit de m u lt; dar tragere de
inimă cătră tine — care se ţine de prietinie — am avut
numai de cînd ai început a-ţi da foile afară (referire
la circulaţia revistei Foaia literară, care apărea la Bra­
şov, sub redacţia lui G. Bariţ, la românii din Ţara
Românească, şi al cărei propagator în Oltenia era Ioan
Maiorescu — n.n.) şi a lucra învederat pentru folosul
neamului. Dragostea cătră tine am întemeiat-o pe teme­
iul cel mai tare din lume, pe care stă în inima mea înte­
meiată dragostea cătră tot omul. Acest temei este ome-
nitatea (dignitas humana), pe care o are şi cel mai stricat
om, de pe faţa pămîntului. De aceea în destul m-am
pogorît în inima-mi şi n-am putut afla nici un pic de 67
 ură asupra vreunui om. Poci să mă sfiesc, să mă înfiorez
şi să mă trag de cătră cîte un om ; dar să urăsc nu poci
pe nimeni. Cu mărturisirea aceasta stau înaintea Tribu­
nalului celui Preanalt mai sigur decît Russo (Jean Jac-
ques Rousseau — n.n.) cu cartea sa. Temeiul de adevă­
rată prietenie cu tine îmi este dragostea şi silinţa ta
cătră luminarea neamului nostru." 35
în 1858, cînd Titu Maiorescu îşi va pune în joc, după
propria-i expresie, mintea şi voinţa, tot din luminarea
neamului îşi va face ţelul suprem.
Gîndurile şi năzuinţele sale sînt exprimate cu clari­
tate către acelaşi Iosif Kărnbach, acum adjunct de tele­
graf la Botoşani.
„în ce priveşte însă dispariţia poftei tale de studiu,
asta m-a impresionat într-un mod foarte neplăcut, ba
chiar atît de neplăcut, încît în prima clipă nu mai
voiam să-ţi scriu deloc. Ce legătură poate fi între mine,
care aspir tot înainte (subl. n.) şi un om blazat, care
renunţă la ştiinţă şi se opreşte la vechea rutină din
tîrguşoarele moldoveneşti ?
Imaginea asta n-o aveam despre tine.
Eu îmi ziceam că un om, care a adăugat celor doi
ani, în care s-a ocupat de tehnică, spre completare,
propriile sale studii, instruindu-se astfel şi mai temei­
nic, va ocupa o poziţie influentă şi de onoare în actu­
ala reorganizare a principatelor dunărene, avînd în
vedere nevoile stringente de drumuri, poduri şi căi fe­
rate, că măcar, prin instrucţia sa, va face ceva folositor
în domeniul limbii române şi al traducerii unor bune
opere străine. N -a fost decît un simplu vis acela pe
care mi-1 făcusem cu privire la activitatea pe care
aveam s-o ducem împreună la viitoarea (dar care va
trebui neapărat întemeiată) universitate din Bucureşti,
cînd tu, chiar dacă n-ai fi apt să ţii prelegeri ca pro­
fesor, ai putea fi colaborator al unei gazete pur ştiin­
68 ţifice, al cărei scop ar fi să dea nume celor dintîi aspi-
raţii ştiinţifice în toate domeniile (deci şi în tehnică), şi
pe care mai devreme sau mai tîrziu o voi întemeia cu
siguranţă. Ce vis frumos. Dar trebuie să rămînă vis.
Nu găsesc un om pentru a-1 face să se schimbe în rea­
litate. Perlea este un om de nimic. Budişteanu e prost,
Alcaz un copil uşuratic, Iacovachi e mărginit din punct
de vedere intelectual, iar Racoviţă — ascultă, mi-a stat
mintea-n loc cînd am citit o scrisoare de la acest
Racoviţă, atît de stupidă, atît de plină de greşeli, dar
ştii, aşa cu o absolută necunoştinţă a limbii române,
încît m-am răcit complet faţă de el. Păcat de omul
ăsta, în viaţa de toate zilele nu încape îndoială că
este o fire dintre cele mai plăcute. Ceea ce ţi-am scris
aici, să rămînă, se-nţelege, numai pentru tine. — Ascul­
tă, Kărnbach, leapădă-ţi firea trîndavă de acu. Apu-
că-te imediat de o activitate intelectuală ; scrie prezen­
tări de popularizare a unor părţi din fizică, a magne­
tismului, a electricităţii, a iluminatului, alege forma
epistolară, adresează scrisorile unei doamne (deci popu­
lar), scrie nemţeşte (fiindcă nu scrii bine româneşte),
trimite-mi-le şi voi avea eu grijă de publicarea lor în
traducere românească sub numele tău adevărat sau unul
anonim. Aşa să faci !“ 36
Finalul este o nouă dovadă a nedesminţitei vocaţii
pedagogice maioresciene, care dincolo de o eficienţa po­
zitivă, de încadrarea individului în marele flux al co­
lectivităţii, reducea prietenia la un cerc animat de un
conducător spiritual, un mentor — rol pe care Titu
Maiorescu şi-l rezervă întotdeauna.
Comentînd scrisoarea către Iosif Cornea, poate chiar
la sugestia lui Maiorescu, Simion Mehedinţi acredita
idealul solidarităţii tineretului, fundarea universităţii
româneşti şi întemeierea unei reviste ştiinţifico-literare
influenţei lui Fichte.
Cu consecvenţa şi perseverenţa atît de proprii firii
lui, Titu Maiorescu îşi va relua şi concretiza planurile 69
 la întoarcerea acasă, astfel încîţ în 1864 Junimea îşi
va recunoaşte mentorul în persoana rectorului univer­
sităţii ieşene, apariţia societăţii literare Junimea recla-
mînd, aşa cum o spune articolul-program : „înfiinţarea
unei reviste care să aibă scopul de a reproduce şi răs-
pîndi tot ce intră în cercul ocupaţiunilor literare şi şti­
inţifice, de a supune unei critici serioase operele ce apar
din orice ramură a ştiinţei, de a da seamă despre acti-
vitaţea şi producerile societăţilor literare, în special a
celei din Iaşi şi de a servi ca punct de întîlnire şi în­
frăţire printre autorii naţionali". Este actul de naştere
al revistei Convorbiri literare.
Că în opera lui Fichte, al cărui sistem filozofic idea-
list-subiectiv îl critica pe atunci, va fi regăsit (ca în
atîtea alte rînduri în scrierile altora) proiecţia pro­
priilor sale gînduri în programul lui burghezo-demo-
cratic cu caracter iluminist, este posibil. Dar din nou
Titu Maiorescu nu vedea, ori nu vroia să se recunoască
drept învăţăcelul care era, menit să încununeze stră­
daniile tatălui său, atît în organizarea învăţămîntului
universitar, cît şi în crearea unor societăţi literare (Ioan
Maiorescu încropise una la Craiova în 1837) atît de
prezente în atmosfera românească a primei jumătăţi a
secolului al XlX-lea.
Şi, pe măsură ce mintea şi voinţa deveneau domi­
nantele lui forţe formative, prietenia exemplară se re­
trăgea în lumea consecventei meditaţii asupra ţărmu­
lui neatins.
întors din tenebrosul land al Sturm und Drang-\An\,
în ultimii ani de studii Titu Maiorescu păşeşte hotărît
pe terenul ferm care îi deschide orizontul activităţii
concrete, reale.
Cu atît mai mult acum cînd idealul romantic s-a ri­
sipit, el refuză izolarea.
„La Paris strînsei în timpul din urmă mai intim legă­
70 turile cu cea mai mare parte din românii capabili, mai
ales cu Căpăţîneanu, Polysu şi Stolojan — îi scrie
tatălui său la 13 august 1861. Cu Sturzeştii stau astfel
de bine încît îmi promiseseră de mai multe ori a face
orice sacrificiu pecuniar ce l-ar cere vro publicare
literară din parte-mi. Sturzeştii au cel puţin meritul de
a ţine ce promit.
N-am lipsă să mai vorbesc şi de Rosetti (Theodor
— n.n.). Rosetti e în stare să-şi dea viaţa pentru mine
fără a se îndoi — o amiciţie din cele rare şi adevărate
(subl. n.). Dar în adevăr că este caracterul cel mai
nobil şi inteligenţa cea mai solidă, deşi cam înceată,
ce se află între tinerii români." 37
Nici o clipă Maiorescu nu s-a apropiat de colegii de
studii francezi.
în ciuda revoltei juvenile împotriva atmosferei aus­
tere din Theresianum, şi a naturii sale psihice, a spiri­
tului său latin, „de mediteranian, de greco-latin, de
simplificator al metafizicei germane, al stilului analitic
mai apropiat de moraliştii francezi decît de metafizi­
cienii germani" 38, acolo, la Viena, întîlnise el ambianţa
social-culturală după care aspira. Cît despre spiritul
disciplinei germane, el era pe potriva caracterului lui,
ca şi spiritul sistematic de altfel, aflat la loc de cinste
în învăţămîntul german.
Şi dincolo de toate acestea pentru Maiorescu, format
în tradiţia şcolii ardelene, francezii erau prin structura
lor superficiali.
Retrăgîndu-se printre ai săi, este clar că Titu Maio­
rescu se ţinea departe de vestiţii „ai noştri tineri" :
„(Ce) viaţa lor nu şi-o muncesc — şi-o plimbă
...aceste mărfuri fade, uşurele,
Ce au uitat pîn’ şi a noastră limbă."
Cîntărind bine pe cei din jur, Maiorescu descoperă
uimit şi mîndru totodată studenţi români „foarte, foarte
diliginţi", care prin proverbiala lor tenacitate în stu- 71
 diu şi-au adjudecat din partea universităţii franceze ex­
presia „etudier comme un valaque". Relaţiile cu ei
nu se vor suda însă, rămînînd faţă în faţă prin forţa
împrejurărilor ca reprezentanţi ai şcolii germane şi ai
celei franceze.
Dintre ei se desprinde însă Theodor Rosetri, „în
adevăr un tînăr cu inteliginţă şi cultură afundă", cum
i-1 va caracteriza lui G. Sturza.
Pe Theodor Rosetti, aşa cum am văzut în scrisoa­
rea către tatăl său, Titu Maiorescu nu-1 idealiza, dar
în schimb alături de el va trăi sentimentul firesc, eli­
berat de scheme, al prieteniei. Nu era ceea ce sperase,
dar era sentimentul uman, tineresc, sincer în deplinăta­
tea cuvîntului.
Inteligent şi cult, Rosetti îi apărea ca un interlocutor
cu care putea schimba orice impresii şi schimbul de
opinii intelectuale nu lipseşte între ei, iar pe deasupra
prietenul prezent exact în clipa în care aveai nevoie
de el.
Caracter deschis şi vesel, prin comportarea lui Theo­
dor Rosetti îl obliga pe Titu Maiorescu să arunce peste
bord morga, să reducă distanţa dintre el şi oameni, să
devină copilul prietenos şi vesel din Scheii Braşovului.
„Bună dimineaţa, mult iubită viţă veche — îi scria
el din Berlin la 20 august 1861. (...) Mai întîi cîteva
veşti: abia la începutul lui noiembrie vin acasă. Din
cauză că la ultimele examene de drept am căzut cu brio,
ca ţiganul la mal, după ce izbutise să treacă rîul, spre
marea bucurie însă a Eului meu filosofic, care poate
trăi acum un mult dorit otium cum dignitate cu traduce­
rea lui Kant şi lectura lui Hegel (...). Acum însă, vechiul
meu prietin (...) trebui să mă căsătoresc cu Clara în
noiembrie şi s-o aduc cu mine la Bucureşti. Trebuie, ea
nu poate suporta o despărţire de cinci luni de zile.
înţelegi asta. — De aceea este neapărat necesar din
72 punct de vedere m o ral; dar şi din punct de vedere
material este mai rezonabil. La ce bun să mai fac alte
drumuri la Berlin? Nevoia cea mai mare sînt 1.000 de
galbeni. Am mai vorbit noi despre asta la Paris. Suma
te rog să mi-o procuri tu. Dimitrie Sturza, care a fost
la Berlin, vărul lui Gheorghe (în cazul extrem, Balş)
sînt posibilităţi. Exploatează-le în numele meu. Nece­
sitatea de a veni în patrie, achiziţionarea unei biblioteci,
instalarea în patrie, tipărirea unei traduceri a Criticii
lui Kant ş.a.m.d. (însă nu căsătoria) sînt tot atîtea
pretexte pentru D. Sturza. — Obligaţia de a-i înapoia
în 4 ani cu 5 sau 6%. Garanţia ta solidară — dacă ai
mai mult credit la ei decît mine. Mişcă-1 pe Sturza, pe
latura de Mecena patriot." 39
Theodor Rosetti va rămîne, într-adevăr, decenii ală­
turi de Maiorescu, prieten al familiei, ajutîndu-1 în
momentul venirii în ţară, pentru obţinerea unui post,
junimist apoi, secondîndu-1 şi în viaţa politică.
Cu toate acestea, el nu putea fi corespondentul spi­
ritual maiorescian ideal.
în plan intim, Titu Maiorescu continuă să spere
în apariţia celui menit să împlinească utopica sa sete
de prietenie exemplară, asigurată de comuniunea spiri­
tuală a întîlnirii în elevatul spaţiu al ideilor. în acest
sens cultiva numeroşi tineri sperînd că înrx-o zi va afla
„nestematul pur" cu care îşi va împodobi sceptrul de
mare preot al prieteniei.
Mult controversatul conducător al direcţiei noi a
reuşit să polarizeze potenţele intelectuale ale unei epoci
literare româneşti, legîndu-şi numele de însăşi existenţa
genialului triumviraţ : Eminescu-Creangă-Caragiale, pre­
cum şi de Ioan Slavici şi de consacrarea lui Mihail Sado-
veanu, a lui Octavian Goga, a lui Brătescu-Voineşti.
A îmbrăţişat întotdeauna tineretul cu dorinţa de a-1
călăuzi pe drumul culturii şi, în acest sens, este ştiut că
prima versiune franceză a operelor schopenhaueriene
este datorată unui român Zizin (I.A.) Cantacuzino, 73
 determinat de Maiorescu la temerara întreprindere. In
aceeaşi măsură a îmbrăţişat primele încercări literare
ale lui Ion P illat40 ori ale lui Ioan Popovici-Bănăţea-
nul.
Dar, dînd verdicte de cele mai multe ori lipsite de
putinţa de tăgadă, glacialul critic Maiorescu, cum sin­
gur se numea în anii Theresianum-ului, devenea din ce
în ce mai distant, mai solemn, coborînd bariera între
el şi „boema română", lăsînd să sclipească tot mai rar
delicateţea şi căldura sufletului său.
Desigur, ajunsese la o deplină cunoaştere de sine cînd
îi scria lui Iacob Negruzzi în noiembrie 1881 : „întîi
relaţiile omeneşti, apoi literatura, în al treilea rînd
politica — aşa merge scara intereselor sufleteşti ale
subscrisului". 41
Cîndva îşi notase printre alte cugetări goetheene una
elocventă pentru nedesminţita sa nevoie de comunicare,
pentru imposibilitatea satisfacţiei intelectuale, dacă nu-şi
putea transmite impresiile : „Ni se duce tot cîştigul
vieţii, cînd nu ne putem împărtăşi altora, şi tocmai în
lucrurile cele mai delicate, la care aşa de rar găseşti
părtaşi, îl doreşti mai arzător."
Era convins că nu găsise părtaş pentru un asemenea
dialog ? Renunţase la prietenia intelectuală ? Dacă oare­
cum mai sperase în idealul tinereţii sale, este clar că în
cazul Titu Maiorescu-Duiliu Zamfirescu, cuplu intelec­
tual în aparenţă destul de apropiat aspiraţiilor lui,
Maiorescu fusese cel care rostise ireversibilul nu.
Şi totuşi, chiar dacă nu a înţeles-o, aşa cum doar
perspectiva timpului o poate revela, îşi împlinise ele­
vata năzuinţă atunci cînd rostise : Eminescu este unic.
îşi dorise un egal, el care în orgoliul lui îşi trăia în
fiece clipă Unicitatea, şi iată că geniul îi impusese.
îşi dorise un interlocutor cu o pregătire intelectuală
ieşită din comun, care să-i poată fi corespondent per­
74 fect al preocupărilor sale şi îl descoperise : „Eminescu
este un om al timpului modern, cultura lui individuală
stă la nivelul culturei europene de astăzi. Cu neobosiţa
lui stăruinţă de a ceti, de a studia, de a cunoaşte, el
îşi înzestra fără preget memoria cu operele însemnate
din literatura antică şi modernă. Cunoscător al filoso­
fici, în special a lui Platon, Kant şi Schopenhauer, şi
nu mai puţin al credinţelor religioase, mai ales al celei
creştine şi buddaiste, admirator al Vedelor, pasionat
pentru operele poetice din toate timpurile, posedînd
ştiinţa celor publicate pînă astăzi din istoria şi limba
română, el afla în comoara ideilor astfel culese mate­
rialul concret de unde să-şi formeze înalta abstracţiune
care în poeziile lui ne deschidea aşa de des orizontul
fără margini al gîndirii omeneşti. Căci cum să ajungi
la o privire generală dacă nu ai în cunoştinţele tale
treptele succesive care să te ridice pînă la ea ? Tocmai
ele dau lui Eminescu cuprinsul precis în acele versuri
caracteristice în care se întrupează profunda lui emoţie
asupra începuturilor lumii, asupra vieţei omului, asupra
soartei poporului român." 42
înainte de a-1 admira pe poet, Maiorescu avusese în
faţă critica unui Eminescu, publicist de talent.
Cu puţine luni înainte de prima sa colaborare la
Convorbiri literare, tînărul de 20 de ani, încă un ne­
cunoscut, se pronunţase asupra noi direcţii literare şi
a conducătorului ei (în articolul O scriere critică, publi­
cat în Albina din Pesta, nr. 3 şi 4 — ianuarie 1870) cu
o prestanţă şi fermitate obiectivă care chiar dacă nu
era întru-totul pozitivă, nu se putea să nu-1 fi impre­
sionat pe Maiorescu prin ţinuta intelectuală a polemicei,
în epocă o adevărată raritate : „După faimoasele cri­
tice, în sine bine scrise, ale d-lui Maiorescu, trebuia
neapărat să iasă la lumină o şcoală de partizani, minus
spiritul de fineţe feminină şi minus stilul bun şi limpede
al d-sale, să aibă şi ea aceleaşi defecte, ce le are părin­
tele, aceiaş ridicare la nivelul secolului al 19-lea, acelaş 75
 aer de civilizaţie şi gravitate, care din nenorocire sînt
numai o mască, ce ascunde adeseori numai foarte rău
tendinţa cea adevărată şi ambiţia personală" ş.a.m.d. 43
îşi dorise un spirit înrudit, un prieten care să-i fie
alături în clipele de cumpănă : şi iată că dezinteresat ca
în oricare împrejurare din viaţa lui, în cîteva rînduri,
Eminescu îi luase apărarea în presă cu o logică într-
adevăr „maioresciană", nu cu umilinţa discipolului faţă
de maestru, ci cu demnitate suverană. O dată prin arti­
colul Naţionali şi Cosmopoliţi — unde spunea răspicat:
„A acuza însă de cosmopolitism oamenii care se inte­
resează de toate chestiunile vitale ale naţiunii noastre,
oamenii care lucrează, pe cînd alţii numai vorbesc,
este ca un semn de rea credinţă, sau unul de primiti­
vitate. Maiorescu este încă tînăr şi fructul unei însem­
nate vieţi interne se coace încet, iese tîrziu la lumină"
— pentru ca în Românul din 15 august 1871 să-şi
încheie pledoaria întru apărarea lui Maiorescu, intuind
esenţa criticii maioresciene, abia astăzi pusă în lumina
sa reală de critica noastră : „Principiul fundamental al
tuturor lucrărilor d-lui Maiorescu este, după cîte ştim
noi, naţionalitatea în marginile adevărului. Mai concret:
ceea ce-i neadevărat nu devine adevărat prin împre­
jurarea că-i naţional ; ceea ce-i injust nu devine just
prin aceea că-i naţional ; ceea ce-i urît nu devine frumos
prin aceea că-i naţional ; ceea ce-i rău nu devine bun
prin aceea că-i naţional" — aserţiune care pentru com­
plexitatea înţelegerii lui Eminescu se cere corelată cu
afirmaţia din Naţionali şi Cosmopoliţi: „Individul,
care are într-adevăr de a lucra pentru societate, nu
poate lucra pentru omenie, care nu există decît în păr­
ţile ei concrete, — în naţionalităţi."
La această discuţie de deosebită profunzime se adaugă
polemica lui Eminescu din 1877 cu doctorul Zotu cu
76 privire la Logica lui Maiorescu şi articolele polemice
Contestarea alegerii d-lui Maiorescu şi Domnul Holban
şi Arthur Scbopenhauer din cursul anului 1878.
Atitudinea eminesciană a avut în sufletul lui Maio­
rescu rezonanţa pe măsura grandorii ei.
Dincolo de recunoaşterea poetului, pe care o punem
pe seama spiritului critic şi a pregătirii estetice supe­
rioare, Titu Maiorescu şi-a contracarat ieşirile penibile
faţă de om prin cîteva dovezi de prietenie, însemne ale
unui suflet ales.
Prin prietenie ei s-au regăsit în planul spiritual.
Estje arhicunoscută chestiunea bursei atribuită de
ministrul Titu Maiorescu lui Eminescu în 1874 pentru
depunerea doctoratului în Germania, sumă de bani care
îi va fi imputată apoi drept risipă din fondurile sta­
tului. Eminescu a cheltuit bursa în împrejurările ştiute,
fără a da doctoratul pe care Maiorescu i-1 cerea în
vederea numirii ca profesor universitar de filosofie,
succesor al propriei catedre.
Deşi cu amărăciune îşi araţă nemulţumirea că Emi­
nescu călcase normele sfinte ale prieteniei („Lipsirea lui
la făgăduinţa dată, ar fi greu de calificat între amici'1
— intenţiona Maiorescu să-i mărturisească lui I. Ne-
gruzzi în cîteva rînduri, anulate apoi, dintr-o scrisoare 44
din 1874), totuşi, aşa cum observă E. Lovinescu, nu
i-a purtat pică, ba dimpotrivă, comportarea lui ne în­
găduie să credem că surprinsese tragismul autentic din
scrisoarea lui Eminescu cînd îl anunţa că se întoarce
acasă, hotărît „să reintre în nimicnicia din care ieşise".
Este probabil că nu boemia îl va fi îndepărtat pe Emi­
nescu de ideea doctoratului, ci imposibilitatea de a
justifica situaţia sa şcolară anterioară, ori Maiorescu ştia
cît de severe sînt, legile universităţilor germane în acest
sens, după cum îl ştia pe poet „Cu neobosită stăruinţă
de a ceti, de a studia, de a cunoaşte". Maiorescu nu
i-a reproşat lui Eminescu niciodată nimic, preferind să
nu atace un punct la fel de dureros pentru poet, ca 77
 însăşi propria sa tentativă sorbonardă de doctorar
din 1861.
Urmează apoi scrisoarea din 10 februarie 1884,
chintesenţa scrisorilor fără răspuns trimise colegilor din
Theresianum, în numele şi în sensul înalt al iubirii :
„De vrei să ştii cu ce mijloace eşti susţinut deocamdată ?
Bine, domnule Eminescu, suntem noi aşa de străini unii
de alţii ? Nu ştii dumneata iubirea şi (dacă-mi dai voie
să întrebuinţez cuvîntul exacr, deşi este mai tare) admi­
raţia adeseori entuziastă ce am eu şi tot cercul nostru
literar pentru d-ta, pentru poeziile d-tale, pentru toată
lucrarea d-tale literară şi politică ? Dar a fost o ade­
vărată explozie de iubire cu care noi toţi prietenii
d-tale şi (numai aceştia) am contribuit pentru puţinele
trebuinţe materiale ce le reclama situaţia. Şi n-ai fi
făcut şi d-ta tot aşa din mulţ-puţinul ce l-ai fi avut
cînd ar fi fost vorba de orice amic, necum de un amic
de valoarea d-tale ?■
Acum trebuie să mai ştii că volumul de poezii ce ţi
l-a publicat Socec, după îndemnul meu în decembrie
anul trecut, a avut cel mai mare succes, aşa încît Socec
stă încă uimit. (în aceste săptămîni de la apariţia lui,
s-au vîndut 700 de exemplare, o mie este toată ediţia
şi de pe acum trebuie să te gîndeşti la ediţia a doua,
care va fi reclamată pe la toamnă şi în care vei putea
face toate îndreptările ce le crezi de cuviinţă. Poeziile
d-tale sînt astăzi citite de roate cocoanele de la Palat
pînă la mahala la Tirchileşti şi la întoarcere în ţară te
vei trezi cel mai popular scriitor al României... Was
ich mir dafor Koofe. Aşa cum este dar tot nu este
rău, cînd te simţi primit cu atîta iubire de compatrioţii
tai ?
Aşadar, fii fără grijă, redobîndeşte acea filosofie
impersonală ce o aveai întotdeauna, adaugă-ţi ceva
veselie şi petrecere în excursia prin frumoasa Italie şi
78 la întoarcere mai încălzeşte-ne mintea şi inima cu o rază
din geniul d-tale poetic, care este şi va rămîne cea mai
înaltă încorporare a inteligenţei române". 45
Nu compasiune, ci stimă, şi mai presus de orice grijă
de a nu răni susceptibilitatea celui mai mare poet al
rom ânilor: Eminescu întruchipa însăşi Poezia de la
care el se simţise daror să abdice.
Cu sau fără Maiorescu, destinul postum îi hărăzise
Luceafărului traiectoria luminii. Cu un ceas mai devreme,
înfruntînd adversităţile şi controversele contemporane,
înfrîngîndu-şi propria neadeziune la romantism, criti­
cul sesizase noul poetic reprezentat de creaţia emines­
ciană, originalitatea aşteptată, şi îşi asumase, el, pruden­
tul, şi uneori mulţ prea cumpănitul în aprecieri, riscurile,
proclamînd apariţia geniului poetic în literatura română.
Timpul le-a recunoscut în egală măsură dreptul la
nemurire.46
Poetul şi Criticul conlucraseră în spiritul noilor vre­
muri, în numele imperativelor României moderne.
Ce ţel mai înalt şi mai de onoare îşi putuse visa ele­
vul Theresianum-ului pentru patria sa ?
Coloane pure de marmoră străjuiesc monumentul ri­
dicat Poetului, nemuritor prin opera transmisă poste­
rităţii de Olimpian.
Celor ce aveau să vină, ei le pregătiseră actul salu­
tar :
„De la Mihail Eminescu posed, dăruite mie de dînsul
la diferite ocazii, multe manuscripte, parte poezii
publicate, parte încercări, fragmente şi variante de
poezii, parte studii, traduceri şi articole de proză. Toate
aceste manuscripte, aşa cum se află, în cărţi cartonate,
în caete cusute şi în foi volante vi le trimit alăturat
şi le dăruiesc la rîndul meu Academiei Române, pentru
a servi celor ce se vor ocupa în viitor cu cercetarea 79
amănunţită asupra vieţii şi activităţii marelui nostru
poet".47
De ar fi fost doar atît şi numele lor tot şi-ar fi cuce­
rit dreptul de a rămîne unite.
Cîndva, în timpul chinuitoarei şi sinuoasei căutări a
prieteniei exemplare, în 1857, îi scrisese lui Richard
Capellmann : „Oamenii care cugetă pot fi îndepărtaţi
unul de altul, pot fi despărţiţi vremelnic de cine ştie ce :
cugetul liber, spiritul liniştit şi deschis constituie o le-
gatura care n ţine mereu uniţi . 48
 III
„Această Vienă... este leagănul formaţiei
mele spirituale (acest ultim an mai cu
seamă este epoca întregii mele orientări
în viaţă).'

TITU MAIORESCU
către R IC H A R D C A P E LL M A N N - 16 iu lie 1857

I I din primele pagini ale

autobiografiei intelectuale maioresciene, caietele de încer­
cări literare şi încercări ştiinţifice, dezvăluie posterităţii
o succesiune rapidă şi derutantă de delicate arabescuri
şi de combinaţii geometrice dintre cele mai curioase ale
aceluiaşi caleidoscop.
Timide şi palide poezii lirice închinate Olgăi Coro-
nini, ori versuri în spiritul cîntecului studenţesc medie­
val german, adresate colegilor, încercări literare origi­
nale ori traduceri, foi de album, tot atîtea marginalii
asupra temelor care îl dominau, un arbore genealogic al
casei von Welsersheimb ori studiul : Determinarea no­
ţiunii de prietenie dedicat lui J. Kutschera, schiţe ale
temelor şcolare de filologie, de filologie comparată,
studiul de astronomie Măsura înălţimii prin barometru,
Schiţa de logică : Grundziige der Logik fiir Gymnasien,
scrisă pentru Lohner, disertaţia filosofică despre „re­
laţie" îipo n — Das Verhăltnis, conferinţa „Socialis­
mul şi comunismul“ (după L. Stein), reliefează grăbitul
tur de orizont al anilor 1855—1859, momente ale for­
maţiei spirituale şi tor, atîtea trepte spre farul care
însemna primul pas în viaţă, sinonim cu deplina liber­
tate de gîndire, de acţiune. 81
 îmbătat de chemarea literaturii, fascinat de literatura
psihologică (dar întotdeauna departe de operele auten­
tice ale genului — aparţinînd incontestabil ruşilor şi
francezilor, captiv în spaţiul culturii clasice germane)
şi dornic, ca în orice împrejurare de acest fel, de a
comunica şi altora clipele lui de supremă încîntare, îşi
asociază ambiţios ideea afirmării imediate în viaţa
literară.
Astfel la finele anului 1856 el trimitea la Gazeta
Transilvaniei traducerile sale, transcrise în caietul de
„încercări literare", Manuscrisul unui nebun din Pick-
wick club de Boz (Charles Dickens) — datat 1855, şi
Noaptea de anul nou a unui nefericit de Jean Paul.
La 31 ianuarie 1856 se arată indecis, dacă să trimită
sau nu la Foaie pentru minte, inima şi literatura, Fi-
lota de Lessing, iar la 23 mai acelaşi an începuse a
scrie, tot cu acest scop, nişte „Schizze din Viena de
acum".
Regăsiţe, de asemeni transcrise caligrafic, sub titlul
Din Viena de acum (Fragment din Februarie') O privire
prin şetrele tîrgului Iubilati (După germăneşte), schiţele
din Viena dovedesc disponibilităţi literare pentru pei­
sajul însufleţit şi viu colorat al tîrgului, vădind însă,
ca şi traducerile din Dickens şi Jean Paul, vizibile stîn-
găcii.
Foaia pentru minte, inima şi literatură n-a publicat
nici traducerile, nici scrisoarea care le însoţea, aşa cum
ar fi dorit tînărul publicist Aureliu, dar redactorul
Foaiei, Iacob Mureşianu îi va răspunde în nr. 2 al Ga­
zetei Transilvaniei din Ianuarie 1857 : „V. A. (Viena.
Aureliu) Intenţiunea e bună, proba e mică, vom vedea".
Mai interesantă decît traducerile în sine este profe­
siunea de credinţă a tînărului literat:
„Domnule redactor, Deschide unui june, care tocmai
acum păşeşte primele trepte ale scarei literare, organul
82 d-tale, singura propta publică a Românilor dincoace de
Carpaţi, spre a-şi începe prin el realizarea unei idei care
şi-o propusese ca scop al vieţii, ideei: de a cuminecare
Românilor spiritul cel adînc şi fundamental al clasicilor
germani şi englezi şi al celor antici în contrast cu uşu­
rătatea şi supraficialitatea francilor, care prin traducerile
unei mulţime de secături romantice şi romaneşti (cel
puţin la scriitorii din Valahia) începe a îşi revocare
cîte un ecou ce nu cred că poate aduce literatura pe o
cale probabilă, ci ne-o bagă în stricata sentimentalitate
idilică, a cărei eroi văzînd o lacrimă, o mănuşă sau un
papuc de damă, împreună cu obligata lumină a lunei,
cad în cîte o extază, încît par a fi destinaţi spre coloni­
zarea turnului nebunilor. Dar la scopul! Mă rog, dom­
nule, a nu refuza traducerii mele alăturate un locşor
în Foaia d-tale, mai ales fiind astă traducere â propos
la Anul nou“. 1
îşi legase numele de cel al clasicilor germani încă din
1855 prin tălmăcirea unor poezii de Klopstock, Lessing,
Goethe, Schiller, aceasta însemnînd, dincolo de modesta
prezenţă a traducătorului, ucenicia la şcoala marei lite­
raturi, ceea ce va conta enorm apoi pentru distingerea
autenticelor valori de nonvalori. Dar, înainte de a se
lăsa cucerit de pana poetului, adolescentul, din cauze
uşor de presupus, cochetase cu teatrul.
Zodia literară a lui Titu Maiorescu pare a sta de
altfel sub semnul spectacolului, scriitorul debutînd pe o
scenă improvizată, de copiii ce urmăreau mai mult
decît jocul, şi triumfînd pe impunătoarea scenă a par­
lamentului, unde oficia un maestru al elocinţei, în
înţelesul antic al cuvîntului, şi totodată un rafinat şi
complex artist al stilului oratoric.
Oricum înainte chiar de a aborda jurnalul, început
în 1855, şi care se deschide cu mult discutata listă a
spectacolelor teatrale văzute de el între 5 şi 15 ani,
Die Blodsinnige (Neroada), un Lustpiel, o comedioară
cu cîntece, în sensul atîtor convenţionale vodeviluri 83
 vizionate pînă atunci, situează începuturile sale beletris­
tice 2 în 1854.
La urma-urmei cu piese de teatru şi poezii începuse
şi Goethe !
Proiectatele piese sînt satirice şi au acelaşi erou auto­
biografic : însuşi autorul, fie că este vorba de o „tra-
gedie“ Salomon de Caus „care să mă desemneze pe
mine", ori de scenete vesele ca umoresca cu ilustraţiuni
Das Becher — comite und das Treiben der 6-ten Classe
(Comitetul paharelor şi îndeletnicirile clasei a 6-a) ori
Unsere Zeit. Ein trauriges Lustspiel (Timpul nostru. O
jalnica comedie').
Comedii ori tragedii, intenţiile „dramaturgului in spe"
vorbesc de conflictul lui cu lumea — relevat în scriso­
rile către Capellmann din 7 şi 17/18 mai 1857 şi dacă
în Unsere Zeit ar vrea să se răfuiască cu societatea mon­
denă „unde nu atîrnă nemica de la cap, ci numai de la
velocitatea trupului", societate întruchipată pentru el,
aşa cum o spune în jurnal, la 22 mai 1856, de uşuratica
domnişoară Ernestina şi „de acel pedant şi jumătate :
Maieru", dansatori pasionaţi, probabil, alegîndu-şi ca
sosie pe Salomon de Caus, inginerul francez desco­
peritorul aburilor ca forţă motrice, este clar că aici era
menit să-şi spună cuvîntul grav şi solemn cel hotărît să
nu cunoască inerţia, ci să fie un fidel propagator al
mersului înainte.
îşi va fi ţinut Maiorescu promisiunile ? Deocamdată
nu ştim nimic despre aceste piese, dar istoria noastră
literară este acum învăţată cu surprizele rezervate de
manuscrisele maioresciene ! Oricum pierderile pricinuite
de dispariţia acestor încercări teatrale nu pot fi mari.
„Dramaturgul Maiorescu" ne este relevat de o piesă
păstrată şi finisată de autorul ei, jucată chiar, în casa
militantului transilvănean Vincenţiu Babeş (tatăl docto­
rului Victor Babeş), aflat atunci la Viena, de cavalerii
84 atîtor alte isprăvi adolescentine : Titu Maiorescu, Raco-
viţă, Mureşanu, Iacovachi şi Alcas. „Galimatia parodică
în acte, scene şi antracte, cu un prolog şi epilog" 3 este
scrisă între 27 septembrie şi 4 noiembrie 1856.
Aparent, Comedia fără nume (Ein Lustspiel ohne
Name) se înscrie în convenţia vodevilului la modă.
Subiectul chiar o spune : aflat în imposibilitate de a
da spectacolul anunţat, întrucît trupa lui artistică s-a
risipit, Schulze, directorul unui teatru ambulant, acceptă
să joace piesetele oferite de regizorul Moise Pegasus :
A l Doilea Don Cari, prelucrare originală după Don
Carlos de Schiller şi O chelnăriţă şi patru crime, şi pen­
tru că, cu tot prologul şi epilogul piesele erau prea
scurte, antractele sînt susţinute de spumoasele cuplete
ale lui Olivarius Zungenbrecher (Olivarius Flecarul),
un tînăr de 16 ani, ein Theater komiker in spe..., rol
pe care şi-l atribuie însuşi dramaturgul Maiorescu. în
celelalte roluri vor apărea, alături de singurul actor ră­
mas din trupă, Cyprian, sufleorul Anastasius Tubercu-
losis, directorul Schulze, regizorul-autor Moise Pegasus
şi întregul personal tehnic şi administrativ.
Autorul recurge la formula la modă a teatrului în tea­
tru : „Culisele sînt divulgate publicului, iar în mijlocul
replicilor, personajele se confesează. Se joacă altfel spus
cu costume îmbrăcate pe jumătate şi făcînd mereu cu
ochiul publicului care fireşte se va amuza". De altfel
în antract, „actorii intră în scenă costumaţi numai pe
jumătate în respectivele roluri din Don C ari; de ex.
regele (Schulze) cu favoriţii numai pe o jumătate a
feţei; sufleurul cu rochia neîncheiată, cu pălărie şi pipă ;
Carlos (Olivarius) şi Posa (Cyprian) cît se poate de
gros căptuşiţi; şi aşa mai departe".4
Dar, Comedia fără nume, această „piesă ocazională",
anunţată astfel de însuşi subtitlul ei, privită în contextul
biografiei autorului de 16 ani, îşi dezvăluie valenţe
absconse. Cu spiritul lui critic fără greş, însuşi Maio­
rescu îi definea valoarea chiar în momentul terminării 85
 ei : „mare lucru nu e de ea, căci e ocazională, dar are
destul spirit".
Scopul propus: satirizarea sarbedelor localizări la
modă după opere celebre care inundaseră teatrul vienez,
adevărată industrie acaparată de August von Kotzebue,
Charlotte Birch-Pfeiffer, Oskar von Redwitz şi Franz
Bacherl, precum şi a melodramelor ieftine, voit maca­
bre şi de tensiune (în acest sens lista spectacolelor
întocmită de Maiorescu în primele pagini ale jurnalului
este grăitoare asupra repertoriului stagiunilor teatrale ale
vremii), ridiculizate de el în Chelneriţa şi patru crime.
Ţelul critic este dealtfel declarat prin afişul expus pe
cortină: „Astăzi se va prezenta în teatrul imperial,
regal şi neprivilegiat, de către vestiţii actori mai jos
enum eraţi: Al doilea Don Cari. O galimatie la modă
â la Kotzebue şi Charlotte Birch-Pfeiffer".
In acest sens acţiunea este susţinută cu deosebită vervă.
Cu vădite înclinaţii de umorist, Titu Maiorescu se
lansa în literatura IF/tz-ului, a ironiei romantice culti­
vată de Jean Paul şi de dramaturgul berlinez Ludwig
Tieck, autorul unor piese de teatru satirice, avînd drept
ţintă facilitatea teatrului lui Kotzebue. Dar săgeţile
bine plasate de vioiul autor au şi alte ţinte.
Cu toată robusteţea lui spirituală, cu toată speranţa
în ziua absolvirii Theresianum-ului, care îi va aduce
independenţa continuu visată, sînt numeroase zilele apă­
sătoare, triste, de umilinţă, de jignire, cînd şi-ar fi vrut
mult mai apropiată revanşa asupra „nulelor" acelora
agasante, din jurul său.
Trebuia să se răzbune şi pe colegii care îl priveau din
înălţimea „blazonului lor nobiliar" şi a dreptului lor
de stăpînitori ai Imperiului austro-ungar, pe „aceşti mă­
gari de vienezi", cărora avea să le arate într-o zi „cine
e Titus ăsta", trebuia să se răzbune pe indolentul său
coleg italian Carcano, care îi strigase „Tîlhar valah !“,
86 trebuia să se răzbune pe profesorul de istorie, călugărul
piarist Frank, „un om gras şi mare, negru ca diavolul şi
urît ca un monstru horribile, care în lecţiile sale persifla
revoluţia de la 1848 cu veninoase şi străvezii aluzii
împotriva popoarelor latine : „Asta mi-o zise mie, fiind
eu scos la tablă — notează el în jurnal la 29 ianuarie
1856. Ştia tîlharul că sînt român. Doamne ! de ce nu
sînt singur şi sînt tot legat de părinţii mei pe care îi
necăjesc aducînd un ţestimoniu rău ! Dar fie, că tot
îmi răzbun ! O să fac vreo cîteva hexametre, în care o
să desemnez pe tîlharii iştia de piarişti, care-i avem aci :
nu plăteşte nici unul o ceapă degerată !“
Nu era Maiorescu omul care să nu se ţină de cuvînt !
Şi profesorul Franck şi desigur şi alţi piarişti care îi
întunecau tinereţea împrumută trăsăturile şi caracterul
lor pastorului din Chelneriţa şi patru crime :

Un iezuit, cu nasul roşu, aprins,

Cu-o burta pin'sub barbă ce s-a-ntins
Drept cumpătat oriunde-i socotit
Şi-n fruntea tuturora proţăpit.
Bătînd cu pumnul tună din amvon :
„Să nu benchetuiţi, e zi de post, zi de canon".
Dar, cînd apoi Prea Sfîntu-acasă vine,
Priviţi-l niţeluş mai bine /...

Fireşte că nu sînt fără adresă nici „acele caricaturi

de portrete caracterologice" : italianul este tenebros şi
criminal ca însuşi Carcano, germanul egoist trăieşte nu­
mai pentru bîlci, tutun şi propria lui persoană ca nume­
roşi, chiar prea numeroşi interni de la Theresianum, iar
francezul dacă îşi petrece viaţa doar între sticle de
şampanie şi jurăminte de dragoste, este pentru că Titu
a fost crescut de tatăl său în dispreţ faţă de „superficia­
litatea" francezilor.
Pe lîngă semnalarea comicului de situaţii, Florin Ma-
nolescu sesizează comicul de limbaj realizat de Maiorescu 87
în limba germană, din care, cu cinci ani în urmă, cuno­
ştea abia cîteva cuvinte. Este aici o nouă dovadă a pro­
verbialei tenacităţi şi perseverenţe maioresciene.
Titu Maiorescu mărturiseşte de altfel că vasta, sus­
ţinuta lui corespondenţă în limba germană, întreţinută
în aceşti ani, are ca scop nu numai învăţarea limbii
germane, dar şi descoperirea oricăror capcane ale ei. Şi
băiatul, care îşi înghiţea cu greu lacrimile, desenînd
lăcuste pe tablă, va uimi pe cititorul de astăzi cu subtili­
tatea jocului de cuvinte, inteligent şi sclipitor, realizat
în corespondenţa din 1856—1857, ajungînd la adevă­
rate rebusuri lingvistice şi realizînd însuşi intraductibilul.
Greu putem admite astăzi umorul maiorescian ; el ne
apare aproape incompatibil cu grava, distanta, monu­
mentala personalitate maioresciană. Şi totuşi umorul din
O chelneriţă şi patru crime nu este contrafăcut.
Dacă în ciuda hazului srîrnit, Isak rămîne o ţintă şi
un arhetip al satirei politice, cerută de momentul revo­
luţionar 1848, înrudit îndeaproape cu celebrul ultrade-
magog al lui Vasile Alecsandri : „Eu sînt unul care luptă
pentru dreptate, libertate, frăţie, egalitate, bani, locuinţă,
principii republicane, hrană, îmbrăcăminte, luminarea
minţii poporului, luminarea camerei mele, principii re­
publicane şi dacă este nevoie pentru monarhie şi absolu­
tism", în schimb situaţiile comice din O chelneriţă şi
patru crime, pieseta rezumată de Florin Manolescu, cu
o vervă care ocroteşte textul maiorescian, cu grijă şi
stimă pentru nuanţă, îndreptăţeşte caracterizarea de farsă
bazată pe imbroglio.
Personajele, cei trei îndrăgostiţi de chelnăriţa Ursula
s în ţ: Abraham, chelnerul cîrciumii La proaspătul pui
fript, Iacobus Lavendelkraut (Buruiana de lavandă), pro­
fesorul care ţine cu emfază „predica de pedeapsă pentru
tineretul leneş", şi Polycarpus, „predicator şi membru al
societăţii pentru sprijinirea puşcăriaşilor eliberaţi".
 Ursula nu se va îndrăgosti de nici unul, deoarece ca şi
biata Roji din Slujnicarii lui N. Filimon, ea se simte
atrasă de frazeologia sonoră a acelui Mitică Rîmătorian,
numit însă Isak Urbantschitschikolovratozegovinstela-
pinskiewitsch, în maniera lui Jean P a u l5.
Dar toate aceste personaje la un loc, plus Buldogul
fatal, măgarul fatal şi torta fatală, ca şi circiuma „La
proaspătul pui fript" fac încercarea dramaturgului
in spe o farsă antrenantă, iar hazul personajelor sucu­
lent şi preţîndu-se la mimică :
„Polycarpus (în parte) : Ce întîmplare ciudată ne-a
adus pe noi doi împreună ! Călăream pe un măgar la
slujbă ; deodată măgarul devine neastîmpărat şi nu vrea
să meargă mai departe ; îl mîngîi întîi cu toată dragostea
creştinească cuvenită aproapelui nostru, — dar măgarul
este atît de măgar, încît nu vrea să meargă mai departe ;
în fine cele creştineşti mă părăsesc, îl citez pe iubitul
Belzebut, Dl fie cu noi ! — şi lovesc zdravăn cu mă-
tăniile peste urechile măgarului, în vederea scopului
meu. Şi deodată cele două picioare din spate încep să
se urnească, dar picioarele din faţă rămîneau neclin­
tite ; prin această mişcare oscilantă a picioarelor dina­
poi ale măgarului ; mă trezesc deodată pe o întăritură
cam aspră a pămîntului mumă ; nu pot să merg mai
departe, sînt tot lovit, îmi sîngeră chiar şi... inima din
pricina situaţiei mele disperate ; din pricina pierderii
păcătoase a slujbei. Cînd iată : mă întorc şi zăresc pe
heruvimul salvator cu spada şi cu aripile... era cu lin­
gura de bucătărie şi cu al doilea măgar — Ursula !
Zîmbind fermecător mă îndeamnă să urc pe unul din
măgari şi anume pe al ei, şi aşa ajunsei în spatele ai,
între doi saci de făină. De atunci însă, de cîte ori mă-
nînc pîine, mă gîndesc la făină, la sacul de făină, la
măgarul cu sacul de făină, la Ursula ! — Iar măgarul
meu, care prin consecvenţa lui mi-a întemeiat fericirea
(pentru că eu port în inimă atît pe chelneriţă cît şi pe 89
 patroana numelui ei, Ursula), bătrînul meu măgar prin
urmare, din păcate a m u rit; — dar întru amintire
l-am împăiat şi l-am păstrat ca piesă de familie (citeşte
mai departe şi corectează)-"
Desigur că am fi tentaţi să punem totul pe seama
influenţelor venite din partea lui Tieck ori a comedioa­
relor văzute la Josephstădter Theater, dacă nu am avea
la îndemînă corespondenţa acelor ani.
„Fireşte e foarte poetic părul să-ţi atîrne rebel în
ochi, d la Beethoven — îi scrie el Emiliei la 1 martie
1857 : în ce măsură însă acţionează poezia asupra mea
în momentul de faţă nu ştiu ; ceea ce e sigur însă e că în
acest caz apariţia sălbatică e chiar un dobitoc poetic,
înţelegi ce vrea să zică asta ? Nu ! asta înseamnă : «Nu
am pic de pomadă», de aceea din dragostea pentru
aproapele trimite-mi vreo unsoare antiporc-mistreţ, indi­
ferent în ce formă şi de ce calitate".
Şi aceasta vine după un delirant şir de quiproquo-uri
pe seama unicei şi sfîşiatei sale cămăşi de noapte, prilej
pentru un admirabil joc de cuvinte în nemţeşte şi chiar
un savuros moment de meditaţie în slujba unui impre­
vizibil scop practic :
„Ciudat, cămaşa de noapte ferfeniţită, care, propriu-
zis, apriori ţine de filosofie, întrucît este personificarea
înălţătoarei teme : «tot ce este pămîntesc trece», cămaşa-
ferfeniţă îmi ajută deci să-mi duc mai departe studiul
filosofic ; anume, acest fabricat mă înfurie pe fabricant,
respectiv fabricantă ; această fabricantă poate aparţine
unei familii, prin urmare poate fi o fiică ; această fiică
ar fi putut face mai bine sus-numita cămaşă ; această
neobişnuit de uşoară posibilitate, de a o face mai bine,
ar fi devenit realitate, dacă pe anumita fiică, mama ei,
a acestei fiice, ar fi îndrumat-o şi ar fi cunoscut-o mai
bine ; în acest scop însă, mama de familie însăşi ar fi
trebuit să fie instruită ; adaos ; ceea ce s-ar fi întîmplat
90 neapărat, dacă ar fi citit Education des meres de familie
a lui Aime-Martin“, motiv în sfîrşit declarat de a-i cere
Emiliei cartea.
Umorist subtil şi cu multiple resurse, semn că umorul
era intrinsec caracterului său, în cerc intim, Maiorescu
îmbina uşor ironia cu maliţia galantă ori gluma cuceri­
toare prin însăşi lipsa ei de travesti, scontînd pe veselia
generală, ceea ce însă nu însemna gratuitate ; se lăsase la
un moment dat furat şi de acest umor, pentru a fi în
ton cu colegii de şcoală, dar nota falsă fu abando­
nată curînd.
Cu trecerea vremii, el înclină tot mai mult balanţa
către satiră şi pamflet, substanţa acidă şi arma fără greş
în discreditarea adversarului.
Experienţa efemeră a tînărului dramaturg Titu Maio­
rescu înscrie ca pe un punct de reţinut epilogul la O
comedie fără nume, compus la modul inspirat şi anga-
jant al magisterilor săi întru ale literaturii, o elocventă
declaraţie asupra propriilor lui convingeri estetice :

Sînt în Germania destui ţingăi cu mintea goală,

Un vers sau două avînd citite-n şcoală ;
Ştiind să ţure-n taină două gînduri
Printre poeţi se caţără-ntre rînduri;
Şi-un vers sau două-n carte pescuite
Ca proprii poezii le dau gătite
De clasicism nici vorbă nu-i. N u face !
Au lungi urechi; îşi zic chiar ei dezmetici
Reformatori filosofico-poetici l
O, liota asta-n van mînjind hîrtie
Cu gustul îndoielnic, plesnind chiar de prostie,
Se lăfăieşte azi în cărţi sute şi sute ;
Frumosul de-l omoară, e pentru ei virtute.
Nici urmă pe undeva de clasici,
Ca şcoală — aparte ei şi-au zis „romantici".
Cu dramolete zis morale şi comedii ţicnite, 9]
 Cucernice romane şi tragedii cumplite,
Cu rima lui Redwitz, sărmană, golaşă,
Cu fantasmagoriile semnate de al Bavariei rege
Sau piesele de Birch-Pfeiffer cu lacrimi în lege,
Ideile înalte îs omorîte în faşă.

