Înger și demon

de Mihai Eminescu

Noaptea-n Doma întristată, prin lumini îngălbenite

A făcliilor de ceară care ard lângă altare -

Pe când bolta-n fundul Domei stă întunecoasă, mare,

Nepătrunsă de-ochii roșii de pe mucuri ostenite,

În biserica pustie, lângă arcul în părete,

Genuncheată stă pe trepte o copilă ca un înger;

Pe-a altarului icoană în de raze roșii frângeri,

Palidă și mohorâtă Maica Domnului se vede.

O făclie e înfiptă într-un stâlp de piatră sură;

Lucii picături de smoală la pământ cad sfârâind

Și cununi de flori uscate fâșâiesc amirosind

Ș-a copilei rugăciune tainic șopotit murmură.

Cufundat în întuneric, lâng-o cruce mărmurită,

Într-o umbră neagră, deasă, ca un demon El veghează,

Coatele pe brațul crucii le destinde și le-așază,

Ochii cufundați în capu-i, fruntea tristă și-ncrețită.

Și bărbia lui s-apasă de al pietrei umăr rece,

Părul său negru ca noaptea peste-al marmurei braț alb;

Abia candela cea tristă cu reflectul ei roz-alb

Blând o rază mai aruncă ce peste-a lui față trece.

Ea un înger ce se roagă - El un demon ce visează;

Ea o inimă de aur - El un suflet apostat;

El , în umbra lui fatală, stă-ndărătnic răzemat -

La picioarele Madonei, tristă, sfântă, Ea veghează.

Pe un mur înalt și rece de o marmură curată,

Albă ca zăpada iernei, lucie ca apa lină,

Se răsfrânge ca-n oglindă a copilei umbră plină -

Umbra ei, ce ca și dânsa stă în rugă-ngenuncheată.

Ce-ți lipsește oare ție, blond copil cu-a ta mărire,

Cu de marmur-albă față și cu mânile de ceară,

Văl - o negură diafană mestecată-n stele; - clară

E privirea-ți inocentă sub a genelor umbrire;

Ce-ți lipsește să fii înger - aripi lungi și constelate.

Dar ce văd: Pe-a umbrei tale umeri vii ce se întinde?

Două umbre de aripe ce se mișcă tremurânde,

Două aripe de umbră cătră ceruri ridicate.

O, nu-i umbra ei aceea - este îngeru-i de pază;

Lângă marmura cea albă văd ființa-i aeriană.

Peste viața-i inocentă, viața lui cea sântă plană,

Lângă dânsa el se roagă, lângă ea îngenunchează.

Dar de-i umbra ei aceea - atunci Ea un înger este,

Însă aripile-i albe lumea-a le vedea nu poate;

Muri sfințiți de-a omenirii rugăciuni îndelungate

Văd aripile-i diafane și de dânsele dau veste.

Te iubesc! - era să strige demonul în a lui noapte,

Dară umbra-naripată a lui buze le înmoaie;

Nu spre-amor - spre-nchinăciune el genunchii-și încovoaie

Și ascultă dus din lume a ei dulci și timizi șoapte.

.......................................................................

Ea? - O fiică e de rege, blondă-n diadem de stele,

Trece-n lume fericită, înger, rege și femeie;

El? - răscoală în popoare a distrugerii scânteie

Și în inimi pustiite samănă gândiri rebele.

Despărțiți de-a vieții valuri, între el și între dânsa

Veacuri sunt de cugetare, o istorie,-un popor,

Câteodat' - deși arare - se-ntâlnesc, și ochii lor

Se privesc, par a se soarbe în dorința lor aprinsă.

Ochii ei cei mari, albaștri, de blândețe dulci și moi,

Ce adânc pătrund în ochii lui cei negri furtunoși!

Și pe fața lui cea slabă trece-ușor un nour roș -

Se iubesc... Și ce departe sunt deolaltă amândoi!

A venit un rege palid, și coroana sa antică,

Grea de glorii și putere, l-a ei poale-ar fi depus,

Pe-ale tronului covoare ea piciorul de-ar fi pus

Și în mâna-i însceptrată, mâna ei îngustă, mică.

