Tema de control 2

Cautati si cititi analitic doua articole stiintifice in care sunt prezentate studii
empirice diferite realizate din perspectiva geneticii comportamentale, pe o
caracteristica psihologica, la alegere ( dar sa nu fie din sfera abilitatilor cognitive).
Dupa lecturare, realizati o minisinteza teoretica ( 2/3 pagini)in care sa prezentati
succint si sa discutati comparativ cele doua studii, integrand rezultatele si
concluziile la care au ajuns.

Tulburarile anxioase desi au facut obiectul cercetarilor psihofiziologice si

farmacologice de multa vreme, de abia in ultimii 20 de ani criteriile diagnostice au facut
ca acestea sa fie scoase din zona psihoterapiei si psihanalizei pentru a ajunge o
preocupare importanta a cercetarilor din domeniul geneticii moleculare. Si aceasta pentru
ca o trasatura sau o stare care deviaza mai putin fata de medie este mai putin susceptibila
in a avea o cauza genetica si prin urmare este mai putin cercetata din aceasta perspectiva.
Acesta este si cazul tulburãrilor anxioase, care nu beneficiazã de acelasi corp de date
clinico-genetice si molecular genetice ca schizofrenia si tulburarile bipolare. Majoritatea
datelor care stau la dispozitie în prezent despre genetica bolilor anxioase sunt date
obtinute cu metodele epidemiologiei genetice si anume: studiile pe gemeni, studiile
familiale, studiile pe copii cu risc. Studiul ratelor de concordantã la gemeni reprezintã
însã prima metoda care aduce dovezi capitale în favoarea conditionãrii genetice a unei
tulburãri sau trãsãturi. Slater si Shields (l969) au observat o ratã de concordantã de 50%
pentru “stãri anxioase” la gemeni monozigoti, în timp ce rata de concordantã era de
numai 2-3% la gemeni dizigoti. Aceste rezultate au fost replicate dupã aparitia criteriilor
DSM-III si DSM-III-R de Torgersen (1983) si de Skre et al.(1993), Kendler et al.(1992a
si 1992b ), Andrews et al.1990). Studiul norvegian al lui Skre et al. (1993) pe perechi de
gemeni de acelasi sex selectate dupã criteriul ca geamãnul proband sã prezinte o tulburare
anxioasã si în care tulburãrile anxioase au fost diagnosticate dupã criterii DSM-III-R,
gãseste o ratã de concordantã proband-wise pentru orice tulburare anxioasã de 80%. Atât
în studiul lui Skre et al.(1993), cât si în studiile lui Torgersen(1983), Andrews et al.(1990)
si Kendler et al. (1992a) raportul de concordantã între gemenii MZ si cei DZ a fost
nesemnificativ, dar înstudiul lui Skre et al. raportul MZ:DZ a fost de 4,3:1 în favoarea
MZ. Pe de altã parte, toti probanzii cu anxietate generalizatã purã din acest studiu aveau
în istoria lor si o tulburare afectivã, iar cogemenii probanzilor monozigoti cu anxietate
generalizatã aveau semnificativ mai des si o tulburare afectivã comorbidã. Când Kendler
et al. (1992a)au exclus din calculul ratei de concordantã toate perechile de monozigoti
care aveau atât anxietate generalizatã, cât si depresie majorã, nu le-a mai rãmas decât o
singurã pereche de gemeni monozigoti concordantã pentru anxietate generalizatã. Aceste
date pot fi interpretate în sensul ca anxietatea generalizatã este eritabilã numai la pacientii
în a cãror istorie existã si o tulburare afectivã.