în lupta pretimpurie ce se dădea între spiritul său

pozitiv şi natura sa de artist, între minte şi inimă, luptă
atestată de-a lungul întregei vieţi, adolescentul de 16
ani înserează încercările literare într-un vast program
personal de planuri atît de grandioase, încît, dacă nu
le-am privi din perspectiva unei personaliţăţi perfect de­
finite de însăşi existenţa ei, le-am considera juvenile
gesturi de bravadă.
Pînă va ieşi „doctor de două grade“, el îşi propunea
în ianuarie 1856 să stăpînească la perfecţie limbile latină,
română, germană, franceză şi engleză, semi-perfect ita­
liana şi greaca veche, să traducă integral opera lui
Lessing, printre alte multe traduceri din limbi străine,
să susţină o intensă publicistică într-o publicaţie româ­
nească de cea mai mare imporţanţă, Gazeta Transilva­
niei din Braşov, să scrie pentru români o Istorie univer­
sală de o amploare care i-ar fi cerut 12 ani în elabo­
rare ( şi cîtă nevoie avea cultura noastră la ora aceea de
o asemenea operă) şi o Istorie a românilor în limba
germană.
Grandiosul proiect al unei Istorii a Românilor de la
origini pînă în prezent (Geschichte der Romănen (Wala-
chen) seit ihrem Ursprunge bis auf unsere Zeiten) se năs­
cuse în urma unei convorbiri cu amicul său, Ghiţă Ma-
gheru, fiul revoluţionarului de la 1848, generalul G'heor-
ghe Magheru, cu acelaşi scop desigur, declarat la vremea
aceea de Ioan Maiorescu, care prin întreaga sa publi­
cistică politică ţinea „a lumina Europa asupra situaţiei
ţărilor noastre". Era flacăra întreţinută de revoluţio­
92 narul paşoptist (autorul studiului Die Romanen der
oesterreichischen Monarchie <1849), al memorandelor re­
dactate ca plenipotent al Principatelor române, croni­
carul care transcrisese cu fidelitate rapoartele lui Avram
lancu şi ale prefecţilor sâi S. Balint şi Axente Sever) în
sufletul copiilor săi, atunci, cînd, în numeroase ore de
seară, le cerea, lui Titu şi Emiliei, să copieze pe curat
memoriul pregătit de el împreună cu Constantin Hur-
muzachi întru apărarea drepturilor Principatelor Ro­
mâne : „Deszvoltarea drepturilor Principatelor Moldo-
Române în urma Tractatului de (.la) Paris din 30 mar­
tie 1856“, apărut la Bruxelles în 1857.
Dacă, firesc, proiectele întreceau în monumentalitate
puterile şi timpul adolescentului, ele vorbesc, însă, despre
activiţatea lui viitoare. Dacă atunci istoria românilor nu
a fost scrisă, în schimb Maiorescu îşi va aduce contri­
buţia la cutezătoarea ofensivă de a face cunoscut lumii
poporul nostru, care în urma războiului pentru indepen­
denţă din 1877 atrăsese privirea „oamenilor luminaţi din
străinătate ce par a simţi că în privinţa întregei vieţi
a poporului român au fost prea puţin şi prea rău infor­
maţi şi se întorc cu oarecare curiozitate spre cunoaşterea
unei naţiuni ce a arătat o valoare mai mare decît i se
presupunea". Contribuise deliberat la intrarea literaturii
române în circuitul universal, determinînd traducerea în
limba germană a numeroase opere, convins că „orce in­
dividualitate de popor îşi are valoarea ei absolută şi
îndată ce este exprimată în puternica formă a frumosu­
lui întîmpină un răsunet de iubire în restul omenirii ca
o parte integrantă a ei“. Sînt concluziile lui consemnate
în 1882 în articolul Literatura română şi străinătatea.
Preocupările multiple ale adolescentului Maiorescu,
vastitatea cîmpului de acţiune, dincolo de inteligenţa
deosebită şi uimitoarea capacitate de muncă, ne fac să
uităm aproape că el era şcolar, în nedreapta viziune
călinesciană chiar un şcolar cu mentalitate de bucher
suficient şi inuman de serios. 93
 Desigur că notarea riguroasă a calificativelor obţinute,
goana după note mari sortită să-l situeze cit mai sus în
clasament, revenită de-a lungul jurnalului cu insistenţa
exasperantă cu care sînt înregistrate condiţiile meteo­
rologice ale zilei — obiect al celor mai personale inter­
pretări asupra caracterului maiorescian — lasă impresia
veleitarismului.
Dar testimoniul, certificatul de şcolaritate, era cerut
de cei de acasă 6, uneori pretenţiile părinţilor îl agasau,
alteori o notă mică îl indispunea la gîndul necazului
pricinuit lor.
Personal nu ţinea la notă pentru notă : „Ce-mi pasă
de testimoniu ! notează el la 31 ianuarie 1856. Datoriile
mi le-am făcut toate ! (...) Datoriile mele sînt a şti :
limbi şi istorie, — voia mea e a şti religiunea, spre a
putea poate vreodată să-i demonstrez absurditatea. Isto­
ria naturală o iau numai ca un studiu de plăcere ; aşadar
nu fundamental ; ci numai pentru ca să am vreo idee de
ea ; matematica în gimnaziul de jos o ţin de un studiu
foarte necesar ; matematica în gimnaziul de sus e pentru
mine un malum necessarium. La desemn vreau să o aduc
la o perfecţiune oarecare. Asemenea la flaut. Afară de
aceea vreau să ştiu cel puţin a ceti toate limbile europene
(...). Afară de asta voi căuta (cum am zis) să devin între
cei dintăi 3 ai clasei ; dară cel dintîi voi fi la : limba
latină şi greacă, la istorie, la desemn, la franţuzeşte,
între cei dintîi : la germăneşte şi la religiune". 7
„...Şcolarul era un ambiţios, un voluntar, o fire tenace,
hotărît să treacă înaintea colegilor săi, care-1 handica­
pau prin poziţie socială, naţionalitate şi stăpînirea limbei
materne, sublinia Şerban Cioculescu în cadrul mesei ro­
tunde instituite ad-hoc în critica românească la apariţia
în 1940 a monumentalei opere lovinesciene : Titu Maio-
rescu şi, în aceeaşi perioadă, a Însemnărilor zilnice. «Va­
94 lahul» urît de colegii străini şi-a impus, cu o voinţă
dîrză, neînduplecată şi printr-o organizare disciplinară
a muncii, să fie întîiul. In această extraordinară încor­
dare, s-au solubilizat toate elementele depresive ale crizei
de creştere, mult mai puţin intense decît dorinţa unui
fort en theme, de a fi capul promoţiei. Colegiul There-
sianum, al aristocraţiei austriece, a fost primul cîmp de
luptă în care viitorul combatant şi-a pus la încercare
voinţa şi puterea, învingînd, după ce-şi galvanizase întîi
coardele delicate ale sensibilităţii. (...) Nu, zelul său
şcolăresc, departe de a fi temperat, era încordat la ma­
ximum ; în varietatea interesului intelectual pentru litere
şi artele plastice, plăcerea de a cunoaşte era subordonată
dorinţii de a fi mai învăţat decît colegii săi ; plăcerile
vieţii, în şcoală, le dispreţuia pentru că i-ar fi răpit
timpul cultivării, atît de scump celor ambiţioşi, e drept,
suferea de lipsa prieteniei, dar îşi îndepărta colegii prin
simţul superiorităţii proprii, iar farmecul prieteniilor fe­
minine i s-a destăinuit mai tîrziu — primele prietenii de
acest fel îl arată arţăgos, necurtenitor, ca orice adoles­
cent mîndru, care nu vrea să piardă timpul în frivole
convorbiri sau distracţii. — Interesant desigur prin nota­
ţiile crizei de creştere, jurnalul adolescentului este pasio­
nant prin disciplina, care învedera «voinţa de putere»
a adolescentului." 8
Dorind incontestabil primul loc în şcoală, ţel destul
de uşor de atins prin inteligenţă şi perseverenţă, orgolio­
sul tînăr îşi pregătea conştient bătălia pentru un loc
prim în societate.
în învălmăşeala sufletească a anului 1856 decretase
ca scop în viaţă desăvîrşirea şi îndată ce-şi aflase Mecca
unde trebuia să ajungă într-o zi cu orice preţ, furtunile
prinseră a se linişti, iar el a-şi urmări sistematic idealul
formativ prin instrucţie, astfel că odată cu examenul
de maturitate, personalitatea maioresciană era prefigu­
rată.
 Theresianum-ul îi crease destule neajunsuri, dar ele
erau, la drept vorbind, mărunte în comparaţie cu ceea
ce i se oferea.
Avusese şansa de a frecventa una dintre cele mai ves­
tite şcoli europene, Theresianum-ul vienez, fondat în
1746 în fostul castel imperial „Favorit" şi destinat ini­
ţial doar nobilimii.
în perioada şcolarităţii lui Maiorescu, după cum
afirmă Ion Roman 9, Academia Theresiană trăia o epocă
de transiţie în urma revoluţiei de la 1848. Avînd de
înfruntat o situaţie materială dificilă statutele ei se mo­
dificaseră, tot mai numeroşi erau acum elevii-stipendiaţi
proveniţi din familiile nobililor scăpăţaţi, tot mai nume­
roşi erau însă şi fiii de burghezi deveniţi elevii vestitei
şcoli.
Procesul de învăţămînt propriu-zis suferă de asemenea
schimbări, impuse atît de situaţia critică a imperiului,
cît şi de progresul ştiinţei şi al culturii.
N u întîmplător în fruntea academiei se aflau doi pro­
fesori de ştiinţe exacte. Deşi ţinea prelegeri de logică,
psihologie şi morală, directorul Heinrich Demel era un
homo novus, un matematician venit de la Politehnică.
Ajutor de director era profesorul de matematică Lob-
preis.
Deşi dispreţuia, se pare total justificat, spiritul cazon
al lui Demel, totuşi elevul Maiorescu îi dedică o lucrare
de specialitate, Măsura înălţimii prin barometru, publi­
cată apoi în româneşte la 22 august 1859, la Bucureşîi,
în revista condusă de doctorul Iuliu Barasch „Isis sau
natura, jurnal pentru răspîndirea ştiinţei naturale şi
exacte", demonstraţie susţinută prin complicate formule
algebrice.
Ca şi Kleist, Maiorescu urmăreşte interesat dezvol­
tarea ştiinţei, convins că trăieşte într-un veac în care
nu se mai poate trage o linie de demarcaţie totală între
96 ştiinţele umanistice şi ştiinţele pozitive. Istoria filozofiei
româneşti semnalează, citind în acest sens pe Anton
Dumitriu, că printre contribuţiile maioresciene în do­
meniul logicei ca raportul dintre limbă şi gîndire, teoria
noţiunilor, clasificarea judecăţilor, valoarea silogismu­
lui, de cea mai mare importanţă este aceea privind
natura axiomelor geometriei: „Ideile acestea provoacă
uimirea cititorului de astăzi ou atît mai mult cu cît
Maiorescu nu era matematician. Concepţia sa profundă
şi subtilă despre natura axiomelor ca fiind definiţii va
apărea mai tîrziu la celebrul matematician francez
H. Poincare : La Science et L’Hypotbese, Paris, 1902.
Ideea sa că adevărul geometric «provine din posibili­
tatea de a-1 construi efectiv» va fi în centrul teoriei
logicianului francez E. Goblot, după care «a demonstra
înseamnă a construi» (Trăite de logique, Paris 1918)“ 10
H otărîţ să-şi cultive spiritul, Titu Maiorescu încetase
de mult să vadă în pregătirea şcolară o obligaţie.
Este drept că suporta din ce în ce mai greu atmosfera
internatului, dar voinţa lui trebuia să fie mai presus de
orice încercare : „De-aş putea să mai rabd 7 luni pînă
ies din această închisoare. Nu fac vizite nimănui ; de
cînd tata este singur aici, «nutrirea» (se exprima el dur
referindu-se la mesele duminicale, cînd tatăl şi fiul se
întîlneau în afara Academiei — n.n.), oricum rară —
mă plictiseşte peste măsură. în rest mă ocup mereu, me­
reu cu logica ; prelucrez acum sistemul lui Herbart, poate
voi izbuti cîndva să-ţi ofer o surpriză în sensul acesta
— îi scria el Emiliei la Braşov la 10 decembrie 1857, cu
vădite intenţii de a re-crea cunoştinţele primite în pro­
cesul de învăţămînt. — „Tocmai am terminat la şcoală
astronomia. Totul mi-e limpede acum, nădăjduiesc să
găsim timp, în vacanţa ce vine, să ne apucăm amîndoi
de ea. (Prilej ivit, după marea împăcare din septem­
brie 1858, and, la 3 dimineaţa, vor coborî în curte pen­
tru a observa pe Orion, Sirius, Pleiadele, Aldebaran —
pentru ca, în decorul de vis al Braşovului, Orion să li se 97
 arate deasupra Tîmpei, în timp ce spre orizont, „la
dreapta Ursei-mari se vedea la ora 4 Cometa, care între
orele 7—9 seara se vede cu 90° mai la stîngaa.) Apro-
pos — continuă el — cum stai cu latina ? Dar pentru
că tocmai vorbeam de astronomie, să-ţi comunic ceva de
tot uluitor. La Leipzig a apărut broşura unui teolog,
dr. Schoeffler, intitulată Biblia nu minte, unde pentru a
fi menţinut prestigiul bătrînului Moise şi al noţiunilor
sale puerile despre creaţie şi ordinea lumii, Copernic e în­
făţişat drept cel mai mare mincinos şi prost şi unde se
pretinde, de pildă, că pămîntul stă pe loc, soarele şi
luna doar se rotesc în jurul lui etc. — Asta în secolul
nostru !“ 11
Incandescenta fază literară trecuse. Efuziunea generată
de lecturi literare ceda pasul gîndirii riguros exacte, pre­
gătită în parte, în afara procesului şcolar, chiar de unele
dintre operele citite : „fervoarea pentru Lessing la un
tînăr de 15 ani este semnificativă. Raţionalismul lui,
relativismul cu care privea Lessing datele metafizice
însemnau încă de pe atunci tot atîtea afinităţi cu spiri­
tul lui Maiorescu" — observa Ovidiu Papadima, în teza
sa asupra pozitivismului maiorescian.12
Programa şcolară a Theresianum-ului tindea la for­
marea acelui homo novus cerut de evoluţia istorică a
societăţii, în acelaşi timp tradiţia acestei instituţii supe­
rioare de învăţămînt impunea cizelarea unei personalităţi
armonioase. Umanistica, artele, ştiinţele pozitive erau
predate în Academia Theresiană de profesori renumiţi
ai şcoalei germane.
Cu precocitatea lui nedesminţită, Titu Maiorescu îşi
formulase la 16 ani ca ideal desăvîrşirea de sine. Cum
ar fi putut să nu sesizeze că Academia Theresiană putea
fi transformată de el în instrumentul de realizare a am­
biţiosului sau proiect ?
Avea de înfruntat obtuzitatea unor cadre didactice, e
98 drept, dar nu cei cîţiva piarişti defineau climatul de
erudiţie al Theresianum-ului, ci acei excelenţi profesori,
cărora cu certa lui intuiţie critică le recunoştea şi vocaţia
pedagogică şi superioritatea intelectuală.
Pe de altă parte, dacă urca atît de sigur pe podium-ul
premianţilor era tocmai pentru că remarcabilii peda­
gogi îi recunoşteau nu doar strădaniile, nu doar meritele
la învăţătură, dar chiar vocaţia lui intelectuală, cert
semn de distincţie între ceilalţi elevi.
Printr-o selecţie severă a corpului didactic, lucidul elev
se îndrepta doar către acei dascăli cu care îşi găsea afi­
nităţi. Astfel profesorul de limba latină, dr. Anton
Goebel, îi apare ca „un critic rece, care aproape te înde­
părtează, dar un învăţat admirabil de pătrunzător". Pro­
fesorului Lang îi datorează aplecarea asupra frumuseţii
operelor clasice şi descoperirea lui Demostene, după cum
probabil mai buna cunoaştere a lui Schiller se datoreşte
şi prezenţei în Academie a lui Karl Tomaschek, autor
al unui studiu asupra dramei Wallenstein şi al lucrării
premiate de Academia de Ştiinţe : Schiller in seinem Ver-
haeltniss zur Wissenschaft.
Un mare rol l-a jucat în formaţia sa şi atitudinea
amabilă pe care profesorii o adoptau faţă de elevii do­
taţi, tratîndu-i cu un fel de egalitate, ceea ce însemna
pentru discipoli o măgulitoare recunoaştere. Asemenea
relaţii pare să fi avut cu Iosef Zhismann, profesorul de
limbi clasice, istorie şi geografie, specialist în istoria bise­
ricii orientale. Acesta, „un op care pertratează istoria
imperiului bizantin" (Ion Roman vorbeşte despre o carte
a lui Zhismann, apărută în 1858, avînd ca temă nego­
cierile de unire dintre biserica orientală şi biserica oc­
cidentală — n.n.), avînd nevoie de o informaţie ce se
găsea doar într-o lucrare a patriarhului Ierusalimului
Nectarius : Confutatio imperii papae in Ecclesiam, pe
care nu o avea la îndemînă, dar despre care ştia pro­
babil că a fost reeditată în greceşte, la Iaşi, în 1682, se
adresează elevului român Maiorescu13. Mîndru de a fi 99
 fost consultat şi de asemenea pentru ca putea proba
gradul de cultura al neamului său, Titu Maiorescu se
adresează lui Timotei Cipariu, rubedenie din partea ta­
tălui. Astfel, ori Timotei Cipariu, ori un alt canonic,
aflat în preajma acestuia, Vasile Puianu, îi pun la în-
demînă datele cerute, fapt pentru care îi mulţumeşte, la
1 octombrie 1857, lui Basiliu Puianu „pentru binevoi­
toarea D-Tale conlucrare în cauza documentului pentru
profesorul meu vienez", şi îl roagă a asigura pe D. Ci­
pariu de adînca sa recunoştinţă.
Dar profesorul care avea să joace rolul cel mai im­
portant pentru formaţia sa intelectuală, deschizîndu-i
noi orizonturi, este Hermann Suttner, profesorul de
limba germană, istorie şi propedeutică filosofică. Stimat
şi iubit în Academie, Suttner funcţionase între 1839 şi
1843 la Praga, iar în tinereţe publicase cîteva lucrări de
literatură germană veche.
Atrăgîndu-1 prin cultura sa aleasă, Hermann Suttner
se impune ca unul dintre mentorii iubiţi ai elevului Titu
Maiorescu cucerit şi stăpînit de aici înainte mulţi ani
de importanţa propedeuticei filosofice şi, pentru tot­
deauna, de logică : „Pentru direcţiunea mea ştiinţifică
a fost de cea mai mare însemnătate cunoştinţa cu pri­
virea generală asupra filosofiei şi cu logica, această şti­
inţă atît de extrem de interesantă. Ea m-a adus să năzu­
iesc spre cea mai bună formulare a cugetării, spre o ex­
primare fără greşeli, scurtă, adevărată, spre o ferire de
acele cuvinte umflate şi goale, pe care tinerii sînt aşa
de aplicaţi să le întrebuinţeze ; ea mi-a insuflat întîi
într-adevăr iubirea pentru o direcţie de gîndire de care
niciodată nu mă voi despărţi." 14
în decembrie 1857 făcînd bilanţul anului trecut, con­
semnează ca evenimente deosebite prelucrarea în româ­
neşte a Logicii lui Herbart şi sistematizarea prelegerilor
100 despre logică ale lui Suttner.
 în acelaşi timp anul 1857 instalase în sinea lui, apă­
sător, acel colos de gheaţă, generat de patima reflecţiei
asupra tuturor celor văzute şi mai ales a nevăzutelor :
„S-a infiltrat însă în mine un scepticism deconcertant
— notează el în aceeaşi încercare de definire a anului
1857 — o punere la îndoială a tuturor celor tradiţio­
nale, ba chiar a ideii de Dumnezeu şi de nemurirea sufle­
tului (subl. n.), paralel cu imposibilitatea de a concepe
absolutul. La ce oscilări e supus cugetul meu în această
privinţă ! Cine mă constrînge să admit un Dumnezeu,
care e cu totul de neconceput de raţiunea mea ? Dar în
acelaşi timp mă constrînge să-mi zăpăcesc mintea prin
necesitatea şi totdeodată incomprehensibilitatea a ceea ce
este dat necondiţionat.
In timpul din urmă am citit o poveste cu stafii. Nouă
frămîntare a minţii, nouă îndoieli, nouă imposibilitate
de a pricepe. întîmplarea aşa de deasă a legăturii a
două fenomene despărţite în spaţiu, dar coexistente în
timp, e o realitate. Ce însemnează asta ? Ce e acest som-
nambulism, care-şi bate joc de cea mai puternică şi cea
mai generală dintre puterile pînă acum cunoscute nouă
prin experienţă, gravitaţia ? îndoială, îndoială !
Am cunoscut şi psihologia, ştiinţa despre suflet — ce
este sufletul ? Deslegaţi-mi întrebarea şi apoi vo rb iţi;
dar cine o desleagă !? Această uriaşă problemă metafi­
zică !“ 15
Sînt aici, în întrebările care continuau să turmenteze
conştiinţa ţînărului, punctele cruciale ale începuturilor
gîndirii sale filosofice.
Nu este lipsit de semnificaţie faptul că aceste întrebări
survin într-un moment de cumpănă — mult mai pro­
fund decît cel al adolescentului marcat de naivitatea
vîrstei, — cînd este din nou violentat de ştirea unei
alte sinucideri: „Miercuri, 2 decemvrie s-a sinucis aici
în Stadtgraben studentul român Martin (Martinovici), e 101
 acum al 2-lea român din Transilvania care încearcă
fapta asta aici. Şi era bogat." 16
Spirit metodic şi prudent, Titu Maiorescu nu se lan­
sează însă în speculaţii filosofice, înainte de a-şi asigura
o bază teoretică, de a-şi limpezi a.b.c.-ul filosofiei, defi­
niţia acestei discipline, obiectul şi părţile ei compo­
nente etc. Nevoia lui de sistematizare, simţul lui meto­
dic vor fi satisfăcute de doctrina exactă şi de o clari­
tate deslvîrşită în expunere a filosofului şi pedagogului
Johann Friederich Herbart (1776—1481). O recunoaşte
singur în Einiges philosophische (...) : „M-a interesat
Herbart în ce priveşte studiul teoretic al filosofiei".17
Această atracţie legitimă structurii intime a tînărului
Maiorescu pentru „concepţia lucidă, realistă şi totuşi
pătrunsă de un cuceritor spirit de umanitate", cum ca­
racterizează Mircea Florian herbartianismul, îl va con­
duce în definirea obiectului filosofiei şi către logica for­
mală.
Dar în ciuda faptului că socotea psihologia drept cea
mai imporţantă parte a filosofiei, înaintea logicii şi a es­
teticii, Herbart nu-i va putea răspunde, aşa cum am
mai menţionat, la întrebarea primordială a psihologiei :
ce este sufletul ?
Faptul că Titu Maiorescu nu primeşte explicaţiile me­
caniciste ale lui Herbart, privitoare la viaţa psihică, do­
vedeşte că el avea de timpuriu şi alte noţiuni şi lecturi
filosofice, în stare să-l oprească de la comiterea unei
asemenea erori.
Gîndirea în formare a tînărului Maiorescu avea să se
lovească peste doi ani şi de o altă interpretare de-a drep­
tul abracadabrantă dată vieţii psihice de data aceasta,
de un psihiatru, Karl Wilhelm Jdeler.
Interesant este comentariul profesorului Ovidiu Papa-
dima la însemnarea lui Maiorescu din 11 martie 1859 :
„Mai cetii Biographien Wahnsinniger..." — „Karl Jdeler
102 fusese medic psihiatru şi director al secţiei de bolnavi
nervoşi a Spitalului Central din Berlin, — precizează
Ovidiu Papadima. (...) Opera lui era destul de învechită
şi n-ar fi ajuns în raza de interes a tînărului, dacă n-ar
fi fost el înclinat într-acolo. Jdeler considera bolile ner­
voase ca izbucniri excesive ale pasiunilor, prin deran­
jarea mecanismului psihic uman — şi ca atare trebuind
a fi lecuite prin mijloace de constrîngere fizică." 18
Oare nu aici se află sorgintea întrebărilor lui Maio-
rescu asupra pasiunilor, pe care ca psiholog nu şi le
putea explica ?
Dar consecvent acestor preocupări, Tiîu Maiorescu
avea să ajungă peste cîţiva ani la concluzia că „sufle­
tul trebuie considerat ca o funcţie fiziologică a trupului,
anume a sistemului nervos". Este un punct de plecare
diferenţiat de cel al lui Herbart.
Dincolo de orice discuţii comportate de influenţa her-
bartiană asupra lui Maiorescu, cert este însă că prima
fază a gîndirii lui filosofice este dominată de acest,
filozof german, descoperit lui de către Hermann Suttner.
Fazei herbartiene îi subscriu rînd pe rînd : Ein Frag­
ment aus meiner Jugend (1858), Das Verhaltnis (Relaţia)
(1859) , Einiges philosophische in gemeinfasslicker Form
(1860) , parţial La Relation. Essai d’un nouveau fonde-
ment de la philosophie (1861), Uber des Herbartianers
G. Cornelius teleologische Grundgedanken (1862), studii
dintre care se desprinde, ca o sinteză a gîndirii filosofice
a lui Titu Maiorescu la această dată, Einiges philosophi­
sche in gemeinfasslicker Form, în acelaşi timp lucrarea
lui cea mai elaborată, o scînteietoare mostră a stilului
oral maiorescian, împlinit mai tîrziu de Discursurile
parlamentare.
Totodată în decembrie 1857, nota printre preocupările
de căpetenie, alături de prelucrarea Introducerii în filo-
sofie a lui Herbart, lecturile din Goethe, Platen, Schiller
şi Herder. 103
 Drumul către înţelegerea lui Goethe nu fusese uşor,
iniţial el încerca chiar repulsie intelectuală faţă de mo­
numentalitatea personalităţii goetheene, contemporană
secolului, încă vie în memoria afectivă a societăţii ca
prezenţă omenească. O biografie pe care o citise la
începutul anului îi crease o impresie neplăcută faţă de
om, ceea ce face ca „toate vorbele frumoase din opurile
sale“ să îi apară ca o ironie, şi să-l ducă la izolarea
acestui „copil arţăgos" de oamenii reali ai culturii ger­
mane, de Klopstock, Lessing, Schiller, Herder.
Totuşi setea lui de cunoaştere îl va face să continue
asiduu lecturile din Goethe, ceea ce îi va înlesni treptat
înţelegerea complexă impusă lui de geniul goetheean.
„A fost Goethe uşuratic sau un om moral ? — va
nota în jurnal tîrziu în decembrie 1872. Ce întrebare ?
Ce ne pasă cu ce fel de ortografie sînt scrise poeziile lui
Anacreon ?“ 19
Dincolo de afinităţile elective cu titanul de la Weimar
pe care şi le descoperă, dincolo de transformarea acestuia
în model şi idol, este sigur că întîlnirea pînă la conto­
pire în plan spiritual cu Goethe îl va duce către idolii
goetheeni, deveniţi apoi constanţe ale spiritualităţii pro­
prii : Herder şi Shakespeare.
„Abia prin cultura pe care i-a revelat-o Herder, şi al
cărei conţinut principal a fost Shakespeare, Goethe a
obţinut un spaţiu pe potrivă pentru a da expresie trăi­
rilor sale primare, a căpătat cutezanţa necesară pentru
a-şi manifesta propria-i natură şi a intrat în posesia unei
orientări culturale corespunzătoare impulsului său vital,
în vreme ce orientarea culturală de pînă atunci se aflase
în contradicţie cu pornirile vitale. De aci înainte, trăirea
culturală şi trăirea primară vor coincide ; geniul poten­
ţial al lui Goethe care sălăşluise mai întîi într-însul în
stare de somnolenţă, apoi năzuise să-şi facă drum, apoi
ieşise la iveală în manifestări izolate, a devenit acum, în
104 sfîrşit, activ.
 Recunoştinţa faţă de Shakespeare, exprimată de Goe-
îhe în cuvîntarea ţinută la Strassburg, este în acelaşi
timp o recunoştinţă faţă de Herder, cel ce-i deschisese
calea spre adevăratul Shakespeare ; omagiul se transfor­
mă într-o confesiune entuziastă :
«Am simţit în modul cel mai viu că existenţa mea
se amplifică la nesfîrşit, totul era pentru mine nou, necu­
noscut, iar lumina neobişnuită îmi îndurera ochii." „Am
făcut un salt în aerul liber şi am simţit pentru prima
dată că aveam mîini şi picioare.»" 20
Marea experienţă goetheană sintetizată de Gundolf
este într-un alt plan decisiva experienţă maioresciană
trăită prin Goethe. Pe lîngă Shakespeare şi Herder,
Goethe îi descoperise încă unul dintre cele mai alese,
dintre rarele exemplare umane, întrupare plenară a no­
ţiunii de prietenie, îi relevase pe Friedrich Schiller.
în acelaşi timp să nu uităm că nici în planul selec­
ţiei scriitorilor, Titu Maiorescu nu mai era copilul din
1854, pradă sfîşietoarei patimi a cititului, cînd devora
orice îi cădea sub ochi, în căutarea adevărului. Acum,
însăşi programa şcolară a Theresianum-ului îi propunea
clasicii, avînd în vîrful piramidei pe Johann Wolfgang
Goethe, iar eminenţii învăţaţi din corpul didactic îi
luminau valorile, purtîndu-1 în zonele rîvnite ale spi­
ritualităţii umane, de unde se întorcea mai pregătit pen­
tru drumul ales.
Dacă Shakespeare este pentru el însuşi clasicitatea,
iar în Schiller îl atrage în plan ideatic teoreticianul,
corespondentul convingerilor sale estetice, Wieland, Les-
sing, Humboldt şi Herder sînt puntea lui de legătură cu
iluminismul, călăuza pe calea căutărilor sale umani­
tariste. 21
Departe de patrie, dar nu străin de ea, Titu Maio­
rescu s-a dovedit cu atît mai receptiv la cuvîntul lui
Lessing şi Herder despre arta naţională, despre estetica
realistă. Nici teoriile lui Herder asupra rolului culturii 105
 în istorie şi a sensului activ al culturii, a cărei sferă
vastă cuprindea limba, ştiinţa, arta, familia, religia,
statul nu i-au rămas străine.
Am îndrăzni să spunem că în primul rînd sub influ­
enţa lui Herder misionarismul ancestral transilvănean se
transformă în vocaţia conştientă a îndrumătorului cul­
tural fără a cărui operă şi acţiune, aşa cum o spunea
Tudor Vianu, „ar fi lipsit un factor preţios din dez­
voltarea modernă a literaturii şi culturii noastre". Este
drept însă că aici se află şi rădăcinile poziţiei sale
moderate, consecvent afişată.
Jurnalul studiilor şi corespondenţa sînt surse documen­
tare indispensabile pentru biografia spirituală a tînăru-
lui Maiorescu, cel din 1858. Autoportretul său intelec­
tual de atunci ni s-a transmis însă paradoxal, în pu­
ţinele pagini ale părţii a II-a, de bună seamă singura
interesantă din acest punct de vedere — al unui ro­
mantic roman epistolar Fragment din tinereţea mea,
despre a cărei existenţă şi intrigă sentimentală — dar
fără a putea bănui măcar rolul jucat de Olga Coronini
în formaţia spirituală maioresciană, — ne pusese în
gardă jurnalul.
Deci, însemnările zilnice îşi aveau şi ele eroina lor.
Nimic mai firesc pentru un jurnal de tinereţe decît
tăinuirea primei idile.
Eroina Fragment-\A\n din tinereţea mea, contesa Olga
Coronini, era frumoasă, plină de spirit, „cauze destule
ca să fie răsfăţată prin saloane" 22 şi plină de nazuri,
ceea ce nu îi scapă lucidului ei profesor de desen, în
vîrstă de-abia 16 ani împliniţi.
Şi totuşi ce putea fi mai ameţitor pentru el decît scena
petrecută peste un an, la 28 martie 1857, cînd într-o
zi posomorită de internat fiind anunţat de o ordonanţă
că este căutat de două doamne, se văzu în faţa unei
somptuoase căleşti, oprită la impunătoarea poartă a
106 Theresianum-ului, caleaşcă din care îi zîmbea, întinzîn-
du-i mîna şi cerîndu-şi scuze pentru neaşteptata ei dis­
pariţie din iulie anul trecut, însăşi mîndra şi fermecă­
toarea Olga Coronini ?
Cînd s-a desmeticit, trăsura se pierduse de mult de-a
lungul străzii, iar tînărul ţinea în mîini uluitorul bileţel
din 28 martie 1857 : „M-aţi convertit, Titus ...Abia
acum, mă socotesc vrednică de a fi prietena voastră..." 23
Sufletul inundat de fericire este repede cotropit de
îndoială : „Olga e Olga, spirit, inimă bună ; dar unde
sînt eu şi unde e ea ; local şi chiar spiritual ? De-aş
depune examenele de maturitate, să-mi apuc o viaţă
independentă literară şi filosofică ; şi dacă voi rămîne
tot singur, apoi umblu pînă-mi voi ajunge oarecare
scop patriotic. Şi, după aceea, sînt convins că niciodată
— să-mi scurtez viaţa". 24
Este adevărat că Olga, cu personalitatea ei, cu ca­
priciile, cu ambiţiile de emancipare, cu rangul ei social,
nu era deloc iubita menită să coboare seninul în sufle­
tul bîntuit de furtuni al tînărului. Şi totuţi ea a adus
în viaţa lui germenele intelectual şi polemic care-i în­
tregeşte tinereţea într-un sţil foarte maiorescian.
Cu trecerea anilor, Titu Maiorescu va înţelege din ce
în ce mai mult aceasta, şi Olga, smulsă cu violenţă din
suflet în iulie 1858, va alimenta idealul său secret, acel
„etern feminin" propriu fiinţei lui.
Ne-o spune omul care îşi atinsese într-un ritm mai
mult decît accelerat aspiraţiile intelectuale de tinereţe,
însuşi rectorul Universităţii ieşene, într-o scrisoare din
3/15 aprilie 1864, cînd amintirea Olgăi era extrem de
dureroasă celui însingurat în mijlocul noii sale familii.
Nu avem de altfel nici o certitudine că această epistolă
era scrisă pentru a fi expediată. Mai degrabă ea este
justificarea imperios necesară a sinelui în faţa pustie-
torului sentiment de neîmplinire, dominant, în ciuda
strălucitoarelor aparenţe sociale. 107
 „Jubilee de opt ani nu se sărbătoresc la oamenii mari,
dar cei mici ca mine folosesc aceste date calendaristice
drept pretext pentru a se întoarce într-un anume sens
în trecut" — îi scria el celei pentru totdeauna pierdută.
„La 3 april 1856 v-am văzut pentru întîia oară şi pri­
vesc şi acum cu aceeaşi însufleţire primele d-voastră
trăsături de condei. Timpul care s-a scurs după aceea
a fost pentru mine de o importanţă vitală. în această
perioadă s-au pus bazele sigure ale procesului de crista­
lizare acum de multă vreme încheiat (subl. n.). Elemen­
tul care a exercitat aici influenţa hotărîtoare aţi fost
dumneavoastră. Cu delicata impetuozitate a simpatiei
feminine, dumneavoastră aţi intervenit în formaţia mea
spirituală. Stimulentul viral pe care l-a constituit le­
gătura dintre noi m-a condus către studiul serios, şi
tot ceea ce am dobîndit prin aceasta v-o datorez.
Fireşte, la început m-am purtat într-un chip con­
damnabil. îndată ce îmi arătaţi un pic de căldură, pe
loc deveneam rece şi porneam cu înverşunare la lupta
împotriva dumneavoastră — avînd drept cal de bătaie
aceeaşi temă teoretică.
Aceasta a fost perioada de Sturm und Drang a vieţii
mele în care voi fi fost mai dur decît îmi era îngăduit.
O minte care abia capătă aripi pricepe totul incomplet.
Abia mai tîrziu îi răsare din beznă raza de soare.
Raza de soare a răsărit şi pentru mine şi ori de cîte
ori mă întorc cu gîndul înapoi, regret de a mă fi des­
părţit cu atîta duritate de dumneavoastră. De aceea,
de trei ani încoace caut să vă dau un semn de viaţă
din parte-mi şi să vă arăt că privesc cu profund res­
pect şi remuşcare îndărăt la aceea care a sădit binele în
mine. O asemenea încercare sînt şi rîndurile de faţă. Să
mă înţelegeţi bine. Eu personal sînt acum fericit — şi
o voi repeta pînă atunci cînd voi fi sigur că va ajunge
108 la cunoştinţa dumneavoastră — un cuvînt mare rostit
în deplină conştiinţă. Personal, nu mai aştept, aşadar,
nimic şi de nicăieri..." 25
Pe eroina Fragment-\Ao\ din tinereţea, mea (Ein Frag­
ment aus meiner Jugend), Titu Maiorescu a cunoscut-o
în aprilie 1856 (dată consemnată în jurnal), cînd a
păşit în palatul contelui Coronini-Cronberg, ca pro­
fesor de desen al fiicei sale Olga, cam de aceeaşi vîrstă
cu el, şi al lui Alfred, fratele cel mic, un băieţel de
7 ani.
Talentul lui Titu Maiorescu la desen era remarcabil,
chiar dacă ne bazăm în afirmaţia noastră doar pe schi­
ţele trasate în fugă pe numeroase pagini de jurnal,
scrisori, notiţe aflate astăzi printre manuscrisele maio-
resciene. Şi chiar dacă ar fi să facem o legătură directă
între noua calitate (obţinută doar cu o zi înainte) a
elevului Titu Maiorescu şi cererea pe care i-o adre­
sează profesorul de la Theresianum de a executa un
„cap de studiu" pentru a fi expus pro aeterna memoria
în sala de festivităţi a gimnaziului, fapt care îl încîntă
şi îl umple de mîndrie naţională, întrucît el, un român,
a fost găsit demn de această onoare, totuşi recunoaşte­
rea înzestrării lui artistice şi în acest domeniu este mai
presus de tăgadă.
Dar în acelaşi timp situaţia umilitoare de preceptor
într-o casă aristocrată şi mai ales în casa generalului
Johann Baptist Alexis, conte de Coronini-Cronberg, fost
educator, în 1836, al prinţului Franz-Joseph iar la vre­
mea aceea comandant suprem al trupelor austriace din
Principatele Române (între 26 iunie 1854 şi 5 august
1856), explică pe deplin reţinerea şi chiar antipatia faţă
de noii săi elevi, pe care la rîndul său încearcă să-i umi­
lească, înfrîngîndu-le trufia, luîndu-i în rîs la toată
vorba „pentru ca nu cumva să gîndească «nemţiî» că
m-am speriat de (acel) «conte» (von) al lor" — cum
notează în jurnal la 13 mai 1856. 109
 Dar inteligenta şi vioaia Olga va reuşi să înlăture
primele bariere, fără însă a anula mîndria tînărului
Maiorescu, mereu în stare de alertă, gata de a nu se
lăsa îngenuncheat.
Cum s-a născut Fragment-ul din tinereţea mea ? S-ar
părea că tot la iniţiativa Olgăi, după cum reiese dintr-o
scrisoare adresată de Titu Maiorescu Emiliei în decem­
brie 1856.
„Să ne întoarcem la Olga : pe ea n-o pot numi nici
uşuratică, nici altfel, pentru că nu cunosc complicaţiile
finale, sînt tot atît de pasiv la întreaga istorie din
urmă ca oricare altul. Că abandonez, după ce am fost
provocat în felul acesta prin scrisorile ei (subl. n.), este
explicabil, nu prea ştiu pe cineva care n-ar fi făcut-o,
cu atît mai mult cu cîţ pe atunci îmi era indiferent
chiar dacă se întîmpla tot ce putea fi mai rău. — Orice
ar fi, acest episod din viaţă, din care acuma ies, nu-1
voi uita niciodată, cu atît mai mult cu cît mi-a răs­
colit toate gîndurile şi simţirile, în fine, acum pe de­
plin limpezite; alăturat se află poeziile lu Aurelius
(pseudonimul lui Titu — n.n.)...“ Să nu uităm că printre
aceste poezii, multe erau închinate Olgăi. Dealtfel epi­
sodul anului 1856 se va repeta în 1857 şi apoi în 1858,
deşi familia, mai ales contesa-mama, se pare a fi fost
tare nemulţumită de făţişele manifestări de simpatie
ale fiicei sale pentru prietenul în care recunoştea, orice
s-ar zice, un spirit superior.
Era în februarie 1858, în plină criză provocată de
solitudine, cînd monotonia vieţii de internat îi este din
nou risipită de o apariţie, la fel de surprinzătoare, şi la
fel de dorită, ca aceea din 28 martie 1857.
11 februarie 1858. „E totuşi ciudat că în orice si­
tuaţie din viaţa mea, tocmai atunci cînd amorţeam în-
tr-un fel de toropeală am primit o nouă întărire pen­
tru viaţă. Imediat după ce terminasem orele de şcoală
110 fui chemat de portar — trăsura era acolo. Olga vorbi
cu mine, îmi ceru să-i comunic în scris opiniile mele
filosofice şi politice, pe adresa : Monsieur Gaston Du-
randal — poste-restante". 27
Astfel se ţese acest crîmpei de juvenil jurnal werth-
erian, o dispută însufleţită între doi adolescenţi inte­
ligenţi, cugetători îndrăzneţi, chiar dacă, între ei, bă­
iatul cu luciditatea şi spiritul lui de observaţie realist
va sesiza curînd deosebirile temperamentale :
„Eu nu ştiu de mă vei ierta, dacă te numesc super­
ficială, dar trebuie să ţi-o spun. Aş vrea să remarc
aceasta dintru bun început, deoarece se simte contrastul
dintre firea mea rigidă şi cumpănită şi temperamentul
d-tale aprins şi nechibzuit, dar cu toată răceala mea,
m-ar întrista, dacă această constatare de deosebire tem­
peramentală ar avea urmări." 28
Pînă la urmă această deosebire temperamentală va fi
fatală idilei lor, ei fiind amîndoi caractere puternice,
vanitoase, hotărîte.
în ciuda ambiţiei lor intelectuale, şi a interesului
documentar al primelor mărturii asupra începuturilor
gîndirii social-politice maioresciene, este clar că Ein
Fragment aus meiner Jugend nu poate fi considerat
drept un studiu de „contribuţii" ştiinţifice, aşa cum se
pare că socoteau cei doi cutezăţori spadasini intelec­
tuali.
Titu Maiorescu era la acea dată un elev care îşi însu­
şise temeinic cunoştinţele primite în Academie, pe drept
preţuit de remarcabilul profesor de filosofie Suttner,
înzestrat totodată cu posibilitatea teoretizării stringent
logice, şi chiar cu capacitatea speculativă cerută de o
disciplină abstractă ca filosofia.
Mai puţin înarmată cu cunoştinţe teoretice sistema­
tizate, Olga Coronini se conturează din aceste scrisori
ca un spirit suplu, o inteligenţă abilă, înclinată spre
speculaţie şi, ceea ce este important, ca simpatizantă a
curentului marxist, care începea să cucerească gîndirea 111
 tineretului intelectual. Să nu uităm că fratele ei Franz
Coronini, la epoca aceea ofiţer în armata austro-ungară,
avînd în jur de 25 de ani, terminase studii de filosofie
şi drept şi era cunoscut ca un simpatizant al socia­
liştilor marxişti şi un partizan al ideilor Revoluţiei
Franceze. 29
Spiritul opoziţionist al Olgăi, chiar dacă nu-1 va clinti
pe Titu Maiorescu din credinţele sale, va fi însă fer­
mentul dialogului de idei cerut într-atîtea rînduri de
la colegii de şcoală, care îl dezamăgiseră, obligîndu-1 la
retragerea în soliloc.
Fragment-ul din tinereţea mea îşi are totuşi impor­
tanţa lui, de primă manifestare teoretică a lui Titu
Maiorescu. Cîteva idei ale începuturilor gîndirii lui
filosofice se regăsesc aici.
Este vorba mai întîi despre opţiunea lui pentru lo­
gica formală, „condiţia sine qua non pentru studiul
filozofiei".
„Logica pe care d-ta aici o concepi fals — îi scrie
el Olgăi —, este ştiinţa care se naşte prin simpla prelu­
crare a noţiunilor ca noţiuni (care aşadar nu se opreşte
la conţinutul noţiunilor, ci are în grijă numai folosirea
pe cît se poate mai corectă a lor şi a formei). Ea se
raportează la filozofia propriu-zisă ca şi celelalte ştiinţe,
ca şi algebra la matematică în general." 30
Dacă vrei să atribui logicei o însemnătate exclusivă,
dacă faci din ea un scop, — îi atrage el atenţia, atunci
în tot cazul devii p ed an t; a cădea însă în extremă este
şi mai rău.
Recunoscîndu-şi drept maeştri pe acest tărîm pe Her-
bart, Trendelenburg şi Drobisch, Titu Maiorescu con­
stată totodată deficienţele manualelor şcolare şi se oferă
să-i închine Olgăi o schiţă de logică, care, spunea el la
16 februarie 1858, ar putea fi gata cam în două luni
112 — două luni şi jumătate.
 Cum se va convinge curînd, nu era Olga Coronini
cugetul metodic înclinat spre logică, dar proiectul ma­
nualului, odată încolţit, nu va fi abandonat.
Este de remarcat că în scrisorile către Olga, Titu
Maiorescu nu se mărgineşte la enunţarea obiectului lo­
gicei, ci, deşi încă sumar, va trece la discutarea teoriei
noţiunilor, la corelarea şi disocierea noţiunilor logicii
formale, a aserţiunilor sofiştilor Protagoras şi Gorgias
cu modul de înţelegere kantian al acestora. Tot la Kant
va recurge şi în combaterea idealismului subiectiv al
lui Fichte, chestiune pe care o va relua pe larg în
studiul despre Relaţie, dar explicaţia rămîne herbar-
tiană.
Feferindu-se apoi la obiectul filosofiei, combate cu
argumente şi cu o remarcabilă ţinută intelectuală defi­
niţia dată filosofiei de Cicero : „Philosophia est stu­
diam sapientiae, sapientia vero est scientia rerum hu-
manorum atque divinarum", definiţie adoptată de Olga,
care, plecînd de la Cicero, numea filosofia ştiinţa ra­
ţiunii ; arătînd cît de goală de conţinut este această
definiţie, el opta pentru o definiţie şi deducere a părţi­
lor filosofiei herbertiane : „Dar atunci cu ce se ocupă
filosofia propriu-zisă, aşa cum îţi place d-tale s-o nu­
meşti ? — se întreabă el în scrisoarea din 1 mai 1858. —
Ce face psihologia ? Se ocupă cu noţiunea sufletului.
Ce face teologia raţională ? Se ocupă cu noţiunea de
Dumnezeu. Ce face filosofia morală ? Se ocupă cu no­
ţiunea binelui moral. Dar estetica specială ? Noţiunea
frumosului. Şi aşa mai departe. Cred, că acum sîntem
convinşi că toată filosofia esţe o prelucrare a noţiu­
nilor." 31
Obiectul filosofiei şi al disciplinelor sale va fi apro­
fundat atît în disertaţia Relaţia, cît şi în prelegerile
reunite în Consideraţii filosofice pe înţelesul tuturor.
într-o polemică viu colorată cu exemple, pe care le
deţinea desigur de la explicaţiile lui Suttner, Titu Ma- 113
 iorescu, ca şi Olga de altfel, recurge la personalităţi
filosofice cu care îşi arată pe rînd consensul ori de­
zacordul. Astfel în dezbaterea lor sînt amintiţi Leibniz,
Spinoza, Descartes, Fichte, Voltaire şi alte nume proe­
minente ale filosofici.
Aci apare pentru prima oară formulată — înainte de
a-1 citi pe Feuerbach — concepţia antropologică a lui
Titu Maiorescu ; de pe acum, el consideră că „putem să
concepem sufletul numai în tovărăşia cu corpul", com-
bătîndu-1 pe Mendelssohn pentru ideile mistice din „Fai-
don sau despre nemurirea sufletului".
„Şi eu, din partea mea, trebuie să mărturisesc că în
această privinţă m-am schimbat complet, în comparaţie
cu perioada gîndurilor mele nocturne (referire directă
la stările de anxietate trăite, determinate de izolare
şi de spectrul morţii — n.n.). Atunci gîndul la distrugere
îmi producea într-adevăr frica. Acum mi-ar fi teamă
de o nemurire dezolantă. Adevărata existenţă a gîndi-
torului constă numai în luptă, în încordare. Deplina
conştiinţă spirituală a unui suflet nemuritor fără sfor­
ţare, în lenevie, este insuportabilă." 32
Găsim aici, la ieşirea din criza religioasă, sublimat
conceptul său de personalitate, singurul în stare de a-i
deştepţa voinţa de acţiune, nu pentru el, ca om, în
scop egoist, ci pentru umanitatea căruia fiecare indi­
vid îi este dator cu o existenţă constructivă, cu ceea ce
lasă după el, după dispariţia fiinţei sale muritoare, a
corpului şi sufletului. Idee reluată şi explicit formu­
lată în Einiges psihosophische... Este vorba de fasci­
naţia pentru acel nume etern, ţelul moral de care se