Dară nu - mute rămas-au buzele-i abia deschise,

Mută inima în pieptu-i, mâna ei trasă-ndărăt.

În a sufletului taină, ea iubea. Clar și încet

Se ivea fața de demon fecioreștile ei vise.

Ea-l vedea mișcând poporul cu idei reci, îndrăznețe;

Ce puternic e - gândi ea, cu-amoroasă dulce spaimă;

El prezentul îl răscoală cu-a gândirilor lui faimă

Contra tot ce grămădiră veacuri lungi și frunți mărețe.

El ades suit pe-o piatră cu turbare se-nfășoară

În stindardul roș și fruntea-i aspră-adâncă, încrețită,

Părea ca o noapte neagră de furtune-acoperită,

Ochii fulgerau și vorba-i trezea furia vulgară.

.........................................................

Pe-un pat sărac asudă într-o lungă agonie

Tânărul. O lampă-ntinde limb-avară și subțire,

Sfârâind în aer bolnav. - Nimeni nu-i știe de știre,

Nimeni soartea-i n-o-mblânzește, nimeni fruntea nu-i mângâie.

Ah! acele gânduri toate îndreptate contra lumei,

Contra legilor ce-s scrise, contra ordinii-mbrăcate

Cu-a lui Dumnezeu numire - astăzi toate-s îndreptate

Contra inimii murinde, sufletul vor să-i sugrume!

A muri fără speranță! Cine știe-amărăciunea

Ce-i ascunsă-n aste vorbe? - Să te simți neliber, mic,

Să vezi marile-aspirații că-s reduse la nimic,

Că domnesc în lume rele căror nu te poți opune,

C-opunându-te la ele, tu viața-ți risipești -

Și când mori să vezi că-n lume viețuit-ai în zadar:

O astfel de moarte-i iadul. Alte lacrimi, alt amar

Mai crud nici e cu putință. Simți că nimica nu ești

Și acele gânduri negre mai nici a muri nu-l lasă.

Cum a intrat el în viață! Cât amor de drept și bine,

Câtă sinceră frăție adusese el cu sine!

Și răsplata? - Amărârea, care sufletu-i apasă.

Dar prin negurile negre, care ochii îi acopăr,

Se apropie-argintoasă umbra nalt-a unui înger,

Se așază lin pe patu-i; ochii lui orbiți de plângeri

Ea-i sarută. - De pe dânșii negurile se descopăr...

Este Ea . C-o mulțămire adâncă, nemaisimțită,

El în ochii ei se uită. - Mândră-i de înduioșere;

Ceasul ultim îi împacă toată viața-i de durere;

Ah! șoptește el pe moarte - cine ești ghicesc, iubită.

Am urmat pământul ista, vremea mea, viața, poporul

Cu gândirile-mi rebele contra cerului deschis;

El n-a vrut ca să condamne pe demon, ci a trimis

Pre un înger să mă-mpace, și-mpăcarea-i... e amorul.