În 1990, Torgersen a avansat ipoteza ca acele cazuri mixte care prezintã simultan depresie
majorã si o tulburare anxioasã sunt din punct de vedere genetic legate de diateza depresiei
majore si nu de diateza tulburãrii anxioase la gemenii monozigoti si de 45% la gemenii
dizigoti. Anxietatea generalizatã purã a fost de patru ori mai frecventã la cogemenii
probanzilor monozigoti decât la cogemenii probanzilordizigoti. O treime din cogemenii
probanzilor monozigoti cu atacuride panicã aveau în acelasi timp si anxietate generalizatã
fatã de numai o cincime din cogemenii probanzilor dizigoti. În schimb nici un cogeamãn
cu anxietate generalizatã nu avea si atacuri de panicã. Interpretarea acestor date, care
reprezintã replica studiului lui Torgersen din 1983, este aceea cã atacurile de panicã nu au
ocomponentã geneticã mai puternicã decât anxietatea generalizatã. Atât în studiul lui Skre
et al.(1993), cât si în studiile lui Torgersen(1983), Andrews et al.(1990) si Kendler et al.
(1992a) raportul deconcordantã între gemenii MZ ºi cei DZ a fost nesemnificativ, dar
înstudiul lui Skre et al. raportul MZ:DZ a fost de 4,3:1 în favoarea MZ.Pe de altã parte,
toti probanzii cu anxietate generalizatã purã din acest studiu aveau în istoria lor si o
tulburare afectivã, iar cogemenii probanzilor monozigoti cu anxietate generalizatã aveau
semnificativ mai des si o tulburare afectivã comorbidã. Când Kendler et al. (1992a) au
exclus din calculul ratei de concordantã toate perechile de monozigoti care aveau atât
anxietate generalizatã, cât si depresie majorã, nu le-a mai rãmas decât o singurã pereche
de gemeni monozigoti concordantã pentru anxietate generalizatã. Aceste date pot fi
interpretate în sensul ca anxietatea generalizatã este eritabilã numai la pacientii în a cãror
istorie existã si o tulburare afectivã. Prevalenta fobiei simple si a fobiei sociale a fost
aceeiasi lacogemenii probanzilor monozigoti si a celor dizigoti, ceea ce sugereazã cã
aportul genelor la aparitia acestor tulburãri nu este important, fapt confirmat si de studiile
lui Torgersen (1983) si Kendleret al. (1992b). Pentru boala obsesiv-compulsivã studiul
gemenilor nu a relevat o componentã geneticã nici în datele lui Skre et al. (1993), nici în
datele lui Torgersen et al. (1983). Conform datelor din studiul lui Skre et al.(1993),
tulburarea post-traumaticã de stres (cu anxietate) are si ea o componentã geneticã. La
cogemenii probanzilor monozigoti aceastã tulburare a fost de douã ori mai frecventã
decât la cogemenii probanzilor dizigoti.Anxietatea ca trãsãturã stabilã de personalitate are
o componentã geneticã aditivã estimatã la 30% în studiul pe gemeni al lui Silove etal.
(1995). Si alte studii de geneticã comportamentalã efectuate pe gemeni monozigoti
estimeazã la acelasi nivel de 30%-40%componentã geneticã aditivã a trãsãturii anxioase
de personalitate(Jardine et al., 1984, MacKinnon et al., 1990. Studiul copiilor descendenti
din pãrinti, în special mame, cu tulburãri anxioase, a servit atât scopuri genetice, cât si
scopul validãrii ca entitate diagnosticã a unor tulburãri anxioase, deoarece, dupã cum
este cunoscut, multe din aceste entitãti utilizate astãzi curent în practica dignosticã, au
apãrut de abia odatã cu DSM-III.Studiul lui Breslau et al. (1986) efectuat pe copii în
vârstã de 8-23ani descendenti din mame recrutate din populatia generalã si diagnosticate
prin interviu clinic (DIS bazat pe criterii DSM-III) cu diagnosticul de anxietate
generalizatã sau de depresie majorã nu gãseste agregare familialã a anxietãtii
generalizate. Prezenta tulburãrii anxioase generalizate la mame, neînsotitã de o tulburare
depresivã majorã, nu conduce la un risc mai crescut pentru anxietate generalizatã la copii
de vârstã 8-23 ani în comparatie cu copiii de aceiasi vârstã descendenti din mame care nu
prezintã nici anxietate,nici depresie.În schimb copiii descendenti din mame cu depresie
majorã au risc crescut pentru anxietate generalizatã si anxietate de separare în perioada 8-
17 ani si pentru depresie majorã în perioada 18-23 ani. Acelasi rezultat a apãrut si în
studiile pe copii si adolescenti descendenti din pãrinti cu depresie majorã unipolarã
recrutati din populatia psihiatricã. Merikangas et al. (1988) si Serbãnescu et al.(1991) au
gãsit rate semnificativ crescute de tulburãri anxioase si mai mari decât ratele de tulburãri
afective la acesti copii si mai ales la fete în comparatie cu copiii martori descendenti din
pãrinti normali psihic. Mai mult, Serbãnescu et al. (1991) au gãsit cã riscul pentru orice
tulburare psihopatologicã creste la copiii depresivilor majori unipolari dacã în tabloul
clinic al depresiei pãrintelui sunt pregnante simptomele anxioase.Prevalenta crescutã a
tulburãrilor anxioase la copiii sub 18 anidescendenti din pãrinti cu depresie majorã ridicã
întrebarea dacã tulburãrile anxioase în copilãrie sunt un semn al unei vulnerabilitãti
specifice pentru boli anxioase sau pentru boli afective la vârsta adultã sau sunt un semn
de vulnerabilitate nespecificã pentru orice tulburare psihiatricã, fie ea de etiologie
geneticã sau provocatã de mediu. Last et al.(1987) constatã cã 83% din copiii tratati
pentru anxietatede separare sau tulburare hiperanxioasã (corespondentul la copil al
anxietãtii generalizate la adulti) au mame cu tulburãri anxioase; tulburãrile afective, în
special depresia majorã, nu au avut o frecventã crescutã la aceste mame, ceea ce
contrasteazã cu rezultatele majoritãtii studiilor anterior mentionate, dar prezintã
similitudini custudiul lui Skre et al. (1994) semnificând faptul cã anxietatea se transmite
ca anxietate.