agăţa în momentul incerţitudinilor, este aici explica­
ţia, chiar obsesia pe care o constituia pentru el ideea
de divinitate şi de nemurire.
O dispută vie se angajează între Olga Coronini şi
Titu Maiorescu pe tărîmul ideilor politice şi sociale
114 ale epocii de după stingerea focului revoluţiei de la
1848 în ţările Europei, a focului, dar nu şi a ideilor
revoluţionare.
Disputa e deschisă, după cîte se pare, tot de Olga,
în jurul lui Felice Orsini, revoluţionarul italian de la
1848, executat la Paris la 13 marţie 1858 (după o
perioadă de activitate în emigraţie la Londra, alături de
G. Mazzini), în urma săvîrşirii unui atentat nereuşit
asupra lui Napoleon al III-lea. Scrisoarea Olgăi ne
lipseşte, dar la 17 februarie 1858 Titu Maiorescu ră­
bufneşte, lovit în juvenilul său orgoliu bărbătesc : „Or­
sini, mereu Orsini ! înseamnă deci că femeile au o ima­
ginaţie atît de vie ; pe scu rt: un asasin care descinde
dintr-o veche şi binevăzură familie, tînăr încă şi fru­
mos, zugrăvit în culori poetice." 33
Este clar că dintru bun început îl irita aura de erou
atribuită lui Felice Orsini. în continuare însă discuţia
alunecă asupra conceptului de revoluţie.
Faţă de îmbrăţişarea nelimitată a ideilor Revoluţiei
Franceze şi a revoluţiei de la 1848 de către Olga, Titu
Maiorescu ripostează :
„O revoluţie cu succes este operă de veacuri. Nici
francezii şi nici germanii nu sînt încă maturizaţi pen­
tru o schimbare a constituţiei."
Pronunţîndu-se total împotriva ideii violenţei şi a
teroarei (pornindu-se de la atentatul împotriva lui N a­
poleon al III-lea), în revoluţie, Titu Maiorescu se înscrie
pe calea reformelor constituţionale, recomandînd con­
stituţia engleză şi pe cea a Belgiei, însemnare în drep­
tul căreia, peste ani, va înscrie un homeric: Ha I
H a ! H a l 3*
Combate apoi ideile prerevoluţionare care au con­
tribuit la declanşarea Revoluţiei Franceze. Revoluţia
„nu putea să aibă rezultate durabile", după părerea lui,
întrucît „era născută din filosofările nici măcar vala­
bile ale lui Voltaire, Rousseau, apoi Marat, Mîrabeau,
Robespierre şi aşa mai departe, filosofări pe care po- 115
 porul nu le putea pătrunde"35, combătînd cu mînie
peste alte cîteva săptăm îni: „modul de a vorbi în
sensul că omul este necondiţionat liber, că el are drep­
turi din clipa în care vine pe lume, el trebuie să fie
hrănit, fiecare să iubească pe aproapele său ca pe sine
însuşi." 36
Aceeaşi neînţelegere pentru momentele cruciale ale
istoriei o dovedeşte şi faţă de Revoluţia de la 1848 şi
de idealurile ei care dădeau glas aspiraţiilor seculare ale
popoarelor pentru libertate şi dreptate socială.
„Dar anul 1848. Cine stă în frunte ! Tineretul spi­
ritual, dar exaltat care tocmai ieşise de pe băncile uni­
versităţii şi visa republici idilice, cu ţigarea în gură şi
cu roza de rendez-vous la butonieră : V. Hugo, Sue,
Lagrange, nebunul Louis Blanc şi aşa mai departe." 37
Ceva, ceva din gîndirea fiului lui Ioan Maiorescu se
va recunoaşte abia în pasajul referitor la Ungaria, cînd
acuză pe Kossuth, desigur tocmai pentru optica greşită
care a dus la dezbinarea forţelor revoluţionare române
şi maghiare (unitate a cărei imperioasă necesitate Kos­
suth a înţeles-o prea tîrziu), elogiindu-1 pe Bem, a cărui
viziune după cum ştim se conjugă cu cea a lui N. Băl-
cescu sau Teleki Laszlo :
„Din cauza anului 1848, nu vreau să mă ating de
Ungaria. Aceasta fu o adevărată nebunie, care însă
pentru un popor a avut atît de funeste urmări. Singur
Bem a fost bărbat. Ceilalţi erau capete exaltare. (...)
însă oamenilor le place să treacă cu cocarde tricolore,
prin faţa femeilor cari le aruncă flori, şi peste noapte
să ajungă generali, cazul lui Gorgey, care de îndată ce
situaţia a devenit critică a capitulat imediat (la Vil-
lagos). Nu, domnişoară, în popor, trebuie să se infil­
treze conştiinţa unei schimbări de constituţie ; tot res­
tul este un tragic joc efemer. A examinat-o poporul,
atunci modificarea e gata ; căci în faţa invincibilităţii
116 naţiei se topeşte ca nimic jocul de păpuşi cu soldaţi
instruiţi. Aceasta este necesitatea imuabilă a istorici
lumii."
Reţinînd coloratura democraîă a poziţiei maiores-
ciene, trebuie să relevăm şi esenţa care se degajă de
aici, dar şi punerea în circulaţie a ideilor umanitare
iluministe, a despotului luminat (nu absolutist, ci con­
stituţional), necesitatea luminării poporului: „Repet
încă o dată : întîi trebuie să fie luminat poporul. Mij­
loacele pentru aceasta sînt diferite ; însă violenţa nu
este un mijloc. Nenorocirea, blestemul întregei omeniri
este numai prostia, apoi superstiţia, prejudecăţile pe
care le datorează originii, şi toate acestea sunt elemente
constitutive ale numărului superior al masei care stîn-
jeneşte orice progres şi care se numeşte «burghezia de­
generată». Cînd luminarea s-a răspîndit, şi cînd toţi
sau cel puţin majoritatea simt necesitatea altei consti­
tuţii, atunci constituţia e gata." 38
La asemenea concluzii, Titu Maiorescu ajunge atît din
spaima sa în faţa soluţiilor radicale, cîţ şi în focul po­
lemicii, deşi aşa cum îi mărturiseşte Olgăi în mai multe
rînduri, inteligenţa ei vie, riposta ei tăioasă îi dădeau
complexe, ceea ce îl scotea din sărite.
Nu o dată în cursul dezbaterilor teoretice după ce
îi aruncă o usturătoare ironie încearcă să o împace :
„Ceea ce ne este comun este năzuinţa spre bine — îi
scrie el la 28 martie 1858. Fireşte nu pot hotărî eu
care dintre noi a apucat calea dreaptă, poate că în
unele lucruri eu merg prea departe, sigur d-ta în multe
ai mers prea departe. (...) O, dacă numai uşurinţa (în
sensul uşurinţei cu care ea se avînta în dezbatere fără
o bază teoreîică) ar fi păcatul tuturor oamenilor !“39
Totuşi în polemică Maiorescu era un spadasin de te­
mut, necruţător faţă de adversar, oricît de apropiat îi
va fi fost el.
Pornind de la fina ironie, abilă şi elegantă, în care
îşi lansează curtenitor replica făcînd speculaţii „logice" 117
 asupra minunatului păr blond al fetei, ori a pălărioarei
ei de pai împodobită cu un trandafir roşu, el devine
mentorul dispus să-şi puie elevul la colţ : „Nu înţeleg
cum se pot naşte la d-t.a asemenea confuzii. Dacă pe
mine mă pricepi atît de pieziş, pe mine care nu scriu
cu înţelesuri adînci şi dacă chiar la principiul atît de
simplu Cogito ergo sum naufragiezi, cum de îndrăzneşti
să te atingi de Spinoza şi Kant ? N-ai face mai bine să
studiezi mai puţin superficial aceste «ştiinţe auxiliare»,
propedeutica filosofică ?“ 40
Olga, deşi cu mai multă stăpînire decît intolerantul
şi în fond copilărosul ei prieten, căruia îi dăduse ne­
numărate dovezi de prietenie şi încredere încălcînd, prin
ieşirea din rezervă impusă tinerelor fete, codul manie­
relor aristocrate, era la rîndul ei o fire orgolioasă, ne-
dispusă la abdicare.
La începutul lunii mai 1858 totuşi ea veni la There-
sianum şi rămaseră în parcul Academiei împreună
aproape o oră. Fata îi mărturisi că pentru ea, el este
singurul „bărbat spiritual", dar totodată îl încredinţă
de ideile-i ostile mediului ei social, conştientă fiind de
pericolul la care se expune prin atitudinea protestatar-
liberală afişată în saloanele frecventate. Plecînd din
Viena, ea îi solicita continuarea corespondenţei.
în momentul despărţirii, Titu Maiorescu îşi dădu
seama de ceea ce Olga însemnase pentru el, precum şi
de pierderea ireparabilă pe care o va resimţi odată cu
plecarea ei.
Cuprins de panică părea gata să-şi mărturisească
adevăratele sentimente : „Vezi, vezi ce desordine pro­
duci d-ta în mintea mea ! Ah, femeile ! Şi dacă n-ai
avea uneori o fire aşa de bună, de darnică, de sfîntă.
Sau d-ta ţii să nu fii cuprinsă între «femei» ? (...)
Te rog, serveşte-te de ochii mei ! Te rog, eu rog rar.
118 Şi mai rar încă mulţumesc, însă d-tale îţi mulţămesc.
Ştii d-ta, Olga ? Pînă astăzi devenisem .un om care
stagnează, un om împietrit, această blestemată logică
mă cristalizase cvarţ dur. N-ai simţit d-ta încă din
ultima mea scrisoare, că acolo numai o morişcă a ra­
ţiunii, morişca îngheţată, îşi tîrăşte penibil roatele ?
Astăzi însă am fost emoţionat, în sfîrşit emoţionat.
Spune dar Olga, eşti ş.a.m.d.
Aşa fuse, — notează Titu Maiorescu în jurnal la
4 mai 1858. Cînd însă a doua zi o mai citii o dată, nu
mai simţii acelaş lucru, fusese numai ceva momentan ;
de aceea am suprimat cele de mai sus.“ 41
Însemnările zilnice ale acelui an nu o mai amintesc,
dar disperarea se instalase în sufletul tînărului şi nu-1
va mai părăsi pînă la plecarea definitivă din Viena,
leagănul spiritualităţii sale.
Şi, totuşi, lucrurile nu s-au oprit aici.
După ce anulează scrisoarea care părea o abjurare
de la propriile credinţe, Titu îi adresează Olgăi o epis­
tolă demnă, decentă, în care lansează acel splendid afo­
rism : „Fii destul de mindră şi compromite-ţi mîn-
dria. (...) în ultimile luni n-am avut timp să fiu va­
nitos — spune el în continuare — şi am pierdut din
mîndria mea, ceea ce nu-i bine ; şi de aci înainte vreau
să fiu mîndru, de vreme ce mi-ai scris aşa — este o
mărturisire; şi am dispoziţie acum pentru asta. Dar
ce se mai încrucişează iar peste bietul meu creier ? Mi
se pare că trebuie să mă ocup încă 20 de ani cu logica,
sau să nu te mai văd pe d-ta“. 42
Neadmiţînd replica, Titu Maiorescu devine impla­
cabil. El care singur recunoştea că modestia îi este cu
totul sţrăină, va avea faţă de Olga atitudinea pe care
o va avea peste ani, în 1909, faţă de Duiliu Zamfirescu.
„Scrisoarea pe care ţi-am scris-o în ultimul timp a fost
poate prea tare — recunoaşte el în una din ultimele
pagini ale Fragment-uhxi din tinereţe, datată 6 mai 119
 1858, dar ea a avut conţinut ştiinţific şi atunci nu
mă gîndesc la amabilităţi. Cu părere de rău, trebuie
să-ţi spun că scrisoarea d-tale nu mi-a făcut o părere
bună despre pregătirea d-tale ştiinţifică. Şi apoi te ţii
mai presus de toate femeile şi bărbaţii din mediul d-tale.
Pe ce te înremeiezi ? Crezi că nu-i nimeni altul care
să fie tot atît de spiritual ca d-ta ? Vrei să găseşti spi­
ritul în conversaţii de salon, să-l măsori cu totul ? A
recunoaşte şi altora spirit, este un semn de distincţie ;
această distincţie îţi lipseşte. Cine bravează în saloane
cu spiritul său, se bucură cel mai puţin de spirit" (...)
„O, acesta nu mă cunoaşte, exclami iarăşi. Te rog, te
rog ; pentru acea însuşire d-ta vei fi găsit desigur un
cuvînt frumos şi sunător, dar totuşi rămîne suficienţă
dacă stai şi te gîndeşti liniştită asupra acestor lucruri.
Oricît vei fi înlocuit «vanitatea» cu «mîndria», oricît
m-ai fi numit pe mine «absolutist admirator al despotis­
mului» în loc de «moderat» (din nou surprinzătoare
putere de autocunoaştere a lui T. Maiorescu — n.n.) şi
aşa mai departe, te complaci, în general, în situaţii ex­
treme şi tot atît nu cunoşti propria d-tale poziţie.
«Scientia obiter hausta ducit ad stultitiam» (Ştiinţa
repede însuşită duce la prostie — n.n.) — spune un
dicton din propria mea latină, dicton pe care l-am
formulat observîndu-mă pe mine însumi." 43
Zarurile fuseseră aruncate şi nimic nu mai putea fi
schimbat. în 8 mai 1858, Titu Maiorescu scrie una din­
tre cele mai frumoase epistole către steaua tinereţii sale,
ce se depărta pe totdeauna, căutîndu-şi însă, în numele
robusteţei sale sufleteşti, noi resurse de a trece mo­
mentul greu.
Acum nu mai avea de ce să-şi tăinuiască sentimen­
tele. Mărturisirea este gravă şi sinceră. Nu sînt decît
doi oameni pe lume pe care îi stimează. Unul este sora
lui, Emilia, ca şi el depozitara unor resurse vitale moş­
120 tenite de la străbunii lor : .Fii încredinţată că atunci cînd
doi Maioreşti se strâduie împreună pentru ceva, va ieşi
ceva vrednic". (...) (Aici elogiul Emiliei avea evident
scopul premeditat de a biciui orgoliul Olgăi.)
„Cealaltă fiinţă pe care o stimez, dar ce te inte­
resează ? Nu este vorba de un bărbat, nu. Cu părere
de rău am observat la aceştia o pornire spre grosolănie
şi ordinar, chiar în legătură cu lumea feminină, şi
această pornire pe mine m-a speriat încă de mult.
Această atitudine rezervată o datoresc surorii mele ; de
aici şi amabilitatea m e a; — altfel nu pot fi. îmi
repugnă să dau cuiva sau să aud că i se dă atribute de
animale, cu atît mai mult din gură de femeie. Poate-i
ridicol; de-ar fi însă numai ridicol, în ce mă priveşte !“
Idila adolescentină se derulează în timpul marilor
clarificări ale lui Titu Maiorescu asupra personalităţii
titanului de la Weimar, iar în această perioadă catehis­
mul maiorescian îl constituie Afinităţile elective, eroina
obsedantă fiind Otilia.
Dintre cugetările desprinse de el din jurnalul Otiliei,
una prinde evidente contururi: „întîlnirea cu femeile
în societate este elementul bunelor moravuri" ; însem­
narea poartă data de 9 aprilie 1858.
Olga dispăruse din viaţa lui. Societatea feminină era
singura care putea să-i întregească aspiraţia către duio­
şie, sensibilitate, tandreţe. Dar, se convinsese rînărul
Maiorescu, femeile erau uşuratice, superficiale, ele tre­
buiesc ridicate la înţelegerea vieţii sociale prin cultură,
prin studiul sistematic. Doar aşa ar putea deveni un
element motor în familie, în societate.
Moralistul se avînta iar în ţara fanteziei lui.
în toamna lui 1858 se afla ca student la Berlin. Una
dintre primele sale acţiuni fu ţinerea unor prelegeri de
psihologie pentru doamne în Institutul Dr. Reyer, pre­
cum şi la şcoala privată „a demoazelelor Iacobi". Pro­
fesorul onorific era audiat în primul institut de 4 şcolă­
riţe, în al doilea de 7. 121
 Cu elevele sale el va încerca discuţii filosofice pe
cele mai diverse teme teoretice, consemnate parte în
caietul de Încercări literare.
Spiritul graţios şi incisiv al Olgăi era însă de ne­
înlocuit. Amintirea ei dureroasă lasă rînduri de melan­
colie senină pe albumul uşuraticei Henriette Garthe, la
18 decembrie 1858 :
„O scufundare în zile apuse, chemarea amintirii din
trecut, retrăirea cu bucurie a bucuriilor de care am avut
parte deseori, bucuria unor suferinţe depăşite revita-
lizează atunci golul sufletului cu o prietenoasă nostal­
gie care creşte pînă la exces, iar această copleşitoare re­
vărsare se întruchipează în micuţa lacrimă — şi sîn-
tem salvaţi, sufletul s-a refăcut, e ca nou, un nou far­
mec învăluie lumea şi acţionăm din nou asupra ei.“ 45
Titu Maiorescu îşi asumase totuşi o misiune etică ob­
ştească şi era gata să încerce totul pentru ca să-şi ducă
opera la bun sfîrşit. Avea să găsească misionarele ?
Vorbindu-le de morală ca despre o virtute originală,
el combătea morala creştină punînd în faţa elevelor sale
idealuri sociale : „Sarcina de căpetenie a omului este
fericirea omenirii — scria el în martie 1859 pe albumul
Clarei Stutzius. Fericirea înseamnă armonie, armonia cu
totul obiectivă între om şi omenire. Ea trebuie să fie
însă dintru început menţinută în această viaţă a omu­
lui. Ne dăm seama de ea cu ajutorul ştiinţei, al filosofiei
şi prin reprezentarea ei cu ajutorul poeziei. Iată de ce
filosofia şi poezia trebuie să fie la temelia umanităţii,
a fiecărei familii, a educaţiei şi cu precădere a educa­
torilor. Cu alte cuvinte femeile trebuie să primească o
cultură cu adevărat ştiinţifică şi universală. Afirmaţia
aceasta întemeiată pe principiul armoniei — şi destul
de importantă pentru a însemna o sarcină pentru în­
treaga viaţă — nu poate avea valabilitatea decît, mai
întîi, cu consensul prealabil al femeilor. Ar putea oare
122 cineva, care şi el şi-a pus aceeaşi întrebare să aibă şi
 consensul d-voastră ?“ 46 — se întreba tendenţios con­
ferenţiarul Titus Livius Maiorescu.
Aceste idei vor fi reluate aproape ad litteram în
Emiges philosopbische... unde el, cel care se arătase
preocupat faţă de Olga de dezvoltarea „ştiinţelor de
popularizare" şi de pionierii acestui curent, oameni ca
„Diesterweg, Virchow, Moleschott şi alţii (...) atît de
pcfioşi regimurilor pentru că ei luminează poporul", con-
jtiqţţă încercarea de a-şi fundamenta pozitivist etica.
Rplul femeii, spune în esenţă tînărul Maiorescu, este
4e cea mai mare importanţă socială, dat fiind respon­
sabilităţile ei, în cămin şi în familie, de educare a ti­
nerelor generaţii cărora trebuie să le insufle principii
umanitare, dragostea faţă de semenii lor. Această edu­
caţie trebuie să fie însă ştiinţifică şi nu religioasă, ceea
,ce obligă femeile la un grad ridicat de cultură. De aceea
în educarea în spirit ştiinţific a femeii vede el chestiu­
nea fundamentală a emancipării.
Emanciparea femeii se înscrie astfel printre tezele
-radicale formulate de Maiorescu în prima fază a gîndirii
sale filosofice.
H otărît ca întotdeauna să dea viaţă teoriilor sale,
Titu Maiorescu se pregătea concomitent să-şi înceapă
.opera spre care se simţea chemat. El dădea o atenţie
deosebită studiilor şi chiar atestatelor de studii, menite
să-i consfinţească poziţia socială.
•în acest sens năzuia şi după liniştea căminului fami­
lial, garanţie a activităţii sociale menite să o desfăşoare
pe mai multe planuri.
Atmosfera căminului visat i se va părea curînd a
sălăşlui în familia numeroasă a consilierului juridic
•Kremnitz, în care intră în ianuarie 1859 ca meditator
.de limba franceză. Oscilînd între frumoasa dar prea tî-
,năra sa elevă Helene (de 15 ani) şi între fata cea mai
anare (20 de ani), sGlara blondină, mattblasse Deutsche 123
 (germană de o paloare mată), cam trecură de anii învă-
ţăturei şi de aceea, „cînd lucrează, făcînd multe greşeli",
el optează totuşi pentru aceasta din urmă.
Comunicînd cu emoţie mamei la 3 noiembrie 1860,
din Berlin, hotărîrea sa de a se căsători, o asigură asupra
calităţilor viitoarei nore, fiind sigur c ă : „D-tale îţi
place spiritul aşezat, atît casnic cîr şi în alte privinţe
dezvoltat al germanelor" 47, pentru ca peste un an, la
4 octombrie 1861 să-i facă un amănunţit inventar al
zestrei, aleasă cu migală şi rafinament de Kremnitz,
zestre care pornea spre Bucureşti : „Te interesează,
mamă dragă, să-ţi descriu această trămitere ? Iacătă
mobilele : pentru odaia cea mare : canapea de plissă
cafenie, două jeţuri şi 6 scaune asemenea, o masă —
toate acestea de mahagoni, două oglinde mari sculptate
şi aurite de minune, jos cu postament de marmoră albă,
perdele albe frumoase şi perdele de rips cafeniu peste
ele ; în fine un policandru şi un covor mare şi două
jeţuri.
Pentru odaia C larei: o canapea de plissă roşie des­
chisă, apoi 9 scaune împletite, o masă înaintea canapelei,
o mescioară de cusut, 2 mese de cărţi — toate de maha-
goniu ; perdele albe, un castel pentru argintării şi o
oglindă tot cu postament de marmoră" etc., etc. 48
Se va mai fi gîndit în aceste „fericite" clipe la Olga
Coronini ?
Oricum Epistolarium-ul păstrează un bileţel, din
12 februarie 1860, către domnişoara contesă Olga Coro-
nini-Cronberg, la castelul părintesc din Gorz (Gorizzia),
Regatul Iliriei. „A sa prietenă Livia T.“, îi trimetea
adresele din Berlin şi din Paris, odată cu speranţa reîn­
noirii legăturilor epistolare şi cu cererea pentru „adresa
ta exactă, ca să-ţi poată parveni cîteva cuvinte de oare­
care importanţă din parte-mi ( ! ?).“ 49
în 1862, Titu Maiorescu se va căsători cu Clara
124 Kremnitz la Bucureşti. O dată menajul pornit la drum,
Clara îşi va asigura o poziţie socială înaltă în noua sa
patrie, ajungînd în cercurile palatului regal al Hohenzol-
lernilor.
Dar criza căsniciei lui Maiorescu se adînceşte. O
criză începută, am putea spune, chiar mai înainte de
căsătorie, atunci cînd Maiorescu însuşi observa „spiritul
aşezat, casnic" al viitoarei sale soţii. Mite Kremnitz
îmbogăţeşte astfel biografia maioresciană cu o pagină
poleită de frivol roman sentimental. în 1886 survine
divorţul, iar în 1887 căsătoria cu Ana Rosetti.
Frecventînd încă înaintea căsătoriei şedinţele Junimii,
avînd vădite preocupări literare, inteligentă şi vioaie,
energică, Ana Rosetti îşi va urmări cu discreţie soţul
în activitatea sa intelectuală, rămînînd pînă la încheie­
rea carierii lui didactice o elegantă şi familiară prezenţă
a amfiteatrului în care Profesorul îşi ţinea prelegerile.
în încheierea comentariului la Fragment din tinereţea
mea, I. E. Torouţiu revine însă la o însemnare a jurna­
lului maiorescian de maturitate, tentaţie căreia de ase­
meni nu ne-am putut sustrage :
Era în 26 dec. 1888/7 ian. 1889. Titu şi Ana Maio­
rescu se aflau într-una din numeroasele lor voiajuri în
străinăţate. Ei poposiră în Regatul Iliriei:
„La Gorz (Gorizzia) nu numai că nu-i nicăieri zăpadă
— va nota Titu Maiorescu, — ci dimpotrivă multă ver­
deaţă ; peste drum de hotelul Hausner se găseşte «Pa-
lazzo Coronini», cu grădina de palmieri în aer liber,
camelii cu sute de boboci, ciprese, iederă etc...“ 50
Poeticul şi dulce-durerosul fragment de tinereţe în­
cheie perioada vieneză a biografiei maioresciene, lăsîn-
du-i elementul feminin ferecat sub peceţile tainice ale
sufletului, formal doar încarnat de prezenţa decorativă
a doamnelor în salonul Junimii, prilej de nemulţumire
pentru mentalitatea balcanică a multor membri. Ceva,
ceva din aspiraţiile de tinereţe le regăsea desigur în
Ana Rosetti şi le spera la fiica sa „copistul inteligent 125
 al serilor literare", Livia Maiorescu, dar ea avea să fie
absorbită de alte viitori.
La 31 iulie 1858 Titu Maiorescu deveni absolvenţ al
Academiei. „Azi ţinui oraţiunea mea latină, în prezenţa
ministrului Thun, a secretarului de stat Helfert, a consi­
lierului ministerial Kleemann, a baroneselor Adlersburg
etc., etc. — Fu bine. — Pe urmă căpătai premiul dinţii
din mina lui Thun. Thun, la finea festivităţei adresă vro
cîteva cuvinte foarte măgulitoare cătră mine. — Le
scriu toate aici, ca date ; dar mă lăsară de tot indi­
ferent, ba — ce nu-mi pot explica — trist. Dar cînd
îmi luai adio, fură vro cîţiva profesori aşa de amicali
cu mine ! Richter plîngea ; el, Kriickl şi Suttner mă
rugară a le scrie ; Thomaschek foarte amabil şi Demel.
Prost Zhismann şi Lobpreis." 51
Aici se încheie jurnalul vienez, şi ultima pagină nu
pare dintre cele mai optimiste, chiar şi lucrarea sa pen­
tru examenul de maturitate, dacă aceasta va fi fost, se
intitula în ce măsură este renunţarea condiţia esenţială
a fericirii. 52
Urcase pe podium-ul învingătorilor, dar se simţea
frustat. Două dintre marile lui teme afective îl trăda­
seră : prietenia şi poezia.
Biruise dar părăsea Viena blestemînd logica, vinovată
de a-1 fi cristalizaţ „cvarţ dur".
Neliniştea născută de nesiguranţa a ceea ce va urma,
dată fiind starea critică a familiei Maiorescu, propriul
său viitor învăluit în nebulozitate, tristeţea resimţită
de dispariţia Olgăi, senzaţia de amputare sufletească
lăsată de abdicarea de la Poezie sînt tot atîtea plau­
zibile motive de apăsare.
Intr-o asemenea dispoziţie sufletească este clar că nu
putea avea înţelegerea exactă a ceea ce însemna perioada
126 lui vieneză.
 Ucisese poetul din el, lăsînd cale libera versificatoru­
lui, şi era convins că acţionase sub imperativul logicei.
Dar nu logica era aceea care îl convinsese că nu are
talent — ea putea cel mult să-i vorbească despre forma
exasperant de gîndită, de corectă şi concretă a poeziilor,
ci spiritul critic care irumpe acum, stigmatizînd amato­
rismul şi pecetluindu-i de două ori destinul.
Prin critică va dobîndi numele etern, dar tot critica
îi va impune în manifestările sale literare şi ştiinţifice
o auţocenzură pernicioasă elanurilor creatoare, Maio-
rescu anticipînd experienţa atîtor critici notorii naufra­
giaţi în imprevizibilele spaţii ale poeziei, şi renunţînd
apoi de a face pasul, care putea fi cel decisiv, în filo­
sof ie.
Analiza făcută în 1857 unor încercări poetice ale lui
Kutschera circumscrie cîteva certe dovezi ale înzestrării
lui critice într-o pedantă lecţie de poezie. Ea este totuşi
unul dintre numeroasele texte critice premergătoare stu­
diului despre Poezia romană.
Imputîndu-i cu drepţate poetului nepotrivirea arhais­
melor într-o poezie de factură modernă („forme ca ale
tale se potrivesc numai pentru subiecte arhaice, aşa cum
îşi alege de pildă Uhland“), îi atrage atenţia că aseme­
nea artificii nu sînt necesare, de vreme ce „limba ger­
mană a epocii contemporane este izvorîtă nemijlocit
din stilul clasic şi este cîr, se poate de corectă". în acest
sens cere şi o punctuaţie riguroasă, întrucît, spune el,
se obişnuieşte ca aprecierea calităţii intelectuale a unui
scriitor să fie făcută şi după aceasta. Tot în acelaşi
spirit recomandă rima ca semn distinct al poeziei şi
dezvăluie acid facilităţile în exprimare de t i p : „ah“
(„nimic nu este mai apăsător ca sentimentalismul, cînd
este în primejdie de a deveni ridicol) ori „mizerabilică",
făcîndu-i numeroase imputări pentru lipsa de logică a
poeziei. 127
 Aspru dar autentic în critica sa, cu o bună cu­
noaştere şi înţelegere a spiritului limbii literare, Maio-
rescu exagerează totuşi făcînd şi numeroase observaţii
de felu l: „Furmna sorţii" — „Forţat, tună el, nu soarta
se ridică împotriva ta ; asta este, numai aşa, o idee de
complezenţă sau mai mult lipsă de idei".
„Dacă nu-ţi dai osteneala să lucrezi la o poezie
măcar patru ceasuri nu vei produce niciodată ceva co­
rect", absolutizează el, nesocotind condiţia poeziei, ştiut
fiind că adevăratul creator îşi poate scrie opera fie în
focul prim al inspiraţiei, fie în travaliul îndelung al
cizelării (şi nu al corecţitudinii) ; „mie mi-a luat deja
şase ceasuri scrisoarea prozaică, obişnuită, adresată lui
Unger. Se prea poate ca tu să lucrezi mai uşor decît
mine, în orice caz trebuie să cauţi să-ţi dai mai multă
osteneală. Dacă ai lucra totul cu rimă sau într-un metru
de odă, ai ajunge şi la o mai pregnantă şi mai logică
înlănţuire de idei, pentru a fi silit la meditaţie (? !).
Te rog, aşadar, ca, pentru un anumit răstimp, să pri­
veşti rima ca o datorie." 53
Sigur că asemenea critici cuprinse în numeroase scri­
sori de tinereţe sînt aplicaţii practice, urmare a intere­
santelor lecţii de stilistică audiate în clasă.
învăţătura cădea însă în sol fertil.
încă din ianuarie 1856 îşi propusese să scrie la Gazeta
Transilvaniei despre literatura românească şi lipsa spiri­
tului critic din cîmpul ei, precum şi o filipică despre
Educarea fetelor române.
Chiar dacă filipica nu a ieşit la iveală ca atare, ea
exisţă sub forma unei tăioase scrisori din decembrie 1856
către Adela Reinhardt, fata detronată în inima ado­
lescentului de prezenţa Olgăi Coronini.
„Adela Reinhardt — notează Titu Maiorescu în jur­
nal la 2 aprilie 1857 — întîi : o fată fără spirit şi fără
simţ (fără sensibilitate — n.n.), dar însă cu închipuiri
128 că ştie ceva, şi de o sentimentalitate ridiculă şi odioasă.
Mi-aduc aminte de scrisoarea ce-i scrisei odată (subl. n.)
în care-i spusei tot adevărul ce-1 ştiam pînă atunci
de D -nei; o aprob şi acum şi aş avea numai să mai
adaug mai multe. Ecce homo !“ 54
Scrisoarea din decembrie 1856, vorbindu-ne de pre­
zenţa elevei sale la desen, Adela Reinhard, în România,
împreună cu părinţii, ne face să credem că aceasta era
fiica unui militar din armata austriacă, staţionată în
Ţara Românească sub comanda contelui Coronini-Cron-
berg, ceea ce ne explică cum şi prin cine a ajuns Titu
Maiorescu în casa Coronini.
Dar dincolo de acest amănunt, filipica este interesantă
atîţ pentru atitudinea răzbunătorului Maiorescu — de
temut ori de cîte ori se considera trădat de prietenii
ce-i înşelaseră aşteptările, cît şi pentru substratul ei de
punct incipient al criticei de direcţie.
El îi impută Adelei sentimentalismul, superficialita­
tea şi vanitatea, ţinîndu-i un logos de-a dreptul comic
din înălţimea naiv-copilărească a pretenţiilor sale peda­
gogice. 55
Dar dincolo de tonul sentenţios, vinovat nu o dată
de existenţa vidului din jurul său, de distanţa dintre el
şi colegii de şcoală, prima parte a scrisorii repetă aidoma
opiniile expuse în epistola către Iacob Mureşianu, datată
cu aceeaşi lună. întîlnim aici unul dintre procedeele
corespondenţei tînărului Maiorescu, care tiranic dominat
de o idee, o transformă în obiect de reflecţie, într-o
suită de scrisori adresate în aceeaşi perioadă către mai
mulţi interlocutori, desigur spre propria-i limpezire.
„A-ţi spune însă în genere ceva trebuie — îşi pre­
cizează el scopul epistolei către Adela Reinhardt —
de cînd făcui observarea că D-Ta ai trăit prea mult
în Ţara Românească, că ai ieşit atunci din ea, cînd Ti
şi formaseşi după direcţiunea spirituale de acolo, o
direcţiune care avem să o mulţumim francezilor, care
cel puţin nu e bună, o direcţiune, care e cauza primitivă 129
 a micului grad de cultură adevărată la români, sau
exprimînd cu un singur cuvînt, ce cuprinde toate în
sine : e supraficialitatea.
Ist rău se întinde peste literatura ţării, că n-are nici
un autor adînc ; se întinde peste formarea caracterului,
că n-are nici un om tare, ci numai foaie svînturate ; se
întinde peste tot simţul că n-are nice o umanitate ade­
vărată, ci numai o sentimentalitate stricată şi utopică,
fum, spumă. Din numitele urmări mai ales ultima a
prins loc şi în D-Ta, şi încă binişor. Sau, en, spune-mi,
ce alt sunt plînsurile D-Tale ? — Spumă. Oftaturile în
toate unghiurile ? Fum — părerile că eşti cea mai nefe­
ricită şi de astea ? — sentimentalitate stricată !“
Cercetătorii au demonstrat de mult lipsa de origina­
litate a opiniei critice afişată cu emfază aici de elevul
de 16 ani, reducînd-o pe drept la o preluare tale-quale
a ideilor susţinute de Ioan Maiorescu în scrisoarea către
George Bariţ din 11 februarie 1838, publicată în Foaia
Literară din Braşov (nr. 16), scrisoare imprudentă,
avînd să abată asupra sa oprobriul admiratorilor cultu­
rii franceze, dar mai ales mînia furibundă a obscurită­
ţii ce se vedea descoperită, „a profesorilor neînvăţaţi"
care, scandalizîndu-se, implicit se recunoşteau vizaţi :
„Un materialism gros s-a lăsat ca un nour greu
peste Ţara Românească. De unde ? Din Galia. O bele­
tristică lunecoasă amăgeşte mai pe toţi. De unde ? Din
Galia. — O judecată stricată, un gust primejdios, o si­
linţă opintită numai pe lucruri dinafară, un lux grozav
dărăpănător. De unde ? Din materialismul franţozesc.
O uşurătate, o nestatornicie, o procopsinţă superficială.
De unde ? Din beletristica frîncescă. Avem cîte un
scriitor bun. Ba ne putem lăuda cu poeţi. Avem tradu­
cători. Ba se înmulţesc cărţile. Se vede că şi gustul de
a ceti s-a lăţit : că numărul gazetelor creşte. Avem
Curier Românesc care iasă acum într-un format nou şi
130 mai frumos, româneşte şi franţuzeşte (nu ştiu pentru
ce). Avem Buletin Oficial, Muzeu Naţional, Curier de
Ambe Sexe şi Cantor de Aviz, în anul acesta a înce­
put a ieşi pe toată ziua o altă gazetă politică, supt
numele România. Redactor principal este d. Aaron
Florian. Peste puţin va ieşi şi în Craiova o altă foaie
Desfătătorul, supt redacţia d-lui Lecca. Cine va cunoaşte
acestea va socoti că Ţara Românească au făcut înain­
tări vrednice de mirare. Şi eu, alăturînd pe Ţara Româ­
nească cea de-nainte de 6 ani, cu cea de acum, mă
mir ! Dar şi vulpea cea din fabulă, dacă ar veni în
Dacia, s-ar sui pe vîrful Carpaţilor, şi ar vedea de
acolo pînă la Dunăre o mască frumoasă, fără crieri
(subl. n.), s-ar minuna şi ea şi, dacă ar iubi pe Români,
ar plînge una cu mine !...“
în metafora măştii fără crieri, comentatorii57 au
văzut definirea teoriei formei fără fond de mai tîrziu,
una dintre cele mai discutate teze ale criticii direcţio­
nale maioresciene, prefigurată încă din 1856, în scri­
sorile amintite.
Dar pe cînd în epistola către Iacob Mureşianu, sor­
tită publicităţii, expunerea este logică şi cumpănită, în
faţa Adelei Reinhardt, Titu Maiorescu dă frîu liber
tonului intempestiv şi exclusivist care va prelungi pînă
în zilele noastre polemica în jurul formelor fără fond,
amintindu-ne acuzata diatribă : „este mai bine să nu
facem o şcoală de loc, decît să facem o şcoală rea, mai
bine să nu facem o pinacotecă de loc decît să o facem
lipsită de arta frumoasă, mai bine să nu facem de loc
statutele, organizarea, membrii onorarii şi neonoraţi
ai unei asociaţiuni, decît să le facem fără ca spiritul
propriu de asociere să se fi manifestat cu siguranţă în
persoanele ce o compun ; mai bine să nu facem de loc
academii, cu secţiunile lor, cu şedinţele solemne, cu
discursurile de recepţiune, cu analele pentru elaborare,
decît să le facem toate acestea fără maturitate ştiinţi­
fică, ce singură le dă raţiunea de a fi.“ 58 131
 Necruţătoarea critică a societăţii româneşti concepută
de Titu Maiorescu în numele inovaţiei, dar cu o de ne­
tăgăduit violenţă nihilistă lezînd continuitatea — expli­
cabilă în cazul lui de propagator al soluţiilor moderate,
tributare gîndirii europene postrevoluţionare, dar şi
prin spiritul contestatar, intrinsec modalităţii sale cri­
tice, a beneficiat recent de o pertinentă şi complexă in­
terpretare.
După ce discută izvoarele criticii sociologice a lui
Maiorescu, dar şi incapacitatea criticului de a gîndi
dialectic, fără a omite însă nici rolul coloraturii stilis­
tice a discursului maiorescian propriu „tehnicii orato­
rului", care odată intrată în joc conferă textului dina­
mica manifestului, George Ivaşcu subliniază că „Igno-
rînd procesul de interdependenţă a fenomenelor social-
politice, autorul ignora însăşi posibilitatea procesului
al cărui mecanism îl va explica mai tîrziu un G. Ibrăi-
leanu şi care, privind şi el, retrospectiv asupra civili­
zaţiei şi culturii române moderne, va demonstra că,
în anume condiţii istorice, unele specifice dezvoltării
poporului nostru, forma crează fondul. Pe de altă
parte, nu putem a nu observa că — în filiaţia înainta­
şilor săi paşoptişti — tocmai «vehemenţa (cum o carac­
terizează Vianu) a acestei critice, îndreptată asupra în­
tregului orizont al culturii noastre de atunci şi sporită
de talentul celui care o exercită, prin impresionanta
vigoare a formulărilor sale», acest «negativism atît de
radical, pornit dintr-o opoziţie atît de violentă», ne
apare astăzi mai curînd ca o strategie de ofensivă acută
prin care să se impună în cultura română nu o reîn­
toarcere la trecutul feudal, ci, dimpotrivă, tocmai pentru
a impune o direcţie nouă : aceea pe care Maiorescu se
va crede îndreptăţit să-i şi constate «producerile», ca
o «reacţie salutară a spiritului nostru», ca un «început
132 de scăpare» numai după patru ani, în 1872.“ 59
 Faptul că discutabila teză a formelor fără fond
apare, în germene, încă în perioada şcolarităţii, petre­
cută în străinătate, ar putea fi interpretat ca un ar­
gument în favoarea afirmaţiei că Titu Maiorescu s-a
format în afara şi în dispreţul realităţilor româneşti,
idee ce ni se pare total nefondată.
Că Maiorescu nu cunoştea aceste realităţi este un
adevăr şi un neajuns impus de situaţie ca atare, şi pe
care încerca, cît îi stătea în puteri, să-l diminueze sub
îndrumarea lui Ioan Maiorescu, care însemna pentru
el ţara însăşi. „Mă mai sfătuieşti să încep o nouă ediţie
comentată a lui Şincai, cu registru alfabetic ? — îl
întreba pe tatăl său într-o scrisoare, în franceză, expe­
diată din Berlin la 3 mai 1859. Aş vrea s-o fac, pen­
tru a cunoaşte istoria noastră şi pentru a nu pierde
obişnuinţa limbii noastre/* 60
Şi dacă citează pentru prima oară poeziile populare
culese de Vasile Alecsandri, într-o versiune germană la
Viena („îmi aduc aminte că pe mine şi pe cîţiva din
compatrioţii mei ne încîntase la 1857 în Viena (eram
atunci de 17 ani) mai cu seamă poezia tradusă de
Kotzebue : Sus în vîrţ de brăduleţ / S-a oprit un şoi-
muleţ..." 61), iar culegerea Alecsandri Romănische Vol-
kspoesie (1856) în tălmăcirea aceluiaşi traducător, la
Berlin, în 1859, să nu uităm că aceasta se datora în
primul rînd circumstanţelor. în fond Maiorescu lua
contact cu acest adevărat imn al romanităţii, adresat
opiniei publice europene spre cunoaşterea noastră, cu
zece ani mai înainte de apariţia ediţiei definitive a
acestei culegeri, în ţară, în 1866, prima apariţie datînd
din 1852, urmată fiind de ediţia franceză din 1855 :
Ballades et chants populaires de la Roumanie, editată
la Paris. Criticul se va înscrie de altfel printre primii
recenzenţi ai ediţiei definitive, pronunţîndu-se favora­
bil, în 1867, asupra nemuritoarei culegeri de poezii
populare, asupra semnificaţiei ei şi a valorii estetice a 133
 creaţiei noastre populare, punct de vedere consecvent
susţinut.
Tot de la Berlin, în noiembrie 1858, el avea să-i
exemplifice lui Iosif Cornea, într-o scrisoare, chestiuni
privind ortografia limbii române — problemă perma­
nentă în cadrul nu numai al preocupărilor, dar şi al
studiilor sale filologice — cu o strofă din poezia Mama
lui Ştefan cel Mare a lui Dimirrie Bolintineanu, unul
dintre paşoptiştii citaţi în addenda volumului O cerce­
tare critică asupra poeziei române de la 1867, alături
de Gr. Alexandrescu şi Vasile Alecsandri.
Constatînd că „din bilanţul înfăptuirilor culturale
[Titu Maiorescu omite] o etapă glorioasă a dez­
voltării : perioada paşoptistă", Paul Cornea, tinzînd
către o analiză cît mai exactă a contradictoriei teorii a
formelor fără fond, conchide în cele din urmă că
„De altfel în privinţa atitudinei de condamnare a ridi­
colelor societăţii şi a racilelor ei dureroase, Maiorescu
n-a fost nici cel dintîi şi nici cel mai vehement din mul­
ţimea de luptători care a coborît în arenă. îl prece­
daseră paşoptiştii cu ascuţita critică a moravurilor io-
băgiste din opera lui Bălcescu, fabulele lui Alexandrescu
şi poezia lui Bolliac, cu persiflarea nemiloasă a maimu-
ţăririi străinătăţii din teatrul lui Alecsandri, în genere
cu întreaga mişcare în spirit naţional, anticosmopolit şi
antifeudal a Daciei literare“. 62
Ori acest spirit paşoptist, deşi neînţeles de Maiorescu
(ca atare rupt de opera personalităţilor româneşti care
l-au ilustrat şi redus la optica lui Ioan Maiorescu, care
să nu uităm că nu a fost întotdeauna pe aceleaşi poziţii
cu Bălcescu, ori cu Heliade Rădulescu), se impune în
critica sa.
Departe de solul natal, dar cu nealterata vocaţie a
pionieratului moştenită de la străbunii săi, elevul The-
134 resianum-ului îşi închipuie copilăreşte patria drept un
pămînt virgin în aşteptarea descălecătorului care, fi­
reşte, nu putea fi decît el.
Această viziune utopică îl face să-şi sporească în­
crederea în misiunea lui, afundîndu-1 tot mai mult în
credinţa eronată o formelor fără fo n d : „După cîte
înţeleg, îi scria el din Berlin la 7 mai 1859, românului
Irimia Circa, încă elev al Theresianum-ului — starea
actuală a principatelor noastre este mai tristă ca nicio­
dată. O constituţie destul de bună le-a fost dată, dar
oamenii nu ştiu ce au de făcut. Mai ales acest teribil
amestec de reverii poetice cu politica, propagat pretu­
tindeni. Se vorbeşte într-una despre mulţumirea cu care
sîntem datori Franţei. Pe dracu m ulţum iri! Nimic nu
este acum mai periculos pentru noi ca Franţa. Ei bine,
ce este de făcut ? Singurul sprijin ne poate veni după
opinia mea din ameliorarea legilor, a întregii jurispru-
dinţe şi mai ales a unui studiu exact în facultate. Căci
aceşti domni din Paris, care fac atîta zgomot în Vala-
hia, nu înţeleg nimic. — Da, este o cerinţă vizibilă de
a fonda la noi o facultate juridică ; dar pentru asta
trebuie să avem cărţi (de specialitate). Timp, pentru
lucrări originale, nu există, dar cunoaştem temeinice
cărţi germane." 63
Ca atare îi propune prietenului său, în nedesminţitul
lui spirit solidar al prieteniei, să înceapă împreună tra­
ducerea unei serii de lucrări de drept, întreprindere ce
urma să se întindă de-a lungul a doi ani, cît mai dura
studiul lor în Germania.
El şi-ar fi asumat tălmăcirea volumelor : Instituţiile
de Puchta (dar nu în întregime, ci doar cartea a IV-a
din voi. II şi voi. al III-lea, ed. 1854), Istoria dreptului
pentru uz academic de Rudorff în 2 voi. — „admira­
bilul studiu al profesorului berlinez", şi Procesul civil
{în dreptul) roman de Keller — „operă concisă dar
foarte clară“, lui Irimia Circa revenindu-i Pandectele 135
 de Goschen. în fond, Maiorescu propunea înlocuirea
influenţelor franceze, cu cele germane.
Dar, în ciuda erorilor comise nu putem spune că îşi
dispreţuia ţara ; dimpotrivă, contextul social-politic în
care îl situaseră studiile, cultura anilor de formaţie con­
tribuiseră din plin la formarea unui cult al e i :
„Cu cît e mai nobilă o creaţie, cu atît îşi depăşeşte
hoţarele şi se transformă într-o contribuţie la tezaurul
omenirii întregi ; dacă pe această cale devii cetăţean al
lumii, înseamnă că ţi-ai însuşit un discurs al lui Her-
der ; dar e necesar să devii mai întîi — şi nu e de fel
uşor — cetăţean al propriei Patrii, scria Titu Maiorescu
pe albumul colegului său Ludwig Ozegovic, baron de
Barlabasevec, la Viena, în iulie 1858. Cît de mulţi
rîvnesc însă la titlul de „cosmopolit" şi cît de puţini
abia sînt patridopoliţi ! Cît de mulţi îngînă versu­
rile schileriene «Leagă-te de Patria Ta» şi cît de puţini
le înţeleg, şi cu atît mai puţini sînt cei care le urmează !
— Pentru evitarea vorbei şi acţiunei fără raţiune, pen­
tru formarea caracterului ca om şi cetăţean e nevoie
de o concepţie serioasă de viaţă, respectiv de studiu
serios." 64 Recomandîndu-i colegului său : „Studiul se­
rios", iar Ţării sale „roadele acestuia", tînărul Maio­
rescu dădea glas unuia dintre preceptele sale, asiduu
urmărite.
Aparent contradictorii, ies la iveală, încă de acum,
„adevărurile existenţiale ale vizionarilor" şi „adevă­
rurile raţionale ale logicianului" despre care vorbea
Ovidiu Cotruş, corelate în chip fericit de cel care îşi
modelase adolescentinele predispoziţii pedagogice, astfel
încît îndrumătorul să poată fi socotit „lucidul peda­
gog al naţiunii sale".
Voia să se întoarcă acasă ca purtător al unei făclii.
Drumul parcurs la sfîrşitul studiilor vieneze era abia
136 la jumătate : se afla în pragul universităţii, care, formal
şi obligatoriu, avea să-i încununeze strădaniile cu titluri.
Dar aceasta nu era totul. Dobîndise cunoştinţe teo­
retice din cele mai diverse domenii, care departe de a-i
aduce automulţumire, îi deschideau porţi către alte
aspiraţii: nu atinsese încă mult dorita aurea mediocri-
tas, acel echilibru ideal ! în ce constă ea ? Daimonion-ul
nu întîrzia să i-o spună. I-o va împărtăşi prietenului
apropiat, Arnim von Lohner, în aprilie 1858, explicîn-
du-i-o în sensul de măsură a tuturor lucrurilor :
„Există o bază morală aflată în omul cu adevărat
om (îi dicta vocea lăuntrică). Să punem întotdeauna
temei pe această bază, să urmărim întotdeauna această
voce, s-o socotim o voce divină — în cel mai rău caz
s-o considerăm Dumnezeul nostru, şi vom da satisfacţie
sufletului nemuritor sau muritor.
Fie omul «marea linie de gîndire în cartea naturii»
— îi e dat uneori să găsească o linie de gîndire paralela
în cartea umanităţii, luptînd alături de un altul pentru
adevăr.“ 65
 IV
„Am încredere în m ine: voi absolvi în
3 ani ceea ce alţii absolvă doar în 5—6."
TITU MAIORESCU
către IO A N M A IO R E SC U - 3 aprilie 1859