 Poezia ”Înger și demon” a fost publicată în singurul volum de poezii al poetului, intitulat simplu
”Poesii”, volum apărut în decembrie 1883, sub îngrijirea lui Titu Maiorescu, după ce semnele
îngrijorătoare ale bolii poetului deja se instalaseră. Titlul poeziei e alcătuit dintr-un oximoron, ” înger” și
”demon”, care combină două trăsături contradictorii și opuse, aflate în tensiune opozitivă, în contrast, și
prin urmare degajând o anumită forță poetică. Doi termeni care se atrag și se resping, doi termeni
aparent opuși, așa cum ne-o spune definiția oximoronului, dar legați totuși printr-o semnificație comună,
care-i unește în aceeași sintagmă. Această figură de stil are efecte poetice, estetice și stilistice neașteptate,
din care se naște un înțeles superior, metaforic, dat fiind că și oximoronul face parte din categoria
metaforei. ”Înger” și ”demon” sunt două substantive nearticulate, ceea ce ne duce cu gândul la faptul că nu
este vorba de un înger și un demon anume, ci de însuși ”îngerul” și ”demonul” în categoria lor generală,
esența de înger și esența de demon, cele două forțe care se opun și se contopesc, născând din două ființe
duale aflate ”în ființă”, ca parte a ”intensității” sale, a unui concept, deci deasupra copacului conceptual al
lui Kant, una singură (în vreme ce ”a cădea sub un concept” înseamnă să fii parte a extensiunii conceptului
respectiv, clasa de concepte care funcționează ca sub-grupuri căzând sub această concepție mai generală).
Asta ne duce cu gândul la coincidentia oppositorum a lui Nicolaus Cusanus, acea tensiune a contrariilor
care se află într-o opoziție constantă și echilibrată, ca parte a unui întreg, reprezentat prin cercuri
concentrice. Ele se opun, dar nu se exclud, ci din tensiunea lor opozitivă se naște armonia totului. Pe axa
verticală putem afla astfel la polul cel de sus îngerul și la polul cel de jos demonul, unul în paradis, celălalt
în infern, într-o axă a lumii, axis mundi. Unul se află în înălțimile de necuprins ale Cerului, celălalt în
adâncimile abisale ale Infernului, ale lumii subpământene. Poemul este alcătuit din trei tablouri poetice:
primul tablou poetic conține 12 catrene, al doilea tablou poetic 7 catrene, iar ultimul tablou poetic 8
catrene. Deci poemul are în total 27 catrene, adică 108 versuri. În primul tablou poetic, alcătuit din 12
catrene avem tabloul unei iubiri depline, între două ființe care se află una în opoziția, în antiteza, în
complementaritatea celeilalte. Este acel chip al Animei, al Animusului din adânc, pe care-l putăm fiecare
cu sine. Prin urmare, figura de stil și de compoziție pe care este construit poemul este antiteza - și aceasta
ne poate duce cu gândul la Jung: când două căi, situații, principii se opun și nu există, aparent, cale de
ieșire, trebuie să aflăm răspunsul în inconștientul nostru, în antiteza figurată de inconștient ca răspuns la
teza figurată de conștient. Aceasta nu trebuie să fie neapărat o cale dureroasă; este un drum firesc care
duce la cunoașterea de sine. Lumina se naște din întuneric și întunericul se naște din lumină, acest adevăr
filosofic ni-l comunică poemul prin intermediul unui simbol religios: Icoana Maicii domnului cu Pruncul:
”În biserica pustie, lângă arcul în părete, / Genuncheată stă pe trepte o copilă ca un înger; / Pe-a altarului
icoană în de raze roșii frângeri, / Palidă și mohorâtă Maica Domnului se vede.” Primul personaj care
apare în poem este ”o copilă ca un înger”, care se roagă ”în biserica pustie” îngenuncheată pe trepte la
icoana din altar ”în de raze roșii frângeri”, ”palidă și mohorâtă Maica Domnului se vede”. Prin urmare,