Multi ani teoria atasamentului dezvoltatã de Bowlby (1969) apostulat cã absenta,

pierderea sau inconsistenta figurilor de referintã care fac obiectul atasamentului în
copilãrie genereazã anxietate si fobii la vârsta adultã. Klein (1981) considerã cã absenta
figurilor de referintã în copilãrie produce panicã, care ulterior stimuleazãrãspunsul
conditionat de anxietate anticipativã. Expresia clinicã apierderii figurilor de referintã în
copilãrie o reprezintã anxietatea de separare. În consecintã anxietatea de separare din
copilãrie a fost incriminatã ca unul dintre precursorii tulburãrilor anxioase adulte.Studiul
retrospectiv întreprins de Zitrin et al. (1988) pe 120 pacienti agorafobici si 66 pacienti cu
fobie simplã sau fobie socialã a arãtatcã anxietatea de separare în copilãrie este predictivã
pentru o tulburare fobicã, în special agorafobie la vârsta adultã numai pentru femei, nu si
pentru bãrbati. Nu s-a gãsit însã o corelatie semnificativã între anxietatea de separare
manifestatã în copilãrie si moartea unui pãrintesau perturbarea severã si îndelungatã a
mediului familial. Silove et al. (1995) studiind 200 de perechi de gemeni adulti voluntari
evaluati în privinta simptomelor anxietãtii de separare manifestate în copilãrie si a
anxietãtii ca trãsãturã de personalitate au constatat cã anxietatea de separare are la femei
o componentã geneticã aditivã semnificativã estimatã la 41%; mediul unic are o
contributie de 58%, iar mediul comun (cum este de exemplu mediul familial) are o
contributie de numai 2%. La bãrbati, factorul genetic nu are nici o contributie în
dezvoltarea anxietãtii de separare, în timpce mediul unic contribuie cu 73% din variantã
si mediul comun cu27%.
În concluzie, studiile de geneticã biometricã au arãtat implicarea unei componente
genetice poligenice importante, dar cu pondere variabilã atât în determinismul
tulburãrilor anxioase, cât si în cel al anxietãtii ca trãsãturã de personalitate. Ponderea
componentei genetice variazã nu numai în functie de tipul de tulburare, ci si înfunctie de
sex fiind mai mare la sexul feminin. Putinele date de geneticã molecularã pe care le avem
la dispozitie tind sã confirme datele clinico-biometrice.

Bibliografie

1.Revista "Actualitati in tulburarile anxioase", Colegiul Noua Europa, sub redactia Dr.
Radu Teodorescu, Editura CRISCAD, articolul " Genetica anxietatii", dr. Maria Grigoroiu
Serbanescu.

2.Articolul " High anxiety trait: A vulnerable phenotype for stress-induced depression."

https://www.ncbi.nlm.nih.gov/pubmed/29407523

Tema nr.1

Cautati si cititi analitic doua articole stiintifice in care sunt prezentate studii
empirice diferite realizate din perspectiva geneticii comportamentale ( studii pe
gemeni si/sau pe adoptii), pe un singur aspect, la alegere, legat fie de abilitatea
cognitiva generala, fie de abilitati cognitive specifice, fie de dizabilitatea cognitiva
generala sau specifica. Dupa lecturare, realizati o minisinteza teoretica in care sa
prezentati succint si sa discutati comparativ cele doua studii, integrand rezultatele si
concluziile la care au ajuns.