A
J L J l bsolvind Academia There-
siană din Viena în anul 1858 cu Primus Omnium, Titu
Maiorescu obţine un „examen de maturitate" a cărui
accepţiune concretă de diplomă şcolară se şterge.
La 14—15 ani îşi iniţiase maieutica întru aflarea
adevărului despre sine. Victoria fusese pe măsura în­
drăzneţei aspiraţii. Omul care va resimţi dureros „inca­
pacitatea" de a ataca domeniul, pentru el de-a dreptul
fascinant, al psihologiei, dobîndise asupra sa un test
inatacabil, program în modelarea de sine.
La 18 ani, cînd marea majoritate a tinerilor începeau
abia să se întrebe timid asupra rostului lor, Titu Maio­
rescu îşi prefigurase, cu matură ştiinţă, personalitatea,
îşi subordonase şcolaritatea acestui scop, imaginat de el
în două trepte : cunoaşterea de sine — ea se produsese ;
urma — desăvîrşirea. Corolarul etic : trebuia să fie rîv-
nita aurea mediocritas.
Practic, însă, pentru a trece pragul vieţii active la al
cărui fior vibra, trebuia să-şi continue cu aceeaşi serio­
zitate studiile, spre care îl dusese nedesminţita lui sete,
încă din adolescenţă, de a se instrui. Dată fiind şi do­
rinţa sa de realizare într-un plan activ, importante îi
138 apăreau acum şi titlurile universitare, menite să-i con-
fere o poziţie socială. Dar dacă Doctoratul sau docto­
ratele vor deveni pentru el ţeluri, aceasta nu dovedeşte
închistarea carieristului, ci doar conştiinţa că titlul de­
venise, instituţional, o condiţie sine qua non, pe drumul
hotărît să-l urmeze.
Legînd înscrierea la examenul de doctorat de temei­
nice preocupări filosofice personale, cum ar fi un stu­
diu ca Propedeutica aflată în lectura profesorului
Zimmermann la Praga, el îi scria decanului din Giessen
la 23 aprilie 1859 : „Din păcate însă, în momentul de
faţă, în aşa-zisa castă «luminată» de la noi se află încă
destui a căror capacitate de înţelegere nu le va îngădui
încă multă vreme să priceapă cum poate cineva, fără
a avea doctoratul, să scrie o lucrare folositoare cu pri­
vire la filosofie (...). în primul rînd însă, un doctorat
luat în Germania nu mi-ar aduce decît onoare" 1.
H otărît să-şi asume titlurile universitare într-un timp
record, ca prin examene de diferenţe, ori prin obţine­
rea unor echivalenţe să-şi scurteze la maximum posibil
perioada de şcolaritate, el va audia zilnic mai multe
cursuri, va studia cîte şapte ore pe zi, astfel încît nu
va mai găsi timp penţru jurnal, transformat, prin
trecerea în prim-plan a consemnării lecturilor, într-un
document al biografiei intelectuale. Şi aceasta doar pînă
în iulie 1859, cînd însemnările zilnice cunosc lacuna
des menţionată, datorită eliminării de către Maiorescu
a unor caiete, pînă în 1866.
Dar, notează Maiorescu în însemnări : „scrisorile-mi
sînt jurnal". Dacă sieşi nu-şi mai era o enigmă, dacă
personalitatea sa configurată acum era deasupra fluxu­
lui şi refluxului adolescentin, jurnalul în funcţia lui
normativă nu-i mai era necesar în măsura în care îi
fusese. La fel de necesară, ba chiar mult mai necesară,
îi era însă corespondenţa, permanenţă între el şi lume.
Ce sînt cele peste 600 de ciorne ale scrisorilor emise
de Titu Maiorescu între 1856 şi 1861 decît dovada 139
 unei nesăţioase sete de comunicare ? 2 Că ele includ une­
ori notaţii ale unor stări sufleteşti, că alteori sînt dez­
bateri pe o temă propusă, că devin mărturie pentru
un talent ce se impune într-o pagină literară, calculata
intenţie de a-şi etala personalitatea, ori pur şi simplu
imperativul impuls spre confesiune, scrisorile lui se re­
duc la indubitabilul dialog al acestui antimizantrop.
Beneficiind de suculenţa iniţială a stilului său episto­
lar, deşi poate mai grăbite şi mai puţin colorate decît
epistolele juvenile ale anilor vienezi, ele sînt în acelaşi
timp oglinda biografiei lui spirituale şi o certă sursă
documentară asupra studiilor sale universitare.
Cea de a doua fază a studiilor maioresciene, desfă­
şurată în două puncte concentraţionale ale învăţămîn-
tului european modern, Berlinul şi Parisul, face de
fapt din nou dovada seriozităţii lui, a perseverenţei şi
a lucidităţii, a puterii de muncă şi a spiritului său me­
todic, a însuşirilor intelectuale, distingîndu-se prin o
înzestrare deosebită pentru sistematizare şi abstractizare,
dar, doar în mică măsură, prin originalitate în gîndire.
Chiar dacă ţinuta sigură a studentului nu-1 mai
atrage pe biograf, aşa cum o făcuse amestecul de pro­
funzime şi naivitate din care era plămădit adolescentul,
totuşi este impresionantă responsabilitatea tînărului faţă
de destinul său.
La Braşov în vacanţa neliniştitor prelungită în aştep­
tarea hotărîrii părinteşti, Titu Maiorescu se adresa vă­
rului său Panţeliu Popasu, stabilit în ţară, oferindu-şi
colaborarea în presa bucureşteană, la Rom ânul: „Ce ai
gîndire Tu, cînd m-ar apuca vanitatea să mai scriu
cînd şi cînd prin gazete româneşti ? îi comunica el la
28 august 1858. N-ai gîndi nimica bun. Dar însă de
Ţi-aş spune că vreau să stau printr-asta în vreo rela-
ţiune cu românimea, fiindcă plec la Berlin, unde sum
140 depărtat de alte conessiuni. Cred că atunci m-ai escu-
zare. (...) Mureşianu-mi deschise organul său. Cînd aş
putea fi activ şi dincolo, mi-ar părea bine, se înţelege
în specialitatea literară." 123
Obişnuind să-şi materializeze gîndul în faptă, Maio-
rescu îşi va începe colaborarea în presa română, după
cît avem cunoştinţă pînă acum, în 1859 la revista doc­
torului I. Barasch, Isis cu articolul Măsura înălţimii
prin barometru, nutrind intenţii de publicare şi a con­
ferinţei ţinute la sfîrşitul anului 1859 la Bucureşti,
Asupra comunismului şi socialismului.
Odată decizia luată pentru Berlin, Titu Maiorescu
ajunge aici la începutul lui noiembrie 1858, neabătut
în hotărîrea de a deveni doctor în filosofie şi drept.
„Pentru doctoratul de drepturi sunt suficienţi 3 ani
— îi comunica el tatălui său la 9 noiembrie 1858, —
şi pentru cel de filosofie 3, însă ascultaţi la orice facul-
taţe ; pentru mine se vor computa prin urmare tot cei
3 de drepturi." 4
Cursurile începuseră de la 16 octombrie în universi­
tatea berlineză, ceea ce dacă formal nu avea mare im­
portanţă, întrucît străinii se puteau înscrie ulterior, îl
dezavantaja din punct de vedere al frecvenţei, al ră-
mînerii în urmă care trebuia recîştigată, ceea ce îl făcea
să-şi amintească cu necaz de ultimele zile, pierdute fără
rost în Braşov.
Dar nu era omul care să se descumpănească doar
dintr-atît.
Urmîndu-şi programul dinainte stabilit, ca unul fa­
miliarizat cu învăţămîntul german, se înscrie spre au­
diere la 10 colegii, maximum ce era permis unui student.
„Colegiile" audiate, aşa cum sînt ele enumerate taîă-
lui său la 23 noiembrie 1858 erau :

1. Instituţiuni romane
2. Istoria dreptului roman — la prof RUDORFF
3. Preceptul civil roman 141
 4. Enciclopedia şi metodologia
juristică — Ia (prof.) SCHMIDT
5. Economia naţională — la (prof.) RIEDEL
6. Psihologia — la (prof.) TRENDELENBURG
7. Istoria veche — la (prof.) RAUMER
8. Paralela între Plato, Spinoza
şi Hegel — de (prof.) HELFFERICH
9. Tucidide, tradus şi explicat
latineşte — de (prof.) MULLACH
10. Satirile lui Perseu explicate — de (prof.) BERRARY4