razele roșii pornesc din chipul Fecioarei cu Pruncul, raze de amărăciune, de obidă, de întristare, de durere
pentru soarta lumii. În strofele 4 și 5 apare al doilea personaj, căruia poetul îi face portretul plin de-o
enigmatic și întunecoasă poezie: ”Cufundat în întuneric, lâng-o cruce mărmurită, / Într-o umbră neagră,
deasă, ca un demon El veghează, / Coatele pe brațul crucii le destinde și le-așază, / Ochii cufundați în
capu-i, fruntea tristă și-ncrețită. // Și bărbia lui s-apasă de al pietrei umăr rece, / Părul său negru ca
noaptea peste-al marmurei braț alb; / Abia candela cea tristă cu reflectul ei roz-alb / Blând o rază mai
aruncă ce peste-a lui față trece.” Copila-înger este o ființă vulnerabilă, ușor de rănit sau tulburat, plină de
religiozitate. La polul opus se află ființa tenebroasă a celui care o veghează ”ca un demon”, străin de lume
și de suferințe, ateu, lipsit de religiozitate, suficient sieși... dar totuși cu o singură slăbiciune: el e înamorat
de ea - ”un înger ce se roagă”, și chiar dacă este ”demon”, el visează: ”Ea un înger ce se roagă - El un
demon ce visează; /Ea o inimă de aur - El un suflet apostat; / El , în umbra lui fatală, stă-ndărătnic
răzemat -/ La picioarele Madonei, tristă, sfântă, Ea veghează.” Prin procedeul antitezei și folosind ca
figură de stil oximoronul și metafora, acest catren concentrează esența celor doi: venind din lumi diferite,
cu convingeri diferite, cu înfățișări diferite, ei se iubesc. Ea - un etern feminin, un ideal al Zburătorului cu
negre plete, al ”demonului”, înfățișarea uranică a luceafărului, cu ”o inimă de aur”, blândă, bună, el -un
suflet apostat, ”răzvrătit, rebel”, care iese dintre oamenii de rând prin forța proprie a gândului și geniului
său, care n-are nevoie de ispășire, căci este dincolo de moralitate, de bine și de rău. În sufletul său a rămas
însă icoana ”sfântei, blândei vergine Marii”, căci tânărul o iubește pe frumoasa copilă și este atras,
inconștient, ca-n vis, de bunătatea sufletului ei. În ultima strofă a primului tablou: ”Te iubesc! - era să
strige demonul în a lui noapte / Dară umbra-naripată a lui buze le înmoaie; / Nu spre-amor - spre-
nchinăciune el genunchii-și încovoaie / Și ascultă dus din lume a ei dulci și timizi șoapte.” Puterea iubirii
este covârșitoare: dintr-un demon ”cufundat în întuneric, lâng-o cruce mărmurită”, el devine ”un înger”
transformat de puterea nobilă și mândră a iubirii într-o ființă cuprinsă de-o autentică religiozitate pentru
ființa iubită: ”Nu spre-amor - spre-nchinăciune el genunchii-și încovoaie / Și ascultă dus din lume a ei
dulci și timizi șoapte.” Partea a doua a poemului ne prezintă cele două personaje ale poemului în alte
ipostaze: ”Ea? - O fiică e de rege, blondă-n diadem de stele, / Trece-n lume fericită, înger, rege și femeie; /
El? - răscoală în popoare a distrugerii scânteie / Și în inimi pustiite samănă gândiri rebele. //Despărțiți
de-a vieții valuri, între el și între dânsa / Veacuri sunt de cugetare, o istorie,-un popor, / Câteodat' - deși
arare - se-ntâlnesc, și ochii lor / Se privesc, par a se soarbe în dorința lor aprinsă.” Copila religioasă este o
fiică de rege, asemănătoare chipului verginei Marii, ”blondă-n diadem de stele” , în triplă ipostază: de
rege, înger și femeie. Ea are puterea religioasă în propriile mâini, precum și avantajele ce i le conferă
frumusețea sa naturală, grația și farmecul de ”femeie”. În antiteză cu ea este prezentat Zburătorul
întunecos, un răsculat, un răzvrătit împotriva ordinii nedrepte a lumii în care trăiește, care ”răscoală în