Sindromul Rett este o afectiune neurologica complexa. Aceasta afectiune apare in

special la fete. Simptomele acestui sindrom nu sunt vizibile de la inceputul vietii, dar ele
exista in momentul nasterii, insa in mod evident apar in cel deal 2-lea an de viata.
Persoanele cu Sindromul Rett sunt profund afectate ele devenind total dependente de
cineva pe tot parcursul vietii lor. Un sindrom reprezinta o multime de caracteristici ale
bolii care impreuna dau o definitie mai complexa si mai completa, transformindu-l intr-un
diagnostic, intr-o definitie medicala. Cel care a descoperit si a descris caracteristicile,
trasaturile asociate cu sindromul Rett, pentru prima data in 1966, a fost medicul austriac
Prof.Andreas Rett, a carui nume l-a si primit acest sindrom.

Aceastå entitate, descriså în 1966 de un neuropediatru vienez, Andreas Rett, si

prezentatå ca atrofie cerebralå cu hiperamoniemie la fete, n-a fost clar identificatå si
recunoscutå decât câtiva ani mai târziu, de Hagberg, Aicardi, Dias si Ramos (1983) prin
publicarea unor cazuri observate în Suedia, Franta si Portugalia. De atunci, numeroase
cazuri au fost identificate la fete, cazuri considerate pânå atunci ca sindroame autiste.
Evidenta unei tulburåri majore a comunicårii explicå tendinta actualå de a nu mai
considera sindromul Rett ca o encefalopatie degenerativå, ci mai degrabå o tulburare
gravå si globalå a dezvoltårii sistemului nervos central (SNC).

Syndromul Rett are origine genetica. Este poate cea mai frecventa cauza genetica a
disabilitatilor intelectuale si fizice la fete, intilnindu-se in mod frecvent intr-un procentaj
de 1 la 10000 de cazuri, la nou nascuti fete.

Simptomele specifice Syndromului Rett ar fi:

- in perioada copilariei dupa o scurta perioada de dezvoltare normala aparenta, evolutia

stagneaza;

- o perioada de stagnare in dezvoltarea psiho-somatica spre sfirsitul primului an de viata,

cand se instaleaza regresia;

- regres in abilitatile de comunicare verbala, miscarile mainilor sunt limitate,

nedezvoltate, acestea se instaleaza intre 9 luni si 30 luni de viata;

- miscari frecvente ale degetelor mainii (pocnirea degetelor, pumnul adesea dus la gura,
salivatie abundenta, inclestarea degetelor);

-aparitia unei posturi incorecte de mers, rigiditate;

- la nastere o dimensiune normala a circumferintei cutiei craniene, care se incetineste in

dezvoltare intre varsta 2 luni si 4 ani aproximativ;

- absenta altor boli, afectiuni, sindroame sau leziuni, un element important care poate
deveni distinctiv acestui sindrom;