Parcurgînd disciplinele alese, lesne se poate observa

că unele nu se subordonau nici dreptului, nici filosofiei.
Precizările ne vin din aceleaşi surse epistolare. „Socotii
că va fi bine a mă apuca în semestrul prim cu energie
numai de studiul juristic, fiindcă e un ce nou pentru
mine şi de aceea am lipsă de orientare ; iar spre a nu
pierde exerciţiul în limba latină şi greacă, mă înscrisei
pentru Tucidide şi Perseu, ce cuprind împreună numai
3 ore pe săptămînă, — îi scria el tatălui său la 30
noiembrie 1858. (...) Iar cît despre studiul filosofic
gîndesc a asculta în semestrul viitor metafizica la
Werder, gramatica comparativă între limba latină,
greacă şi germană, «şi» gramatica sanscrită la Bopp.
Mă voi ocupa atunci şi cu limba franceză şi engleză ;
e adică aci un profesor ce dă lecţiuni în amîndouă lim-
bele la un cerc de studenţi în casa lui, pe lună (18 ore)
cu 3 taleri. îmi permiteţi a-mi lua un maestru de
flaută ? Ducîndu-mă la el cere numai 3 taleri pe lună,
cu 20 ore.“ 5
Atenţia lui cădea desigur asupra disciplinelor princi­
pale, dreptul şi filosofia, filosofia ca o pasiune, menţi-
nîndu-şi totodată interesul pentru lingvistică, iar
dreptul pentru că aceasta era dorinţa expresă a părin­
telui său. „Aş îmbrăţişa cu aceeaşi plăcere o carieră sau
alta (scria el la 3 aprilie 1859 către Ioan Maiorescu
referindu-se la drept şi lingvistica) (...) dar starea Prin­
142 cipatelor nu va permite, în mai puţin de 20 de ani,
măcar să visăm la un studiu eficace al limbilor. în
afară de asta, cîmpul de activitate este atît de imens
în ţara noastră, încît trebuie să ne divizăm forţele ;
mi se pare că ştiinţele care nu au un caracter oficial
sînt sortite eşuării la transilvăneni, în timp ce românii
care au fericirea să fie născuţi în Valahia au de a folosi
toate forţele lor spre îmbunătăţirea legilor. Eu sînt
unul dintre ei — şi astfel m-am decis pentru o carieră
de stat şi particulară în economia naţională, dreptul
internaţional (le droit des gens) şi filosofia dreptului.
Voi urma fără îndoială cursul lui Bopp timp de un se­
mestru, dar numai pentru a avea în mare o idee despre
desfăşurarea limbilor moderne şi pentru a cunoaşte li­
teratura acestei ştiinţe comparative, introdusă de el,
pentru a putea, în fond, să mă ocup de ea în caz de
nevoie. Nu mai mult. în rest, trebuie să sacrific tot
timpul meu liber limbilor moderne. Termin franceza
acum, vă veţi convinge că o cunosc la perfecţie (în
scris), o vorbesc de asemeni mulţumitor. M-a costat,
este drept, ceva eforturi pentru a ajunge aici. Am înce­
put la 1 ianuarie. Mai întîi, am scris toate verbele ne­
regulate, apoi am tradus în scris toate temele lui Borel,
în sfîrşit, am citit un dicţionar francez-german în între­
gime, scriindu-mi toate idiotismele şi frazeologia în­
treagă, şi iată-mă în prezent la sfîrşit. Mă aplec acum
asupra limbei italiene şi apoi asupra celei engleze." 6
Iată o veritabilă mostră de studiu maiorescian !
Muncind enorm, audiind cursuri, citind în biblioteci,
studentul Maiorescu nu ocolea contactele, ci dimpotrivă
le căuta, atmosfera universitară berlineză, cu relaţiile
statornicite între profesori şi studenţi, convenindu-i de
minune din acest punct de vedere.
„în studiile universitare încep a vedea mai deschis
acum — îi scria el tatălui său, la abia cîteva săptămîni
de la stabilirea la Berlin, — în 6 obiecte din cele luate
am ajuns propunerile profesorilor, cele 4 ce rămîn, în 143
 2 săptămîni. Mult mă ajută şi o vizită, ce o făcui bă-
trînului Diesterweg. El mă lumină, cu o complezenţă
rară, despre metoda studiilor prusiene de acum şi-mi
deschise calea spre o orientare mai universală. Se plînge
şi el de sistema regresivă a lui Stahr-Raumer-Gerlach." 7
întîlnirea cu Friederich Adolf Wilhelm Diesterweg
(1790—1866) nu este întîmplătoare, întrucît încă din
februarie îl citase în Fragmentul din tinereţea mea, iar
în 1859 va citi lucrarea acestuia Ghidul profesorului
(Wegweiser fiir den Lehrer). Ea va căpăta chiar o sem­
nificaţie deosebită pentru primii ani ai activităţii lui
Maiorescu la Şcoala Normală ieşeană, ca şi pentru
articolele sale mai tîrzii asupra învăţămîntului public.
Pedagog, personalitate de seamă a învăţămîntului pri­
mar, director al seminarului pedagogic, destinat pre­
gătirii învăţătorilor pentru şcolile urbane, adept al lui
Pestalozzi ale cărui principii de educaţie le-a dus mai
departe, Diesterweg se pronunţă pentru scoaterea şcolii
primare de sub dominarea bisericii.
O convorbire avută cu Raumer, profesorul de istorie
veche ale cărui cursuri le audia, relatată cuvînt cu
cuvînt lui Ioan Maiorescu în mai 1859, ni-1 arată la fel
de preocupat de calea transformărilor traversată de
Principate în urma Unirii :
„— Mi se pare că — spuse el — constituţia exis­
tentă este neindicată pentru patria dvs. Mi se pare ca
o haină largă, prea largă pentru un bărbat prea mic.
— Permiteţi-mi, domnule consilier secret — replicai
eu, — noi trebuie să îmbrăcăm cu recunoştinţă haina
odată croită, căci cine ştie cînd constelaţia politică va
fi tot aşa de nimerită din punctul de vedere al croito­
rului pentru noi. Omul însă mai poate creşte, şi atunci
haina i se potriveşte.
— Da — răspunse rîzînd, — omul poate creşte,
dacă i se dă haina potrivită. Oare există pentru asta
144 bărbaţi potriviţi în ţara dvs ?“ 8
 „Dacă sînt oare bărbaţi capabili ?“ — se întreabă
tînărul român, încercînd un tur de orizont asupra po­
liticii interne şi externe a Principatelor, lansînd consta­
tări şi soluţii foarte personale, chiar şi asupra vieţii
economice, din care este de reţinut permanentul său in­
teres pentru ţara de origine, ca şi amărăciunea expri­
mată adesea că, prins de studiu, dă o prea mică im­
portanţă unor probleme considerate vitale pentru na­
ţiunea lui.
într-o adevărată revărsare de energie, biografia spiri­
tuală a studentului beneficiază de preţioase acumulări
în sensul statornicirilor şi multiplelor preocupări vie-
neze.
Lucrarea despre logică, terminată, este trimisă la
Praga profesorului Zimmermann spre „critică".
Fără a lega deocamdată noi prietenii, Maiorescu
cultivă amiciţia epistolară cu camarazii din Academia
vieneză şi aici, la Berlin, discuţiile filosofice şi schimbul
de cărţi cu George Sturza, printre titlurile citate reve­
nind ades operele lui Spinoza, Herbart, Fichte, Feuer-
bach, Kant. Interesului sporit pentru titanii culturii
germane Goethe şi Lessing, studiului Bibliei şi al unor
lucrări istorice despre Isus, înscriindu-se constantei lui
intenţii de critică a religiei, i se adaugă acum faza lectu­
rilor franceze cu entuziasm pentru Moliere, Racine,
Corneille, dar cu tot mai severe rezerve faţă de Voltaire.
îşi continuă, desigur din necesităţi pecuniare, îndelet­
nicirile de meditator, exercitare acum în familia profe­
sorului Daniels şi în aceea a consilierului de justiţie
Kremnitz, nu renunţă nici la vechiul vis al şefului de
şcoală filosofică de la Theresianum, ţinta atîtor iro­
nii, devenind — încă din decembrie 1858 — conferen­
ţiar, propunînd gratis, precum am văzut, prelegeri de
psihologie pentru doamne în Institutul doctor Reyer şi
în şcoala particulară a domnişoarelor Iacobi. 145
 Nu ştim cu cîtă curiozitate şi cu cita seriozitate în-
tîmpinau elevele lecţiunile sale morale, dar cert este că
Titu Maiorescu transmitea prin aceste prelegeri propriile
sale evidenţe.
Mărturie ne stau confesiunile înscrise pe filele de album
ale emancipatelor domnişoare, care mai mult ca sigur
că nu erau prea bucuroase de nota discordantă adusă în
paginile predestinate reveriilor şi declaraţiilor galante.
Purtînd în minte, cuvînt cu cuvînt, un dicton feuer-
bachian : „Teologia trebuie să devină antropologie —
acesta este principiul fundamental al filosofiei viitoru­
lui" ; tînărul filosof răspunse într-o zi de martie 1859,
cu inima strînsă graţioasei invitaţii a Augustei Schulze,
de a completa o filă de album convins că o va dez­
amăgi :
„Aproape întristat — cu adevărat, cu o mîhnire ciu­
dată, mă strecor spre masă, pentru a umple file de
album, file în cărţulii unde — cu puţine excepţii — am
în faţă fraze, implicit oameni, care se mişcă într-o
lume de idei cu totul străină, cu totul de neînţeles mie.
Cele cîteva cuvinte înşirate aici alcătuiesc un atît de
acut contrast cu alţii, încît îmi apar uneori ca un rău­
tăcios ferment care distruge paşnica unitate a masei." 9
Şi într-adevăr meditaţia sa de liber cugetător pe mar­
ginea unor recente lecturi din Feuerbach este de-a drep­
tul dinamitardă pentru spiritul burghez :
„Chiar dacă o fiinţă superioară (scriitorul meu pre­
ferat, îmi va permite împrumutarea cunoscutei sale
imagini) ar ţine în dreapta divinitatea atotliniştitoare,
pură, atotştiutoare, în toate bună, iar în stînga raţiunea
umană cu frămîntările ei, cu limitele, cu erorile ei, şi
mi s-ar lăsa alegerea, aş cere cu decisă pace sufletească
ceea ce ţine în stînga : Fiinţă, dă-mi ! Argumentul meu
este : umanitatea o pot iubi. Cealaltă divinitate, cea
146 supraomenească, nu o pot iubi : e prea sus pentru
mine ; să mă tem de ea, nu vreau : eu însămi îmi sunt
prea sus.
Omenirea este Dumnezeu, iar umanitarismul este re­
ligie, suprema, cea mai bună, singura. Se numeşte acesta
ateism ? Dacă-i aşa permiteţi-mi s-o mărturisesc aici, s-o
mărturisesc cu fremătătoare sinceritate, dacă-i aşa, nimic
nu este mai nobil, nimic mai moral, decît acest ateism.
Şi iată în aceasta şi rezidă tristeţea. înălţînd umani­
tatea la valoarea mea supremă, mă găsesc înstrăinat de
atîţi oameni. Dar tristeţea poate fi înlăturată prin repre­
zentarea capacităţii formative. Iar puterea necesară pen­
tru a transforma această capacitate formativă în forma­
ţia în sine rezultă dintr-o dublă unitate, din înţelegerea
deplină cu alţi oameni. Căci multora le sînt străin —
dar nu tuturor..."
Sigur pe unicitate, Titu Maiorescu îşi calcula icono­
clasta devenire — în final neapărat supremă — cu mij­
loacele şi metodele cele mai pămîntene, mai raţionale.
Cîndva testimoniul de prim îi fusese impus de alţii,
acum nu mai conta decît voinţa sa, şi era grăbit, extrem
de grăbit, dar graba sa nu trebuie asociată cu superficia­
litatea, ci cu profundul studiu individual.
în cîştigarea timpului, programele învăţămîntului ger­
man erau cercetate avocăţeşte, pentru a fi descoperit
paragraful prielnic lui.
La Berlin în anul 1858/1859 va absolvi primul an de
drept — din cei 3 obligatorii, dar în ceea ce priveşte
filosofia situaţia putea fi schimbată în favoarea sa, pri­
lej ce nu trebuia ignorat,.
în primăvara anului 1859, studentul român cere chiar
Universităţii din Berlin dreptul de a se prezenta la exa­
menul de doctorat în filosofie (examen dependent de un
studiu preparator de trei ani), cu o echivalare a frecven­
ţei la care îi dădea dreptul perioada ultimilor doi ani
absolviţi în academia vieneză. 147
 Rectoratul refuză şi atunci Maiorescu se îndreaptă
către Universitatea din Giessen, solicitînd decanului Fa­
cultăţii de Filosofie, printr-o scrisoare expediată din
Berlin la 23 aprilie 1859, unele lămuriri asupra normelor
de depunere a doctoratului.
„Pentru o cunoaştere prealabilă „tînărul român, stu­
dent la drept, se recomanda ca absolvent Primus omnium
al Academiei Cavalereşti Theresianum din Viena, distins
„după obişnuitul curs de filosofie de doi ani cu premiul
întîi academic înmînat de către însuşi ministrul culturii,
contele Thun“, şi autor al unei propedeutici filosofice,
aflată încă în manuscris, din care o parte (logica), re­
dactată în limba germană, fusese trimisă aşa cum am
văzut spre consultare profesorului Zimmermann la
Praga.
„Dacă este necesar — preciza el — sînt oricînd gata
să viu la Giessen pentru a mă supune şi unui examen
oral. Dacă însă penî/u doctorat este suficientă o diser­
taţie scrisă, atunci rog pe Domnia voastră să binevoiască
totodată a mă informa în privinţa unor teme obişnuite
în aceste împrejurări, din domeniul filosofiei specula­
tive." 10
Aşa cum reiese dintr-o altă scrisoare, din mai — con­
semnată de asemeni în Epistolarium — la 27 aprilie
1859, profesorul Schăfer, decanul Facultăţii de filosofie
din Giessen, i-a răspuns afirmativ, astfel că după aproxi­
mativ două luni de zile, la 26 iunie 1859, Titu Maio­
rescu îi scria ţatălui său : „Tocmai depusei doctoratul
verbal (subl. n.) din filosofie. Sum aprobat «magna cum
laude»... o critică în contra lui Spinoza, Fichte şi Hegel
scrisă de mine (subl. n.) îmi procură concesiunea de a
depune doctoratul malgre Ies 19 ans et le manque
du trienium“ 11 (în ciuda celor 19 ani şi a lipsei celor
trei — referire la obligativitatea trecerii examenului cu
148 trei ani de studiu prealabil — n.n.).
 Dacă obţinerea doctoratului la Giessen era pînă acum
un fapt incontestabil, în jurul tezei au planat, pînă la
ivirea Epistolarium-ului, numeroase incertitudini.
Cu autoritatea dată de înseşi confesiunile lui Titu
Maiorescu, Simion Mehedinţi acredita ca teză a docto­
ratului de la Giessen disertaţia latină De philosophia
Herbarti, afirmaţie în general acceptată, dar care a
trezit şi nedumerirea multor cercetători:
„După informaţiile comunicate (de Maiorescu — n.n.)
lui Soveja, teza de doctorat ar fi purtat titlul De philo­
sophia Herbarti. Investigaţiile întreprinse la Giessen nu
m-au putut duce însă la găsirea tezei lui Maiorescu şi
nici la vreo indicaţie, în actele universităţii, despre vreo
teză cu acest subiect sau chiar despre vreo lucrare oare­
care prezenţată ca disertaţie inaugurală — afirma Tudor
Vianu în studiul său despre Junimea, din Istoria lite­
raturii române moderne. Lipsea oare în acel moment,
dintre îndatoririle candidaţilor la doctorat, prezentarea
unei lucrări scrise ? Lucrarea va *fi fost oare citită în
vreunul din seminariile profesorilor cu care a fost trecut
mai apoi examenul oral ? Dovada preocupării mai înde­
lungi cu sfera de idei a herbartianismului o prezintă însă
arţicolul Uber des Herbartianers C. S. Cornelius teleo-
logische Grundgedanken, apărut în revista Der Gedanke,
în 1862, un text important pentru că dovedeşte sfor­
ţarea de a sprijini şi prin filosofia lui Herbart atitudinea
ateistă cu corelatele ei, respingerea ideii de finalitate în
lume şi a aceleia despre nemurirea sufletului, toţ atîtea
motive tipice ale gîndirii maioresciene. Pierduta «teză»
a lui Maiorescu se va fi alimentat oare din aceeaşi sferă
de probleme ? Ele apar şi în scrierea din 1861 (n.n. :
1860) Einiges Philosophische in gemeinfasslicher Form,
unde alături de o sistematizare a psihologiei şi logicei, în
spiritul lui Herbart, ideile de filosofie practică şi reli­
gioasă sunt împrumutate lui Feuerbach, unul din repre­
zentanţii «stîngii» hegeliene." 12 149
 Intervenţia lui Tudor Vianu urmează discuţiei deschise
asupra doctoratului de la Giessen de către I. Brucăr,
editorul din 1940 al Logicii lui Titu Maiorescu, care în
amplul său studiu introductiv dedicat filosofiei maio-
resciene, menţiona că „Filosofia a urmat-o la Berlin, iar
doctoratul şi l-a luat la Giessen în 1859 cu o disertaţie :
De pbilosophia Herbarti, sau mai probabil despre Rela-
ţiune“. 13
în lansarea acestei ipoteze I. Brucăr se sprijinea de­
sigur pe două puncte : a. Disertaţia latină despre Herbart
n-a fost la îndemîna nimănui pentru a fi consultată ;
b. în lista de lucrări, pe care Titu Maiorescu şi-o alcă­
tuieşte pentru perioada 1851—1861, nu figurează De
pbilosophia Herbarti. în schimb, în cursul anului 1859,
Maiorescu notează : „xpoq ti (Relaţiunea) Disertaţie
filosofică. Luat doctoratul la Giessen".14 Amănuntul îl
consemnează şi Mircea Florian.
Relatările existente în Epistolarium, precum şi consul­
tarea studiului xpog ti (rămas necunoscut generaţiei
lovinesciene, dar menţionat de către Nicolae Manolescu
la reintrarea manuscrisului în circuit) ne-a dus la con­
cluzia pusă în circulaţie de un articol al nostru apărut
în 1971 în revista Săptămînalz, că obiectul doctoratului
de la Giessen l-a constituit într-adevăr disertaţia orală
despre Relaţie, bazată pe studiul în limba germană npoc,
ti Filosofische Dissertation (Das Verhăltnis), Berlin, 1859
mai (şi nu De pbilosophia Herbarti), disertaţie care i-a
servit ca bază a expunerii fără obligativitatea înregis­
trării ori tipăririi ei, transcrisă de Titu Maiorescu în
caietul de Încercări ştiinţifice, alături de alte două.lucrări
de tinereţe : schiţa de logică în limba germană : Gnmd-
ziige der Logik fur Gymnasien, Kronstadt, 1858 (Ent-
150 worfen von T.L.M.) şi textul românesc al conferinţei
Socialismul şi Comunismul din punct de vedere critic.
Discurs public. Buc., 1859 (dezvoltat după L. Stein).113
Intenţiile asupra obiectului disertaţiei şi a modului de
expunere ne sînt comunicare de însuşi Maiorescu în scri­
soarea menţionată, adresată în mai 1859 decanului Schă-
fer : „Din propedeutica filozofică elaborată în româneşte
nu este tradusă în germană decît logica, şi aceasta mi
se pare mai puţin potrivită pentru a da o informare
corespunzătoare despre o cultură general-filozofică.
Pentru a întreprinde însă o traducere a întregii mele
propedeutici sau elaborarea unei alte teme cu greu mi-ar
îngădui-o timpul de care dispun. Cred că cel mai bine
ar fi să cer îngăduinţa să supun, «ceea ce am dorit să
elaborez» în scris, examinării într-o expunere orală li­
beră în limba germană. In felul acesta dobîndesc con­
comitent eventuala îndreptare a unor puncte insuficient
gîndite. Ca obiect al disertaţiei mele aş dori sa aleg
«Relaţia» unde ar trebui să-şi găsească locul o originală
deducere a părţilor filo sofiei, ca şi o nouă împărţire a
logicii.“ (subl. n .)17
Că Relaţia a fost acceptată drept obiect al disertaţiei
orale rezultă fără putinţă de tăgadă şi dintr-o altă scri­
soare trimisă profesorului Schilling (de bună seamă
unul dintre examinatorii din 1859) la 27 decembrie
1860 din Paris, scrisoare care, aşa cum rezultă, însoţea
volumul Einiges philosophiscbe in gemeinfasslicher Form,
recent apărut la Berlin : „Domnule profesor, nu veţi
respinge o carte, al cărui plan iniţial aţi avut bunăvoinţa
de a-1 cerceta amănunţit. Aceasta s-a petrecut în vara
lui 1859 cu ocazia prezentării disertaţiei mele despre
«Relaţie» (subl. n.). Ceea ce însă acolo nu era decît
schiţat, aici se află ceva mai amplu dezvoltat şi anume
scheletul unui sistem psihologic, oarecum bazat pe prin­
cipiile lui Herbart. Dacă această încercare de populari­
zare a unei atît de riguroase discipline filosofice nu este
din capul locului o fantesie nefericită, dumneavoastră 151
 o puteţi aprecia cel mai bine. Capitolele despre teism şi
nemurire, am temeri întemeiate, nu vor fi pe placul
dumneavoastră. Nu pot altfel ; în ele este exprimată
convingerea mea fierbinte. Nădăjduiesc însă că vor re­
concilia întrucîtva cu întregul «concluziile sociale». —
De altfel aceasta şi este tot ceea ce sper. — Mai presus
de orice : cartea îmi dă prilejul să v-o ofer în semn
de recunoştinţă. Este unul dintre meritele ei.“ 18
Maiorescu singur recunoaşte aici interferenţele dintre
Relaţie şi Consideraţiile filosofice pe înţelesul tuturor,
viziune căreia aderă şi celelalte lucrări de filosofie ale
acelor ani, Fragmentul din tinereţea mea, Schiţa de logică
şi Despre opiniile teleologice ale herbartianului C. S.
Cornelius.
în ciuda chiar a perpetuării aceloraşi exemple în două
sau mai multe studii, este de remarcat dorinţa de dez­
voltare continuă a ideilor dezbătute, de depăşire a unui
sistem anterior, ceea ce de bună seamă se traduce prin
noi faţete, prin noi unghiuri de vedere ale gîndirii ma-
ioresciene chiar în cadrul perioadei sale herbartiene.
întorcîndu-ne însă la Relaţie şi recurgînd la înseşi
aprecierile lui Maiorescu citate pînă acum, ea rămîne
deci o schiţă de „filosofie speculativă", care urmăreşte
„o originală deducere a părţilor filosofiei, propunînd
o nouă împărţire a logicii" şi în acelaşi timp „o critică
la adresa lui Spinoza, Fichte şi Hegel", dispusă strict
didactic în patru capitole : „Introducere, Relaţie şi Filo­
sofie, Privire retrospectivă, Concluzii".
Dar importanţa acestui studiu este, aşa cum sublinia
Marcel Petrişor, într-un articol asupra disertaţiei, că :
„Relaţiei dintre concepte, ca fiind aceea care ordonează
diversitatea lumii într-un sistem unitar, posibil de gîndit
şi manevrat, Titu Maiorescu îi conferă, pentru acest
motiv, cea mai mare importanţă în gîndirea sa. Spre
deosebire însă de Herbart, din chingile gîndirii căruia o
152 dată acceptate premisele era greu de ieşit, Titu Maiorescu
face din Relaţie, sau mai bine zis din ideea de corelare
sistematică şi ordonatorie a părţilor oricărui întreg, nu­
cleul filosofiei proprii." 19
Primul paragraf al disertaţiei Das Verhdltnis reia de
fapt, într-o expresie mai ştiinţifică, definiţia filosofiei
pe care Titu Maiorescu i-o transmitea Olgăi Coronini, la
13 februarie 1858.
„După Herbart, filosofia este prelucrarea noţiunilor,
iar din aspectele principale ale acestei prelucrări se nasc
părţile principale ale filosofiei — sună, ceva mai com­
plet, întîiul paragraf al Relaţiei.
Primul rezultat al abaterii atenţiei asupra noţiunii este
clarificarea ei. Din legăturile noţiunilor se nasc judecă­
ţile, iar din asocierea judecăţilor, concluziile ; cu acestea
se ocupă logica.
Sunţ totodată şi noţiuni, care, cu cît sunt mai cunos­
cute, cu atît mai mult apar contradicţiile în judecăţile
asupra cărora pot avea înrîurire. Aceste disocieri provin
din multitudinea experienţelor noastre conceptuale. Cu
ansamblul lor se ocupă metafizica." 20
Dar pe cînd romanul epistolar dezbătea în general
noţiuni de propedeutică filosofică, o dată cu Ttpoi; Ti
Titu Maiorescu defineşte conceptul de Relaţie. Preluat
de la Herbart şi supus unor interpretări personale, acest
concept: „foc central" al gîndirii filosofice maioresciene
din epoca sa de formaţie, urma în intenţia tînărului
gînditor să stea la baza unui sistem filosofic.
„Rezultatul pozitiv al cercetărilor anterioare e ur­
mătorul : Relaţia, pentru a întrebuinţa o imagine din
Afinităţile elective ale lui Goethe este firul roşu care se
arată prin întreaga filosofie ; Relaţia şi nu Conceptul
este ceea ce face ca filosofia să devină o ştiinţă exactă,
din Relaţie vor decurge celelalte părţi ale filosofiei."
Definiţia va fi reluată în Einiges philosophische unde
Maiorescu depăşeşte stadiul enunţiativ mergînd la înţe­
legerea filosofică a cuvîntului Relaţie ; „Să-l prindem 153
 bine, căci este, spfe a întrebuinţa o imagine bine reu­
şită firul roşu (notă finală : Goethe Wahlverwandt-
schaţten) care se întinde prin întreg domeniul spiritual ;
este faptul care insuflă în ceea ce este material şi sen­
sibil ceva spiritual, nesensibil". 21
Tînărul Maiorescu îşi impune teza sa asupra Relaţiei
printr-o riguroasă demonstraţie teoretică — pusă sub
semnul dictonului hegelian „was wirklich ist, ist ver-
niinftig" („ceea ce este real este raţional"), sub impe­
riul căruia va acţiona şi în Einiges philosophiche, (v.p.
138) — sprijinită pe o schiţă critică de istoria filosofiei
(cap. III : Historiche Ruckblicke), care denotă bogate
lecturi de specialitate.
Considerînd relaţia şi nu conceptul drept ceea ce face
din filosofie o ştiinţă exactă, raţională 22, el conchide că
filosofia este o ştiinţă a relaţiilor şi distinge ca părţi
ale filosofiei : psihologia, logica, estetica şi metafizica,
urmărind apoi modul specific în care Relaţia se mani­
festă în cadrul fiecăreia dintre aceste ramuri.
IIpoi; ti se reduce astfel la o demonstraţie de filo­
sofie formală.
Prima şi cea mai importantă parte a filosofiei este,
pentru Maiorescu, ca şi pentru Herbart, psihologia, defi­
nită ca ştiinţă a relaţiilor reciproce dintre reprezentări :
„Cunoştinţele obiectelor şi cele ale lumii nesensoriale
alcătuiesc în viziunea maioresciană Diversitatea — nota
comentatorul mai sus citat al disertaţiei. Ordonarea
acestei diversităţi într-o unitate duce la apariţia Siste­
mului în cadrul căruia însă relaţia nu se mai constituie
între lucruri, ci între concepte pe bază de funcţiona­
litate, adică de mecanism plasat de data aceasta în do­
meniul celor mai pure abstracţii. Această facultate de a
constitui relaţii este, în viziunea lui Maiorescu, apriorică
şi datorită acestui fapt ea va ţine de domeniul psiholo­
154 giei, de unde reiese apoi că pe această disciplină de fapt
se vor constitui fundamentele filosofiei“ 23. Dar, se
afirmă mai departe, prin însăşi această definiţie, Maio-
rescu îşi dădea seama de limitele gîndirii herbartiene,
gîndire mecanicistă, care — Maiorescu o spune chiar
în această teză — îl duce la imposibilitatea elaborării
unei psihologii şi în special a descrierii mecanismelor
afective şi a pasiunilor în special.
Din psihologie decurge apoi într-un sens logica, al
cărui obiect este studiul relaţiilor şi în alt sens etica
fundamentată pe corelarea dintre necesitate şi libertate.
(De altfel, referindu-se la Etica lui Spinoza, el o nu­
meşte „un exerciţiu logico-formal".)
Capitolul pe care îl dezvoltă în deplină stăpînire
de cauză este Logica, ştiinţa raporturilor dintre con­
cepte. Aici el face o schiţă introductivă în logica for­
mală, precizînd că logica se raportează la filosofia
propriu-zisă, ca algebra la matematică.
în acest sens, va trece la dezbaterea unor elemente
proprii logicei : definirea noţiunii, rolul asociaţiilor, va­
loarea silogismului, a polisilogismului etc...
Estetica este pentru el ştiinţa unor anumite noţiuni.
Pe de o parte sînt noţiunile care provin din sentinţele
de aprobare sau dezaprobare (des Beifalls oder des Mis-
sfallens). în ceea ce priveşte frumosul propriu-zis, în ac­
cepţia anticului Kalon, el nu aparţine decît introducerii
în estetică, întrucît acest Kalon este situat în rîndul ce­
lorlalte noţiuni, de care însă, prin funcţia sa originară,
trebuie deosebit, şi extras din rîndul preocupărilor su­
biective şi din tot ceea ce se poate constitui în punct de
vedere al privitorului, fie el admirator ori critic. Se
poate vorbi în acest sens de o noţiune, de un concept
de frumos, căci frumosul sau urîtul pot fi idei centrale
ale ştiinţei despre frumos, cuprinse în estetică. Dar
evidenţa originară a frumosului nu este un concept, ci
o judecată. „Astfel estetica, spune în continuare Maio­
rescu, nu se ocupă cu noţiunile, ci cu noţiunile constituite 155
 în judecăţi ca relaţii între subiect şi predicat, ceea ce
înseamnă că şi estetica este o ştiinţă a relaţiilor. (în con­
tinuare el face precizarea că judecăţile originare în este­
tică sînt în ultimă instanţă judecăţi de gust.) Judecăţile
estetice originare trebuiesc privite în cadrul ştiinţei, nu
ca fapte cunoscute, din care se pot deduce altele (de­
oarece din aceasta pot decurge o serie de falsificări),
ci drept ceva constituit în sine şi pe care se bazează
relaţiile antecedente componente ale operei de artă."
Ca definiţie de esenţă herbartiană, Maiorescu consi­
deră metafizica drept disciplina care se ocupă cu înlă­
turarea contradicţiilor ivite între părţile cele mai gene­
rale ale filosofiei : lucru, schimbare, materie, spirit, miş­
care, eu, conştiinţă, cu alte cuvinte, faţă de Filosofie,
care se ocupă cu relaţiile dintre elementele gîndirii, me­
tafizica se opreşte asupra relaţiilor dintre gîndire şi
fiinţă. Dar, mai categoric decît în cazul psihologiei, M a­
iorescu va respinge metafizica herbartiană.
Deşi se păstrează în limitele unei demonstraţii teore­
tice a Relaţiei ca fundament al filozofiei (axată pe discu­
tarea obiectului filozofiei şi a părţilor ei componente),
disertaţia enunţă opiniile filosofice maioresciene dezbă­
tute şi argumentate în Einiges philosopbische in gemein-
fasslicher Form.
Şi chiar dacă în Das Verhaltnis probase o bună ini­
ţiere în filosofie, o deosebită capacitate de sistematizare
(împlinită ulterior de elaborarea unui manual didactic
remarcabil şi de o valoare recunoscută în procesul învă-
ţămîntului românesc: Logică) şi dotarea pentru filo­
sofie speculativă, dat fiind scopul urmărit, prudentul
doctorand se mulţumise totuşi cu o teză documentată,
riguros exactă — dar lipsită de strălucire — în care
contribuţia ştiinţifică mijeşte timid. De aci desigur şi
spiritul de insatisfacţie al tînărului doctor, după un suc­
ces pe care nu îl considera pe măsura disponibilităţilor
156 sale intelectuale.
 In drum spre Berlin, tînărul diplomat universitar îşi
permite un popas la Franckfurt pe Main pentru a vizita
casa în care s-a născut Goethe, călătorind apoi mai de­
parte pe Rhin, spre Koln.
Abătut, încercînd amărăciunea insatisfacţiei, el se con­
fesează aceleiaşi Emilia : „Să nu crezi că aş fi foarte
vesel. Dimpotrivă — aproape trist. M-am bucurat de
doctorat şi acum... o disertaţie atît de sărăcăciosă. Chiar
şi călătoria asta pe care o fac singur mă plictiseşte ; cînd
mă holbez la toate lucrurile acestea neobişnuite fără a
avea putinţă de a mă împărtăşi cuiva, mă simt ca un
urangutan care abia s-a săltat în două picioare."26
La urma urmei un doctorat însemna o răscruce, iar
anul berlinez o experienţă.
Deprins cu viaţa socială din Theresianum, Berlinul,
în care recunoaşte viaţa de metropolă, îl constrînge
la o cumplită izolare. Singurii cunoscuţi erau cei trei
prinţi Sturza şi preceptorul lor dr. Câmpeanu, care
acum, la rugămintea lui Ioan Maiorescu, se ocupa şi de
chestiunile lui materiale. Tutelă — care îl agasa pe
drept după cum se va vedea mai departe.
Fraţii Sturza erau aceleaşi „gutmiitige Naîuren", de
o „minunată superficialitate".
Mezinul era înfocat după J. J. Rousseau, mijlociul se
delecta deopotrivă cu Hoţii de Schiller şi cu un cîine
mare negru, iar cel mai mare, entuziasmat de muzica lui
Wagner, ar fi dorit să desfiinţeze muzica clasică. Cît
despre şcoală, audiau cursuri de drept la facultate şi
ascultau de un preceptor.
Firi deschise, prietenoase, ei găsesc deplină înţelegere
la colegul lor de o vîrstă, care luase însă viaţa pieptiş :
„D. Câmpeanu n-are nici o influenţă asupra lor, şi
nici o autoritate. Spre a avea influienţă ar trebui să cu­
noască singur literatura şi cultura de acum, — ce nu
cunoaşte ; aşa copiii sunt fără nici un regim în privinţa 157
 studiilor — judecă Titu Maiorescu situaţia, cu matură
chibzuinţă, într-o scrisoare către tatăl său din 30 noiem­
brie 1858. — Spre a avea autoritate n-ar trebui să-şi
dea păreri în lucruri ce nu le ştie. Mai cînd, iarăşi atribui
Profetul lui Mozart şi Wilhelm Meister lui Schiller, în
ochii turburaţi ai elevilor, deci sunt astfel de erori crime
spirituale ; aşa, ei rîd de D. Câmp. în ascuns. îmi vei
da drept să tac mai tot mereu cum sum acolo. Escuză-
mă însă din cauza asta dacă fui către D-Ta prea difuz",
se scuză el faţă de părintele său şi neîndrăznind să-şi
ducă prea departe mărturisirea „anulează gîndul ce-I
muncea în noul mediu social : „sum încă prea tînăr
spre a rezista impulsului de comunicare, mai ales izolat
cum sunt aici." 27
Dar, ceea ce era mai grav, Câmpeanu, cel chemat
să-i administreze modestele venituri atît de greu obţi­
nute, procedează într-un fel total nepotrivitei „stări a
noastre. D. Câmp. e învăţat conform cu viaţa celor
3 prinţişori ; a uitat tot traiul de studinte, de care
am lipsă eu. Croitorul D-lui e Hofschneider, legătorul
D-lui de cărţi e Hofbuchbinder, librarul D-lui e H oţ-
buchhandler". Nu e de mirare dacă aşa preţurile sunt
întreite. Cînd îl întrebai ce se plăteşte pentru o legătură
de un tom, îmi spuse 2 taleri. Ce D-zeu ! — mă lăsai
însă să-mi lege pe Tucidide un legă tor simplu, şi plătii
pentru legat foarte frumos — 7 groşiţe. Dom. Câmpeanu
nu putea să creadă ieftinătatea asta ; îl asecurai însă că
legătorul meu nu e //ofibuchbinider".
Trăit într-o familie austeră şi învăţată cu lipsurile,
consideră ca pe un lux absurd micul apartament de două
camere pentru el singur, fastuos aranjat, ca şi meniul
fix cu 7 feluri, la un mare restaurant. „Şi de ce, izbuc­
neşte furios, această risipă ?“ Cine îl cunoaşte în Berlin
şi dacă l-ar cunoaşte, cine ar fi interesat de interiorul
158 său tapisat în catifea ?
 Îşi roagă respectuos părintele să-i permită să-şi admi­
nistreze singur banii (ceea ce tatăl său nu va ac­
cepta) şi să-şi schimbe locuinţa pe o cameră modestă
pentru ca să-şi poată plăti taxele pentru colegii, şi dacă
se poate să-şi angajeze în continuare un maestru de flaut.
Viaţa avea să-i dovedească neîmpăcatului duşman al
boemei că doar spiritul său cumpătat îl va face să atingă
limanul.
Lipsurile materiale îi vor însoţi dramatic studenţia,
presărîndu-i drumul tineresc cu umilinţe şi scrîşnete de
revoltă.
Banii pentru taxele de examen, duble la Paris faţă de
Berlin, banii pentru imprimarea tezelor de doctorat,
pentru editarea volumaşului Einiges philosophische...
faptul că o carte dorită va însemna un sacrificiu, sînt
griji care se instalează permanent în anii studiilor :
1859—1861, transformîndu-i corespondenţa într-o con­
tinuă cerere, într-o continuă justificare.
„Stimatissime Doamne ! i se va adresa el la 15 mai
1859 lui Constantin Hurmuzachi. (...)
Universitatea Giessen îmi dete azi permisiunea de a
depune doctoratul de filosofie la Rusalii. Preparativele
sînt toate făcute, o greutate însă întrece puterile mele.
Suma necesară de 50 galbeni. Tatei îi cade destul de greu
a-şi susţine familia în locuri separate. în ist caz stra-
ordinarie D-lui nu mă va putea înlesnire. Dvoastră însă
veţi şti, Stimatissime Doamne, ce influenţă tristă şi de-
primatoare are asupra unui june împedicarea propăşirei
în studii sau a recunoaşterei publice prin greutăţi ma­
teriale. Ist motiv, mai ales însă umanitatea Dvoastră
cunoscută şi binecuvîntată în toate regiunile unde se
aude limbă de român, îmi dă curagiu de a vă rugare a
mijloci în privinţa pecuniară, depunerea doctoratului
meu. Domnul Dr. Câmpeanu va avea bunătatea de a
primi eventual suma transmisă prin bunăvoinţa
Dvoastră-" 28 159
 Tîrziu, Titu Maiorescu va nota marginal : Erfolglos
— „fără succes". Nu era singura încercare de acest fel.
Şi totuşi banii nu puteau fi un impediment în drumul
idealului său. De undeva trebuia să-i vină salvarea.
„Eu sînt trămis pe 3 ani, însă la anul viitor termin şi
mă întorc ; astfel salariul destinat pentru mine pe anul
al 3-lea întreg să mi se trămită totdeodată cu salariul
anului al 2-lea, adică aceasta să se învoiască — îi scria
lui Ioan Maiorescu, la 4 iulie 1860. Eforiei îi este lucrul
egal, ba încă nu mai are lipsă a-mi plăti examinele, iar
eu mă ajut în mod suficiente să-mi procur şi cărţile tre­
buincioase. — Cererea mea este în toate privinţele
dreaptă şi D-Ta trebuie să fii în stare a mi-o realiza —
devine el imperativ din disperare. Prin Golescu, prin
Cuza, prin Eforie — nu ştiu prin cine, tată, dar trebuie
să fie cu putinţă, eu nu cer nimic estraordinar, e un
lucru foarte simplu, căruia în faţa D-Tale nu se va
putea împotrivi nimenea. Răspunde-mi, tată, te rog
îndată în ce termini şi cătră cine să-mi adresez peti-
ţiunea. Cursurile nu le pot urma aci fiindcă — în 3
luni trebuie să studiez ceea ce profesorii propun într-un
an ; va să zică cursul lor nu mi-e de folos." 29
Ca bursier al Eforiei la Paris el va fi nevoit veşnic
să-şi implore mecena, pe prinţul Stirbey care la fiecare
cerere răspundea cu imperturbabilul : „vom vede, vom
vede" ca în sfîrşit cînd se pare că îi va suplimenta sti­
pendiul cu 85 galbeni în august 1860, „aceasta va fi uns
fois pour toutes şi într-un mod încît eu nu-i voi mal
cere niciodată".30
Privind atent studenţia maioresciană din acest punct
de vedere îl vom înţelege deplin pe ministrul gata
să ocrotească ori de cîte ori îi va sta în putinţă tine­
reţea, să o ferească de ofensa trăită de el, acordînd burse
tinerilor studioşi.
La Berlin în vara lui 1859 „doctorul în filosofie" îşi
160 vedea viitorul în culorile cele mai sumbre.
 Ar fi dorit să plece în vacanţă la ai săi, dar îşi dă
seama de neajunsurile bugetului familiei, şi totuşi în­
drăzneşte „Va fi cu putinţă, tată, să mai vin în feriile
iste acasă ? Văd şi eu foarte bine că vin cam des, şi
eu nu o mai pot pretinde de-acum (...). D. Câmpeanu
pleacă, eu nu cunosc aici pe nimeni ; ce fac în 3 luni
singur ? — Se înţelege, că mă voi apuca iar de oarecare
studiu ; dar e puţintel cam trist." 31
Este drepî că pînă să-i vie răspunsul, şi chiar cel dorit,
pleacă în august pentru o săptămînă la Hăringsdorf,
unde se încîntă de frumuseţea mării, d ar. desigur şi de
graţioasa prezenţa a celor două domnişoare Kremnitz,
Elena şi Clara, aflate la băi.
Nesigur că îşi va mai putea continua studiile de
drept, el cîntăreşte cu strîngere de inimă propunerea
făcută de un boier Balş, şi care ar fi putut scoate fami­
lia Maiorescu din impasul financiar. Căutînd să-şi conso­
leze părintele, întotdeauna atît de ambiţios în ceea ce
priveşte cariera fiului său, îi comunică oferta pentru el
splendidă, în privinţa pecuniară şi spirituală de a se an­
gaja pentru 3 ani ca „inspector peste moşia lui Balş cel
mare, inspector adecă peste şcoală, biserică şi toate actele
relative spirituali".
Dar întors în ţară în urma Unirii, Ioan Maiorescu
era din nou într-unul dintre ciclicele sale urcuşuri, ur­
mate de căderi la fel de spectaculoase.
Profesor de istorie şi director asesor în ministerul de
justiţie condus de ministrul C. Kretzulescu, Ioan Maio­
rescu îşi înscrie fiul în august 1859 la un concurs al Efo­
riei pentru obţinerea unor burse de studii la Paris pe
timp de 3 ani, cu o leafă de 240 galbeni anual şi 50
pentru drum.
în urma examenului depus la 15 septembrie 1859, tî-
nărul Maiorescu va pleca în octombrie spre Paris cu o
bursă la Facultatea de litere a Sorbonei. 161
 Dar şcoala germană îşi lăsase pentru totdeauna am­
prenta asupra acestui spirit prin excelenţă metodic şi
organizat, fapt evident de la primul contact cu Sorbona.
„Este un lucru curios — îşi va împărtăşi constatările
sale lui George Sturza, rămas la Berlin, la 17 decembrie
1859. Toată maniera purtării şi a studiilor mele în
Franţa este opusă direcţiunii mele. Lasă că studiile la
facultăţi sînt puţine şi de tot incomplete, că lipseşte
facultatea filosofică şi studiul filosofiei întregi, dar apoi
şi ce se află, este încungiurat de un formalism atît de
pedantic şi gol, încît de o plăcere curat ştiinţifică nu mai
poate fi vorba." 32
Despre o viaţă socială nici a t î t : „Studenţii francezi
sînt clasa cea mai rău văzută a societăţii Parisului, îi
scria tatălui său la 19 noiembrie 1859. Românii de aci
trăiesc în cafenea. între moldoveni şi români este desbi-
nare ; alte cafenele, alt loc de mîncare, alte locuri de
adunări. Se salută unul pe altul dacă se întîlnesc, dar
nemica mai mult." 33
Inadaptabil în atmosfera de castă cu care îl întîmpină
oraşul-lumină, el îi scria, la 21 noiembrie 1859, profeso­
rului Ştefan Iosif (tatăl poetului) la Braşov : „Apoi şi
singurătatea în care mă aflu mă deprimează. Cu cît
Parisul este mai viu, cu atît contrastul între mine şi el
este mai vătămător. Dar la toare aste e numai Aristotel
de vină, căci grecul acela bătrîn cînd l-a numit pe om
un zoon politicon să ştii că m-a avut pe mine de exem­
plu. — Românii de aci trăiesc între ei, nu stau în nici o
relaţiune cu vro familie franceză, nici măcar cu stu­
denţii francezi. Mai n-au ocaziunea de a învăţa limba
franceză cum se cade. Mie unuia asta nu-mi place şi
dintr-o cauză prin care mă disting de cea mai mare
parte a românilor, din cauză adică că acest patriotism
exclusiv, ce-1 avem noi, îmi pare o mare eroare, ba
mi-aş permite de a zice că tot patriotismul este lipsă
162 de cultură adevărată." 34
 Cu maturitatea lui timpurie, dar şi în nota-i intempes­
tivă, va încerca în continuare să facă discriminarea între
noţiunea de patriot şi patriotard, între politic şi dema­
gogic. Odată ajuns însă la punctul vulnerabil al franco-
maniei, vină aruncată în faţă interlocutorului, el se va
deslănţui într-un violent pamflet, încîlcindu-şi opiniile
viabile în pînza cumplitei enervări, alunecînd pe panta
ambiguităţilor şi a echivocului, care îi va atrage mai
tîrziu din partea adversă, neinteresată în disocieri, acuza
de cosmopolit şi renegat. „Ho ! Ho ! Stai, fraîe, stai, că
prea mă bag în reflecţiuni, va conchide el, convins de
propriile-i exagerări. Şi din acestea poţi conchide că
mor de urît la Paris. Cum aş fi intrat altfel în ele ? Ei,
bine ! Trece-mi-le şi D-ta cu vederea, şi paguba va fi
numai hîrtia mîzgălită. De asemenea multor noutăţi aş
vrea să te rog, Domnule, mai întîi pentru principate,
apoi şi despre Braşov11.
H otărît să cîştige timp pentru a se întoarce cît mai
curînd între ai săi, încearcă să obţină într-un an „ceea
ce de regulă se face în patru".
La 10 decembrie 1859 adresă în acest sens o cerere
către Ministrul Instrucţiei Publice şi Cultelor din
Franţa, însoţită de actele doveditoare necesare, solici-
tînd echivalenţa studiilor de filosofie cu o diplomă de
bacalaureat în litere (bachelier es lettres), dat fiind că
bursa Eforiei era dedicată studierii Literelor şi profitînd
de faptul că Sorbona nu avea facultăţi distincte, cele
două discipline fiind reunite în aceeaşi Facultate de
Litere şi Filosofie.
Consecinţa imediată în ceea ce priveşte studiile juri­
dice este prezentarea după trei luni la un examen pentru
anul I de drept (în aprilie 1860) şi peste alte trei luni
— în august — pentru anul al II-lea, aşa că în 8 luni
el absolvise 2 ani de studii, primind la 17 august 1860
titlul de bachelier en droit. Avea în faţă acum examenele
de licenţă. 163
 Parisul rămînea însă pentru el aceeaşi citadelă închisă
iar filosofia, şi anume filosofia germană studiul predi­
lect. De aceea, deşi oficial urma cursurile la Sorbona,
viaţa sa intelectuală se continua la Berlin, anii 1860—
1861 fiind un continuu du-te vino între cele două mari
centre universitare, ceea ce îl îngrijora pe chibzuitul şi
strîmtoratul Ioan Maiorescu.
„Nu crede, tată, că plecările mele pe la Berlin mă
bagă în cheltuieli, din contra, numai astfel pot ieşi la
cale — îşi liniştea el părintele la 4 iulie 1860, scriindu-i
din Paris. La Berlin nu plătesc nemic pe mîncare, fiindcă
sînt totdeauna invitat la masă, cînd la Sturza, cînd la
Kremnitz, cînd la Zinkeisen. Dimineaţa merg 6 ore la
drepturi (la cursuri de drept), după prînz 6 ore în bi­
bliotecă şi seara sînt invitat la consiliarul Kremnitz.
Numai printr-astă variare şi distragere sunt în stare a
face atîtea examene de stat în interval aşa de scurt.
Examenele sînt foarte grele, şi după spusa decanului sînt
fără excepţiune unicul în universitatea Franţei care o
termină în timp aşa de scurt." 35
în ciuda acestei recunoaşteri, nu reuşeşte să stabilească
deocamdată relaţii cu cercurile intelectuale pariziene,
fiind nevoit să întreţină legături doar cu acel mărunt
profesor cu pretenţii de filosof Roger-Collard, însărcinat
de Eforie ca un fel de delegat al bursierilor români la
Sorbona, cotat de Maiorescu între profesorii Parisului
„cu însemnătatea ce o are, poate, Bădilă între profesorii
din Bucureşti".
Berlinul în schimb îl întîmpina cu o ambianţă inte­
lectuală deosebită, cu atmosfera colegială dintre profesori
şi studenţi, deschizîndu-i exact acele uşi menite să-i
dea încredere în propria lui personalitate.
Se simte onorat îndeosebi de relaţiile stabilite cu pro­
fesorul Zinkeisen, savant de renume mondial (autorul
unei vaste lucrări despre Imperiul otoman), cu al cărui
164 fiu Rudolf era amic. Profesorul îl poftea la ceaiurile
de vineri seara, la serile muzicale unde îşi găsea bucuros
locul în mica formaţie de cameră, cîntînd din flaut. 36
Serile la familia juristului Kremnitz, viitorul său socru,
erau şi mai interesante, prilejuindu-i, într-un cerc intim,
de oameni cu aceleaşi preocupări, ţinerea unor prelegeri
de filosofie, reunite apoi sub titlul Einiges philosopbische
in gemeinfasslicher Form.
Tendinţa sa principală enunţată deschis este de a între­
ţine o relaţie cu învăţaţii Germaniei, chiar şi după pără­
sirea universităţii.
Studiile juridice nu le neglija, dar a sa violon d’Ingres
rămînea filosofia.
în aşteptarea apariţiei volumaşului său de Consideraţii
filosofice, era — cel puţin aparent — tentat de studiul
unei discipline moderne : filosofia dreptului.
„Cu ocazia publicării opului — îi scria tatălui său la
4 iulie 1860, încerc a adresa la ministrul cultelor de la
noi rugăciunea de a-mi modifica mandatul eforiei spre
jurisprudinţă. Rugăciunea se va motiva pe următoarele :
Opul publicat şi criticele, dintre cari unele vor fi cu
nevanitate favoritoare, îmi arată capacitatea filosofică.
Cu această erudiţiune filosofică cîştigată în Germania
vreau a uni studiul practic al dreptului în Franţa, spre
a putea propune ca profesor în Principate filosofia drep­
tului, studiu de universitate necesar, pentru care însă
n-avem pînă acum nici un bărbat. Pentru litere sînt mai
mulţi studenţi aci, asemenea pentru drepturi. Dar nu se
află nici unul care să unească în el aceste 2 specialităţi,
cum avui eu ocasiunea de a le uni.“ 37
în acest sens se adresa Eforiei Şcoalelor din Bucureşti
precizînd că doctoratul în filosofie de la Giessen avea
în Franţa valoarea unei licenţe în litere, comunicînd
decizia sa „spre continuarea studiului de drepturi la
Paris, avînd convingerea că acest studiu este cel mai
esenţial pentru coroborarea şi chiar pentru existinţa sta­
tului nostru", — promiţînd totdeodată de a nu neglija 165
 literele şi „a supune partea lor filozofică ca bază fun­
damentală întregei activităţi juristice“ 38 — ceea ce de­
sigur că Eforia a şi acceptat.
în decembrie 1860 apare la Berlin mult aşteptatul său
op. Sub titlul voit modest de Einiges philosopbiscbe in
gemeinfasslicher Form (Consideraţii filosofice pe înţe­
lesul tuturor) se ascunde o lucrare de popularizare cu
totul aparte, a cărei individualitate este asigurată de
multiplele ipostaze dovedite de tânărul cugetător român.
Situîndu-se în prim-plan, teoreticianul îşi fundamen­
tează ştiinţific opiniile sigur pe vastitatea cîmpului filo­
sofic investigat, reuşind „o privire sistematică şi uneori
adîncită cu amănunte asupra mai tuturor problemelor
filosofice" 39, asigurîndu-şi totodată captarea unui public
de nespecialişti prin indiscutabilele sale dispoziţii de pe­
dagog, dublat de un orator înnăscut şi de un stilist ce
îl anunţă în ultimă instanţă pe scriitor.
Astfel reuşeşte tînărul autor să-şi înscrie ciclul de con­
ferinţe în rîndul studiilor filosofice, să cîştige interesul
auditoriului chemat să înţeleagă şi să-şi însuşească o
nobilă ştiinţă, acea „ştiinţă a ştiinţelor" :
„Orice ştiinţă sistematizează — spunea Maiorescu —
dar şi orice sistem e filosofic, de aceea şi într-atît filo-
sofia este ştiinţa ştiinţelor". Ca ştiinţă a relaţiilor, filo­
sofia e menită să conducă toate ştiinţele şi „în acest
înţeles, orice ştiinţă are ceva filosofic".
în acelaşi sens va încerca să demonstreze interferenţa
dintre celelalte ştiinţe şi filosofie, distingînd net Filoso-
fia cu disciplinele ei proprii (părţi componente pe care
le discutase şi în disertaţia despre Relaţie : Psihologia,
Logica, Estetica (în care încorporează şi Etica), Meta­
fizică) de celelalte ştiinţe care păstrîndu-şi fondul lor
special, intrate în relaţii cu filozofia, dau noi discipline
ca : Filosofia istoriei, Filosofia dreptului, Filosofia na­
166 turii etc. ...
 „...Deci, cu cît cineva consideră ştiinţa sa exclusiv
ca specialitatea sa, cu cît dispreţuieşte de a se ocupa cu
alte specialităţi, cu atît mai mult activitatea sa va fi
lipsită de filosofie." 40
Atent la lecţia stilistică oferită filosofilor de Scho-
penhauer şi la aceea de claritate şi conciziune servită
de Herbart, tînărul conferenţiar român îşi pledează teza
într-o desăvîrşită expresie filosofică, nesacrificînd prin
fluenţa formei nimic din rigurozitatea ştiinţifică. El
căuta doar să scutească auditoriul de rigiditatea expu­
nerii de specialitate, care prin însuşi obiectul ei se
sublima în abstracţiune.
într-o stringentă logică Consideraţiile filosofice pe în­
ţelesul tuturor sînt dispuse în XI capitole :
Cap. I şi II : Ce este filosofia, raportul ei cu ştiinţa
şi cu alte domenii ale culturii
Cap. III : Părţile filosofiei
Cap. IV — VII : Probleme de psihologie cu referire
la logică, etică şi estetică
Cap. VIII : Despre determinism, liberţate şi necesitate
Cap. IX : Teism şi ateism
Cap. X : Moarte şi nemurire
Cap. XI : Concluzii sociale
Tinzînd să ridice Relaţia la o teză originală, Titu
Maiorescu îşi demonstrează opinia apropiindu-se ori
disociindu-se de numele de circulaţie ale filosofiei de
la Socrate şi Aristotel, la Spinoza şi Leibniz, de la
Schiller şi Goethe, la Herder şi Lessing, de la Humboldt
la Ritter, de la Hegel la Feuerbach, de la Fenelon la
Voltaire, de la Herbart la Drobisch şi Trendelenburg.
Analizînd cu mai bine de trei decenii în urmă Einiges
pbilosophische... Mircea Florian reţinea că însăşi defi­
nirea filosofiei ca ştiinţă a relaţiilor pure (definiţie care
pleacă de la Herbart, dar conţine o notă originală) făcea
din filosofie o ştiinţă raţională." „Căci pe cînd factorii
intraţi în relaţie sunt sensibili şi particulari, relaţia e 167
 universală şi ca atare ea e «legătura vitală şi univer­
sală».
Fiind însăşi sufletul lumii, Relaţia „dă lumii un sens".
Maiorescu subliniază, cu un admirabil simţ al adevă­
rului, în ce constă raţionalitatea lumii : în relaţii: O
lume iraţională e o lume fără legături, o lume atomi­
zată, o lume fără iubire. Iată de ce Maiorescu se în­
vredniceşte a scrie următoarea propoziţie ce nu se poate
uita : dacă filosofia în etimologia ei e iubirea de adevăr,
în esenţa ei e ştiinţa iubirii (subl. n.).“ 41
Am preluat pe larg opinia lui Mircea Florian, deoa­
rece ni se pare că ea luminează cu precădere ideea de
umanitate, acel uman pur în căutarea căruia se aventu­
rase adolescentul. Din umanul pur, adevărul primor­
dial al vieţii, Maiorescu face o profesiune de credinţă,
cristalizată în argumentele ştiinţifice elaborate în prima
etapă a gîndirii sale filosofice. Tot aici în „splendida
propedeutică filosofică" care îl pregătise pentru studiul
cel adevărat, studiul de viaţă, stă desigur cheia enigmei
pe care omul matur sperase să o fi deslegat prin com­
plexa lui activitate, înscrisă în sfera umanisticii. Şi
indiferent de luminile şi umbrele acestei activităţi, in­
diferent de oricîte controverse se vor fi iscat în jurul
ei, această activitate este pentru Maiorescu justificarea
existenţei lui în faţa sinelui.
„Definind filosofia ca tensiune spre adevăr, nu ca
posesiune a adevărului, ca întrebare permanentă, nu ca
răspuns definitiv, Maiorescu se arată preocupat de a-şi
face din filosofie un instrument prin care să-şi realizeze
vocaţia lui transformatoare — afirmă Nicolae Mano-
lescu în eseul său despre Titu Maiorescu. E vorba de
a se transforma pe sine, cunoscîndu-se, şi de a trans­
forma, în cele din urmă, lumea. El desparte oamenii în
două categorii : cei cu spirit filosofic, şi cei fără spirit
filosofic. Ultimii se aşază pe ei în centrul universului,
168 sînt egoişti şi închişi în fiinţa lor ; primii sînt generoşi,
ştiind că nimeni nu există astfel decît în şi prin relaţie
cu Ceilalţi. Marea temă a concepţiei lui Maiorescu des­
pre sine apare, aşadar, de la întîiele rînduri ale cărţii
lui filosofice: generalizîndu-şi experienţa individuală,
Maiorescu defineşte pe omul cu spirit filosofic ca pe un
om conştient că există, cît există, într-un raport cu
Ceilalţi, nu ca individ redus la sine însuşi, ci ca individ
social. Adolescentul de la Theresianum şi cel care, mai
tîrziu, va căuta, în tot ce face, prezenţa mîntuitoare a
Celorlalţi, se întîlnesc în această definiţie a omului su­
perior ca fiinţă intrată în raporturi conştiente cu restul
oamenilor. Fiindcă ce este filosofia pentru Maiorescu ?
«Astfel, relaţiunea este în mijlocul sensibilului, ea este
sufletul lumii întregi. Ştiinţa care se ocupă cu relaţiu-
nile pure este filosofia»" 42.
Teza pe care o urmăreşte Titu Maiorescu este proba­
rea misiunii realiste a filosofiei, chemată prin însăşi
esenţa ei să transforme în primul rînd Omul, singurul
în stare să ducă mai departe soarta lumii, să asigure
progresul social :
„Sus, spre o viaţă nouă, proaspătă ; să ţesem ştiinţa cu
realitatea, şi să reînviem din fundul întunecos şi putred
al contemplării abstracte ! — răsună glasul lui Maio­
rescu cu inflexiuni de tribun şi de poet. Iată steagul
ştiinţei actuale, iată chemarea ei socială. De o aseme­
nea chemare socială înainte de toate să ţină seama
filosofia. Căci din toate relaţiunile tocmai cele omeneşti
sunt cele mai înalte, şi dacă prin aceasta iubirea e rela­
ţiunea cea mai perfectă, pentru că e cea mai nobilă, cea
mai universală şi cea mai puternică, putem susţine,
făcînd să reiasă acest moment principal, că filosofia, în
înţelesul cuvîntului însuşi (cpiXeco crocpta) iubire de ştiinţă,
este în esenţa ei, ştiinţa iubirii. “43
Filosofia lui Titu Maiorescu a constituit în ultimii
ani obiectul unei vii dezbateri, susţinută de esteticieni, 169
 critici literari, filosofi, discuţie care a marcat paşi însem­
naţi în reconsiderarea operei lui.
Istoria filosofiei româneşti (1972) îi rezervă lui
Titu Maiorescu un capitol care îl integrează organic în
evoluţia gîndirii româneşti. Exegeza asupra filosofiei
lui Maiorescu aparţine lui Simion Ghiţă, cercetător şi
interpret al filosofiei maioresciene, impus în ultimii ani
prin numeroase studii şi articole. 44
Desemnarea lui Titu Maiorescu printre principalii
gînditori români din perioada făuririi României moderne,
Vasile Conta, A. D. Xenopol, C. Dumitrescu-Iaşi, ana­
lizarea activităţii sale în cadrul transformărilor înnoi­
toare, caracteristice formării statului naţional modern
care au antrenat adînc şi domeniile culturii, filosofiei,
ştiinţei, precum şi studiul asupra gîndirii lui filosofice,
constituie, toate laolaltă, sinteza critică unitară menită
să contribuie la înţelegerea şi reconsiderarea unei com­
plexe personalităţi româneşţi.
Meritul revine unui cercetător, care face de la început
o sensibilă demarcaţie între concepţia filosofică propriu-
zisă şi teoria culturii, între activitatea culturală şi cea
politică a lui Titu Maiorescu, trecînd pe prim-plan
manifestările lui culturale şi filosofice, în al doilea plan
pe cele didactice şi abia în al treilea pe cele politice.
Este urmată astfel însăşi ierarhia dată de Maiorescu
multiplelor sale domenii de acţiune.
Pornind de la definiţia filosofiei în accepţia maiores-
ciană, S. Ghiţă se ocupă pe larg de concepţiile ontolo­
gice, antropologice, culturale, estetice, ale lui Maiorescu.
Dintru început cercetătorul distinge două etape în
evoluţia gîndirii filosofice maioresciene, o primă etapă
(pînă prin 1872) în care gîndirea lui Maiorescu de
concepţie ateistă şi cu tendinţe progresiste este aceea
exprimată în Einiges philosophiscbe, în timp ce etapa
170 următoare va fi dominată de influenţa kantianismului
şi a scientismului, iar de prin 1877 şi de filosofia spen-
ceriană.
Două dintre marile teze directoare ale primei faze a
gîndirii filosofice maioresciene exprimate în Einiges
philosophische ne par a fi definitorii pentru tînlrul
Maiorescu şi anume morala laică, de la care va abjura
în anii maturităţii sub greutatea togei oficiale pe care
o îmbrăcase, şi fundamentele esteticii sale.
Atracţia către antropologia filosofică, către relaţia
dintre Eu şi Divinitate, dintre Eu şi Lume, către pro­
blemele esenţiale circumscrise unei atari discuţii : liber­
tatea şi necesitatea, viaţa şi moartea, precum şi dezle­
garea acestor întrebări prin negarea Eului fichtean ori
a Absolutului lui Schelling, precum şi apropierea de
Feuerbach sînţ vizibile încă din disertaţia de la Giessen.
Să nu uităm că Relaţia este datată mai 1859, iar
Maiorescu nota în jurnalul său încă din martie acelaşi
an : „Am înghiţit cu plăcere furioasă broşura lui
L. Feuerbach : Grundsatze der Philosophie der Zukunft
(.Principiile filosofiei viitorului). Parc-ar fi vrut să-mi
scrie confesiunea mea proprie, aşa ne nemerim. — Mai
cetii Biographien Wahnsinniger, von Jdeler. Am ispră­
vit încă de Feuerbach : Philosophie und Christentum,
Abalard und Heloise.“ 45
în studiul său, Mircea Florian considera că ateismul
adolescentului îşi găsise o primă justificare teoretică
tot în gîndirea lui Herbart, care chiar dacă nu ajunge
la consecinţele materialiste ale lui Feuerbach, prin teoria
realiilor nu tolerează ideea de Dumnezeu. Aceasta ar
explica pe de o parte şi intoleranţa religioasă anterioară
anului 1859, formulată ca atare la începutul lui 1858
în Fragmentul din tinereţea mea, prin critica pozitivistă
la adresa lucrării lui Mendelssohn Faedon sau despre
nemurirea sufletului.
De fapt rădăcinile sînt mult mai adînci şi Maio­
rescu, fiul raţionalistului Ioan Maiorescu (raţionalist 171
 chiar în contextul unei pregătiri teologice), este foarte
devreme conştient de ele.
Lipsit de condiţiile favorabile unei copilării fireşti,
a bucuriilor naive, prizonierul unui mediu familiar şi
şcolar apăsător, propice însingurării, băiatul simte ne­
voia unui sprijin moral, trăind speranţa că avea să-l
primească de undeva.
Prima parte a copilăriei sale, în care tatăl fusese silit
să se îndepărteze de cămin, se desfăşoară sub autoritatea
bărbătească a unchiului din partea mamei, protopopul
Braşovului Ioan Popasu şi în mod implicit putem con­
sidera ortodoxismul nu numai ca pe o prezenţă mate­
rializată de impunătoarea aşezare a bisericii Sf. Nicolae
din Schei, ci ca pe un spirit familiar, fără ca prin
aceasta să înţelegem bigotismul religios. De altfel „pri­
mul discurs al lui Titu Maiorescu" cum este considerat
„cuvîntul rostit la împărţirea premiilor în şcoalele ro­
mâne din Braşov", în numele a 300 de şcolari, la finele
anului de învăţămînt 1850/1851, încropit după părerea
noastră sub povaţa şi poate chiar şi cu sprijinul condeiu­
lui protopopesc, respiră rînd pe rînd influenţa for­
mală a moralei creştine : „Pînea ce o dă creştinul mi­
lostiv la cel flămînd, întîmpină foamea acestuia vre-
melniceşte pentru o zi, o săptămînă, o lună sau un an,
haina, cu care creştinul darnic îmbracă pe săracul cel
gol, îl apără de frig numai vremelniceşte, însă ajutorul
ce dumneavoastră, onorabili patroni, îl faceţi la şcoale,
milostenia ce o daţi întru învăţătură, întru dobîndirea
adevărului este veşnică ca adevărul" 46 etc....
Şi apoi deodată, copilul cu o inteligenţă vie, plecat
de la un Dumnezeu ortodox, se trezeşte în mediul unui
Dumnezeu al catolicilor. Şi atunci: care era dumnezeul
cel adevărat ?
Zdruncinat în credinţa sa, adolescentul intră în criza
lăuntrică din decembrie 1854, „cînd într-o noapte, în
172 mintea mea au răsărit primele îndoieli cu privire la
religia catcrlică", nelinişti mărturisite lui Richard Ca-
pellmann în mai 1857.
De aici deruta dar nu pesimismul, ci voinţa de a ieşi
din impasul sufletesc prin cugetare, o cugetare scăpată
din chingile dogmatismului, şi cît mai clară sieşi.
Tagma monahală chemată să i-1 reprezinte pe Dum­
nezeu, şi întrupată chiar prin unii din membrii corpului
didactic de la Theresianum, îi trezeşte, aşa cum am vă­
zut, spiritul de revoltă şi mînie, şi chiar mai mult decît
atît.
„După prînz, la istorie mă arătai profesorului Frank,
un om gros şi mare, negru ca diavolul şi urît ca un
monstru horribile — notează el în jurnalul său la 29 ia­
nuarie 1856. Este a 24-a oară de [cînd] mă arăt, ca
să mă întrebe, şi niciodată nu mă întreabă : întreabă
tot pe a lţii; mi-e necaz de, de mă ia dracu : ce om
grobian ! Cîteva exemple : se apucă să vorbească de re-
voluţiunea de la ’48 : «Poate credeţi că revoluţia e ceva ;
nu e n’mdc. în anul 48, coalfele de cismar au vrut
s’aibă un florin mai mult ca salar’ ; domnii nu li l-au
dat ş-atunci spectacolul a fost gata. Poporul roman era
decăz’t ; senatorii era o ceată de tîlhari bătrîni, to’ma
ca urmaşi’lor toţi, anume ăia, T alieni; ăştea-s doar o
adunătură de haimanale». — Asta mi-o zise mie, fiind
eu scos la tablă. Ştia rîlharul că sînt Român." 47
Fiinţa lui naţională acumula o nouă umilinţă. Dar
nu va fi singura. Dispreţul şi repulsia pentru aceşti
„Tartuffi" motivează ironicul portret al doctorului
Kriikel din scrisoarea adresată Emiliei, la 1 martie 1857,
care merită cu prisosinţă reprodus pentru măiestria
pamfletară a tînărului epistolier.
„Ieri am avut oră de religie, trebuie să-ţi descriu un
episod din ea : imaginează-ţi un om cu trupul uscăţiv,
care are însă un obraz puhav şi un nas care mă conso­
lează pentru al meu, la astea un cap mititel, a cărui 173
 tunsură se străvede totuşi printre cîteva viţe de păr adu­
nate neîndemînatic cu peria laolaltă din toate punctele
cardinale ale ţestei ; o pereche de ochi mititei, a căror
privire ipocrit-evlavioasă este, din fericire, oarecum îm-
blînzită de ochelari şi abia că nu ai o reprezentare a
doctorului K riikel; omul este cu atît mai mîndru de mîi-
nile sale diafane ca de fantomă, care abia ating o carte
numai cu 3 degete, pe cînd celelalte două se încolăcesc ca
nişte cozi de vulpe, — cam ca la o fetiţă de 7 ani
ahtiată să se gătească în oglindă. Voia să-şi bată joc de
erenci, şi, fireşte, îi trase un perdaf bietului dr. Luther,
aminti «absurditatea şi banalitatea» învăţăturii sale,
îndemnă, ca orice protestant propriu-zis, de îndată ce
i se oferă prilejul, să dea ascultare învăţăturii catolice,
să treacă la aceasta (...). — Cînd ajunse să vorbească
despre schisma bisericii trebui să vin şi eu la rînd cu re­
ligia mea, însă ceva mai corect. El zise, adăugind un
suspin evlavios, că este cît se poate de întristat la gîndul
schismei dintre biserica catolică şi cea orientală, că este
de neînţeles ce intenţionează eforturile depuse în această
privinţă, cînd răsăritenii rămân de atunci încoace cu­
fundaţi într-o inactivitate împietrită, «ceea ce» şi se
uită la mine zîmbind prietenos, «va înceta cu siguranţă
de îndată ce răsăritenii vor fi puşi sub una sfîntă părin­
tească aripă ocrotitoare a papalităţii romano-catolice».
Prostănacul, din partea mea n-are decît să aibă mult şi
bine fericită aripă ocrotitoare ! O, domnule pastor,
numai să mă fac puţin mai mare şi voi face propagandă
pentru sfaturile d-tale politice ! — Aici ar putea să
spună cineva că nu sînt serios : tot timpul m-am uitat
la nenorocitul de doctor, fără ca el să observe ceva din
simţirile mele eretice ; numai cînd şi cînd nu mai
puteam... îmi suflam nasul !...“ 48
Fiul transilvăneanului Ioan Maiorescu înţelesese exact
că „înlăturarea schismei" însemna în gîndirea lui Krii-
174 kel, în spiritul oficial, advers popoarelor înglobate în
Imperiul austro-ungar, o înrobire politică toţală, însăşi
distrugerea fiinţei naţionale. Dar învăţase să rabde, să-şi
mascheze adevăratele sentimente. Putea vorbi liber doar
între ai săi ! In sine însă revolta se ridica ameninţător.
Era pe cale de a depăşi întrebarea elementară asupra
existenţei ori inexistenţei lui Dumnezeu.
Se îndoi de existenţa lui, dar dacă El nu exista atunci
ce este omul fără Dumnezeu ? !
Unde era binele, adevărul, cinstea întruchipate con­
form moralei religioase în El ?
Gîndurile tulburi îl făceau să-şi piardă minţile. O
cale de salvare trebuie totuşi să existe, aici, şi nu în
lumea de dincolo. Aceasta era desmeticirea, dar nu
emanciparea.
Lecturile din Feuerbach îi deschid o nouă perspectivă
asupra ateismului, dîndu-i posibilitatea unei critici a
ideii de divinitate afirmată în opera unor gînditori ca
Fenelon şi Descartes, ceea ce îl duce la negarea existen­
ţei unui Dumnezeu — cauză primă a lumii.
Noţiunea de Dumnezeu, argumenţează Maiorescu, nu
rezistă analizei critice a raţiunii şi este în totală contra­
dicţie cu spiritul ştiinţei moderne, explicînd, după Feuer­
bach, procesul formării ideii de Dumnezeu.
Cele mai înalte însuşiri şi năzuinţe omeneşti — bună­
tatea, înţelepciunea, puterea etc., privite, nu la fiecare
om în parte, ci la omenirea în ansamblu, absolutizate
şi proiectaţe în afara omului, capătă substanţă şi indi­
vidualitate, plăsmuindu-se din ele o fiinţă imaginară,
înzestrată cu calităţi omeneşti, dar în gradul cel mai
în a lt; atotbunătate, atotputernicie, atotştiinţă etc.
Astfel a luat naştere ideea de Dumnezeu care nu există
în afara calităţilor sale, iar acestea nu sînt decît trans­
figurări ale aspiraţiilor omeneşti.
„Aşadar, nu Dumnezeu l-a creat pe om după chipul şi
asemănarea sa, ci fiecare om şi-l crează după propriul 175
 său chip, pe Dumnezeul său. Ca atare, acesta nu trebuie
căutat în afară, ci în fundul sufletului omului însuşi,
ca cea mai pură expresie a esenţei sale pur umane.

Dumnezeu, pe care unii vor să-l înţeleagă ca pe

ceva suprapămîntesc, este un Dumnezeu exclusiv ome­
nesc ; el este nobil în cel nobil, pur în cel pur, dar
încruntat şi intolerant, în credinciosul care-i afuriseşte
pe eretici. Noţiunea sa, care progresează o dată cu edu­
caţia progresivă a oamenilor, constituie criteriul civi­
lizaţiei omenirii, căci ea este icoana celui mai bun şi
mai clar spirit al ei, ea este nemuritoare pentru că ome­
nirea este nemuritoare, pentru că noţiunea trăieşte o
tinereţe veşnică fără bătrîneţe, ca un pilon solid indes­
tructibil, pe care să-ţi clădeşti un refugiu împotriva
reprezentărilor ce se schimbă atît de uşuratic !“ 49
Negîndu-1 pe Dumnezeu, tînărul gînditor punea în
centrul lumii omul, afirmîndu-şi astfel concepţia antro­
pologică.
„Dar dacă Dumnezeu era etern şi omul trebuie să fie
etern" — îşi continuă Maiorescu fundamentarea tezei.
Religia creştină îl investise pe om cu un trup muri­
tor şi cu un suflet nemuritor de esenţă divină, cu un
destin implacabil şi cu o viaţă „de dincolo", unde îl
aştepta pe cel bun fericirea ca răsplată a suferinţelor
pămîntene.
Dimpotrivă, spune Maiorescu, sufletul moare odaia
cu trupul, atacînd astfel nemurirea, cea de a doua idee
directoare a teologiei, după divinitate.
„Tocmai pentru că nemurirea n-are conţinut — spune
el — viaţa muritoare capătă mai mult conţinut ; tocmai
pentru că nu există o altă viaţă trebuie să folosim mai
bine această viaţă ; tocmai pentru că după moarte nu
176 există nici răsplată, nici pedeapsă trebuie să facem bine-
le pentru că e bine şi sa ocolim răul fiindcă e rău. în
aceasta constă importanţa morală a negării nemuririi." 50
Nemurirea este posibilă, spune el, în esenţă, dar ea
se obţine aici pe pămînt, nu prin existenţă, ci prin opera
făurită, prin participarea activă la valorile general
umane — adevărul, binele, frumosul — care constituie
esenţa speţei umane.
Adevărul trăieşte, doar gînditorul moare, iar ade­
vărul dă fiinţă numelui etern.
„Cine n-a reuşit să lase la moartea sa nimic spiritual
omenirii, cine a trăit fără să ţină cont de general, cine
a murit fără să lase altă amintire decît amintirea sen­
zorială este mort pentru vecie ; căci numai adevărul
general-valabil face parte din fluxul continuu al nemu­
ririi. Numai acela care a reuşit să ajungă la acest flux,
numai acela ce s-a scăldat în undele acestui flux, va fi
purtat de valuri prin toate spaţiile şi prin toate timpu­
rile în portul veşniciei." 51
Ateismul, susţine Maiorescu, departe de a anula mo­
rala în sine, înlocuieşte morala creştină cu morala raţio­
nalism — laică, superioară primei, pentru că îl cheamă
pe om să acţioneze pentru fericirea umanităţii, făcîn-
du-1 mai puternic, dîndu-i încrederea în sine, eliberîn-
du-1 de sentimentul de nesuportat al nimicniciei. O spune
din proprie experienţă.
O asemenea concepţie are consecinţe sociale directe :
„ «Bucuraţi-vă de binefacerile vieţii şi micşoraţi cit
puteţi relele ei». — Convingeţi-vă că pe pămînt poate
fi mai bine decît este şi atunci viaţa va deveni mai
bună. Aşteptaţi o viaţă mai bună nu de la moarte, ci
de la voi înşivă. Nu încercaţi să suprimaţi moartea din
această lume, ci răul, care izvorăşte din lenea, răutatea
şi ignoranţa oamenilor, căci tocmai acest rău este cel
mai groaznic. Moartea naturală, moartea care este rezul­
tatul deplinei dezvoltări a vieţii, nu este un rău. în
societate răul constă în moartea care este o consecinţă 177
 a nevoii, a viciului şi a crimei, a neştiinţei şi a bruta­
lităţii. Această moarte înlăturaţi-o din lumea voastră
sau încercaţi măcar să o limitaţi cît mai mult cu pu­
tinţă ! Aşa grăieşte raţiunea către oameni". 52
Sufletul emancipat de dogmele religioase se cere însă
modelat, transformat prin ştiinţă, condiţia sine qua non
de a-1 elibera pe om din beznele obscurantismului la
care îl condamnă munca, abrutizantă dacă ea se reduce
la tracţiune, şi nu dă posibilitatea individului de a
gîndi : „un om înzestrat cu o minte ageră este în stare
să prevadă mersul evenimentelor şi să-şi făurească desti­
nul în cea mai mare parte în mod corespunzător".53
Ştiinţa chemată în primul rînd a-1 face pe om de
a-şi depăşi condiţia primară este desigur filosofia, dar
pentru aceasta filosofia trebuie la rîndul ei să fie legată
de viaţă, scopul ei să nu fie o gîndire „erudită" şi
„sistematică", depănată în cabinetul de lucru, ci o gîn­
dire în slujba vieţii şi cu repercusiuni reformatorii.
Recunoaştem aici aproape ad litteram pe Feuerbach, sub
al cărui motto stă însăşi Einiges philosophiscbe.
La aceste concluzii sociale ajunsese Titu Maiorescu
punînd în centrul gîndirii sale Omul, „creatura cea mai
cunoscută, dar şi cea mai necunoscută".
Gîndirea, energia, generozitatea, înmănuncheate în
numele unui ideal umanitarist, erau în stare să mişte
societatea, să o poarte înainte pe căile luminoase ale
civilizaţiei. O spune în acel manifest scrisoarea către
Iosif Kărnbach din noiembrie 1858, cu gîndul la noul
stat naţional care se năştea pe harta Europei, prin uni­
rea Principatelor Române.
Plecînd desigur din practica momentelor cruciale ale
istoriei (în primul rînd de la Revoluţia Franceză), Titu
Maiorescu dădea, în această perioadă a gîndirii sale, filo­
sofici un rol nemijlocit în viaţa socială : „Cînd oamenii
nu mai sînt mulţumiţi de starea de lucruri existentă,
178 capetele cele mai luminate ale societăţii stabilesc într-o
gîndire profundă noul ideal al elementelor ce luptă
pentru transformarea socială".54
Idealul lui transformator avea să fie critica, funda­
mentul Direcţiei noi care îşi propunea ca prin politică,
ştiinţă, artă să dea o expresie socială binelui, adevăru­
lui, frumosului.
în acest sens filosofia stătea într-o relaţie directă cu
politicul, cu ştiinţa, cu arta.
„Nu veţi ajunge nici chiar spre pildă, la aprecierea
poeţilor celor mari, pe care totuşi îi citiţi aşa de des
dacă nu ştiţi să căutaţi însemnătatea lor tocmai în con­
ţinutul filosofic al operelor lor, spunea tînărul gînditor,
stabilind legătura filosofie-artă. Căci adevărata fire a
poeziei nu se poate despărţi de filosofie, deoarece poezia
este ţocmai încercarea omului de a turna singularul în-
tr-un tot, «de a da existenţei sale o formă armonioasă».
Nicăieri nu a fost pus mai frumos în relief acest mo­
ment filosofic al poeziei ca în Prologul lui Faust, de
Goethe :

...Cînd Firea răsucind nepăsătoare

Sileşte nesfîrşirea firului pe fus,
Cînd lucruri şi ursuz îngrămăditele fiinţe
Confuz răsună ca într-un pustiu,
Cine atunci împarte curgătorul şir,
Ca să pulseze ritmic, viu f
Cine-i acela care cheamă pe stingher
Să se unească cu obştescul cer
Spre a cînta-n sublime acorduri ?