popoare a distrugerii scânteie”, aprinde lumea cu focul revoltei și-al reînnoirii, o speranță, un Salvator, un
Mântuitor pentru ”inimi pustiite” în care ”samănă gânduri rebele”. Între ei s-a săpat o prăpastie, între
condițiile lor diferite, care-i poartă pe alte valuri ale vieții și istoriei, dar mai cu seamă îi desparte ”veacuri
de cugetare”, ”o istorie, un popor”. Regatele lor sunt diferite, ca și condiția lor umană sau divină, istoria
nației lor e diferită, poporul din care fac parte, însăși cugetarea, gândirea, raționamentul le sunt diferite.
Totuși, întâlnindu-se ”arare” ”ochii lor se privesc, par a se soarbe în dorința lor aprinsă.” Există un
farmec, o vrajă de neînțeles care-i determină pe doi tineri să se iubească, să se dorească, dincolo de toate
deosebirile care-i separă. Urmează portretele romantice ale celor doi tineri, două caractere excepționale,
două personaje frumoase ca ”visul de poet”: ”Ochii ei cei mari, albaștri, de blândețe dulci și moi, / Ce
adânc pătrund în ochii lui cei negri furtunoși! / Și pe fața lui cea slabă trece-ușor un nour roș - / Se
iubesc... Și ce departe sunt deolaltă amândoi! //A venit un rege palid, și coroana sa antică, / Grea de glorii
și putere, l-a ei poale-ar fi depus / Pe-ale tronului covoare ea piciorul de-ar fi pus / Și în mâna-i
însceptrată, mâna ei îngustă, mică.” Copila-înger are ochii ”mari, albaștri, de blândețe dulci și moi”, ea
este ”prototipul îngerilor din senin”, cum spune poetul într-o altă poezie, ”Venere și Madonă”, exprimând
moliciunea, blândețea, feminitatea caracterului. Spre deosebire de ea, tânărul Zburător, tânărul demonic,
are ”ochii negri (...) furtunoși”, este palid, ”cu fața slabă”, peste care trece-un nour roș, o paloare de
roșeață, de slăbiciune, când privirile ei pătrund în ochii lui, adânc în sufletul lui. El este un rege ce poartă-
o coroană ”antică”, ”grea de glorii și putere” pe care ar fi depus-o cu dragă inimă în poalele frumoasei
copile, ar fi făcut-o regină peste regatul său și ar fi depus ”în mâna-i însceptrată, mâna ei îngustă, mică.”
Aceasta ne duce cu gândul la ”Luceafărul”, cu cele două întrupări ale sale, neptunic-angelică, când îi oferă
fetei de împărat un palat de mărgean în fundul oceanului, sau uranic-demonică, demiurgică, când ar fi
vrut s-o facă regină peste cer, pe bolta însteltă, o stea mai strălucitoare decât ele, ”s-anine în părul ei bălai
cununi de stele”. Cei doi tineri - nu aparțin unor lumi diferite, nu-și sunt superiori sau inferiori, ei sunt
uniți în același concept, deasupra copacului conceptual, de tensiunea opozitivă a contrariilor. După
părerea mea, așa ar trebui să interpretăm și ”Luceafărul” și majoritatea poeziilor de dragoste și filosofice
eminescine. ”Dară nu - mute rămas-au buzele-i abia deschise, / Mută inima în pieptu-i, mâna ei trasă-
ndărăt. / În a sufletului taină, ea iubea. Clar și încet / Se ivea fața de demon fecioreștile ei vise”: fata de
rege iubea ”în a sufletului ei taină”, ”clar și-ncet”, deci cu tot sufletul, cu toată inima și fața lui de demon se
ivea în ”fecioreștile ei vise”, semn că era chipul animusului pe care-l purta în adânc, care-o completa și-i
putea oferi fericirea. În finalul tabloului al doilea, se prezintă iar portretul tânărului rege, văzut în alte
ipostaze, mărețe, gigantice, impunătoare: ”El prezentul îl răscoală cu-a gândirilor lui faimă / Contra tot
ce grămădiră veacuri lungi și frunți mărețe. // El ades suit pe-o piatră cu turbare se-nfășoară / În
stindardul roș și fruntea-i aspră-adâncă, încrețită, / Părea ca o noapte neagră de furtune-acoperită, /
Ochii fulgerau și vorba-i trezea furia vulgară.” Aici putem detecta o apropiere de ”Împărat și proletar”:
”demonia” personajului este treptat înlocuită de caracterul și înfățișarea unui tânăr rebel, răzvrătit, care
îndemna la revoluție și a cărui vorbă trezea ”furia vulgară.” Dintr-o dată, el devine uman, mânat în viață
de idealuri mărețe, nepricepute de oamenii de rând. Al treilea tablou, alcătuit din 8 catrene ne aduce în
fața ochilor portretul unui tânăr aflat pe patul de agonie: ”Pe-un pat sărac asudă într-o lungă agonie /
Tânărul. O lampă-ntinde limb-avară și subțire, / Sfârâind în aer bolnav. - Nimeni nu-i știe de știre, /
Nimeni soartea-i n-o-mblânzește, nimeni fruntea nu-i mângâie. // Ah! acele gânduri toate îndreptate
contra lumei, / Contra legilor ce-s scrise, contra ordinii-mbrăcate / Cu-a lui Dumnezeu numire - astăzi
toate-s îndreptate /Contra inimii murinde, sufletul vor să-i sugrume!” Acest tabou ne aduce aminte de
Dionis-Dan, din ”Sărmanul Dionis”, nuvelă fantastică și filosofică scrisă de Eminescu. El, personajul
nostru, pare a fi singur, fără părinți, rude sau prieteni, căci ” Nimeni nu-i știe de știre, / Nimeni soartea-i
n-o-mblânzește, nimeni fruntea nu-i mângâie”. Astăzi tot ce-a gândit și-a cugetat tânărul în visul său
delirant se întoarce împotriva sa: ”Ah! acele gânduri toate îndreptate contra lumei, / Contra legilor ce-s
scrise, contra ordinii-mbrăcate / Cu-a lui Dumnezeu numire - astăzi toate-s îndreptate /Contra inimii
murinde, sufletul vor să-i sugrume!” . El a vrut să schimbe lumea din temelii, să instituie o nouă lege, o
nouă ordine pe pământ, contra legilor lumii strâmbe și nedrepte, dar astăzi toate-s îndreptate ”contra
inimii murinde”, vor să-i ia sufletul, bruma de viață ce i-a mai rămas în oase. Iată cum asistăm, pe
nesimțite, ușor, imperceptibil, la transformarea tânărului demonic într-un înger. Dacă primele două
tablouri au fost un vis, o închipuire, o agonie, un delir, în tabloul al treilea revenim la trista realitate. În
ultimele trei catrene: ”Dar prin negurile negre, care ochii îi acopăr, / Se apropie-argintoasă umbra nalt-a
unui înger, / Se așază lin pe patu-i; ochii lui orbiți de plângeri / Ea-i sarută. - De pe dânșii negurile se
descopăr... // Este Ea . C-o mulțămire adâncă, nemaisimțită, / El în ochii ei se uită. - Mândră-i de
înduioșere; / Ceasul ultim îi împacă toată viața-i de durere; / Ah! șoptește el pe moarte - cine ești ghicesc,
iubită. // Am urmat pământul ista, vremea mea, viața, poporul / Cu gândirile-mi rebele contra cerului
deschis; / El n-a vrut ca să condamne pe demon, ci a trimis / Pre un înger să mă-mpace, și-mpăcarea-i... e
amorul”: apare copila-înger din visările tânărului demonic, transformat într-unul angelic, prin puterea
dragostei. ”Ceasul ultim” al tânărului ”îi împacă toată viața plină de durere”, sărutările ei calde descopăr
de pe ochii lui negurile tristeții și zădărniciei; el se uită, tânjind după dragoste, în ochii ei, iar copila-înger
”mândă-i de înduioșere”, de o dragoste blândă, lină, mai presus de fire, asemănătoare cu dragostea unei
mame pentru pruncul ei. Versurile ultime sunt profetice: ”El n-a vrut ca să condamne pe demon, ci a trimis
/ Pre un înger să mă-mpace, și-mpăcarea-i... e amorul”. Dumnezeu, zeul cărui ”plecăm a noastre inemi”,
din ”Rugăciunea unui dac”, nu i-a trimis tânărului răzvrătit osânda veșnică, ci l-a împăcat și l-a mântuit
prin dragostea copilei-înger. Astfel, ei intră în eternitate, în Împărăția veșnică a lui Dumnezeu, uniți,
mântuiți prin dragostea ce-i leagă și pe care o împărtășesc cu aceeași nestinsă, mare iubire, prin acel
”essere in anima” de care vorbea Immanuel Kant și Carl Gustav Jung.