Alte trasaturi care sunt vizibile si pot fi consemnate printre aceste caracteristici,ar putea
fi: respiratia neregulata, hiperventilatia, sporadic oprirea respiratiei sau inghitirea
golurilor de aer,mers rigid, inconstant, balansat, retard sever la nivel psiho-somatic,
aparitia scoliozei. La cel putin 50% din cazurile cu Syndrom Rett, apare epilepsia, care se
manifesta prin crize scurte uneori. Sindromul Rett afecteazå aproape în exclusivitate
fetele si, dupå cercetåri multiple genetice, anomalia a fost izolatå pe cromozomul X. Pânå
la descoperirea anomaliei cromozomiale, mai multe argumente pledau în favoarea originii
genetice a sindromului Rett: – sindromul Rett afecteazå aproape exclusiv sexul feminin; –
gemenele monozigote cunoscute sunt ambele purtåtoare ale sindromului; în timp ce la
gemenele dizigote numai o singurå fatå este afectatå; – omogenitatea maladiei este
compatibilå cu o boalå geneticå. Modul de transmitere obisnuit al maladiilor monogenice
nu se poate aplica sindromului Rett. Din studiile citogenetice si de biologie molecularå
efectuate pe cromozomul X în sindromul Rett. În schimb, o inactivare partialå
preferentialå a cromozomului X patern, a fost demonstratå recent, låsând så se presupunå
cå acesta este implicat în acest sindrom (Camus P si colab, 1996). Se poate evoca
posibilitatea unei neomutatii pe cromozomul X matern cu efect letal la båieti. Studii
demografice realizate în Suedia evidentiazå prezenta de regiuni rurale în care sindromul
Rett este mai frecvent observat. În aceste regiuni s-a gåsit un stråmos comun pentru douå
perechi cu sindrom Rett. Acest fapt laså så se presupunå o transmitere pe mai multe
generatii a unei gene, transmitere care nu s-ar manifesta decât în anumite conditii
(Akesson HO si colab, 1992). Modelul Erika Buhler, dupå care o genå ar fi purtatå de
cromozomul X, o alta de un autozom, ar putea fi aplicat la formele spontane, ca si la
cazurile rare familiale (Buhler EM si colab, 1990). Gena pentru sindromul Rett a fost
identificatå în 1999 (Amir RE si colab), fiind situatå pe bratul lung al cromozomului X –
Xq28. Ea a fost denumitå MeCP2. Aceastå genå codificå o proteinå metilatå –
„methylated CpG-binding protein 2“. Gena MeCP2 are o expresie largå si este abundentå
în creier. Amir si colab (1999) au aråtat cå mutatiile genei apar în majoritatea cazurilor de
novo, pe cromozomul X parental, la 70-80% dintre pacien¡ii cu sindrom Rett. Au fost
raportate peste 200 de mutatii de-a lungul genei, incluzând anomalii nonsens sau cu sens
gresit. Cu toate cå majoritatea mutatiilor MeCP2 sunt letale la båieti, Dotti si colab
(2002) au gåsit 6 båieti cu retard mental si paraparezå spasticå la care existau mutatii
punctiforme ale genei. Alti pacienti de sex masculin aveau autism, retard mental si
sindrom Angelman-like, majoritatea prezentând mozaicism.

Exista inca multe lucruri de descoperit despre gena MECP2. Este o gena foarte
importanta cu functia de a reglator al nu mai putin de mii de alte gene,jucand un rol critic
in dezvoltarea si functionarea creierului.Gena MECP2 este localizata pe cromozomul X,
unul dintre cromozomii ce stabilesc sexul. De regula femeile au doi cromozomi X, iar
barbatii un cromozom X si unul Y. Astfel femeile au doua copii a genei MECP2. Oamenii
de sex feminin cu sindromul Rett au o mutatiesau o schimbare intr-una dintre copiile
genei MECP2.Din cauza procesului cunoscut drept X inactiva doar o copie a genei
MECP2 este activa in celula feminina. Fenomenul de X inactiva este aleatoriu asa incat
in unele celule MECP2cu mutatii este activa si in altele genele MECP2 fara mutatii este
activa. La persoanele feminine cu sindromul Rett aceasta inseamna ca abia in jumatate
din celulele lor genele MECP2 functioneaza normal. Cam acesta pare sa fie tiparul
identificat in sindromul Rett. De aceea persoanele masculine cu mutatie in gena MECP2
au aceasta mutatie in interiorul singurului cromozom X. Deci functionarea genei MECP2
este compromisa in toate celulele persoanelor masculine.Consecintele sunt diferite de
cele prezente la femeile cu acest sindrom, problemele clinice fiind mult mai grave. Tarziu
s-a constat ca persoanele masculine nu prezinta simptomele sindromului Rett pentru ca
mutatiile genelor MECP2erau nonviabile. Totusi s-a determinat faptul ca mutatiile genei
MECP2 se datoreaza mutatiilor in gene din timpul diviziunii si formarii spermei, celulele
masculine implicate in reproducere. Devreme ce tatii de regula transmit cromozomul X
fiicelor lor,iar comozomul Y fiilor, ceea ce explica rara manifestare a acestui sindrom la
persoanele de sex masculin.

1.SINDROMUL RETT Rett syndrome, Dr. Andrei Zamfirescu Clinica de Pediatrie si

Neurologie pediatricå, Spitalul Clinic de copii „Dr. Victor Gomoiu“, Bucuresti, REVISTA
ROMÂNÅ DE PEDIATRIE – VOL. LVIII, NR. 3, AN 2009, p.254

2.

https://www.rettsyndrome.org/about-rett-syndrome/boys-with-rett/ Understanding the

MECP2 gene