Cine-mpleteşte frunze fără-nsemnătate

Să facă o cunună vredniciei ?
Cine asigură O timpul, veşnica dreptate ?
Cine uneşte zeii, cu cuvînt încet ?
A omului putere revelată în poet." 55 179
 Cerîndu-i poeziei o esenţă filosofică, în această etapă
a gândirii sale, el îi atribuia deci un conţinut de idei
menit să influenţeze, să transforme. Este evidentă
abaterea de la estetica formală a lui Herbart, care so­
cotea că în opera de artă nu interesează decît mijloa­
cele de creaţie, proprii artistului.
încă din 1859 el recurgea în demonstraţia teoretică
la tiţanii literaturii germane : Goethe şi Schiller.
Discutînd în teza despre Relaţie raporturile sale cu
filosofia lui Spinoza care „departe de a fi ajuns prin
gîndire consecventă, la fondul primordial al lucrurilor,
nu a ajuns decît la sine însuşi, la propriul său eu pe
care l-a proiectat în afară, în iluzia de a fi perceput
adevărata filosofie veram philosophiam", mărturiseşte
că filosoful olandez i-a reţinut totuşi atenţia atît pen­
tru că din scrierile lui, el, Maiorescu, spre deosebire de
Herbart, a învăţat să preţuiască morala autentic umană
a acestuia, în care a descoperit cu bucurie pe însuşi
Socrate, cît şi pentru a sa Cognitio tertii generis, pentru
a sa scientia intuitiva, care a reţinut atenţia lui Lessing
şi Goethe.
„Acest unic gînd explică interesul viu pe care-1 re-
simţeau Lessing şi Goethe pentru Spinoza ; acest unic
gînd ne îngăduie să-l înţelegem pe Goethe în genialul
său aperţu, Metamorfoza plantelor, în lumina acestui
unic gînd ne întîmpină strălucitoare, pe planul dramei,
măreţia lui Shakespeare care înfăţişează în fiecare din
personajele sale o individualitate, însă în aşa fel încît
un element general, care este nemuritor se reflectă în
cel individual — adevărata expresie a ceea ce Goethe şi
Schiller — numesc aparenţă, „configuraţie'* (Die Ges-
talt) 56.
Numai în acest sens — spune el — pot interpreta
dificilul pasaj din Goethe (Goethe, Fiica naturală, II,
180 5, Eugenie :)
„Ce ar fi aparenţa căreia i-ar lipsi esenţa
Ce ar fi esenţa dacă n-ar apărea ?“ 57
In această primă fază a esteticii sale, Maiorescu ve­
dea în formă expresia unei semnificaţii, ducîndu-şi de­
monstraţia pînă la versul schillerian care condamna fo­
tografierea realităţii:
„Niciodată aparenţa nu se cuvine să ajungă realitate
Şi unde natura-nvinge, arta trebuie să dispară."
Reluat în comunicarea de estetică Vechea tragedie fran­
ceza şi muzica lui Wagner, citatul goethean în versuri
va fi explicat astfel ca răspuns la interpelarea lui Las-
son : „nu sînt conştient de a fi întrebuinţat cuvîntul
«logic» într-un alt sens decît în acela de uniţatea esen­
ţei. Numai că reclamîndu-mă de la cuvintele lui
Goethe (...) am opus esenţei aparenţa sensibilă cu apli­
caţie analogică la armonie şi melodie." 58
Desigur dincolo de intenţiile autorului, versurile goet-
hene folosite, citate de noi din lucrări aparţinînd anilor
1859 şi 1861, refac în fond traiectoria esteticii maio-
resciene în faza ei de formaţie.
Surprindem în expresia unitatea esenţei sîmburele
concepţiei lui despre frumos relevat în Einiges philo-
sophische... şi împins într-un prim-plan în Die alte
franzosische Tragodie und die Wagnerische Musik diser­
taţia estetică ţinută în cadrul societăţii hegeliene berli-
neze, sintetizată de T. Vianu în următoarele patru teme
principale: 1. caracterizarea tragediei ; 2. comparaţia
muzicii italiene cu muzica lui Wagner ; 3. opoziţia din­
tre sublim şi fermecător ; 4. semnificaţia momentului
ideal sau logic în constituţia frumosului.
Punctul de plecare al esteticii din Relaţie şi chiar din
Einiges philosophische era herbartian, dar de la tenta­
tivele de a se desprinde din chingile esteticei formale,
de a cărei sterilitate era conştient, Maiorescu trece la
descoperirea unor puncte de sprijin în estetica schille-
riană, în acea kantiană, aducînd în discuţie şi definiţia 181
 hegeliană a frumosului „ca deplină întrepătrundere a
ideii cu aparenţa sensibilă".
Dar nu eclectismul esţeticei maioresciene ne intere­
sează, ci căutările sale incipiente pentru o estetică vie,
capabilă de a fi o forţă activă în angrenajul culturii,
fundament al criticii, de a teoretiza, dezvăluind enig­
mele artei, atitudine atît de proprie temperamentului
lui. Căci cîr de imprevizibilă a apărut tuturor asociaţia
din titlul discursului său în favoarea monumentului lui
Lessing de la Kamenz : Vechea tragedie franceză ţi
muzica lui Wagner, ţinut la 10 martie 1861 la Berlin,
şi repetat desigur cu modificări peste o lună (la 12 apri­
lie) la Paris în Cercle des societes savantes, reluat apoi
sub forma comunicării de estetică, viu disputată în ca­
drul societăţii de filosof ie din Berlin la 27 aprilie 1861.
Maiorescu găsea punctul de incidenţă al unui fenomen
de cultură clasic cu unul modern în „sublim", comun
aţît tragediei lui Corneille cît şi muzicii lui Wagner,
noţiune de estetică, „care marchează o preponderenţă
a momentului ideal sau logic" în măsură de a afecta
echilibrul momentelor constituitive ale frumosului, „su­
blim" (în care elementul logic dăunează sensibilităţii)
opus de tînărul teoretician „fermecătorului" caracteri­
zat prin valorificarea sensibilităţii în pofida logicului.
„Primul caz este al tragediei lui Corneille şi al muzicei
lui Wagner, în care momentul logic al armoniei covîr-
şeşte pe cel sensibil al melodiei, preponderent în muzica
italiană." între Corneille şi Wagner se putea face astfel
o legătură destul de neaşteptată, dar capabilă să orien­
teze spiritele în discuţiile pasionate pe care muzica lui
Wagner — „muzica viitorului" — le trezea pe atunci. 59
Pornind în definirea frumosului de la Herbart,
Maiorescu îşi va lărgi propria definiţie prin Schiller,
pentru care frumosul se caracterizează, spre deosebire
de plăcut şi bine, prin îndoitul său aspect senzorial şi
182 raţional. „Poziţia frumosului e intermediară : e sensibil
şi raţional totodată, e materie şi formă, prin materie
e intuitiv, prin formă e raţional. El e contemplat, spre
deosebire de bine care e gîndit, şi de plăcut care afec­
tează simţirea materială. E obiectiv şi ca atare invariabil.
Frumosul place prin materie şi formă" — rezumă Licu
Pop ideea schilleriană, atrăgînd atenţia că „definiţia lui
Schiller potenţează îndoitul aspect al frumosului : formă
şi materie. Preferinţa lui Maiorescu pentru Schiller
anticipă concepţia sa viitoare asupra aspectului dual al
frumosului. De asemenea propoziţiunea schilleriană, că
frumosul afectează deopotrivă simţurile şi raţiunea, va
facilita viitoarea sa concepţie asupra raportului dintre
artă şi morală." 60
Şi tot pornind de la Herbart şi de la fundamentarea
esteticii pe baza psihologiei, după care stările sufleteşti
sînt generate de mecanica reprezentărilor, de relaţiile
de opoziţie sau colaborare dintre ele, va porni Maiorescu
în teoretizarea dramei al cărui important element îl
găseşte în patetic, pentru ca să ajungă în caracterizarea
eroului, la pathosul schillerian. 61
„Caracterele principale trebuie să aibă mişcare, astfel
avem de-a face cu rigiditatea din teatrul francez (...).
Înfăţişarea suferinţei — spune Maiorescu, în scopul de
a pune în evidenţă puterea caracterului, e sănătoasa
cale de mijloc a operei dramatice. Extremele posibile
sînt următoarele : a) înfăţişarea caracterelor cu puţin
pathos, în care caz opera cade în declamare rece, ea e
lipsită de căldură deoarece căldura se produce numai
prin mişcare şi luptă. In cazul declamării reci, eroul
nu se «legitimează» ca o fiinţă ce sufere, ci numai vor­
beşte rece despre liniştea lui ; răceala simţirii ne lasă
reci. Ca model avem pe Horace al lui Corneille, operă
executată în felul ei cu clasică consecvenţă b) cealaltă
extremă este înfăţişarea suferinţei fără reacţiunea carac­
terului. Aci intră nesfîrşitele drame ce etalează suferinţa
(ca exemplu avem Ugolino Gerhardesca de Gerstenberg). 183
 Aceeaşi situaţie o aflăm în domeniul muzicii. Şi aici
putem descoperi cele două elemente, corespunzătoare
caracterului raţional şi suferinţei sensoriale ; în conse­
cinţă vom afla o cale de mijloc precum şi cele două ex­
treme. Armonia corespunde principiului raţional, carac­
terului, în timp ce melodia reprezintă senzorialul, pate­
ticul. O extremă este armonia cu puţină melodie (Ri-
chard Wagner şi şcoala sa). Acestui drum greşit în
muzică îi corespunde în teatru drama franceză din
perioada clasică.
Cealaltă extremă este melodia cu puţină armonie (mu­
zica italiană mai nouă, cu excepţia lui Rossini), căruia
în domeniul dramei îi corespund piesele în care abundă
duioşia şi suferinţa."
între aceste extreme, în veşnică tinereţe şi de o neum­
brită frumuseţe, stă calea de mijloc «aurea mediocritas»,
a muzicii clasice a maeştrilor germani şi exemplul ni-1
oferă neegalata Uvertură la Don ]uan de M ozart.02
Analiza întreprinsă de Maiorescu în creaţia dramatică
şi muzicală are drept scop definirea frumosului ca uni­
tate organică între elementul raţional şi afectiv.
Armonia excesiv folosită de Wagner şi melodia, co­
loratură excesivă a belcanto-ului italian, se conjugă fe­
ricit pentru el în frumosul ideal exprimat de muzica
clasică germană, sinonimă cu însăşi creaţia beethove­
niană.
Era convingerea peregrinului — cîntăreţ din flaut —
prin ţara muzicii, nu doar spre desfătare, ci şi în cău­
tarea şi înţelegerea complexă a frumosului şi prin edu­
caţia muzicală.
De pe podium-ul universitar mai apoi, magisterul se
putea adresa discipolilor nu cu intuiţia, ci cu cunoştinţa
în cauză a melomanului, care vorbea din însuşi uni­
versul muzicii :
„Reîncepe Beethoven — îi scria el lui Mihail Drago-
184 mirescu la 11/23 martie 1894, aflat la Berlin.
 Nu te prea molipsi de wagnerism. Wagner se raportă
la Beethoven ca Ibsen la Shakespeare, sau ca Byron la
Goethe. Minunată orchestraţie, picanterie de efecte sce­
nice, dar ideea lui fundamentală a unităţii poeziei cu
muzica în operă e demonstrabil falsă. Leit-motivele şi
sărăcia de melodii sînt deplorabile. E un epigon pigmeu
pe lîngă Beethoven. Reîncepe Beethoven. Căutaţi să
auziţi de mai multe ori fiecare din cele 9 simfonii —
mai ales a 3-a, a 5-a, a 7-a, şi a 9-a. Şi Fidelio, Fi-
delio ! Şi Sonatele. Şi unele Quartete şi Tri(o)uri (greu
de priceput pentru ne-musicanţi).“ 63
Opţiunea tinereţii sale fusese definitivă.
între „cvarţul curat al logicei" şi sensibilitatea care
făcea unicitatea sufletului ales, Titu Maiorescu aflase
calea de aurea mediocritas. Aurita cale de mijloc ca­
racterizată de armonie şi nedesminţit echilibru, de un
acut simţ al măsurii, dădea expresia clasicismului său.
„Byron, Ibsen şi Wagner sînt moderni, suna convin­
gerea sa intimă. Shakespeare, Goethe şi Beethoven sînt
eterni."
Structura clasică a personalităţii maioresciene, cris­
talizată la sfîrşitul studiilor, mai reţinea, în perioada
de iniţiere în estetică, o idee frustă, de natură herbar-
ţiană, trimiţînd însă şi la Kant, care, în spiritul ilu­
minismului, atribuia frumosului şi un caracter etic. Ideea
avea să biruie, într-o formă personală, în estetica tîrzie
a lui Titu Maiorescu.
Frumosul are un dublu aspect, susţinea deocamdată
Titu Maiorescu în Das Verhăltnis... „frumosul spiri­
tual (das sinnlich Schone) şi frumosul moral (das mo-
ralisch Schone'), deci există o estetică a operei de artă
(pe scurt: estetica) şi etica (care provine de la Ethos,
moravuri), sau filosofia morală".
Infinit mai mult decît în cazul încercărilor literare
ale copilului, tutelate (indiferent de rezultat) de marile 185
 voci ale literaturii germane, nici în cazul esteticii nu
pot fi ignorate izvoarele gîndirii sale, greşit puse total
sub autoritatea lui Herbart. în antologia Romanian
Aestbeticians (1972), profesorul Liviu Rusu sublinia re­
cunoaşterea, în concepţiile estetice de tinereţe ale lui
Maiorescu, a influenţelor lui Schiller, Herder, Schopen-
hauer, tot atîtea dovezi că scheletul herbartian fusese
depăşit, prin influenţe efervescente pentru inteligenţa
tînărului cugetător.
Urmărind evoluţia esteticii maioresciene, în Istoria,
filosoftei româneşti64, Simion Ghiţă distinge trei mo­
mente caracteristice : „I. 1860—1863, momentul afir­
mării poziţiei teoretice de principiu, caracterizată prin-
tr-o armonie dintre elementele frumosului, precum şi
dintre artă, ştiinţă şi morală ; II. 1867, momentul
aplicării practice în condiţiile de la noi — cînd con­
sideră necesar să sublinieze puternic valoarea aspectu­
lui artistic al literaturii pentru a o emancipa de ştiinţă
şi a o integra printre a rte ; III. momentul de după
1880, caracterizat printr-o sinteză între momentele an­
terioare, în sensul afirmării poziţiei teoretice de prin­
cipiu — armonia dintre elementele frumosului şi din­
tre literatură, morală şi ştiinţă — dar cu aplicarea la
cercetarea unor opere româneşti de mare valoare ar­
tistică."
Ţinînd seama că Titu Maiorescu şi-a fundamentat
judecata critică pe criterii estetice, condiţie necesară a
criticii literare, atunci ca şi astăzi, subscriem de ase­
meni opiniilor lui Ovidiu Cotruş, care consideră este­
tica drept o propedeutică la critica literară maiores-
ciană. Ori această propedeutică era formată la impor­
tanta şcoală a filosofiei germane, iar meritul lui Maio­
rescu este de a fi ştiut de fiecare dată să aplice criteriile
esteticii sale la fenomenul concret istoric, fie că atitu­
dinea sa era de respingere ori de aprobare. «Aruncînd»
186 la înălţimea teoretică a adevărului incontestat un
riguros : în laturi falselor opere de artă ; (...) în
faţa operelor purtătoare de valori — Maiorescu
s-a străduit să le formuleze fiinţa intima (subl. n.j,
exemplaritatea lor fiind consecinţa directă a unicităţii,
în primul caz a lăsat impresia coborîrii de la teorie în
spre realitate, ca să poată demonstra imposibilitatea
integrării respectivei realităţi într-un orizont axiologic,
în al doilea caz s-a înălţat de la realitate la teorie
pentru a completa individualul sub specia universalului
şi pentru a reliefa elementele prin care ceea ce este tre­
cător şi circumstanţiat participă la absolut (...). Re-
flectînd asupra operei lui Eminescu, Caragiale, Goga,
el a transformat criţica sa într-o meditaţie estetică asu­
pra fiinţei artei, a destinului poetului, a sensului ideii de
transfigurare artistică etc.“ 65
Asupra opiniilor filosofice din prima etapă, elocvente
pentru încercările sale de originalitate, mult prea fi­
rave, Titu Maiorescu se va pronunţa dezamăgit. Astfel
la 26 septembrie 1861 într-o scrisoare către Theodor
Rosetti îşi arăta nemulţumirea asupra părţii a IlI-a din
Einiges philosophische, tratînd în spirit herbartian Păr­
ţile filosofie i: „...cartea mea mi-a devenit nesuferită :
capitolul al treilea, îndeosebi partea de filosofie este
fără îndoială cea mai proastă care s-a putut naşte în
domeniul filosofiei în ultimul deceniu ; din această
cauză aş vrea să o refac şi să dau la tipar o a doua
ediţie. (...) Acum mă ocup mult de Descartes şi de
Goethe şi sînt ca o fiară sălbatică în menajerie, care
adulmecă apropierea prăzii, dar fiindcă n-o poate încă
ataca, se zbate nerăbdător în cuşcă (...).“ 66
Ajuns la poziţia sigură pe care şi-o croise, Profesorul
avea să-şi amintească însă cu duioşie „de mica, nema­
tura sa carte“ de la 1860, găsindu-i, pe drept, chiar şi
unele calităţi.
Momentan gîndirea sa explora însă alte tărîmuri. 187
 Satisfacţii nu îi aduse nici comunicarea Die alte
franzosische Tragodie und din Wagnerische Musik,
unde tentativa de inedit este vizibilă.
La 4 octombrie 1861, el îi scria lui Ioan Maiorescu
din Berlin : „Der Gedanke... în numărul din urmă pu­
blică discuţiunea incitată de mine asupra cîtorva apli­
cări estetice a filosofiei hegeliene. Secăture ! (Nimicuri !)
în numărul viitor va ieşi critica ideilor teleologice din
filozofia herbartiană.“ 67
Altă încercare, alte speranţe.
Şi totuşi Maiorescu este nedrept cu sine însuşi în
chestiunea comunicării de la „Philosophische Gesell-
schaft", ca şi cu Einiges philosophische..., de altfel. în ­
suşi faptul de a fi pus în mişcare atîtea spirite, prin
interesul trezit de ideile lui, însemna o victorie, — este
drept însă că nu pe măsura orgoliului maiorescian !
Şi apoi în ciuda aparentei siguranţe de sine, se descu­
raja uşor sub imperiul autocenzurii, bravînd prin re­
nunţare.
în plan public poziţia sa ştiinţifică fusese certificată.
Einiges philosophische... se bucurase de recenzii în
publicaţii prestigioase ca N ational-Zeitung, Spener’sche
Zeitung ori Kreuz Zeitung; la începutul anului 1861
fusese numit membru extraordinar al Societăţii filo­
zofice din Berlin, organul central al hegelienilor68;
conferinţă Die alte franzosische Tragodie und die
Wagnerische Musik înregistrase un mare răsunet, fiind
ţinută la 10 martie în faţa unui public de elită printre
care distingem celebri profesori de filosofie ai univer­
sităţii berlineze ca Trendelenburg. Michelet, Werder,
dar şi Bopp, iar la reluarea ei, la 27 aprilie 1861, în ca­
drul Societăţii filosofice berlineze trezise discuţii, me­
nite unui veritabil colocviu de estetică, susţinute de
nume cunoscute ca : Michelet, D ’Ercole, Forster, Lasson,
Schasler, Maercker ; devenise colaborator al publicaţiei
188 de specialitate Der Gedanke, philosoph... Zeitschrift şi
primise chiar oferta de a redacta partea filozofico-cri-
ticâ a unui jurnal pedagogic.
Succesul obţinut la Giessen cu disertaţia despre Re­
laţie, precum şi recunoaşterea sa în cercurile filozofice
berlineze şi chiar în cele franceze îi întăresc convinge­
rea în capacitatea lui intelectuală şi dorinţa de a-şi în­
cununa studiile cu un nou doctorat, mult mai glorios
decît cel obţinut la o oarecare universitate germană,
de data aceasta la Sorbona.
„Acum 4 săptămîni cerui audienţă la ministrul cul­
telor şi prezentîndu-i opul meu (Einiges philosophischc
>— n.n.) îl rugai să-mi permită a depune imediat doc­
toratul de litere — îi scria el tatălui său la 17 august
1860. Ministrul ordină universităţii a-mi examina opul
tradus între timp (manuscris — în franţuzeşte). Acest
examen îmi fu foarte favorabil, asemenea o apărare ver­
bală făcută înaintea facultăţei în mod briliant a opi-
niunilor originale, astfel îneît alaltăieri mi se concese
titlul de licencie es lettres.“ 69
Drumul spre doctoratul sorbonard era deci deschis,
deşi dificultăţile nu trebuiau subestimate : „însemnătatea
doctoratului de litere e foarte mare în Franţa", revenea
aspirantul la înaltul titlu, la 19 decembrie 1860. „Ţi-am
trămis ieri o broşură asupra lui. Vei vedea de acolo,
că toţi cari îl trecură aveau deja o poziţiune ştiinţifică,
erau profesori, ba chiar membri ai institutului etc. Eu
sînt singurul român care l-a depus pînă acum şi în ge­
nere al patrulea străin. Acest doctorat îmi va prinde
bine la întoarcerea mea în principate, mai bine decît
toate examinile juristice. Totodată am trămis şi un nu­
măr din Revue de L’Instruction publique de aci, unde
unul din curatorii Theresianului, Baronul Caserta (mie
necunoscut) vorbeşte ceva despre D-ta şi despre opul
meu (între nouvelles diverses)“ 70, îşi încheia el scrisoarea
către Ioan Maiorescu. 189
 Se ridica însă în faţa tînărului candidat un zid cum
se va vedea de netrecut: spiritul eclectic, predominant
în Sorbona. Nu-i era necunoscut, îl criticase deschis în
disertaţia despre Relaţie din 1859. Format la şcoala fi­
lozofiei germane, el respinsese dintru început chiar pe un
Voltaire. Pregătindu-şi teza pentru doctoratul din Franţa
îşi propusese iniţial „a căuta între altele a demonstra că
filosofia franceză propagată de Roger-Collard, Cou-
sin etc., în eclectismul ei este semn de impotenţă filo­
zofică". 71
Tema tezei de doctorat are aceeaşi idee dominantă
din care Maiorescu spera să facă pîrghia unui sistem
filozofic propriu — La Relation (cu menţiunea netă­
găduită a însemnătăţii acordate în subtitlu — Essai d'urt
nouveau ţondement de la philosophie), tema disertaţiei
de la Giessen, deci dezvoltară în Einiges philosophische
şi mult adîncită aici.
Deşi teza de la Sorbona ne rămîne necunoscută, su­
poziţiile asupra reluării Relaţiei la altă cotă decît în
încercările anterioare ne sînt sugerate de însuşi Maio­
rescu cînd îi scria tatălui său, la 4 februarie 1861 : „la
Berlin trebuie să mă înţeleg cu Trendelenburg şi Miche-
let, profesorii de filosofie de acolo despre materia mea.
Cu cei din Paris nu e de ieşit la cale : Garnier, Saisset şi
Jules Simon, în nefericitul lor eclectism îşi pierdură posi­
bilitatea de a înţelege vrun sistem sau vro epocă din
punct de vedere obiectiv, se pun pe un tron ales după
placul D-lor şi după ce fac să defileze toţi filosofii tre­
cuţi, despoaie de-a rîndul pe fiecare de cîte o idee ce
le pare bună şi pe urmă îşi formează din atîtea ele­
mente eterogene un amalgam, pe care D-zeu ştie cum
îl pot gusta. Nu e de mirat că bucata favorită le este
neoplatonismul. E curios cum francezii cari în alte pri­
vinţe arată un spirit aşa de practic şi real, se pot pierde
190 pe cîmpul filosofic în cîte şi mai cîte imaginarii idea-
listice în sensul cel mai periculos. (...) Eu lucrez ne­
curmat la Teza franceză «despre relaţiune» ; sînt sănă­
tos şi cu voie bună. Fluturele după ce şi-a spart gogoaşa
se plimbă-n soare. “ 72
Ideile de critică asupra filosofiei franceze contem­
porane, la scară europeană net în decădere atunci, par
a-1 fi alarmat pe Ioan Maiorescu, aşa că fiul, convins
el singur că ar intra în luptă cu morile de vînt, îl
linişteşte la 19 martie 1861 : „Teza franceză după opi-
niunea mea îmi reieşi bine. Critica eclectismului şi ideo­
logiei franceze care vream să o dezvolt, am omis-o de
tot. Sorbona, după cît mă convinsei, nu este locul unde
se propun asemenea critice. Aşa lucrul meu e curat sis­
tematic şi, afară de partea istorică, numai pozitiv." 73
Relaţia este trimisă unui consultant ştiinţific în apri­
lie 1861, dar de la început se ivesc opoziţiile. Una din­
tre obiecţii pare a fi fost aceea că teza o dată acceptată
ar isca numeroase contradicţii : „Este de-a dreptul im­
posibil ca ideea Relaţiei, bine înţeleasă, să fie în deza­
cord cu spiritul filosofiei în Franţa, cînd este de acord
cu filosofia în general — izbucneşte Titu Maiorescu în
scrisoarea expediată din Berlin la 8 mai 1861, elenis­
tului E. Egger, profesor la Institut de France. In rest,
un sistem original (subl. n.) se poate susţine fără să-i
găsim contradicţii ? Cu cît sînt mai numeroase, cu atît
■dovedesc că sistemul este original. Există fără îndoială o
originalitate pe care nici o şcoală n-o admite. Origi­
nalitatea în morală. Dar o nouă idee ontologică, o
nouă manieră de a ajunge la aceeaşi ţintă pe care idea­
lismul francez o urmăreşte, poate — cu toate contra­
dicţiile, — să fie refuzată la Sorbona ? Nu cred, şi dacă
profesorul respectiv a văzut altceva în teza mea, nu
am fost explicit, căci am fost greşit înţeles." 74
Singura piesă revelatoare în momentul actual asupra
tezei de doctorat de la Sorbona, scrisoarea în limba 191
 franceză către Egger, de fapt un răspuns la o scrisoare
a acestuia de comunicare a părerilor referentului, ne dă
o informaţie certă asupra înţelesului dat de Maiorescu
raportului sau relaţiei:
„Această doctrină aşa cum am expus-o în teza mea
nu are de-a face nici cu morala, nici cu teodiceea, nici
cu filosofia franceză. Ea se limitează pur şi simplu la
metafizică în sensul german al cuvîntului, în căutarea
unei idei care poate să devină baza teoretică a onto­
logiei, logicei şi esteticii. Această idee o găsesc şi o de­
monstrez în relaţie (...) este vorba de o convingere
ştiinţifică, care în prezent a învins în Germania toate
obiecţiile, şi al cărui suport este de bună seamă idea­
lismul (...).
Hotărîrea mea este deci de a prezenta această teză la
facultate (după cum reiese de mai sus în luna iunie
— n.n.), dar aducîndu-i modificările necesare. Nu pot
părăsi un subiect care de mult timp a devenit focul
central al întregei mele preocupări şi care va fi baza
lecţiilor mele în patrie. încolo toate intenţiile mi se
unesc în dorinţa de a vedea atacate erorile aparente sau
reale ale sistemului meu (subl. n.), pentru a le apăra
sau corija. Sacrific de bună voie acestei dorinţe orice
formă accesorie, dar îmi este imposibil a circumscrie
studiul meu într-un subiect foarte tonic : spiritul Re­
laţiei care mă domină, ar sparge întotdeauna, într-O'
manieră irezistibilă pentru mine, forma strimtă pentru
a atinge universalitatea dorită."
Scopul său, mărturiseşte în continuare Titu Maiorescu,
nu este de a ajunge la doctorat oricum, ci dimpotrivă
acest scop este de a impune o idee filosofică foarte fe­
cundă, „în esenţă aceeaşi Relaţie existentă în mijlocul
sensibilului, sufletul lumii întregi".
în acest sens se arată dispus să aducă modificări de
192 formă, chiar de expresie franceză, dacă aici vor fi stat.
obiecţiile, ba este gata de a sacrifica la cerere unele
pasaje referitoare la critica lui Fenelon. Mai mult decît
atît, el este sigur că va putea convinge prin susţinerea
orală a tezei.
Dar toate acestea nu puteau fi decît paleative dacă
rămîneau, şi nu avem nici un motiv să credem că ele
ar fi fost omise, opiniile sale cu implicaţii privitoare la
forţa transformatoare a filozofiei, la morala laică, la
consecinţele sociale, la toate atîtea idei de reformă in­
cendiare pentru Franţa lui Napoleon al III-lea, ieşită
din Revoluţia de la 1848 şi la distanţa de un deceniu
de Comuna din Paris (1871).
Maiorescu va depune teza, Sorbona va amîna, după
spusele sale, susţinerea sub diverse motive de procedură.
Motivele exacte Titu Maiorescu le va înţelege şi le
va comunica cu luciditatea lui caracteristică tatălui său
la 1 septembrie 1861 : „Tezele de doctorat de litere
se examinează astfel: de 3 ori pe săptămînă se adună
Sorbona în conferinţă, şi unul din profesorii prezenţi
îşi dă opiniunea despre admisibilitatea ei. Două punc-
turi de vedere predomnesc aci : trebuie întîi ca opul să
fie original şi să procure ceva nou, de valoare, trebuie
al doilea, ca să nu se depărteze de la principiele Sor-
bonei, fiindcă în caz de admitere Sorbona ia opul sub
auspiciele sale, favor ce nu o poate acorda opiniunilor
adversarii. Profesorul Egger care-mi ceti privativ teza
franceză îmi scrie că pentru punctul primar nu este
nici o îndoială, că adecă teza mea este «une oeuvre
vraiment profonde et originale et le travail d’une intel-
ligence ardente», că încă întrebarea dacă oare Sorbona
se va afla în armonie cu profesiunea mea este încă ne-
decisă şi nu se poate rezolvi decît de cătră Sorbona
însăşi în noemvrie. Eu din parte-mi m-am ferit în teza
mea de orce critică, şi m-am închis într-un pozitivism
absolut, fără a privi la opiniile franceze, fiindcă atunci 193
 aş fi trebuit să le combat verde. — Teza latină va fi
fără îndoială admisă, neatingînd nici o întrebare de
vitalitate modernă (subl. n.). Astfel stau lucrurile. în
Paris nu voi avea a şedea decît 15 zile ; pe la mijlocul
lui noiemvrie mă întorc acasă." 75
Este clar că nu mai nutrea nici o speranţă în pri­
vinţa doctoratului, ultimele rînduri, lăsînd să transpară
multă amărăciune. Dar mai există aici un element de
reţinut. Dezlegarea misterului presupusei teze de la Gies-
sen : De philosophia Herbarti.
Astfel în scrisoarea către Ioan Maiorescu din 19 de­
cembrie 1860, precizînd obiectul tezelor de doctorat,
numea ca subiect pentru teza secundă în speţă : „pen­
tru teza latină : De sophistarum philosophia, o apo­
logie a sofiştilor în contra lui Platon şi a falselor opi-
niuni de astăzi asupra lor. Amîndouă aceste obiecte
originale — continuă T. Maiorescu, angajînd în dis­
cuţie şi disertaţia principală La Relation — stau în
opoziţiune vie cu direcţiunea filosofică a Sorbonei. Cu
atît mai bine, cu atît disputaţiunea va fi mai ageră şi
mai inimată." 76 Şi întrucît scrisoarea era trimisă pă­
rinţilor în preajma sărbătorilor, doctorandul încheie cu
un cucernic şi mişcător gest filia l: „Atîtea despre
mine. Sărut mîna mamei. Mă rog să fiţi amîndoi în­
credinţaţi că ştirile fiului D-voastră din străinătate vor
fi întotdeauna bune şi mîngîietoare. Alta nu ştiu să
spui de Anul nou."
Ulterior Maiorescu schimbă de cîteva ori obiectul te­
zei secundare.
„Am făcut la Biblioteca Berlinului studii asupra so­
fiştilor, însă văd că-mi trece materia peste puterile
actuali, din cauza timpului. O lucrare originală şi pro­
fundă asupra sofiştilor cere studiu de ani întregi, şi ni­
194 micuri n-aş vrea să prezint facultăţii. Mă voi apuca de
altă parte obscură a istoriei filosofiei, de scepticismul
grec şi anume de Sextus Empiricus" 77, îi scria tatălui
său la 19 mărite 1861, pentru ca la 8 mai acelaşi an,
dîndu-i lui E. Egger relaţii asupra tezei latine să-i
precizeze : „ea tratează într-o manieră pur istorică De
Herbarti philosophia, o filosofie încă necunoscută în
Franţa, dar care deţine astăzi în Germania un renume
şi o importanţă care o fac condiţia sine qua non pen­
tru cunoaşterea desfăşurării filosofice a secolului nostru.
Această disertaţie va fi terminată la începutul lunii
iunie (subl. n.)“. 78
Şi întrucît dintr-o altă epistolă a sa către Ioan Ma-
iorescu din 5 iulie 1861 reiese că a predat teza despre
Relaţie revăzută, declarîndu-i totodată că a doua zi
va depune teza latină, avem destule temeiuri de a con­
sidera că într-adevăr a întocmit-o, la doi ani după de­
punerea doctoratului din Germania.
De ce atunci însă acea substituire în timp a tezei de
la Giessen ? Perspectiva filosofică dată de reluarea stu­
diului asupra Relaţiei să-i fi reînnoit insatisfacţia asupra
disertaţiei, considerată chiar a doua zi după expunerea
ei verbală drept „sărăcăcioasă", în ciuda acelui „magna
cum laude" atribuit de Universitatea respectivă ? Mai
mult ca sigur.
Exigent cu alţii, dar de-a dreptul necruţător cu sine,
cunoscîndu-şi valoarea dar sustrăgîndu-se repede ten­
taţiei de supraevaluare în însuşi numele demnităţii,
pentru el supremă normă de conduită, Titu Maiorescu
a continuat să considere Das Verhăltnis drept o „în­
cercare" ştiinţifică. De aci şi probabila lui indiferenţă,
faţă de caietul de însemnări ştiinţifice încredinţat, de­
sigur spre a fi consultat, unui tînăr profesor de filo­
sofie junimist, rudă a sa apoi prin alianţă, profesorul
V. Bombacilă de la liceul din Craiova. 79 195
 Oricum, sistemul pedagogic herbartian, cu totul pro­
priu filozofiei germane, era menit să convină la fel de
puţin Sorbonei ca însăşi tratarea Relaţiei.
Deşi apărut în revista Der Gedanke în 1862, acestei
perioade subscrie şi Disertaţia despre opiniile funda­
mentale teleologice ale herbartianului Cornelius, care
constituie în fond fundamentarea poziţiei ateiste a tî-
nărului Maiorescu.
Este ultima manifestare dedicată herbartianismului.
Treptat în raza sa ştiinţifică intră clasicii filozofiei
idealiste germane.
Influenţele hegeliene sînt aparenţa atît în Einiges phi-
losophische... cît şi în Die alte franzosische Tragodie...
Din august 1861, Epistolarium-ul stă mărturie pen­
tru interesul său faţă de Kant... „voi continua mai
departe traducerea Criticei raţiunii pure de Kant, pe
care am început-o de cîtva timp. Eu îmi promit mult
de la această lucrare, îi scria tatălui său la 13 august
1861, şi o urmez cu toată căldura cuvenită. Cu acest op
gîndesc a debuta în România ca publicist: o asemenea
traducere îmi este cea mai bună preparare la profesura
filosofică, care, spre a spune terminul adevărat, mă
entuziasmează. Cu filosofia lui Kant o să şi încep cursul
filosofic la facultatea din Bucureşti; dacă nu există
catedra, o voi deschide gratis, prin cursuri publice, la
cari mă pregătesc acum cu o seriozitate vitală". 80
Eşecul doctoratului sorbonard este o lovitură dată
orgoliului maiorescian. în ajunul întoarcerii acasă la
27 noiembrie 1861, cînd îl mai despărţea doar o zi de
licenţa în drept obţinută cu teza tipărită Du regime
dotai, îl încunoştiinţează pe tatăl său că tezele se află
tot în lectură, dar nu manifestă nici o dorinţă de a
mai prelungi şederea la Paris în această problemă. Ba
dimpotrivă : „Un lucru e sigur că în anul viitoriu o
să capăt doctoratul în litere, care pentru mine devine
196 un punct de onoare". 81
 Oricum doctoratul sorbonard fusese o grea, prea
grea lovitură primită, iar „punctul de onoare" o slabă
consolare pentru el şi pentru părintele său, pe mai
departe ocolind cu grijă ori de cîte ori se va ivi ocazia
acest punct nevralgic.
Sorbona îi respinsese disertaţia întrucît trata teze
adverse ideologiei oficiale franceze. Dincolo de aceasta
însă tristul episod nu putea rămîne fără ecou pentru
lucidul cugetător şi consecinţa cea mai nefastă va fi
pentru el concluzia falimentului sistemului filosofic
preconizat.
Răspunzînd setei sale de claritate şi precizie herbar-
tianismul îi dăduse pentru moment iluzia creaţiei pro­
prii, oferindu-i eşafodajul pe care urma să-şi ridice sis­
temul filosofic original.
Iată că se înşelase. încercase să-şi grefeze opiniile pe
o schemă riguros pedagogică, dar sterilă, rezistentă doar
în planul gîndirii formale.
Cîndva îl văzuse pe Herbart alături de Hegel, sta­
bilind între ei un raport istoric similar celui dintre
Parmenide, filosoful care considera că existenţa poate
fi cunoscută numai prin raţiune, şi Heraclit, unul dintre
întemeietorii dialecticei. Dar „pentru Herbart, filosofia
este ştiinţa raporturilor abstracte, de o structură apro­
piată celor ale maţematicei, sublinia Ovidiu Papadima.
Ea trebuie să prelucreze şi să statornicească noţiunile,
curăţindu-le de contradicţiile şi inconsecvenţele vieţii
reale. Temîndu-se pe de o parte de ambiţia uriaşă —
a unui Hegel bunăoară — de a cuprinde prin gîndire
tot clocotul nesfîrşit de divers al vieţii universale, iar
pe de alta, neavînd nici tăria de a-i opune realităţii
gîndirea sa ca o lume în sine, cum face un Schelling,
Herbart rămîne un fabricant de măruntă monedă fi­
losofică uşor convertibilă în ştiinţă. Ca atare e şi în-
rîurirea sa în filosofie." 82 197
 După ce la 21 de ani urcase trepte rar îngăduite
vîrstei în amfiteatrul culturii, după ce succesele obţi­
nute îi sporiseră încrederea în capacitatea sa intelec­
tuală, dîndu-i iluzia intrării în templul filosofiei ca
unul dintre aleşi, doctoratul sorbonard avea să-i spul­
bere pentru a doua oară încrederea în puterile sale crea­
tive. Greşise cînd se crezuse un gînditor original şi ca
în orice alt prilej asemănător îşi recunoştea eroarea,
pentru a nu o mai repeta. învăţase din experienţă du­
reroasa lecţie a renunţării, care însă pentru el nu era
sinonimă cu resemnarea. Eşecul înregistrat îi influenţase
destinul, dar din moment ce îşi cunoştea destinul, pu­
tea să-l şi schimbe — era o axiomă a propriei sale
morale.
Energia, cunoştinţele, potenţele, pentru a nu se risipi,
trebuiau în grabă subordonate unui alt scop — nu ori­
cărui scop, unui scop înalt, dar şi realizabil. în ciuda
tenacităţii sale, nu se descuraja oare prea uşor tînărul
Maiorescu, nu îşi păgubea sieşi prin tiranica voinţă de
autoanaliză ?
Filosofia va polariza şi mai departe interesul său,
dar tentativa de originalitate o va ataca cu prudenţă şi
parcemonie doar acolo unde se credea pe un teren
ferm. încolo se va pregăti temeinic pentru o carieră di­
dactică universitară răsunătoare, propunîndu-şi desigur
să devie un magistru filosofic de talia unui Trendelen-
burg, şi, ca şi acesta, se va şi realiza ca logician, intrînd,
ca şi el, chiar şi „în guvern".
Maeştrii săi îl îndreptau acum spre alte izvoare fi­
losofice...
„Curentul filosofic în timpul studierii mele la Berlin
(toamna 1858 pînă la 5 iunie 1861, cu intermitente că­
lătorii la Paris pentru licenţa în drept), — îi scria el
discipolului său I. Petrovici la 27 maiJ9 iunie 1906,
fără nici un cuvînt însă despre doctoratul de la Sor-
198 bona era pe deoparte combaterea hegelianismului, prin
profesorul chemat pentru aceasta şi influent la guvern
A. Trendelenburg ; alături de acesta un rest de hegelia­
nism expirînd, reprezentat prin bunul orator Karl Wer-
der (care însă se mărginea să propuie psichologia şi spi­
rituale aplicări de estetică...) şi prin superficialul fra­
zeolog Michelet, prof. extraordinar... La plecarea mea
din Berlin pentru a veni în ţară în 1861, însuşi pro­
fesorul Werder m-a sfătuit să mă ocup de Schopenhauer
pentru a ajunge prin el la Kant — Critica raţiunii
pure, ca la un izvor ce va trebui din nou desfundat...
în acel momenţ la Berlin, ca impresie generală în pro­
fesorime şi studenţime (în afară de acea vorbă inteli­
gentă dar individuală a lui Werder), kantianismul nu
era considerat ca o valoare de actualitate. Dar începea
să se simtă influenţa lui Schopenhauer, şi cred că în
urma acesteia şi, în parte, din cauza ei, s-a redeşteptat
(după vreo 10—15 ani) preponderenţa kantiană şi în
orice caz înlăturarea lui Fichte, Schelling şi Hegel, cu
toate că acesta din urmă a mai trăit — dar nu din
specialităţi filozofice — prin şcolari ai săi foarte în­
semnaţi în mişcarea culturală a Europei între 1860 şi
1890 ca d.e. excelentul profesor de drept civil şi apoi
ministru Unger, profesorul de economie politică de la
Viena, Lorenz von Stein, şi socialiştii Marx şi La-
salle.“ 83
Perioada studiilor universitare era încheiată ; ea se
dovedise o cursă accelerată spre un ţel activ. Nostalgia
vieţii de student nu o încerca. Dimpotrivă perioada şco­
lară îi apăruse dintotdeauna ca o obligativitate din
care trebuia să smulgă trei bunuri pentru mai departe :
marile teme spirituale, care să-i garanteze cunoaşterea
şi desăvîrşirea de sine, propedeutica, menită să-i asigure
baza teoretică şi atestatele necesare vieţii practice.
Ne vom mai întoarce însă o dată la scrisoarea către
Egger, unde Maiorescu îşi încrustase un crîmpei din su­ 199
flet, reţinînd chiar în condiţiile apăsătorului incident
sorbonard, odată cu amărăciunea şi voinţa :
„J’ai la grande consolation, Monsieur, que vous sa-
vez mieux que tout autre apprecier des sentiments qui
m’ont diete ces lignes. En tout cas je vous remerţrie
encore une fois de votre bienveillance ; votre lettre m’a
rendu un grand service : elle m’a fait disparaitre toute
timidite embarrasante. La force a besoin d’une resistance
pom se developper."
 V
„Eu nu sînt spirit melancolic, care
îşi caută satisfacerea pedantă în pulberea
secolelor trecuţi; pe mine numai actua­
litatea mă influenţează şi studiul antic
îşi are numai interes în raportul său
imediat cu timpul modern.''
TITU MAIORESCU
elitre 1 0 A N M A IO R E SC U - 19 decembrie 1860