Nu voi insista asici asupra figurilor de stil, care sunt numeroase și adânc individualizatoare,
creionând portetul a doi tineri excepționali și a condiției lor de viață unice, ci numai asupra antitezei, ca
figură de stil: ”Ea un înger ce se roagă - El un demon ce visează; / Ea o inimă de aur - El un suflet
apostat; / El , în umbra lui fatală, stă-ndărătnic răzemat - / La picioarele Madonei, tristă, sfântă, Ea
veghează” și de compoziție (primelor două tablouri poetice se opune ultimul, Ea - eternul feminin și El -
eternul masculin sunt prezentați în antiteză), a metaforei și epitetului: ”Pe-a altarului icoană în de raze
roșii frângeri, / Palidă și mohorâtă Maica Domnului se vede”, ”Ea un înger ce veghează”, ”El un demon ce
visează”, ”Ea - o inimă de aur”, ”El - un suflet apostat”, ”Cu de marmur-albă față și cu mânile de ceară”,
”Văl - o negură diafană mestecată-n stele; - clară / E privirea-ți inocentă sub a genelor umbrire”, ”Ochii
cufundați în capu-i, fruntea tristă și-ncrețită”; inversiuni: ”Blând o rază mai aruncă ce peste-a lui față
trece”, ”dulci și timzi șoapte”, ”amoroasă, dulce spaimă”, ”Ș-a copilei rugăciune tainic șopotit murmură ”, a
comparației: ”Genuncheată stă pe trepte o copilă ca un înger”, ”Într-o umbră neagră, deasă, ca un demon
El veghează”,”Părul său negru ca noaptea peste-al marmurei braț alb”, ”Albă ca zăpada iernei, lucie ca
apa lină”, interogația poetică: ”Ce-ți lipsește să fii înger - aripi lungi și constelate ”, ”Dar ce văd: Pe-a
umbrei tale umeri vii ce se întinde?”; exclamați poetică: ”Te iubesc! - era să strige demonul în a lui
noapte”, ”Contra inimii murinde, sufletul vor să-i sugrume!” etc. a oximoronului: ”o copilă ca un înger”,
”ca un demon el veghează”, ”Ea un înger ce se roagă - El un demon ce visează”, ”Ea o inimă de aur - El un
suflet apostat”, ”El , în umbra lui fatală, stă-ndărătnic răzemat - / La picioarele Madonei, tristă, sfântă,
Ea veghează”, și a simbolului. Cei doi tineri reprezintă fiecare un simbol: a două lumi diferite, Cer și
Infern, uniți însă prin excepționalitatea geniului. Asistăm gradat la transformarea demonului în înger,
prin puterea mântuitoare a iubirii, la schimbarea treptată a decorului din primele două tablouri poetice cu
cel din ultimul tablou, cu care se află în antiteză. Primul tablou este un vis, o feerie romantică, reprezintă o
lume suprafirească, în care se întâlnesc doi eroi cu valoare de simbol, două ființe romantice și-n același
timp extramundane, fantastice, al doilea tablou aduce o schimbare: cei doi tineri sunt acum două ființe
omenești, înfățișate în împrejurări romantice, două ființe excepționale prezentate în situații excepționale,
stăpâni a două regate diferite, iar ultimul tablou este o realitate contemporană poetului, o lume mohorâtă,
lipsită de idealuri, în care tânărul ”demonic” agonizează. Poemul aparține genului epico-lirico-dramatic și
este un poem filosofic prin conținut, prin mesaj, prin semnificațiile superioare pe care le degajă fiecare
tablou poetic în parte și poemul în ansamblul lui. Cele 27 de catrene (strofe alcătuite din 4 versuri) au o
măsură constantă, de 15-16 silabe, rima îmbrățișată, o rimă rară, foarte expresivă, și feminină, ceea ce
produce o înmuiere, o catifelare, o moliciune a tonului poetic, și ritmul predominant iambic, de inspirație
cultă, alături de care mai întâlnim ritmuri rare, de inspirație cultă, precum peon 4, mesomacru, și
anapest. Astfel, din punct de vedere prozodic, ultima strofă a poemului se prezintă în felul următor: ”Am
ur-mat pă-mân-tul is-ta, vre-mea mea, via-ța, po-po-rul / Cu gân-di-ri-le-mi re-be-le con-tra ce-ru-lui
des-chis; / El n-a vrut ca să con-dam-ne pe de-mon, ci a tri-mis / Pre un în-ger să mă-m-pa-ce, și-m-pă-
ca-rea-i... e a-mo-rul.” (UU_U_U_U_U_ _UU_U / UU_UUU_UUU_UUU_ / U_UUUU_UU_UUUU_ /
UU_UUU_UUU_UUU_U) (ANAPEST, IAMB, IAMB, IAMB, IAMB, DACTIL, IAMB / ANAPEST, PEON4,
PEON4, PEON 4 / IAMB, MESOMACRU, ANAPPEST, MESOMACRU / ANAPEST, PEON 4, PEON 4,
MESOMACRU)