l —/ a sfîrşitul anului 1909,

Universitatea din Bucureşti sărbătorea pe profesorul
Titu Maiorescu, titularul Catedrei de Logică şi de Istoria
filosofiei. Omagiul nu era oficiat într-o atmosferă se­
nină — Maiorescu se retrăgea din învăţămînt sub pre­
textul limitei de vîrstă (peste cîteva luni avea să îm­
plinească 70 de ani), de fapt în urma unui conflict pe
linie administrativă cu ministrul instrucţiei de atunci,
Spiru Haret.
Universitarii, mîhniţi de incidentul cu urmări ire­
versibile, cinsteau personalitatea celui care cu 47 de
ani în urmă — în 1862 — păşise pragul şcolii ca pro­
fesor secundar, fiind pe rînd profesor şi rector al noilor
universităţi româneşti din Iaşi (la doar 23 de ani) şi
Bucureşti, ajungînd pînă la conducerea învăţămîntului,
ca ministru al Instrucţiunii publice la 34 de an i.1
Sărbătoritul din 1909, ajuns în vîrful piramidei so­
ciale, pusese o singură condiţie : în sală să aibă acces
tineretul universitar.
Fiul profesorului Ioan Maiorescu, pionier al învăţă­
mîntului românesc, închina cuvîntul de rămas bun ge­
neraţiei menite să preia ştafeta, să urce pe podium : 201
 „Care este, care trebuie să fie în sufletul fiecăruia din
voi semnul, şi pentru a întrebuinţa în această adunare
aleasă un cuvînt mai erudit, criteriul ce se cuvine să
hotărască alegerea specialităţii, adică viitoarea voastră
activitate practică în societate ? — Cred că singurul
criteriu al adevăratei vocaţiuni este următorul : intere-
sarea caldă pentru acea parte a omeniei, asupra căreia
eşti chemat să lucrezi. Nu gîndul la situaţia ta indivi­
duală să te horărască — căci aici vanitatea sau te miri
ce alte porniri egoiste te pot înşela, — ci gîndul la cei­
lalţi, în spre al căror folos este instituit în societate felul
funcţionării tale." 2
Strălucitorul discurs este elogiul nobilei misiuni a pro­
fesorului, teoretizată în lumina propriei experienţe:
„Nu vă veţi mira dar, căci şi eu, care cel puţin ve­
nisem din străinătate cu două diplome, un doctorat în
filosofie şi o licenţă în drept, am funcţionat întîi ca
magistrat la Tribunalul Ilfov, am trecut apoi la Iaşi,
ca profesor de istorie şi de-abia în al treielea rînd am
fost numit la specialitatea filosofică, pentru care mă
pregătisem de pe cînd eram în liceu", — îşi depăna
modest şi nostalgic confesiunea la încheierea unui ca­
pitol al vieţii, dacă nu cel mai spectaculos, în orişice
caz cel mai pe măsura impunătoarei posturi a misio­
narului care nu îşi trădase înaintaşii, continuîndu-le
opera în spiritul unui timp nou.
Respinsese orice idee de stabilire în străinătate, unde
poziţia îi era asigurată. Ca şi M. Kogălniceanu, ca şi
A. Russo ori Vasile Alecsandri dorise să se întoarcă în
ţara sa, să intre în rîndul celor ce năzuiau la propă­
şirea ei.
„De ce grăbesc studiile ? — îi scria tatălui său la 19
decembrie 1860, desfăşurîndu-i proiectul viitorului său
program. Pentru că mi s-a urîr şcolăria de nu pot
spune. îm i simţ destulă energie pentru a intra în viaţă.
202 Starea la noi e acum în dezordine ? Cu atît mai bine.
Asta îmi va fi nota reală spre a cunoaşte partidele şi
spiritul lor. în timp de pace nu se cunosc asemenea
lucruri mai greu indispensabile.
Mai mult de 7 luni nu mai pot rămîne în Paris, şi
de ce să rămîn ? Studiul nu mă atacă, din contra, nu
m-am aflat niciodată mai bine ca acum. Tezele de
litere îmi sînt uşoare (se va dovedi contrariu — n.n.),
examinele juristice îmi necăjesc memoria cîte trei săp-
tămîne fiecare, timpul celălalt mă ocup cu economia
politică, foarte mult cu limba şi literatura greacă (N.B.
acum sînt tare în gramatica greacă) etc.
Doctoratul juristic cere studiul dreptului francez da-
tinariu (tradiţional) mai în fiecare departam ent; ase­
menea istoriei specificată a dreptului roman. Amîndouă
îmi sînt şi îmi rămîn contrarie. Eu nu sînt, ştii D-Ta
bine, spirit melancolic, care îşi caută satisfacerea pe­
dantă în pulberea seculilor trecuţi, pe mine numai ac­
tualitatea mă influenţează şi studiul antic îşi are numai
interes în raportul său imediat cu timpul modern.
Prin urmare (...) nu fac licenţa în litere şi doctoratul
în drept, ci licenţa în drept şi doctoratul în litere ;
fiindcă literele îmi vor fi studiul ştiinţific universitar,
iar jurisprudinţa ca advocatură numai studiu de
pîine.“ 3 Acest studiu de pîine îi va acoperi şi fondu­
rile, pe care le-ar fi dorit mult mai reprezentative, pen­
tru mecenatul asumat.
„Cariera îmi va începe cu filosof ia speculativă —
scria el în aceeaşi epistolă. După cîţiva ani de prepa­
rare privativă, voi propune apoi în public studiul meu
principal, ştiinţele filosofice de stat. Aici este chemarea
mea. Jurişti sînt destui la noi, dar nu e nici un cap fi­
losofic cu o universalitate clară."
Va ajunge într-adevăr la catedra universitară doar
în cîţiva ani, favorizat de contextul istoric şi social al
principatelor aflate într-o rapidă fază de transformări,
unde pe baza unor şcoli de tradiţie ca Academia Mi- 203
 hăileană ori Colegiul de la Sf. Sava, se înfiinţează uni­
versităţile din Iaşi (1860) şi Bucureşti (1864), iar în
1866 Academia Română, forul suprem.
Deocamdată însă viitorul îi apărea într-o ceaţă deasă,
iar zvonul despre un concurs pentru ocuparea unui post
în învăţămînt îi dă mari şi justificate nelinişti, nu că
s-ar fi temut de rezultat în sine, însă teza de licenţă în
drept avea să-l reţină la Paris pînă către sfîrşitul anu­
lui 1861, timp în care urma să se ţină examenul.
„Lucrul principal ce mă ocupă acum, şi despre care
te rog să-mi spui regulele, este numirea mea de pro­
fesor la Bucureşti. (...) Concursul în acest caz îmi pare
absurd. Am fost trămis la Paris cu concurs ; Eforia s-a
convins (altfel nu m-ar fi trămis), că acordîndu-mi fa­
voarea de a mă susţinea atîţia ani la Paris mă va re­
căpăta apt de a fi profesor. Eu astăzi am obligaţiunea
de a servi ca profesor. (...) Alt lucru ar fi, să înţelege,
dacă eu — trămis pentru litere — m-aş apuca de pro-
fesura juristică. însă de aceasta n-am să mă apuc. Ţiu
a ţi-o spune înainte, tată, ca nu cumva să te înşeli
despre mine, Kremnitz încă zise că după cuvintele
D-Tale eu trebuie să devin profesor de drept. Profesor
de drept nu o să devin, mă ţin de filosofie şi dacă e
de lipsă, de limba latină sau de istoria veche — pe
acestea le cunosc acum bine. Filosofia dreptului se în­
ţelege că aş propune-o, nu fiindcă este juristică, ci
fiindcă e filosofie ; Jurisprudinţa pozitivă îmi va fi
numai bună pentru advocatura, şi poate mai tîrziu pen­
tru cameră (subl. n.). A fi profesor de drept curat, nici
n-am gîndit, nici nu voi primi. Poate după vreo 4 ani
în cari o să am ocasiune a intra adine în dreptul nostru
românesc, poate atunci dacă mi se vor naşte idei origi­
nale şi sănătoase asupră-i le voi propune ; dar de a
călca pe calea străcălcată de o sută şi o mie înaintea
mea pentru a espune elemintele pozitive şi făţişe, asta
204 îmi repumnă într-un mod îneît de profesura de dreptul
roman sau românesc nu poate fi vorba la mine (subl.
n.). Să fie cît de bine remunerate aceste profesure —
nu le pot primi ; voi primi două litere, dacă mi se vor
da ; dacă nu, mă va despăgubi advocatura în tre it/'4
Demersurile pentru un post în învăţămînt continua
tot mai alarmate. Ardea de nerăbdare să intre în viaţa
activă, vroia să-şi înceapă cariera „la 3 zile" după so­
sirea în ţară, de nu era posibil să obţină o catedră în
Bucureşti, s-ar fi îndreptat, ca şi Ioan Maiorescu altă­
dată, către Moldova „unde ar fi fost primit cu braţele
deschise", ş.a.m.d.
Sigur că în această grabă se ascunde şi dorinţa ex­
presă de a-şi asigura o situaţie materială independentă,
care să-i permită căsătoria cu Clara Kremnitz, şi adu­
cerea ei în România.
Dar, dincolo de aceasta, se pregătea sîrguincios pen­
tru o carieră într-adevăr folositoare societăţii.
„Nu crede, tată, că-mi fac ilusiuni asupra stării mele
future", afirma la 1 septembrie 1861, repetînd pentru
a nu mai ştim a cîta oară : „nu sper decît două lucruri,
a fi profesor şi de a deschide o advocatură"... Fundat
pe acest aşezămînt liniştit şi sigur, mă voi ocupa de
ştiinţele ce vor fi de lipsă, nu mi-am făcut niciodată
ilusiuni, fiindcă realitatea îmi convine în toate pri­
vinţele." 5
Vorbea astfel un bursier al Eforiei şi fiul lui Ioan
Maiorescu, deci un cunoscător al situaţiei reale a în-
văţămîntului din Principate, care îşi dădea perfect de
bine seama de ceea ce trebuia făcut pentru organizarea,
dezvoltarea şi modernizarea şcolii româneşti.
Chemarea pedagogică, inteligenţa, seriozitatea şi pro­
bitatea lui ştiinţifică nedesminţită concurau întru
acest ţel. [
Aflat în faţa primului pas în viaţa socială, pas de­
cisiv, el se pregătea asiduu pentru o carieră ştiinţifică,^ 205
 tradusese Critica raţiunii pure a lui Kant, anunţînd-o
drept punct de început al publicisticii sale în ţară, se
pregătea pentru cursul de istoria filosofiei pe care îl
vedea debutînd cu lecţii despre Kant, Descartes şi Spi-
noza, dar totodată împletea viitorul său cu viitorul
învăţămîntului modern românesc, preocupîndu-se de
programele şi legislaţia instrucţiei publice din Franţa,
Prusia şi Austria, convins asupra unităţii acestui studiu
comparativ în viaţa practică, visînd să fundamenteze
disciplinele şcolare „ce vor fi de lipsă la noi".
Idealurile de tinereţe atent urmărite vor fi încunu­
nate cu încrustarea lor în istoria învăţămîntului româ­
nesc : va preda şi Istoria filosofiei, va fundamenta şi
una dintre cele mai importante discipline filosofice
Logica, va fi şi autorul unor Reguli ale scrierii limbii
române pentru începători (1864), cînd va fi nevoie.
Dar începuturile se vor dovedi anevoioase şi descu-
rajante pentru cel hotărît de a intra în viaţa socială cît
mai neîntîrziat, reprimind astfel orice interes egoist în
numele unui ţel sortit colectivităţii.
întors în ţară la 27 noiembrie 1861 va institui de
îndată un ciclu de conferinţe despre Educaţiunea în
familie „fondată pe psihologie şi estetică" (şi să nu
uităm că la ora aceea în înţelegerea sa etica se înscrie
în sfera esteticii), „curs public şi popular", la abia 10
zile de la sosirea acasă.
îşi împlinea astfel una dintre îndrăzneţele sale aspi­
raţii mărturisită tatălui său la 11 ianuarie 1861, cînd
scria din Paris :
„Intenţiunea mea este de a deschide un curs de tot
liber şi public, nu numai pentru studenţi, în modul cum
este aici Colegiul de Franţa. (în prog. alăt. se află şi
lecţiunile lui.) Colegiul de Franţa nu ţine examene, nu
dă diplome, însă îngrijeşte prin profesori celebri pentru
206 dezvoltarea tuturor ştiinţelor importante societăţii. în
acest sens aş vrea să iau eu iniţiativa la noi şi aştept
mult de la această iniţiativă." 6
Totodată această importantă scrisoare conţine recu­
noaşterea negaţiei ca o trăsătură a gîndirii sale critice :
„Cît pentru teza mea filosofică, nu te îngriji, mă voi
servi de rezoluţiuni de tot moderate. Pasul cel mai fe­
ricit al dezvoltării mele din urmă este că am părăsit
negaţiunile pure, şi mă întăresc într-o poziţiune siste­
matică. Chiar în cartea publicată partea negativă şi
critică este mărginită la cîtevji pagine în apendice. A
la fin se schimbă junele în bărbat, închide ochii pentru
infirmităţile altora, fiindcă i se deschid lacunele pro­
prie, îşi însuşeşte stima pentru realitate şi se simte în
fine un membru foarte important, însă totdeauna su­
bordonat unui mare întreg."
Căutase să-şi modeleze personalitatea în spiritul su­
bordonării unui mare întreg în slujba căruia se vroia.
Era convins de greutatea primului pas pe care un
tînăr îl face în viaţa socială, dar se pregătise atît de
temeinic, încît nu se putea îndoi de reuşită. Nu va putea
obţine deocamdată o catedră universitară, nu era nimic,
putea preda la orice ciclu secundar, nu exista încă o
catedră de filosofie speculativă, putea preda fie filo-
sofie, fie propedeutică, fie limba latină ori istoria — se
simţea la fel de stăpîn pe cunoştinţele sale.
Dar, conjunctura îi era deocamdată nefavorabilă, doar
conferinţele îi puteau aduce oarecare faimă, rămînînd
însă în situaţia neconvenabilă a fi întreţinut în conti­
nuare de părinţii săi, din ce în ce mai strîmtoraţi mate­
rialiceşte. Profesorul Ioan Maiorescu întors la Bucureşti
după Unirea Principatelor trăise bucuria recunoaşterii
valorii sale, ajungînd director al Eforiei Instrucţiei Pu­
blice. La 17 iunie 1861 însă este silit să demisioneze, din
pricina opunerii la publicarea unor abecedare ale lui
Heliade Rădulescu susţinute de ceilalţi membri, apariţie
suspectată de el ca necorespunzătoare scopului didactic. 207
 Situaţia ingrată se va răsfrînge, aşa cum susţine părin­
tele, şi asupra fiului său, care nu va putea obţine o
catedră, deşi fusese bursier al Eforiei.
După cum se ştie va primi, abia în iunie 1862, un
post de supleant în magistratură în urma demersurilor
făcute la domnitorul Alexandru Ioan Cuza de fraţii
Dimitrie şi Theodor Rosetti, apoi unul de procuror.
în urma unui şir de incidente care tulburau învăţă-
mîntul ieşean, Eforia îşi aminti în fine şi de bursierul
întors de la studii din străinătate cu un an înainte. Astfel
fu numit Titu Maiorescu la 3 decembrie 1862 ca direct,or
al Colegiului Naţional din Iaşi şi al internatului, pri­
mind concomitent şi un curs de istorie la Universitate,
ca peste o lună, în ianuarie 1863, să obţină cursul de
filosofie, predînd, la anul I, Filosoţia generală, iar la
anul II, Metafizica Ini K a n t: introducere istorică —
„Critica raţiunii pure“.
Ascensiunea este la o primă vedere ameţitoare : la
sfîrşitul anului 1863 tînărul profesor de filosofie avea să
fie ales rectorul Universităţii ieşene.
Indiferent de numeroasele conflicte ivite şi care vor
duce în cîteva rînduri la întreruperea carierei sale didac­
tice, dacă vom judeca personalitatea maioresciană doar
prin prisma dorinţei de a-şi asigura o poziţie superioară
şi a scării ierarhice urcate, conştient că i se cuvine, vom
ajunge la atît de discutata teză a setei lui de parvenire.
Dar omul convins că personalitatea nu se poate rea­
liza decît într-un forum — de bună seamă o posibilitate
de realizare, dar nu şi singura, — avea în sînge vocaţia
pedagogică, vocaţia îndrumătorului. înclinaţii pedagogice
vădise elevul Titus Livius Maiorescu dintotdeauna;
şeful de şcoală se născuse pe băncile Theresianum-ului
şi avea să dăinuie şi după coborîrea magisterului de la
tribuna profesorală.
Ba mai mult, ajuns profesor de filosofie, tînărul uni­
208 versitar îşi va asuma şi conducerea umilului Institut
Preparandal „Vasile Lupu“, căruia îi va schimba numele
în Şcoala normală, urmînd calea unuia dintre mentorii
săi, a bătrînului Diesterweg, cerînd, ca şi el, o pregătire
specială pentru învăţători, o serie de reforme ale învă-
ţămîntului primar şi în 1870 chiar despărţirea şcolii de
biserică ! Dar cînd va fi vorba de a moderniza acest
învăţămînt, scop în care va face şi o călătorie de docu­
mentare în Prusia la sfîrşitul anului 1863, ajungea la
concluzia că „organizarea şcolii normale de la Trei
Ierarhi şi, după forma ei şi a celorlalte şcoale, va trebui
dar să fie potrivită cu împrejurările noastre şi nu copiată
de altundeva".
„în ţară la noi singurul care a înţeles rolul ce joacă
şriinţa pedagogică întemeiată pe practică este d-1 Maio-
rescu care în timpul profesoratului său de pedagogie s-a
ferit de a îndopa pe şcolarii săi cu teorii pedagogice
abstracte, fără să fie întemeiată pe o practică adevărată
— aprecia în 1888 Ion Creangă. Pentru acest scop a
înfiinţat cursuri practice de predare la clasa I-a şi a Il-a
primară, atît la şcoala din Trei Ierarhi, cît şi la cele­
lalte şcoli primare din Iaşi." 7
Era o experienţă menită să-i dea mai mult decît ori­
care activitate sentimentul de a fi slujit umanul pur ca
pedagog şi psiholog totodată.
Avea conştiinţa triumfului, deşi abdicarea de acum,
din 1909, era dureroasă.
Transmiţîndu-le studenţilor stindardul, el avansează
pătimaş voinţa sa de a convinge cu orice preţ asupra
nobilei chemări a celui menit să modeleze sufletul
uman. Discursul este o splendidă pagină de elocinţă în
care se distinge maiestatea clasică a stilului său, dar şi
sinceritatea patetică : „Cei ce s-au dus dincolo de ocean
ca să caute aur, la cît nisip, la cîtă stîncă stearpă n-au
trebuit să muncească, pînă ce le-a sclipit deodată un
grăunte de aur, o bucată, o vînă de aur. Dar şi ce răs­
plată atunci ! Ce fericit a trebuit să fie primul profesor 209
 care a dat de prima lucrare a şcolarului Eminescu ! Şi
ce fericit a fost cel ce vă vorbeşte acum, cînd la Trei
Ierarhi, din Iaşi a dat de prima lucrare a şcolarului său
Ion Creangă. însă şi pentru capetele care trec de me­
diocre se cuvine să avem un mare interes pedagogic, şi
poate aici stă chiar deosebita însemnătate a învăţăto­
rului." 8
îşi depusese adevărul lui în adevărul de mîine, îşi
regăsise adevărul lui în adevărul de ieri al misionarilor
şi „dacă ei şriau mai puţină carte decît noi, aveau încă
cel mai înalt sentiment al datoriei şi cea mai caldă
inimă pentru tinerimea care-i înconjura. Cu această parte
a lucrării lor au deşteptat în toată mişcarea noastră cul­
turală şi naţională însufleţirea ce a însoţit regenerarea
noastră istorică de la înfăptuirea Unirii pînă la războiul
Independenţei."
Conţestatarul de ieri, posesorul uniri adevăr al său, se
retrăgea în matca unui adevăr etern. Atingea astfel
corolarul ideii sale directoare asupra căruia reflectase
cu intenţii de esenţializare în articolul Progresul adevă­
rului din 1883.
Se străduise o jumătate de secol să smulgă enigma
învestită în tinereţea oricărui muritor, pentru ca sfidînd
zeii să-şi modeleze destinul după propria-i voinţă, menită
să-l ducă în portul veşniciei.
Nu era acesta un ideal egoist ? Oricum, desăvîrşitul
logician îl amenda, subjugîndu-1 interesului general.
Zeii îi fuseseră totuşi favorabili, atunci cînd îl dărui­
seră unui spaţiu şi unui timp istoric în care un popor
multisecular zămislit în zbuciumul luptei pentru liber­
tate, trecea pragul adevărului luptei sale prin închegarea
primului stat naţional modern în urma Războiului de
Independenţă.
„Cine are vocaţiune ? Cel ce în momentul lucrării se
210 uită pe sine“ — sună aforismul maiorescian. 9
 în domeniul educaţiei îşi probase vocaţia fără putere
de tăgadă.
Era însă pentru complexa şi ambiţioasa personalitate
a tînărului Maiorescu învăţămîntul unica vocaţie, unicul
tărîm spre care se avîntase gîndul lui ? Desigur că nu,
dar în orişice caz aici este deopotrivă o primă treaptă
şi o pasiune pe calea realizării în viaţa activă.
Istoricul literar de astăzi are în faţa sa domenii vaste
în care numele lui Titu Maiorescu este implicat ; cri­
tica, estetica, chiar beletristica, filosofia, lingvistica,
politica.
Ba chiar dacă prin activitatea didactică şi politică
Titu Maiorescu există de mult în litera trecutului, cri­
tica îi menţine prezenţa în istoria vie a culturii roma­
neşti.
Faptul de a fi fundamentat critica pe criterii estetice,
de a fi propagat o critică aplicată fenomenului literar
viu al secolului de aur al clasicismului românesc, de a fi
notificat critica literară ca disciplină de sine stătătoare,
face ca aportul lui, fără doar şi poate intrat astăzi în
fondul culturii noastre, să fie în continuare obiect de
interes şi studiu pentru critica actuală.
După ce la o sută de ani de la naşterea lui Titu Maio­
rescu o pleiadă de critici notorii îşi afirmaseră credinţa
asupra mai ales a omului, redescoperit de prestigiul unui
monograf ca E. Lovinescu şi de zelul unui biograf-dis-
cipol, I. Rădulescu-Pogoneanu, semicentenarul morţii lui
comemorat în contextul social-istoric al României con­
temporane a însemnat, un moment de reconsiderare în
primul rînd a operei în coordonatele unei perspective
istorice menită să ducă la statornice aşezări ale valorilor.
întîiul contact al epocii cu un Maiorescu-intim (exact
la două decenii de la moarte) fusese violent. Apariţia
primelor trei volume de „însemnări zilnice" editate de
I. Rădulescu-Pogoneanu între 1937—1943 dezlănţuise o
adevărată furtună. 211
 Dînd tonul disputei, vulcanicul N. Iorga respinge cu
vehemenţă noua faţă cu care Maiorescu se prezenta îna­
intea juriului posterităţii.10
Dar, odată patimile domolite, spiritul critic începe a-şi
croi drum. în dispută se angajează în afară de Lovi-
nescu, G. Călinescu, Şerban Cioculescu, Pompiliu Con-
stantinescu, A. Dima, Perpessicius, Vladimir Streinu,
concurînd fiecare prin contribuţii nuanţate la descifrarea
portretului intim al criticului, asumîndu-şi discernarea
esenţialului de neesenţial, pentru a da elementului auto­
biografic adevărata valoare funcţională în definirea
personalităţii maioresciene.
Pe de altă parte, Tudor Vianu, Mircea Florian, D.
Murăraşu, Ovidiu Papadima încep incursiunile biogra­
fice, preocupîndu-se îndeaproape de anii formaţiei inte­
lectuale, de începuturile ştiinţifice ale activităţii lui Titu
Maiorescu.
Efervescenţa iscată de publicarea primelor inedite ale
biografiei maioresciene a dus, neîndoielnic, la conturarea
profilului moral al omului şi, mai ales, a fost în măsură
de a contribui la redimensionarea la scară reală a perso­
nalităţii lui Titu Maiorescu, punîndu-se în acest chip
stavilă tendinţelor apologetice şi hagiografice ale disci­
polilor maiorescieni.
Fără a deprecia studiile deceniului al 4-lea, viitorul
monograf maiorescian se va îndrepta de bună seamă la
studiile dedicate operei critice maioresciene în deceniile
6 şi 7 ale veacului nostru de Ş. Cioculescu, Ovidiu Co-
truş, Mihai Drăgan, Paul Georgescu, G. Ivaşcu, Pom­
piliu Mareea, N. Manolescu, Cornel Regman, Al. Piru,
Liviu Rusu, Eugen Todoran, Tudor Vianu fără a putea
însă face abstracţie de numeroasele articole — unele
dintre ele reale contribuţii semnate de condeiele afirmate
ori în curs de afirmare ale criticii româneştj.
Ori vocaţia criticului literar se ivise şi ea mult în
212 urmă, spiritul critic fiind una dintre trăsăturile persona-
lităţii maioresciene, de timpuriu anunţată şi implacabil
aplicată în primul rînd sieşi.
Afirmarea avea să survină curînd, în 1867, cînd la
început de drum, criticul dădea studiul fundamental
pentru estetica sa O cercetare critica asupra poeziei ro­
mâne de la 1867, dovada unei intuiţii atent cultivate,
rodul unei instrucţii filozofice temeinice şi a unui exer­
ciţiu prelungit, aplicat fenomenului literar al epocii. „Nu
este adevărat că Maiorescu a făcut mai mult critică de
îndrumare, culturală. O cercetare critică asupra poeziei
române de la 1867 este mai mult un breviar de estetică1'
— conchide criticul Al. Piru, „dar Direcţia nouă în
poezia şi proza română (1872) conţine observaţii de
amănunt şi de ansamblu asupra literaturii curente, un
adevărat tablou critic al momentului junimist." 11
Din nou îşi îndreptăţea profesiunea de credinţă : pe el
doar actualitatea îl putea influenţa, ori opţiunea sa pen­
tru actualitate era opţiunea pentru critică şi refuzul faţă
de istoria literară12, ceea ce va dăuna desigur viziunii
integrale asupra culturii româneşti.
Aceeaşi vocaţie a actualităţii îl va conduce de timpu­
riu la ideea afirmării prin politică, rol pe care şi-l pre­
gătea încă din anii studiilor, cînd considera că „Jurispru-
denţa pozitivă îi va fi bună pentru advocatură, şi poate
mai tîrziu pentru Cameră".
Departe de ţară, în timpul studenţiei, el îşi reproşa
adesea că, izolat, nu putea trăi pulsul ei viu şi căuta
să-i slujească ori de cîte ori îi stătea în putinţă.
Starea patriei sale îl preocupa continuu, iar faptul că
răspunde chemării lui Ubicini, istoricul şi publicistul
francez, fost secretar al guvernului provizoriu şi al loco-
tenenţei domneşti de la 1848 din Bucureşti, care îl sfă­
tuieşte să ridice în presa occidentală problema unirii
Transilvaniei cu Principatele Române, este dovada cea
mai elocventă a drumului ales. Şi, îi mărturiseşte el tată­
lui său, la 2 septembrie 1861, articolele sale publicate în 213
 Le Nord au făcut, după spusa lui Ubicini, o adevărată
senzaţie în Franţa „d cause de la chaleur et de la verve
des opinions profesees“.
Spiritul critic, spiritul pedagogic, dorinţa de a juca
un rol în societate, ca om politic, de acţiune (fără a-şi
fi revendicat vreodată rolul de conducător), ca filosof
practic (aşa cum se conturează din capitolul de Concluzii
sociale din Einiges philosopbische in gemeinfasslicher
Form) toate acestea răspund unei vocaţii a actualităţii
împlinită apoi în tipul îndrumătorului de aleasă struc­
tură, rol pe măsura pozitivismului său, a raţionalistului ;
era o faţetă a nat,urii maioresciene.
„1856, 1866, 1876 — 20 de ani petrecuţi cu conşti­
inţa de sine“ — nota Titu Maiorescu în jurnalul său în
august 1876, într-unul din momentele sale de neagră
descurajare, cînd gîndul sinuciderii îi dădea tîrcoale. „Eu
îmi par însă mie însumi ca un fruct copt gata să cadă.
Ce-mi mai poate oferi viaţa ? Cunosc femeia, ştiu ce
înseamnă iubire şi căsătorie, cunosc prietenia (m-am)
urcat pînă în culmea ambiţiei şi am simţit arta. Am
fost profesor şi scriitor — ce mai poate veni încă ? Cine
a agonisit în sine indiferenţa morţii, a-ncheiat socotelile
cu viaţa“. 13
Vorbea aici, ca în atîtea pagini ale Însemnărilor zilnice
omul decis să se destăinuiască deocamdată doar sieşi,
vorbea cel conştient de temperamentul său pasional, vul­
nerabil, continuu amendat printr-o severă cenzură in­
timă.
Ieşise în arenă campion al voinţei, al lucidităţii, al
stăpînirii de sine, spirit autoritar şi polemic.
Vechiul cîntăreţ din flaut surîdea talentului de pianistă
al fiicei sale, profesorul de desen al Olgăi Coronini vizita
Braşovul spre a schiţa în grabă casa unchiului său, epis­
copul, şi a privi cu inima strînsă acuarela Mitei Kremnitz
214 care închidea în culoare casa bunicii lui, „casa de după
ziduri", copilul-poet făcea versuri ocazionale şi încerca
să se regăsească în lirica lui Goethe şi Leopardi.
„Arta vieţei ? Rezervă, discreţiune, cumpătare, în ge­
nere negaţiune şi în rezumat a b n eg a ţiu n e14
Şi totuşi a doua faţetă a dublului său exista, chinuitor
şi consolator de prezenţă. Greşim oare dacă am denumi
această componentă afectivă a naturii sale psihice drept
etern feminin, în sensul plenar de complement al struc­
turii bărbăteşti pe care îl dădea Goethe noţiunii ?
Fără a forţa paralelismul Goethe—Maiorescu, întru-
cît acesta ar încălca flagrant nescrisa lege a proporţiilor
valorice, nu putem ignora faptul că din momentul în
care Titu Maiorescu a avut revelaţia afinităţilor elective
cu Olimpianul, şi-a găsit un permanent refugiu în expe­
rienţa Lui existenţială.
începînd din 1858, cînd îl descoperă în biografia lui
Lewes, şi pînă în ceasul de sfîrşit, cînd la 4/17 ianuarie
1917, terminînd lectura biografiei Titanului scrisă de
Bielschowsky, va întinde mîna-i obosită pentru a mai
deschide odată Faust, opera operelor goetheene, nu va
înceta să se caute în destinul artistic al marelui său
model.
în momentele agitatei crize sufleteşti din 1876, Maio­
rescu se întorcea din nou către izvorul lui de apă vie :
„Cînd mă gîndesc că însuşi un aşa de supra-om ca
Goethe era deja de 37 de ani cînd a plecat spre Iţalia
şi abia de-atunci înainte a atins adevărata lui însemnă­
tate şi direcţia lui rămasă consecventă, cît trebuie aceasta
să pună în mirare şi, în fond, să consoleze mici apariţii,
ca mine. Deci s-ar putea încă să învieze o lume înaintea
mea ?“ 15
Să se mărturisească semenilor nu mai îndrăznea. Inten­
ţia lui de a fi pe deplin înţeles ar fi putut fi luată drept
slăbiciune, ori asta nu putea accepta.
Şi totuşi descoperise un tărîm doar al lui. 215
 „Am fost profesor, am fost scriitor", spunea el subsu-
mînd critica, actului de creaţie.
Dar cel ce se considera cîndva mauvais ecrivain pare
a fi intrat pe calea afirmării artistice postume.
După ce Discursurile parlamentare dezvăluiseră un
portretist deosebit de înzestrat, iar Beţia de cuvinte şi
Oratorii, retori şi limbuţi un polemist de elită, iată că
Jurnalul şi Epistolarium-ul configurează un autentic şi
grandios roman de formaţie, care va îndreptăţi opi­
niile ce ar fi putut fi considerate temerare ale criticilor
şi istoricilor literari susţinătorii acestei faţete, adesea
contestată, a operei maioresciene.
Erau sau nu erau în intenţia lui Maiorescu aceste
pagini autobiografice sortite publicităţii ?
„Scriindu-şi jurnalele în nemţeşte, Maiorescu nu s-a
gîndit să le publice. Asta e clar — afirmă G. Călinescu
la apariţia primului volum al însemnărilor zilnice, la 7
februarie 1937. Dar de vreme ce nu le-a distrus pe toate,
ba chiar s-a gîndit să le lase Academiei, urmează că ştia
că posteritatea le va consulta. Nimeni nu-şi scrie jurnalul
numai pentru el (...). Un om care de la 15 ani începe să
noteze cu o vădită conştiinţă a personalităţii sale, nu
poate fi decît numai în aceste pagini. Dacă ar fi fost
mai mult, s-ar fi exprimat într-o operă tipărită sau ar
fi ars caietele. Dimpotrivă, se vede că scriitorul a voit
să lase, după exemplul atîtor mari spirite, o noţiune de
ce era mai zbuciumat în fiinţa lui, de ceea ce nu se
putea exprima în opera obiectivă." 16
Supoziţiile lui G. Călinescu se justifică dacă pornim
de la premisa că operă de moralist, dar şi de memorialist
totodată, însemnările zilnice se constituie în periplul
unei existenţe, sens intuit exact de lucidul critic Titu
Maiorescu.
Tot criticul-autor este însă acela care s-a interpus
apariţiei antume, neconsiderînd jurnalul demn de a
216 vedea lumina tiparului.
 Iniţial, jurnalul era pentru el un ce obligatoriu,
oglinda sinuoaselor curbe ale propriei sale deveniri din
momentul primului licăr al conştiinţei de sine, de bună-
seamă însă un instrument la îndemînă doar celui cu
vocaţie literară.
Dar gîndul de a lăsa posterităţii propria sa biografie
nu l-a părăsit niciodată, iar faptul că amina conştient
acest act ne face să credem că însemnările intime urmau
să joace rolul de epilog al unei existenţe dintotdeauna
dorită exemplară.
înainte de a fi refuzat o solicitare a lui N. Iorga17,
Titu Maiorescu răspunde în acelaşi fel lui Duiliu Zamfi-
rescu, care printr-o scrisoare expediată din Bruxelles îi
cerea la 24/6 iulie 1894 date despre sine, desigur în in­
tenţia unor convorbiri cu... gen de interviuri cultivat
frecvent şi cu mare dobîndă pentru istoria spiritului
omenesc în zilele noastre, avînd un ilustru precedent, în
convorbirile lui Goethe cu Ekermann, cunoscute de bună
seamă de tînărul solicitant: „aş vrea să am date precise
asupra întîmplărilor de căpetenie din viaţa D-Voastră,
aşa precum mi le-aţi istorisit cîteodată, cu alte cuvinte,
o autobiografie sinceră (fac apel la Dna Maiorescu în
privinţa controlului), în care să fie deopotrivă expusă
viaţa intimă (întrucît a putut fi pusă în discuţie şi ata­
cată de adversari politici), cît şi viaţa politică.18

„E gentilă propunerea D-Tale ca să-ţi dau cu ţîrîita

notiţe biografice de ale mele şi văd îndemnul puternic
ca astfel să se păstreze impresii de ale timpului şi de ale
oamenilor de la 1848 încoace. Dar nu pot în momentul
de faţă. Am cu mine de lucrat Anuarul Universit. şi
încep a edita „discursurile parlamentare", 1871—1893,
vro 2—3 volume cu încadrări istorico-politice. Un an de
mică osteneală. Apoi poate autobiografia" — sună răs­
punsul tranşant, dar elegant trimis din Bad Kissingen, 217
 Kurhaus, luni 4/16 iulie 1894, urmat de o replică la
fel de reverenţioasă, dar nu lipsită de maliţie :
„D-voastră înlăturaţi cu o mînă delicată prinosul ce
vi-1 aduce un om care vă iubeşte — îi scrie Duiliu Zam-
firescu la 6/18 iulie 1894. C’est un echange de bons pro-
cedes (schimb de amabilităţi), pe care-1 cred de prisos
între noi. Aş putea să vă zic ca Heine lui, sau mai bine,
despre Goethe, că nu vream să vă ridic un monument
— fiindcă de acela aţi îngrijit D-Voastră, fiind încă în
viaţă —, ci ţineam să am pentru mine date sigure şi
amintiri scumpe. Dar poate cu vremea..."
Faptele atestă că Titu Maiorescu îşi parcurge adesea
scrierile autobiografice, reia în mai multe rînduri lec­
tura Jurnalului (odată cu scop declarat: redactarea in­
troducerilor la Discursurile parlamentare şi a Episto-
larium-ului. Numerotează caietele, elimină pagini, face
trimiteri, modifică un cuvînt ori o expresie etc. Multe
din ciornele din epistolar poartă indicaţia „Autobio­
grafie" sau „pt. biogr.", însemnări care trădează selec­
tarea materialului pentru o operă autobiografică, pe care
Titu Maiorescu nu o va realiza.
Să fi fost de vină numai lipsa de încredere în posibi­
lităţile sale artistice ? Nu ar fi exclus: cunoştea prea
bine operele autobiografice goetheene şi importanţa lor
de capodopere : Anii de ucenicie ai lui Wilhelm Meister
şi Poezie şi adevăr, iar, în ceea ce îl priveşte, avusese o
pretimpurie conştiinţă a lipsei de talent literar, cînd în
faţa tentaţiilor Poeziei se lăsase înlănţuit de spiritul cri­
tic, ca odinioară Ulise la chemarea sirenelor.
„Există un adevăr estetic — îşi clarifica Maiorescu
noţiunea în jurnal în octombrie 1877. Acesta are aba­
teri de la adevărul real şi trebuie să le aibă ; perspectiva
e adevărată din punct de vedere al artei şi falsă din
punct de vedere real" 19 — conchidea el într-un limbaj
foarte propriu asupra specificului literaturii, care nu
218 putea fi nici într-un caz o copie după natură.
 Apoi, excluzînd aventurarea pe tărîmul ficţiunii, ar
fi avut totuşi tăria omenească de a spune totul despre
el ? Nu ar fi ajuns cumva la o nouă imagine convenţio­
nală despre sine, după ce în epocă îşi crease una ?
Oricum, autorizîndu-1 pe Simion Mehedinţi să-i scrie
biografia, Maiorescu se arată extrem de parcimonios cu
informaţiile puse în circulaţie, lăsînd multe puncte de
taină.
Renunţînd la scrierea autobiografiei, el îşi revizuieşte
şi triază sever actele menite unei existenţe postume. O
mărturiseşte dealtfel în testamentul redactat la 23 ianua­
rie 1916 : „De manuscriptele ce se vor mai găsi la mine,
după multele ce le-am ars (subl. n.) va dispune fiica mea
Livia (...). Poate unele manuscripte (jurnale, scrisori lite­
rare şi politice) ar fi de hărăzit Academiei Române." 20
La 12/25 septembrie acelaşi an, nota în jurnalul său :
„...Urmez cu revizuirea celor 40 de jurnale şi a volu­
melor «epistolaria». Pregătiri pentru caz de moarte".
Există aici neîndoielnic hotărîrea de a redărui Timpu­
lui, frustă, aventura propriei sale vieţi. Aventura în
posteritate era şi ea, aşa cum se ştie acum, plină de
riscuri.
Prezenţa jurnalului şi a scrisorilor este mărturia eloc­
ventă că acel care îşi clădise cu luciditate existenţa
antumă, simulînd indiferenţă faţă de propria-i biografie,
îşi pregătise existenţa în posteritate, scopul ultim al ori­
cărei personalităţi, şi obsesia vieţii lui.
Şi dacă poezia sa rămîne, cum o numea poetul Şt. Au-
gustin Doinaş, „un nevinovat amuzament", totuşi jur­
nalul şi epistolele vădesc înclinaţii literare, cu pagini de
reţinut chiar din punct de vedere al criteriului valorii
artistice. în testamentul său, de altfel, cînd vorbeşte de
manuscrisele ce ar fi de încredinţat Academiei Române,
Titu Maiorescu precizează : „jurnale, scrisori literare...".
Intenţionat ori nu, Titu Maiorescu se înscrie în sfera
memorialisticii, gen literar cu un domeniu aparte, care, 219
 deşi retras cu un pas înapoi faţă de beletristica propriu-
zisă, îşi revendică de drept complexitatea unirii docu­
mentului psihologic cu o literatură urcată pe culmi uni­
versale de Rousseau şi Goethe.
Subscriind observaţiilor că scrisorile nu por schimba
imaginea personalităţii maioresciene acreditată de jurnal,
reţinem importanţa lor de piese complimentare jurnalu­
lui, de multe ori intrinseci înţelegerii acestei personalităţi
complexe, cu atît mai mult cu cît pentru Maiorescu
scrisoarea nu este o incidenţă. Mulţimea scrisorilor ma­
ioresciene şi mai ales trierea lor ne duc la convingerea
că ne aflăm în faţa unui autor cu vocaţia epistolei, du­
blată de necesiratea ei ca mijloc de dialogare, procedeu
în care contează nu o dată emiţătorul aflat de fapt în
căutarea propriilor sale certitudini teoretice. Este pe de o
parte aici tensiunea intelectuală de care vorbeşte Al. Săn-
dulescu în Literatura epistolară21 împlinită de vocaţia
pentru scrisoare care presupune „naturaleţea, spontanei­
tatea, sinceritatea", dar şi rigoarea literară a genului,
apelînd mai puţin la ficţiune decît în cazul jurnalului.
Există în Epistolarium numeroase piese care întrec
măsura unei scrisori — fiind declarate chiar studii psi­
hologice, ca acele adresate lui Kutschera şi Capellmann
ori chiar false-jurnale de călăţorie.
Acel cvasi-jurnal, adresat fraţilor Hermann şi Wilhelm
Kremnitz şi ţinut între 13 august—7 septembrie 1859
fixînd itinerarul întoarcerii acasă după doctoratul de la
Giessen, prin Praga, Budapesta, Timişoara şi apoi de
la Orşova, cu vaporul pe Dunăre pînă la Giurgiu, iar
de aici cu poştalionul pînă la Bucureşti, este o astfel de
pagină literară.
„Luni, orele 4 dimineaţa, Timişoara : Aproape complet
senin ; lună Aldebaran se vede încă bine. E degeaba,
ori de cîte ori mă uit la steaua asta mă simt mai voios
— o mulţime de spiriduşi ai amintirilor îmi răsar în
220 conştiinţă, umbre prietenoase ale unor imagini din trecut.
O ştiu precis: niciodată, cînd cerul va fi spuzit de stele,
în mintea mea nu se va înfiripa o cugetare falsă. Lumea
este pustie pentru pustiu ; pentru cel ce ţrăieşte e vie.“ 22
Impresii, stări sufleteşti şi chiar interludii lirice ca
acel mai sus numit, menit să ne aducă în minte memo­
rabila seară de la Braşov, din septembrie 1858, cînd
fratele şi sora se regăsiseră sub cerul de acasă, se între­
taie în chip ingenios.
Există şi în scrisori, ca şi în jurnal, numeroase date
seci, probînd exactitatea spiritului maiorescian. Ele nu
sînt în măsură să umbrească tenta beletristică a memo­
rialisticei lui Titu Maiorescu.
într-o vreme cînd spiritul său director nu îşi găsise
încă terenul de manifestare, cînd impulsul său de a se
dărui, de a se cheltui pentru un scop nu se putea împlini
altfel, el se lăsa pradă scrisului ca unei posibilităţi de
expresie, dar sinceritatea nu poate fi considerată singura
■calitate a scrisorilor sale, ce par a se revendica sti­
lului epistolier critic şi filosofic al secolului al XVIII-
lea 23, şi nici a jurnalului.
Pledînd pentru înscrierea jurnalului maiorescian în
aria literaturii propriu-zise, Ion Dodu Bălan făcea ob­
servaţia că mulţi au crezut jurnalul lui Maiorescu un
document, dar nu şi o operă. „S-ar putea însă, ca, citite
din perspectiva Timpului de faţă, cînd literatura se arată
preocupată de notaţia directă, nudă, fără prea multe
zorzoane stilistice, însemnările zilnice să ne apară o
remarcabilă operă modernă, de-a dreptul captivantă şi
plină de sclipiri inteligente şi de observaţii psihologice
pertinente. O operă care atestă o sensibilitate acută, de
•o mare sinceritate, exprimată adesea într-un stil imper­
sonal, cenuşiu, menit parcă a spori platoşa de gheaţă a
personalităţii confidentului, dar şi să intensifice arderile
lăuntrice." 24 în notaţiile aride, istoricul literar nu vede
„un semn de insensibilitate ori meschinărie", ci o dovadă 221
 a reacţiilor fireşti, sincere, necontrafăcute sau studiate.
Ele înlesnesc biografului de astăzi reconstituirea profilu­
lui moral maiorescian.
Ipoteze dintre cele mai convingătoare pe linia unui
Maiorescu-scriitor lansează şi criticul Mircea Tomuş,
care vede de asemeni în jurnal elemente ale prozei
moderne şi relevă structuri epice şi substanţa estetică
proprii cel puţin jurnalului literar, recunoscîndu-i auto­
rului „o forţă creatoare capabilă să surprindă specta­
colul vieţii în imagini unice (reperate de Mircea Tomuş
cu acuitaţe), să confrunte, într-o imagine obiectivă, eul
etern uman cu cosmicul, să surprindă traiectoria unei
personalităţi pînă la definitiva ei cristalizare*'. 25
Considerăm că dincolo de incontestabilele calităţi care
le înscrie în sfera literaturii, scrierile autobiografice
maioresciene dau la iveală şi unele indicii asupra intenţiei
mai ales a tînărului Maiorescu de a fi eroul unui Bil­
dungsroman.
Astfel el ridică jurnalul la valoarea unui roman de
formaţie prin însuşi modul în care îşi urmăreşte — foarte
în spiritul vîrstei primelor caiete, — tipul de răvăşit
erou romantic hotărît să-şi autodepăşească condiţia.
O dovadă a filonului literar poate fi şi derularea
„tragicei" lui existenţe pe firul leit-motivului schopen-
hauerian a fericirii celui în aparenţă nefericit, ori a dra­
matizării excesive în jurnal a stărilor de conştiinţă, în
zile în care transcria în Epistolarium scrisori de 6
deosebită exuberanţă.
Chiar dacă am trece aceste stări sufleteşti contrarii pe
seama construcţiei duale a psihicului său, este clar că:
şi într-un caz şi în altul, în scrisul său Titu Maiorescu
dovedeşte calităţi artistice, umbrite însă de etimologis-
mul resimţit de timpuriu ca o oglindă deformată a gîn-
dului, ca un interpus stînjenitor între el şi lume, din
canoanele căruia era hotărît să se derobeze cu orice
222 preţ.
 Tentative vădise elevul de 16 ani cînd propunea
Gazetei Transilvaniei, odată cu încercările sale publicis­
tice, şi o ortografie proprie (inspirîndu-se din soluţiile
ortografice propuse de tatăl său), tentative urmărite
continuu şi din ce în ce mai consolidate prin studiu filo­
logic.
„Fiindcă am scris 20 de ani cu ortografia etimologică
şi mai tîrziu mi-am dat seama de greşala ei, am ucis-o
pentru vecie în literatura rom ână"26, îi scria la 27
septembrie 1888 Emiliei Humpel raportorul Academiei
Române în sesiunile decisive pentru definirea ortografiei
limbii române moderne, din 1880 şi 1904.
Cu o temeinică pregătire lingvistică, Titu Maiorescu
avea să se pronunţe cu autoritate în probleme de scriere
a limbii române, de istorie a limbii române, de lingvis­
tică generală, aducîndu-şi însă o contribuţie esenţială
pentru formarea limbii noastre literare prin critica com­
petentă a creaţiei literare a secolului său şi sub aspectul
formelor de expresie artistică, 27
„Logicianul este filolog, atent pînă la minuţiile orto­
grafiei, iubitorul de raţiune se dovedeşte iubitor de cu­
vânt, apărător al limbajului-realitate. Titu Maiorescu a
fost, poate, unul dintre cei dinţii moderni (subl. n.) care
au înţeles sensul limbii, ca o casă a fiinţei, a fiinţei uma­
ne, a fiinţei unei culturi, a unei literaturi şi a fiinţei
unei naţiuni" 28, spunea Nicolae Balotă.
Simţul înnăscut al limbii literare, expresiei literare şi
spiritului exact al logicianului, le revine, într-o măsură,
condiţia de operă modernă a Criticelor, Maiorescu aflîn-
du-se şi de data aceasta alături de Eminescu, unul om al
Logosului, altul al Metaforei, doi creatori îngemănaţi în
opera de făurire a limbii literare româneşti.
Convins că este un mauvais ecrivain, Maiorescu nu
şi-a finalizat ideea autobiografiei literare.
în schimb, teoreticianul care îşi făcuse din autoobser-
■vare cheia cunoaşterii oceanului sufletesc, în scopul unui 223
 ideal formativ, a căutat să transfere propria-i experienţă
într-un plan filosofic.
O face chiar intr-o prelegere universitară ţinută în
1887, reluată apoi ca articol în almanahul vienez Româ­
nia jună pe 1888, încercînd în fond o schiţă practică cu
rol funcţional, atîta vreme cit considera că psihologia
nu s-a constituit încă ca disciplină de studiu pe măsura
enigmaticului, complexului şi delicatului univers sufle­
tesc al omului.
„Cunoaşterea omului — un lucru atît de neapărat tre­
buincios şi încă de o trebuinţă crescîndă cu sporirea
tutulor relaţiilor (subl. n.) omeneşti — nu se poate
dobîndi astăzi afară de micul ajutor al unor culegeri de
maxime şi aforisme (subl. n.) şi poate al unor romanuri
şi drame, decît prin propria experienţă — declara el în
spiritul pozitivismului, bun comun al gîndirii sale. Ce e
drept, propria experienţă este cea mai bună şcoală ţ
numai că taxele acestei şcoli sînt prea scumpe ; le plă­
teşti de regulă sub forma unei adînci suferinţe, şi cînd
ţi-ai cîştigat testimoniul absolutoriu, ai ajuns adeseori
la sfîrşitul vieţei şi este prea tîrziu ca să te mai folo­
seşti de ea.“ 29
Vorbea astfel, cu înţelepciunea senectuţii, un om abia
ajuns la maturitate, scrutîndu-şi existenţa prin prisma
unei ascensiuni atît de rapidă, de spectaculos de com­
pletă pe scara vieţii sociale, prin prisma unei tinereţi
întru atît de solicitată în scopul devenirii, încît nu numai
că îndreptăţea aforismul său : „Treapta dinţii pe care
ne ridicăm e un altar de jertfă“ — dar îndreptăţea şî
legitima întrebare : a fost acest om vreodată tînăr cu
adevărat ?
Poate că într-adevăr nu şi-a trăit vîrsta tinereţii, în
înţelesul curent dat acestei expresii, ba chiar şi-a am-
putat-o.
Dar un lucru e sigur, aşa cum omul de ştiinţă înainte
224 de a-şi anunţa descoperirea, într-un gest suprem, îşi.
aplică sieşi experienţa decisivă, a căutat să smulgă pe
viu omului în devenire secretul devenirii, trecînd altora
adevărul recoltat, pentru ca drumul lor să fie mai neted.
Spre deosebire de diamantul anorganic, care nu evo­
luează, nu se transformă : „Omul tînăr nu este, ci de­
vine ; numai despre omul bătrîn se poate întrucîtva
zice că este, fiindcă a fost şi s-a dovedit..."
„Vezi un tînăr de aparenţă foarte simpatică, se intere­
sează la toate, a învăţat bine în şcoală, a fost dintre
«premianţi», «promite mult». Trebuie să mai aştepţi
înainte de a-ţi forma judecata asupra lui. Nu e lucru
mare să promită, lucru mare e să ţie ce promite. îl
urmăreşti cîtva timp, îl întîlneşti iarăş după cîţiva ani.
Ce a făcut de atunci încoace ? A progresat în dezvol­
tarea lui ? S-a înfiripat ? A înţreprins ceva cu succes ?
Şi-a întemeiat cu propria sa muncă existenţa materială ?
A scris ceva şi lucrează mai departe ? îl vezi după alţi
ani. A mai crescut ? Şi-a menţinut progresul ? A rămas
credincios idealului din tinereţe (subl. n.) ?
Dacă da, atunci a devenit om de valoare şi acum este
cineva. Dacă nu, este pierdut, şi foarte mulţi şcolari
eminenţi ajung bărbaţi mediocri, sau mai rău decît
mediocri." 30
A fost oare Maiorescu ceea ce „promitea" a fi ?
Dacă vom lua citatul lui tale-quale vom putea spune
că ne găsim în faţa unui om mulţumit de sine, sigur că
s-a realizat.
Dar însuşi scopul urmărit prin aceste rînduri, adresate
tineretului de un nedesminţit prieten al său, pledează,
mai mult decît pentru pagina autobiografică, pentru va­
loarea lor de lecţie practică abătută, poate chiar în mod
conştient, de la formula consacrată a prelegerii univer­
sitare, mai ales a vremii aceleia, din dorinţa de a pă­
trunde în sufletele auditorilor, ca sămînţa din parabolă,
aruncată în pămînt prielnic rodului. 225
 Credem că nu greşim afirmînd că distantul, acade­
micul Maiorescu a lăsat ca fiinţa-i de o prestanţă rece
să iradieze sensibilitate, duioşie, doar în prezenţa tine­
retului, pe care şi l-a apropiat, spre a-1 călăuzi.
Să nu vedem aici doar înclinaţiile sale pedagogice din
totdeauna, ci şi pornirea pur umană, dezinteresată.
Cum am putea considera astăzi altfel decît ca pe o
floare închinată tinereţii frustate cele două portrete ale
tinerilor începători în ale scrisului Ion Popovici-Bănă-
ţeanul şi Victor Vlad Delamarina, complet uitaţi dacă
numele lor, dacă prima lor încercare, primul lor zbor
în lumea chemării artistice, cu brutalitate curmat de
destin, n-ar fi fost imortalizat de cuvînţul maiorescian ?
Dar desigur că nu sentimentalul prima în dublul per­
sonalităţii lui Titu Maiorescu.
Convins de valoarea aforismului şi a maximei, nu
numai morală, dar şi ca sublimare filosofică a gîndului,
cel care culegea umanul pur din cărţile citite va cul­
tiva cugetarea şi aforismul în scrierile sale, trecînd apoi
şi la forma declarată, în cele 43 de aforisme intrate în
ediţia de Critice.
Briliantul filosofic este evident rar, dar dincolo de
sensul etic al aforismului extras din experienţă, cel care
a parcurs biografia maioresciană va regăsi aici curba
devenirii sale, duelul între romantic şi cerebral, pornit
atît de vijelios în primele caiete ale Bildungsroman-ului
alcătuit de Jurnal şi Epistolar, duel cîştigat de lucidul
hotărît de a păstra doar pentru sine acel sîmbure lăun­
tric „al dorului nemărginit", al aspiraţiei către fericire,
înclinînd să răspundă cu un categoric nu întrebării care
stăruia chinuitor în sine :
„Oare pîrîul de la munte ar fi aşa de limpede şi de
226 voios, dacă n-ar fi rece ?“ 31
 Aforismul era recunoaşterea unui stil de viaţă, stilul
apolinic, corolarul unei lupte cu şinele, nu arareori dra­
matică, şi platoşa cu care impusese contemporanilor.
Ideea stilului de viaţă încolţise pretimpuriu în mintea
adolescentului hotărîţ de a ajunge odată cineva. Ea
decurgea firesc din voinţa lui de personalitate, mai bine
zis dintr-o etică a personalităţii, febril şi minuţios pre­
gătită.
La 14—15 ani, depăşindu-şi condiţia de vîrstă, pornise
şovăind în căutarea unui ideal eudemonologic, busolă pe
mările de pe acum agitate ale existenţei sale.
La 18 ani şi-l descoperise în calea de mijloc, aurea
mediocritas, aspiraţie pentru măsură, pentru echilibru,
pentru armonie, virtute supremă a stilului clasic, pe
atunci sinonim pentru el cu desăvîrşirea.
Va atinge într-adevăr Maiorescu desăvîrşirea ?
Oricum, clasicismul va deveni opţiunea lui definitivă
ca stil exterior de viaţă şi direcţia predominantă a
operei. 32
în ciuda aparenţelor însă, clasica personalitate a
Olimpianului era departe de armonioasa împlinire visată.
în ceea ce priveşte însăşi etica personalităţii, depunerea
unui zel deosebit pentru păzirea măsurii îl dusese, impli­
cit, la depăşirea ei, net în defavoarea spiritului creativ,
promiţător anunţat în anii căutării de sine, şi în sprijinul
unei prea repezi cristalizări, deschizînd drum formalis­
mului.
Totuşi folosirea conştientă a fireştii nevoi de reali­
zare, bun comun al adolescenţei, îl dusese către o perso­
nalitate construită, dacă nu la modul ideal visat, oricum
în deplinătatea accepţiunii în care el însuşi îl numise
cîndva pe Eminescu „un om al timpului modern", de o
cultură într-adevăr la nivelul culturei europene de
atunci.
Din imperioasa sa cerinţă de demnitate, de autoritate,
recursese la impozanta şi impersonala postură a Olim- 227
 pianului, convertind stilul clasic de viaţă în masca goe-
theană purţată la apogeu.
Olimpianismul goethean însemna însă detaşare, pla-
narea absolută în zonele seninului, pe care Gundolf o
explica prin renunţare, ori nu era acesta aliajul perso­
nalităţii criticului.
„...Etica personalităţii, preciza Pompiliu Constanti-
nescu, Goethe şi-a realizat-o pe dublul plan al vieţii
şi al creaţiei, transformînd adevărul în poezie, neliniştile
în contemplaţie. Raţionalist şi pragmatic, Maiorescu
şi-a transformat instinctele, intuiţiile în personalitate so­
cială, în voinţa de a stăpîni, ca să domine ; lipsit de
fantezie, dar nu şi de sensibilitate, atît umană cît şi
estetică, Maiorescu s-a creat pe sine, s-a obiectivat în
forma personalităţii directe, active." 33
înfăţişîndu-se posterităţii ca om, olimpianul nostru
deschidea o fereastră asupra unei necunoscute, răvăşită
sa fiinţă intimă, pe care reuşise să o domine, în numele
Operei spre care îşi simţea chemarea.
Dar conceptul personalităţii maioresciene, ca şi opera
sa nu vor fi în esenţă ale clasicului, ci ale modernului,,
care poartă în sine, prin tot ceea ce are durabil, germe-
nele posibil clasicizării, apoteoza celeilalte vieţi pămîn-
tene a scriitorului, a vieţii în postumitate.
Dorise să-şi cucerească un nume etern şi convins că
un asemenea ţel nu poate fi atins decît prin autoperfec-
ţiune, scrutase neliniştit şi iscoditor căile străbătute de
umanitate şi undeva, la capăt de drum, deşi nemărturisit,
aflase Kalokagathia, obţinură printr-o educaţie com­
plexă.
Dar, pentru el, studiul antichităţii prezenta interes,
numai în măsura în care aceasta putea fi corelată cu.
contemporaneitatea.
Antichitatea îi conturase idealul umanist, acel uman
228 pur, pe care sofistul Protagoras îl descoperise în Om t
măsură a tuturor lucrurilor, călăuzindu-1 către ideea
valorificării personalităţii umane.
Va face din conceptul de personalitate un ideal de
eudemonologie, aceasta fiind de fapt aventura spiritului
său. Şi chiar dacă, surprins în hybris, nu va atinge de-
săvîrţirea, tînărul Maiorescu va dărui posterităţii confe­
siunea şi reflecţia sa despre o ipotetică existenţă exem­
plară.
 NOTE

T J a definirea portretului spiritual

de tinereţe al lui Titu Maiorescu concurează astăzi o serie de docu­
mente autobiografice care reduc Jurnalul 1, unica sursă informativă
a cercetătorilor literari ai etapei lovinesdene, la o piesă complemen­
tară, e drept însă de rezistenţă.
O serie de manuscrise considerate decenii de-a rândul pierdute se
află astăzi din nou în circuitul istoriei literare, datorită lui I. E. To-
rouţiu şi lui I. Rădulescu-Pogoneanu.
Graţie pasionatului editor de documente I. E. Torouţiu, care fă­
cuse încă din ianuarie 1944 o primă comunicare, se află astăzi în
Biblioteca Academiei Române 4 volume ale Epistolarium-ului maio-
rescian (24 oct. 1856 — 25 ian. 1869), înscris în Arhiva Titu Maio­
rescu I, Varia 1.
Publicând II Appendix zu Ein Fragment aus meiner Jugend
(Apendice II la Fragment din tinereţea mea), textul german, în­
soţit de traducerea românească, semnată de Al. Ionescu, I. E. To­
rouţiu preciza în rev. Convorbiri literare, nr. 1/1944, că se află în
posesia „unor manuscripte inedite ale criticului*, cel mai impor­
tant fiind : „Epistolarium în 9 volume, dintre cari 4 foarte volu­
minoase legate la cotor cu piele, şi cinci caiete. Toate acestea
cuprind copii sau şi numai ciorne de scrisori adresate de către T.
Maiorescu lumii cu care a stat în legătură, de Ia părăsirea gimna-

1 Editat parţial de către I. Rădulescu-Pogoneanu sub titlul de

însemnări zilnice, apărute în 3 volume la Ed. „Socec“, Bucureşti,
între 1937— 1943: voi. I, 1833— 1880; voi. II, 1881— 1886;
voi. III, 1887—1891, dar aflat astăzi în întreaga suită de 42 de
caiete, revăzute de Titu Maiorescu, în fondul Bibliotecii Academiei
Române şi în cel al Bibliotecii Centrale de Stat
ziului din Braşov şi pînă în timpul apropiat de noi. Un alt volum
compact, inedit, cuprinde scheletul cursurilor sale universitare. Toate
acestea ne-au fost încredinţate de către Doamna Livia de Dymsza
(la venirea ei în ţară, în timpul celui de al doilea război mon­
dial, n.n.), spre studiare şi publicare. In tipar ele vor cuprinde
10—12 volume. La timp potrivit le va veni nodul şi li se va arăta
conţinutul şi importanţa pentru alcătuirea adevăratei imagini a
lui Titu Maiorescu. Academia Română, după multiplicarea textelor
pentru tipar, va intra în posesiunea lor“ (p. 13).
O pagină de reţinut despre destinul manuscriselor maioresciene
(şi din acest punct de vedere ele îndreptăţesc cu prisosinţă dicto­
nul latin : Hahent sua fata libelli) o consemnează, pentru cel inte­
resat, G. T. Kirileanu în scrisoarea către I. Rădulescu-Pogoneanu
din 18 nov. 1942, publicată de Ion Arhip şi Dumitru Văcariu în
voi.: Junimea şi Junimiştii, Ed. Junimea, Iaşi, 1973, pp. 250—252.
Astăzi Epistolarium-ul este în curs de editare la Editura Minerva,
unde urmează să apară ca addenda la „Jurnalul" maiorescian
publicat de către colectivul format din prof. univ. dr. docent
Liviu Rusu, Georgeta Dulgheru-Rădulescu şi Domnica Filimon,
suplinind astfel regretatele şi numeroasele lacune ale Însemnărilor
zilnice. Scrisorile existente în epistolar în limba germană sînt tra­
duse de Georgeta Dulgheru-Rădulescu, la a cărei tălmăcire româ­
nească vom recurge de fiecare dată cînd vom cita informaţiile pro­
venite din această sursă.
Ii mulţumim şi pe această cale Georgetei Dulgheru-Rădulescu
pentru traducerea scrisorilor şi tuturor celor care, cunoscînd stră­
daniile noastre în editarea textelor maioresciene, ne-au semnalat
manuscrise sau contribuţii la bibliografia maioresciană, pe care le
cităm mai jos, ori de cîte ori ne-am referit la ele.
Printre piesele autobiografice de maximă importanţă pentru stu­
diul nostru, pe lingă Jurnal, Epistolar şi Fragmentul din tinereţea
mea, vom numi şi caietele aflate în fondul Bibliotecii Centrale de
Stat din Bucureşti : Încercări literare (mss. 11. 298) şi Încercări
ştiinţifice (mss. 2026), semnalate, 1a redescoperirea lor, de către
criticul N . Manolescu.
Am ţinut să numim aceste inedite maioresciene, întrucît le-am
folosit adesea.
Menţionăm că din bogata bibliografie maioresciană parcursă vom
indica în note doar studiile care ne-au solicitat în mod deosebit,
prin contingenţa avută cu tema acestui studiu biografic dedicat tine­
reţii lui Tîtu Maiorescu.
 Cap. I
tE. Lovinescu, T. Maiorescu, Bucureşti, Fundaţia pentru literatura
şi artă, 1940, voi. II, p. 372.
2 Pompiliu Constantinescu, Titu Maiorescu, în v o i.: Scrieri 3,
Bucureşti, Editura pentru literatură, 1969, pp. 488—500.
3 4 5 şi 6 Titu Maiorescu, Însemnări zilnice (publicate... de
I. Rădulescu-Pogoneanu), Bucureşti, Socec, voi. I, pp. 23, 28,
54 şi 20.
7 Epistolarium, voi. I, caiet 1
U Epistolarium, voi. I, caiet 1, scrisoare în limba germană.
'9 Cf. Liviu Rusu în Studiu introductiv la voi. Arthur Schopen-
hauer, Aforisme asupra înţelepciunii in viaţă. Traducere de
Titu Maiorescu, Bucureşti, Editura pentru Literaturi universală,
1969, p. XXVII şi urm.
10 Epistolarium, voi. I, caiet 3, în lb. germ.
11 Cf. Soveja (Simion Mehedinţi), Titu Maiorescu, Bucureşti, 1925.
12 Cf. N. Binescu şi V. Mihăilescu, loan Maiorescu, Bucureşti,
1912.
13 Soveja, op. cit., p. 19.
14. Epistolarium, voi. I, caiet 4, în lb. germ.
15 Ştefan Augustin Doinaş, Un nevinovat amuzament, articol urmat
de un grupaj de poezii ale lui T. Maiorescu în tălmăcirea
poetului în rev. Manuscriptum, 1972, nr. 2, pp. 113—115.
16 v. D. Murăraşu, Maiorescu şi Schopenhauer, în rev. Convorbiri
literare, 1939 (LXXII), p. 39.
17 în Jurnal, caiet aflat la Biblioteca Centrală de Stat, cota 11.380,
în lb. germ.
18 Epistolarium, voi. I, caiet 4, în lb. germ., v. şi Însemnări zil­
nice, ed. cit., voi. I, p. 106. 233
19 Mihai Isbăşescu, Istoria literaturii germane, Bucureşti, Editura,
ştiinţifică, 1968, p. 241.
20 cf. şi Z. O rnea: O „autobiografie intelectuală“ a lui T. Maio-
rescu, în .rev. Luceafărul, 1973, nr. 26 (586), p. 6.
21 Însemnări zilnice, ed. cit., voi. I, p. 40.
22 Scrisoare către Richard Capellmann din 17— 18 mai 1817, îra
Epistolarium, caiet 4, în lb. germ.
23 Însemnări zilnice, ed. cit., voi. I, p. 53.
24 Cf. Ov, Papadima, Kleist, Bucureşti, Ed. pt. liter. univ., 1967,.
pp. 33 şi 36—37.
25 v. Al. Duna, Afinităţi elective: Titu Maiorescu şi Goethe, în
Revista Fundaţiilor, nir. 9, 1940 (VII), pp. 589—613 şi în voL
Conceptul de literatură universală şi comparată, Bucureşti, Edi­
tura Academiei R. S. România, 1967, pp. 153— 174.
26 Goethe, Ephemerides, cf. Goethe —■ Bibliograpbie von Hans-
Pyritz, Heidelberg, 1955, p. 77.
27 Ion Maioresou către George Bariţ, în voi. George Bariţ şi-
contemporanii săi, Studii şi Documente, Bucureşti, Editura.
Minerva, 1973, ediţie de Ştefan Pascu, Iosif Pervain, Ioan
Ghindriş şi Titus Moraru, pp. 392—393.
28 Însemnări zilnice, ed. cit., voi. I, p. 97.
29 Epistolarium, voi. III, caiet 36, v. şi Titu Maiorescu: Episto­
larium, grupaj de scrisori adnotate de Domnica Filimon în
rev. Secolul X X , 1970, nr. 12, p. 35.
30 Mircea Florian, Începuturile filosofice ale lui T. Maiorescu,.
în rev. Convorbiri literare, nr. pe ianuarie — mai, 1937, p. 138.
31 Însemnări zilnice, ed. cit., voi. I, pp. 68—69.
32 II Appendix zu „Ein fragment aus meiner Jugend" 1858, Aus
Wien, Adresse: Gaston Durandal, poste-restante, trad. de
Alexandru Ionescu în Convorbiri literare, 1944, nr. 1, p. 47.
33 Liviu Rusu, studiu cit., p. XIII.
34 v. Al. Paleologu, Jurnalul lui Maiorescu, în voi. Spiritul şi li­
tera, Bucureşti, Ed. Eminescu, 1970, pp. 149—155.

Gap. II
1 Însemnări zilnice, ed. cit., voi. I, pp. 55—56.
2 N . Manolescu, Contradicţia lui Maiorescu, ediţia a doua, re­
văzută, Bucureşti, Editura Eminescu, 1973, p. 33.
J Epistolarium, voi. I, caietul 1, în lb. germ.
4 v. caietul de Încercări literare.
5 Însemnări zilnice, ed. cit., voi. I, pp. 40—41.
6 Epistolarmm, voi. II, caiet 18.
7 v. T. Maiorescu, Gedichte, Poezii în limba germană. Editate cu
un Gurvînt înainte de I. E. Torouţiu..., Bucureşti, 1940. Ma­
nuscrisul versiunii româneşti ne-a fost încredinţat, cu deose­
bită solicitudine, de către Lazăr Uiescu.
8 Însemnări zilnice, ed. cit., p. 54.
9 Epistolarium, voi. I, caiet 4, în lb. germ.
10 Însemnări zilnice, ed. cit., voi. I, pp. 48—49.
11 Epistolarium, voi. I, caiet 1, în lb. germ.
12 Tudor Vianu, Junimea, în voi. Scriitori români, ediţie îngrijită
de Cornelia Botez şi antologie de Pompiliu Mareea, Bucureşti,
Editura Minerva, 1970, voi. II, p. 25.
13 „înotatul merge; sînt la funie" — notează conştiincios Titu
Maiorescu în jurnal la 11—21 iunie 1856 (ed. cit., p. 47), în-
tr-un veritabil spirit al pcâdeei.
14 Epistolarium, voi. I, caiet 2, în lb. germ.
15 Epistolarium, voi. I, caiet 4, în lb. germ.
16 Epistolarium, voi. I, caiet 3, în lb. germ.
17 Epistolarium, voi. I, caiet 3, în lb. germ.
18 Epistolarium, voi. I, caiet 1, în lb. germ.
19 Manuscriplum, 1972, nr. 2, p. 115.
20 Însemnări zilnice, ed. cit., voi. I, pp. 94—95.
20 Ibidem, p. 94.
21 Op. cit., p. 87.
22 Op. cit., p. 73.
23 Epistolarium, voi. I, caiet 4, în lb. germ.
24 Epistolarium, voi. I, caiet 3, în lb. germ.
25 Epistolarium, voi. I, caiet 4, în lb. germ.
26 Însemnări zilnice, voi. I, ed. cit., p. 103.
27 v. Al. Dima, loc. cit., pp. 156—157.
28 v. Al. George, Titu Maiorescu şi „Copilul E y o lf în Luceafă­
rul, 1972, 18 noiembrie, p. 18.
235
 29 I. E. Torouţiu, Studii şi documente, Bucureşti, 1938, voi. VI,
pp. 21—22.
30 Epistolarium, voi. I, caiet 4 şi rev. Secolul X X , 1970, nr. 12,
p. 30.
31 Epistolarium, voi. III, caiet 37.
32 D. Caracostea, Semnificaţia lui Maiorescu, Bucureşti, 1940 şi
în voi. Critice literare, Bucureşti, 1944, voi. II, pp. 82—88.
33 Ion Roman, Ioan şi Titu Maiorescu, în Universul literar, nr. 40,
7 octombrie 1939, p. 6.
34 Paul Cornea, Titu Maiorescu şi Paşoptismul, în voi. De la
Alecsandrescu la Eminescu, Bucureşti, Editura pentru literatură,
1966, pp. 357 şi urm.
35 George Bariţ şi contemporanii săi, ed. cit., pp. 212—213 şi
pp. 231—232.
36 Epistolarium, voi. II, caiet 16, în lb. germ.
37 Epistolarium, voi. III, caiet 38.
38 E. Lovinescu, Titu Maiorescu, ed. cit., voi. II, p. 426.
39 Epistolarium, voi. III, caiet 38, în lb. germ.
40 Ion Pillat, Mărturisiri în Poezii, Bucureşti, 1967, B.p.t., voi. II,
pp. 295—297.
41 A pud: I. Rădulescu-Pogoneanu, Însemnări zilnice, ed. cit.,
voi. II, p. V.
42 Critice, Bucureşti, Ed. pt. litcr., 1967, voi. II, p. 335.
43 Apud : E. Lovinescu, T. Maiorescu şi contemporanii lui, I. Bucu­
reşti, Casa Şcoalelor, 1943, II. M. Eminescu, p. 117 şi urm.
44 Op. cit., p. 165,
45 Op. cit., p. 236.
46 Cf. Şerban Ciocuilescu, Titu Maiorescu şi Eminescu, în Rev.
Fundaţiilor, 1940, V II, 1 Martie nr. 3, pp. 627—642.
47 E. Lovinescu, Op. cit., p 263.
48 Epistolarium, voi. I, caiet 3, în lb. germ.

Gap. III
1 Epistolarium, voi. I, caiet 1.
2 T. Maiorescu, Die Blodsinnige (1854), în Biblioteca Academiei
Române, Arhiva T. Maiorescu II, mss. I.
236 3 Mss. aflat în Biblioteca Centrală de Stat, cota 11.297.
4 Apud : Florin Manolescu, Maiorescu dramaturg în Analele Uni­
versităţii Bucureşti, seria ştiinţe soc. filologice, an. XVI, 1967,
pp. 15—25 ; transpunerea citatelor în versuri îi aparţine lui La-
zăr Iliescu.
5 v. Ov. Papadima. Jean Paul şi ironia romantică în Studia bi­
bliologia, 1969, voi. III.
6 Astăzi ştim că testimoniali îi era necesar lui Ioan Maiorescu
pentru justificarea bursei de studii obţinută fiului său, bursă pe
care Mitropolia Blajului o acorda numai unor şcolari eminenţi,
şcolaritate ce trebuia dovedită prin certificate de învăţătură.
Cf. lui Şt. Manciulea (Titu Maiorescu — bursier al Blajului,
Bucureşti, 1941), cu sprijinul iui Timotei Cipariu Titu Maio­
rescu avea să beneficieze de această bursă din 1853, din 1855—
1859 fiind stipendiat din Fondul Ramonţai (Cf. Blie D ăianu:
Dr. I. Ramonţai şi Titu Maiorescu în Convorbiri literare, 1910,
XLIV, p. 444).
Cel care în octombrie 1856 la intrarea în Academia There-
siană trăise mândria de a fi elev solvent, avea să ia cunoştinţă,
cu strîngere de inimă şi cu un gînd pios, de sacrificiile şi umi­
linţele pe care Ie îndurase tatăl său pentru a-i asigura deve­
nirea.
„Vă mulţumesc (îi scria el la 16/29 aprilie 1910 lui Ilie
Dăianu), îndeosebi pentru notiţa cu stipendiul meu din anii
şcolari 1857/8 şi 1858/9, despre care n-am avut cunoştinţă pînă
acum. S-o fi ştiut atunci şi s-o fi uitat de atunci încoace ? Se
poate la un interval de 51 de ani. Mai probabil e, că tatăl
meu — după felul mai aspru al educaţiei de atunci — să nu-mi
fi comunicat greutăţile pecuniare, cu care se va fi luptat pentru
a-mi da o creştere mai' îngrijită. (...) Este de la sine înţeles că
mare, în aconturi ;
folosit la vreme de
nevoie şi de care acum să se folosească alţii mai nevoiaşi decît
mine." (I. E. Torouţiu, Studii şi documente literare, voi. VI,
1938, p. 453, şi urm.).
La 29 de ani, îi riposta cu emfază Emiliei : „In ceea ce
priveşte cheltuielile enorme, pe cari le-ar fi făcut tata pentru
educaţia mea, trebuie să amintesc cu durere, că nu tata le-a
suportat, ci Ştirbey, care mi-a dat întreaga întreţinere la The-
resianum în 1857 şi 1858, cît şi la Berlin în 1859. în Paris am
fost bursier al statului. Datoriile pe care le-am făcut acolo, tata
le-a achitat tot prin Ştirbey". (Torouţiu, loc. cit., p. 3).
La 70 de ani îşi cunoscuse în sfîrşit tatăl, înţelegîndu-1
deplin.
Aflînd că a fost stipendiat de Blaj între 1855—1859, Titu
Maiorescu îşi achita datoria de 480 coroane la 2/15 iunie
1910. Banii intraţi în „Fondul cultural* al Archidiccezei Alba-
Iulia şi Făgăraş urmau a fi folosiţi ca burse studenţeşti.
7 Însemnări zilnice, ed. cit., voi. I, pp. 25—26.
8 Şerban Ciocuilescu, Portretul lui Titu Maiorescu, în voi. Aspecte
literare contemporane, ed. Minerva, 1972, pp. 627—631.
 9 Ion Roman, Titu Maiorescu la Academia Theresiană în Universul
literar, nr. 10, 2 martie 1940, pp. 4 şi 8.
10 Apud, Istoria filosofiei româneşti, I, Bucureşti, Editura Aca­
demiei, 1972, p. 357.

11 Epistolarium, voi. I, caiet 1, în lb. germ.

12 Ovidiu Papadima, Ideologia literară pozitivistă în literatura

românească a secolului X IX — teză consultată de noi în ma­
nuscris prin bunăvoinţa autorului, citatul nostru este reprodus
din fragmentul publicat în revista Ramuri, Craiova, mai 1947,
cu titlul Anii de formaţie ai lui Maiorescu, p. 40.
13 v. Secolul X X , 1970, nr. 12, p. 30—31.
14 Însemnări zilnice, ed. cit., voi. I, p. 84.
15 Ibidem, pp. 83—85.
16 Ibidem, pp. 81—82.
17 Einiges philosophische in gemeinfasslicher Form, Berlin, 1860.
18 O. Papadima, art. cit., p. 42—43.
19 Însemnări zilnice, ed. cit., voi. I, p. 202.
20 Friedrich GundoJlf, Goethe (în româneşte de Ion Roman), Bucu­
reşti, Editura Minerva, B.p.t., 1971, voi. I, p. 164.
21 v. Însemnări zilnice, voi. I, ed. cit., p. 94.
22 Ibidem, p. 39.
23 Ibidem, p. 65.
24 Ibidem, p. 67.
25 Epistolarium, voi. III, caiet 42, în lb. germ.
26 Epistolarium, voi. I, caiet 1, în lb. germ.
27 însemnări zilnice, voi. I, ed. cit., p. 88.
28 Fragment din tinereţea mea, în Convorbiri literare, 1944, nr. 1,
p. 42.
29 Cf. I. E. Torouţiu, Contesa Olga Coronini, în Convorbiri li­
terare, 1944, nr. 1, p. 8.
30 Fragment din tinereţea mea, loc. cit., p. 44.
31 Ibidem, p. 43—44.

32 Ibidem, p. 34.
238 33 Ibidem, p. 35.
34 Ibidem, p. 40—41.
35 Ibidem, pp. 35—36
36 Ibidem, p. 41.
37 Ibidem, p. 36.
38 Ibidem, p. 41.
39 Ibidem, p. 42.
40 Ibidem, p. 45.
41 Însemnări zilnice, ed. cit., voi. I, p. 96.
42 Fragment din tinereţea mea, p. 46.
43 Ibidem, p. 46—47.
44 Ibidem, p. 47—48.
45 Încercări literare, Bibi. Centrală de Stat, în lb germ.
46 Ibidem.
47 Epistolarium, voi. III, caiet 33.
48 Epistolarium, voi. III, caiet 39.
49 Epistolarium, voi. III, caiet 29, în lb. germ.
50 însemnări zilnice, ed. cit., voi. III. p.
51 Însemnări zilnice, ed. cit., voi. I, p. 101.
52 1858. Maturitătsarbeit. In wie fern ist die Entsagung eine we-
sentiliche Bedingung des Gliickes. Biblioteca Academiei Române,
Arhiva T. Maiorescu, IV, Varia 107.
53 Epistolarium, voi. I, caiet 1, în lb. germ.
Amintirile lui Ion Pillat din 1911 ne aduc imaginea unui
profesor de poezie, pe care nu o putem disocia nici de aceea
a mentorului lui Kutschera, şi nici de a criticului, lector al
manuscriselor eminesciene: „Poate acestei circumstanţe, timi­
dităţi, tăcerii mele care cu efort nu reuşea să fie decît apro­
bativă mereu, le datoresc norocul unei conversaţii devenită un
lunj; soliloc, o admirabilă conferinţă despre poezie, pe care
— îmi dau seama acum — Maiorescu nu o ţinea nu pentru mine,
ci de dragul poeziei înseşi, fericit că poate, cu un caiet de
versuri în mîini, să evadeze pentr-o clipă din viaţa politică şi
din grijile zilei. îmi vorbea de clasicism, îmi indica pericolul
lui Baudelaire, pe care, de altfel, îmi pare că nu l-a înţeles
niciodată, văzînd în el doar pe poetul din Une Charogne.
îmi arăta drepturile imprescriptibile ale formei, indicîndu-mi
greşelile de ritm şi de Timă pe care, cu mînă proprie, le în­
dreptase — schimbîndu-mi unele versuri complet. Ca să-mi
liniştească emoţia de poet în faţa unor refaceri atât de radicale
— mi-a spus textual: „Aşa făceam şi cu versurile lui Eminescu". 239
 Bietul Eminescu ! — dar fericitul Pillat. De altminteri, ca sa
vă arăt cu cită pasiune insista Maiorescu asuipra poeziei, să
povestesc ce s-a întâmplat atunci. El avea tocmai o întâlnire cu
Petre Carp. Uşa se deschise şi intră Carp : conu Petraohe, cu
monoclu şi mănuşi, cu capul său impasibil şi impresionant. Cînd
îl vede pe Maiorescu citind versuri, îi face semn că ar vrea să-i
comunice ceva şi să termine mai iute ou mine. însă Maiorescu
îi face la rîndul lui semn să se aşeze şi-i spune : «Stai, acum
poezia primează», Primul ministru de atunci se vede silit să
treacă în salonul din fund, lucru pe care îl face cu o ne­
plăcere vădită, pe cînd, liniştit, Maiorescu reia caietul meu de
versuri. Eu, foarte jenat, mă scol. Dar Maioresou îmi zice::
«Stai, poezia primează !» La un moment dat, Carp între-
deschide uşa ; îi văd capul. îmi spun: «Nu mai merge : trebuie
să plec !» în fine m-arn sculat. Maiorescu, cu politeţea lui le­
gendară, mă conduce pînă la uşă şi, cum protestam jenat, mă
linişti: «Eşti în casa mea». Era, la dânsul, un fel de urbani­
tate de grând seigneur.
Ştiu că această convorbire cu Maiorescu mi-a folosit foarte
mult şi m-a făcut să dau o deosebită atenţie formei. Pînă
atunci credeam că o rimă poate foarte bine să nu rimeze, iar
un picior de vers să nu aibă silabele cerute. Desigur, acest fel
de a judeca, dacă nu e decisiv pentru opera unui poet matur,
poate fi grav când e vorba de un debutant.
Versurile mele plăcuseră lui Maiorescu. Gîteva zile mai târziu
apăreau, corectate, în Convorbiri literare, la al căror cenaclu
participam cîteodată.“ (Ion Pillat, loc cit., pp. 296—297.)
54 Însemnări zilnice, ed. cit., voi. I, p. 66.
55 Epistolarium, voi. I, caiet 1, v. şi rev. Secolul X X , 1970,
nr. 12, pp. 27—29.
56 A p u d : N. Bănescu şi V. Mihăilescu, Ion Maiorescu, ed. cit.,
p. 417—418.
57 Ion Roman, art. cit., în Universul literar, 1939, nr. 40, p. 6 r
„O mai precisă definire a formei fără fond ! Şi numai decît
adaugă : «păziţi-vă să nu vă înşelaţi, fraţilor ! N u vă uitaţi că
avem scriitori mulţi, cărţi multe şi gazete cîte nu ne trebuie.
Trebuie să trăiţi aici ou noi, ca să ne cunoaşteţi». (Idem*
p. 122 v. şi T. Maioresou, Critice, 1926, I, p. 160 şi 163)“
ş.a.m.d.
58 Critice, ed. cit., voi. II, In contra direcţiei de astăzi în cultura
română (1868), pp. 152—153.
59 George Ivaşcu, Ti tu Maiorescu, Bucureşti, Editura Albatros, 1972,
pp. 87—90.
60 Epistolarium, voi. II, caiet 21, în lb. fr.
61 Critice, ed. cit., voi. II, In chestia poeziei populare, p. 483.
62 Paul Cornea, loc. cit., p. 338.
240 63 Epistolarium, voi. II, caiet 21.
64 Încercări literare, în lb. germ.
65 Ibidem, în lb. germ.

Cap. IV
1 Epistolarium, voi. II, caiet 22, în lb. germ.
2 Marta Anineanu, Din corespondenţa lui Titu Maiorescu în
Studii şi cercetări de bibliografie, 1969, s.n., XI, pp. 145—150.
3 Epistolarium, voi. I, caiet 14.
4 Epistolarium, voi. II, caiet 17.
5 Epistolarium, voi. II, caiet 18.
6 Epistolarium, voi. II, caiet 21, în lb. fr.
7 Epistolarium, voi. II, caiet 18.
8 Epistolarium, voi. II, caiet 21, în lb. germ.
9 Încercări literare, în lb. germ.
10 Epistolarium, voi. II, caiet 22, în lb. germ.
11 Epistolarium, voi. II, caiet 23.
12 Tudor Vianu, Junimea în Scriitori români, voi. II, B.p.t.,
ed. cit., pp. 27—28. Studiul citat de noi în cîteva rînduri
apăruse iniţial în Istoria literaturii române moderne de Şerban
Cioculescu, Vladimir Streinu şi Tudor Vianu, Bucureşti, „Casa
şcoalelor', 1944.
13 T. Maiorescu, Logica, Bucureşti, 1940, p. 9.
14 Însemnări zilnice, ed. cit., voi. I, pp. 347—349.
15 Domnica Filimon, Titu Maiorescu inedit: Doctoratul de la
Giessen, în rev. Săptămâna, 1971, nr. 29, pp. 3 şi 4.
16 Primul discurs al tânărului Maiorescu este concludent pentru
gândirea sa filosofică din acea vreme : respingând teza revo­
luţiei, Maiorescu recunoaşte răspîndirea ideilor socialiste şi co­
muniste la vremea aceea, şi chiar „le apreciază pentru nă­
zuinţa de a da o explicare şi organizare raţională a societăţii,
pentru încercarea de a propune o soluţie problemei ridicării
materiale şi spirituale a „claselor inferioare' şi pentru că oferă
omenirii un ideal. Concluzia sa este «Socialismul şi comunismul
o să ne ajute a cunoaşte şi a realiza elevarea morală şi mate­
rială a clasei inferioare din societatea noastră, însă pe terenul
ordinei ce... există» — adică a orânduirii capitaliste'. La opinia
lui Simion Ghiţă (din Ist. filosofiei rom., I, ed. cit., p. 381),
am adăuga că această poziţie antirevoluţionară, dar curajos re­
formistă, va fi dusă pînă la concluziile sociale din Einiges phi- 241
 losopbische, precum şi faptul că anunţată ca o prelucrare după
L. Stein, cuvîntarea lui Maiorescu este elocventă pentru fami­
liarizarea sa cu economia politică, ca ştiinţă.
17 Epistolarium, voi. II, caiet 22 în lb. germ. şi în rev. Săptămâna,
1971, nr. 29, p. 4.
18 Epistolarium, voi. III, caiet 34 în lb. germ. şi în rev. Con­
vorbiri literare, 1972, nr. 17, p. 10.
19 Marcel Petxişor, Doctoratul lui T. Maiorescu şi disertaţia de la
Giessen, în rev. Luceafărul, nr. 10 (514), 1972, p. 2,
20 Relaţia, mss. în lb. germ.
21 Einiges philosophische in gemeinfasslicher Form, Berlin, 1860,
p. 9.
22 „Das Verhăltmis ist es (nicht der Begriff) das die Filosophie
zur echt rationellen Wisscnschaft m acht; und aus dem Verhălt-
nis werden sich auch die Teile der Filosophie ableiten lassen.“
23 Marcel Petrişor, loc. cit.
24 „Nicht also Begriffe iiberhaupt hat die Aesthetik zu bcarbeiten,
sondern Begriffe nur insofern, als sie in bestimmtcn Urteilen
vorkommen, als sie in Verhăltnisse von Subject und Prădicat
zu einander stchen, das heisst: die Aesthetik behandelt auch
Verhăltnisse.
25 Auch die Metaphysik entsteht demnach erst bei Betrachtung
eines Verhăltnisses und zwar des Verhaltnisses Zwischen Denkcn
und Sein.
26 Epistolarium, voi. II, caiet 23, în lb. germ.
27 Epistolarium, voi. II, caiet 18, în lb. germ.
28 Epistolarium, voi. II, caiet 28.
29 Epistolarium, voi. III, caiet 31.
30 Epistolarium, voi. III, caiet 33.
31 Epistolarium, voi. III, caiet 24.
32 Epistolarium, voi. II, caiet 27.
33 Epistolarium, voi. II, caiet 26.
34 Epistolarium, voi. II, caiet 26.
35 Epistolarium, voi. III, caiet 31.
36 v. Scrisoarea lui I. W. Zinkeisen către T. Maiorescu din 15
febr. 1860, în Convorbiri literare, 1944, nr. 2, p. 229 şi 231.
37 Epistolarium, voi. III, caiet 31 şi Convorbiri literare, 1972,
242 nr. 16, p. 10.
38 Epistolarium, voi. II, caiet 29, în lb. rom. şi Secolul X X ,
1970, nr. 12, p. 31—32.
39 Mircea Florian, loc. cit., p. 132.
40 Einiges philosophische..., ed. cit.
41 Mircea Florian, loc. cit., pp. 140—142.
42 N. Manolescu, Contradicţia lui Maiorescu, ed. cit., pp. 36—37.
43 v. Convorbiri literare, 1920, nr. 2 —• T. Maiorescu Ceva fi­
losofie pe înţelesul tuturor, în rom. de M. şi R. Djuvara, p. 94
(Einiges philosophische..., pp. 23—24).
44 In afară de cap. Ti tu Maiorescu din Istoria filosofiei româneşti,
pp. 353—396 cităm : Titu Maiorescu în Antologia gîndirii ro­
mâneşti, Ed. Politică, Bucureşti, 1967, voi. II, pp. 493—510
(textele în trad. lui Radu Tomoiagă) ; Problema omului în con­
cepţia lui Titu Maiorescu, în Revista de Filosofie, 1970, nr. 7,
pp. 849—861 ; Titu Maiorescu şi filosofia kantiană în Revista de
filosofie, 1972, nr. 11, pp. 1345—1356 şi 1973, nr. 2, pp. 195—
207. Titu Maiorescu — doctorand la Sorbona, în România lite­
rară, 1973 (An VI), nr. 12, p. 8.
45 Însemnări zilnice, voi. I, ed. cit., p. 112.
46 Apud : E. Lovinescu, T. Maiorescu, ed. cit., voi. I, Anexa nr. 1.
Primul discurs al lui T. Maiorescu. Cuvîntul rostit la împărţirea
premiilor în şcoalele române din Braşov (Foaia pentru minte,
inimă şi literatură, nr. din 2 August 1851), pp. 421—422.
47 însemnări zilnice, ed. cit., voi. I, pp. 23—24.
48 Epistolarium, voi. I, caiet 2, în lb. germ.
49 Einiges philosophische... apud : Antologia gîndirii româneşti,
ed. cit. — Partea a II-a, pp. 496 şi 499.
50 Einiges philosophische..., p. 185.
51 Ibidem, pp. 179—180.
52 Ibidem, pp. 184—185.
53 Ibidem, p. 163.
54 Ibidem, p. IV.
55 Ibidem, apud. Convorbiri literare, 1920, nr. 2. p. 91 — ver­
surile lui Gocthe, în trad. lui Lucian Blaga.
56 Relaţia, mss. cit. în lb. germană.
57 Traducerea versurilor apud : Tudor Vianu, Influenţa lui Hegel
in cultura română, în Scriitori români, II, B.p.t., ed. cit.,
p. 327.
58 Ibidem. 243
 59 Ibidem, p. 282.
60 Licu Pop, Începuturile herbarliene ale esteticii lui T. Maiorescu,
în rev. Transilvania, anul 75, nr. 10—12, p. 10, Sibiu, 1941.
61 v. Liviu Rusu, Ti tu Maiorescu (în Ib. germ.), în voi. Romanien
Aestheticians, Bucureşti, Minerva, 1972, p. 8.
62 Einiges philosophische, ed. cit., Uber das Drama, pp. 61—67,
apud : Licu Pop, 12—13.
63 Convorbiri literare, 1944, nr. 3, p. 375.
64 Ed. cit., p. 389.
65 Ovidiu Cotruş, Ti tu Maiorescu şi cultura romanească, în rev,
Familia, an. 3, 1967, nr. 2—11, în nr. 5, p. 13.
66 Epistolarium, voi. III, caiet 39, în 1b. germ.
67 Epistolarium, voi. III, caiet 39 şi în Convorbiri literare, 1972,
nr. 20, p. 10.
68 Epistolarium, voi. III, caiet 36 şi Secolul X X , 1970, nr. 12,
pp. 33—34.
69 Epistolarium, voi. III, caiet 32 şi Convorbiri literare, 1972,
nr. 16, p. 10.
70 Epistolarium, voi. III, caiet 34 şi Convorbiri literare, 1972,
nr. 16—17, p. 10.
71 Epistolarium, voi. III, caiet 34.
72 Epistolarium, voi. III, caiet 35 şi Saptămîna, 1971, nr. 29,
p. 4.
73 Epistolarium, voi. III, caiet 36.
74 Epistolarium, voi. III, caiet 36, în lb. Ir., şi Convorbiri literare,
1972, nr. 17, p. 10.
75 Epistolarium, voi. III, caiet 38 şi Convorbiri literare, 1972,
nr. 19, p. 10.
76 Epistolarium, voi. III, caiet 34 şi Convorbiri literare, 1972,
nr. 16—17, p. 10.
77 Epistolarium, voi. III, caiet 36 şi Secolul X X , 1970, nr. 12,
p. 33.
78 Epistolarium, voi. III, caiet 36, în lb. fr„ şi Convorbiri literare,
1972, nr. 17, p. 10.
79 v. adnotarea din copie mss. Relaţia, aflată la Biblioteca Aca­
demiei Române, cota Arhiva Titu Maiorescu, III, mss. 4—7.
80 Epistolarium, voi. III, caiet 38.
81 Epistolarium, voi. III, caiet 39 şi Convorbiri literare, 1972,
244 nr. 20, p. 10.
82 Ovidiu Papadima, art. cit., pp. 38—39.
83 I. E. Torouţiu, Studii şi documente literare, Bucureşti, 1934,
voi-. V, pp. 275—277.

Cap. V
1 v. voi. XXX Sărbătorirea profesorului Titu Maiorescu la Uni­
versitatea din Bucureşti, în ziua de 22 noiembrie 1909, Bucu­
reşti, Socec, 1910, şi D. Macrea, Titu Maiorescu-profcsorul,
Revista Învăţământului Superior,Bucureşti, Anul IX, 6 iunie
1967, pp 34—40.
2 Răspunsul lui Titu Maiorescu, în voi. cit., p. XXIII.
3 Epistolarium, voi. III, caiet 34 şi Convorbiri literare, 1972,
nr. 16, 17, p. 10.
4 Epistolarium, voi. III, caiet 38 şi Convorbiri literare, 1972,
nr. 19, p. 10.
5 Epistolarium, voi. III, caiet 38.
6 Epistolarium, voi. III, caiet 35 şi Secolul XX, 1970, nr. 12,
pp. 32—33.
7 Apud : Ion Creangă, Opere complete, Bucureşti, 1906, p. XII.
8 Răspunsul luiTitu Maiorescu, loc. cit., p. XXIV şi XXIII.
9 Critice, ed. 1967, voi. II, p. 494.
10 N. Iorga, din care vom cita art. : T. Maiorescu intim. Cuget
clar, an. I, 1937, nr. 34 şi încă un volum de „Însemnări" ale
lui T. Maiorescu, Bucureşti, 1940.
11 Al. Piru, Maioresciana, în voi. Varia Preciziuni şi controverse.
Bucureşti, Editura Eminescu, 1972, p 121.
12 v. şi Cornel Regman, Junimea. Amintiri, studii, scrisori, docu­
mente. Ediţie îngrijită, prefaţă şi note de C. R. în 2 voi.,
Bucureşti, Ed. Albatros, „Lyceum", 1971, în studiul introductiv :
Spiritul Junimii, p. 20 : „Cu aceasta venim la o imputare care
s-a adus adesea lucrării Junimii, lui Titu Maiorescu în primul
rînd, cuprinsă în formula negativismului şi dedusă din atitudinea
sceptică ce junimiştii ar fi arătat valorilor culturii naţionale,
tradiţiilor. Nu e o întâmplare că observaţiile critice au venit mai
ales din tabăra istoricilor literari şi a cercetătorilor fenome­
nului cultural. Titu Maioresou n-a fost istoric literar şi se pare
că n-avea nimic din conformaţia cerută de o asemenea dis­
ciplină".
13 Însemnări zilnice, ed. cit., voi. I, p. 260.
14 Critice, ed. 1967, voi II, p. 496. 245
15 Însemnări zilnice, ed. cit., voi. I, p. 261.
16 Apud : G. Călinescu, Ulysse, Bucureşti, Ed. pt. liter., 1967, ed.
îngrijită şi cuvînt introductiv de Geo Şerban, art. Ti tu Ma­
iorescu : Însemnări zilnice, p. 325.
17 v. Biblioteca Academiei Române, scrisoarea lui T. Maiorescu
către N. Iorga din 21 martie 1895, reprodusă în : N Iorga,
Pagini de tinereţe, Buc., Ed. pt. liter., 1968, ediţie alcătuită...
de Barbu Theodorescu, voi. I, pp. 140—141 : „Domnule coleg
(...) îţi mulţumesc pentru binevoitoarea D-Tale intenţie în pri­
vinţa biografiei mele. Dar eu nu pot comunica date relative
la mine, şi nu le-am comunicat nici la cîteva cereri anteriore.
Drept să-ţi spui, mi-e aşa de indiferent ce se scrie despre
mine (trăim într-o ţară cu libertatea absolută a presei !), încît
n-am căutat niciodată să am cea mai mică înrîurire, fie directă,
fie indirectă, asupra notiţelor biografice relative la neînsemnata
mea persoană.*
18 v. Duiliu Zamfirescu şi Titu Maioresecu în Scrisori (1884—
1913) cu un Cuvînt de introducere şi însemnări de EmanoiI
Bucuţa, Bucureşti, Fundaţia pentru literatură, 1937, pp. 141, 345
şi 144.

19 Însemnări zilnice, ed. cit., voi. I, p. 217.

20 Apud : I. Rădulescu-Pogoneanu, Însemnări zilnice, voi. I, p. III.
21 v. Al. Săndulescu, literatura epistolară, Bucureşti, Ed. Mi-
nerva, 1972, Titu Maiorescu, pp. 112—118.

22 Epistolarium, voi. II, caiet 25 în 1b. germ.

23 Al. Săndulescu, op. cit., p. 29.
24 I. Dodii Bălan, Titu Maiorescu-omul, în voi. Ethos şi cultură
sau vocaţia tinereţii, Bucureşti, Ed. Albatros, 1972, p. 281.
25 Mircea Tomuş, Titu Maiorescu scriitor, în voi. Răsfrîngeri, Cluj,
Ed. Dacia, 1973, p. 243.
26 Apud : I. Rădulescu-Pogoneanu, Însemnări zilnice, voi. I, p. VI.

27 v. D. Macrea, T. Maiorescu şi cultivarea limbii române. Analele

Universităţii Bucureşti, seria ştiinţe soc. filologice, an. XVI,
1967, pp. 7—14.
Multe dintre piesele din Epistolarium, din care vom cita
doar două. scrisorile din 8 noiembrie 1858 (către T Kărnbarhl
şi din 19 mai 1860 (către Ioan Maiorescu) pot fi considerate,
prin competenţa cu care atacă probleme lingvistice, ca o in­
troducere ştiinţifică la studiul Despre scrierea limbii române
(1866) şi totodată o mărturie pentru pregătirea multilaterală a
lui Titu Maioresecu în vederea acţionării în cît mai multe
domenii ale cîmpului imens de activitate deschis în faţa lui
de Principatele Române în momentul acela, imediat următor
Unirii (v. şi Epistolarium, scrisoarea din 3 aprilie 1959 către
I. Maiorescu).
28 N. Balotă, Critica noastră, Luceafărul, 1973, nr. 46 (603), p. 1.
29 Critice, 1967, voi. II, Din experienţă, pp. 221—222.
30 Ibidem, pp. 230—231.
31 Crirtice, 1967, voi. II, p. 493.
32 v. Paul Georgescu, Titu Maioreseu — critic literar, în Critice,
ed. 1967, voL I.
33 Pompiliu Constantinescu, Titu Maiorescu, în Scrieri 3, ed. cit.,
p. 499.
 Lector: ION NISTOR
Tehnoredactor: MARIANA PUŞCAŞU
Bun de tipar 4.IV.1974, Apărut 1974, Comanda nr. 337.
Tiraj 11.000 broşate + 400 legate. Coli tipar 15,5,
Tiparul executat sub comanda
or. 110 la
întreprinderea Poligrafica
„13 Decembrie 1918“,
Str. Grigore Alexandrescu nr. 89—97
Bucureşti
Republica Socialistă România
Aventurile unui spirit dotat şi te­
nace pe deplin cîştigat de ideea de-
săvîrşirii, tensiunea căutărilor inte­
rioare, propriile înfrîngeri şi biru­
inţe pe care are curajul sa le scru­
teze, pendulările unei inteligenţe în
formaţie, de la naivităţile şi teribilis­
mele vîrstei pînă la un acut realism,
prezenţa sensibilităţii, a reflectivi-
tăţii şi a spiritului critic subjugate
unui singur im perativ: voinţa de a se
realiza, transformă tinereţea lui Titu
Maiorescu într-un captivant bil­
dungsroman.
Arcul desâvîrşirii sale ţîşneşte su­
perb din haosul lăuntric al adolescen­
ţei, trecut prin succesiunea stărilor
urmărite cu un patos de grec al se­
colului al V-lea dinaintea erei noastre,
stâpîn al măsurii, pentru a sfîrşi în
strălucirea tăioasă a deplinei luci­
dităţi.

Edi tura Al b a t r o s

Lei 8,75